EUR-Lex -  62008CC0069 - RO

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

VERICA TRSTENJAK

prezentate la 2 aprilie 2009(1)

Cauza C‑69/08

Raffaello Visciano

împotriva

Istituto nazionale della previdenza sociale (INPS)

[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Tribunale di Napoli (Italia)]

„Politică socială – Apropierea legislațiilor – Protecția lucrătorilor salariați în cazul insolvabilității angajatorului – Directiva 80/987/CEE – Obligația de a plăti creanțele rezultate dintr‑un raport de muncă în limita unui plafon prestabilit – Natura juridică a creanțelor lucrătorului salariat față de instituția de garantare – Termene de prescripție – Principii generale de drept – Principiile echivalenței și efectivității – Principiul egalității”

I –    Introducere

1.        Prin intermediul cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulate în temeiul articolului 234 CE, Tribunale di Napoli (denumit în continuare „instanța de trimitere”) adresează Curții trei întrebări care privesc interpretarea Directivei 80/987/CEE a Consiliului din 20 octombrie 1980 privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la protecția lucrătorilor salariați în cazul insolvabilității angajatorului(2).

2.        Această cerere a fost formulată în cadrul unei acțiuni introduse de domnul Visciano (denumit în continuare „reclamantul din acțiunea principală”) împotriva Istituto nazionale della previdenza sociale (Institutul național al asigurărilor sociale, denumit în continuare „INPS”), având ca obiect plata creanțelor salariale ca urmare a insolvabilității angajatorului acestuia, aferente ultimelor trei luni din raportul de muncă. Părțile din acțiunea principală dispută, în esență, cuantumul acestor creanțe și mai ales posibilitatea de a se stabili dacă INPS se poate prevala de termenul de prescripție de un an stabilit de dreptul italian. INPS face trimitere în această privință la jurisprudența instanței supreme italiene, care atribuie creanțelor respective natura juridică a unor creanțe de securitate socială, precum și la inaplicabilitatea dispozițiilor naționale privind cauzele de suspendare sau de întrerupere a termenului de prescripție.

3.        Întrebările preliminare urmăresc clarificarea naturii juridice a creanțelor unui lucrător salariat față de instituțiile de garantare ce trebuie instituite în conformitate cu Directiva 80/987, precum și a cerințelor comunitare referitoare la protecția judiciară a unor astfel de drepturi.

II – Cadrul juridic

A –    Dreptul comunitar

4.        Directiva 80/987, în versiunea aplicabilă situației de fapt din speță, conține următoarele dispoziții relevante.

5.        Potrivit primului considerent, „este necesară asigurarea protecției lucrătorilor salariați în cazul insolvabilității angajatorului, în special pentru a garanta plata creanțelor salariale [...]”.

6.        Articolul 1 alineatele (1) și (2) din Directiva 80/987 prevede:

„(1) Prezenta directivă se aplică creanțelor salariale izvorâte din contracte de muncă sau raporturi de muncă, creanțe salariale existente față de angajatori care sunt în stare de insolvabilitate în sensul articolului 2 alineatul (1).

(2)   Cu titlu excepțional, statele membre pot exclude din domeniul de aplicare al prezentei directive creanțele salariale ale anumitor categorii de salariați, în temeiul caracterului special al contractului de muncă sau al raportului de muncă sau din cauza existenței altor forme de garantare care asigură salariaților o protecție echivalentă celei care rezultă din prezenta directivă.

Categoriile de salariați prevăzute în primul paragraf sunt enumerate în anexă.”

7.        Potrivit articolului 2 alineatul (2), Directiva 80/987 nu aduce atingere legislației naționale cu privire la definirea termenilor „lucrător salariat”, „angajator”, „remunerație”, „drept dobândit” și „drept în curs de a fi dobândit”.

8.        Articolul 3 din Directiva 80/987 prevede:

„(1) Statele membre iau măsurile necesare în vederea asigurării de către instituțiile de garantare, în conformitate cu articolul 4, a plății creanțelor salariale izvorâte din contracte de muncă sau raporturi de muncă și care privesc salarizarea pe o perioadă anterioară unei date determinate.

(2)   La alegerea statelor membre, data prevăzută la alineatul (1) este:

–        fie cea la care a survenit insolvabilitatea angajatorului;

–        fie cea a preavizului de concediere a salariatului în cauză ca urmare a insolvabilității angajatorului;

–        fie cea la care a survenit insolvabilitatea angajatorului sau cea la care contractul sau raportul de muncă cu salariatul în cauză a încetat ca urmare a insolvabilității angajatorului.”

9.        Articolul 4 din Directiva 80/987 prevede:

„(1) Statele membre au posibilitatea de a limita obligația de plată prevăzută la articolul 3 pentru instituțiile de garantare.

(2)   În cazul în care statele membre își exercită dreptul prevăzut la alineatul (1), acestea trebuie să asigure:

–        în cazul menționat la articolul 3 alineatul (2) prima liniuță, plata creanțelor salariale aferente ultimelor trei luni ale contractului sau raportului de muncă care se situează în cadrul unei perioade de șase luni anterioare datei la care a survenit insolvabilitatea angajatorului;

–        în cazul menționat la articolul 3 alineatul (2) a doua liniuță, plata creanțelor salariale aferente ultimelor trei luni ale contractului sau raportului de muncă care precedă data preavizului de concediere a salariatului ca urmare a insolvabilității angajatorului;

–        în cazul menționat la articolul 3 alineatul (2) a treia liniuță, plata creanțelor salariale aferente ultimelor 18 luni ale contractului sau raportului de muncă care precedă data la care a survenit insolvabilitatea angajatorului sau data la care contractul sau raportul de muncă cu salariatul a încetat ca urmare a insolvabilității angajatorului. În acest caz, statele membre pot limita obligația de plată la remunerația aferentă unei perioade de opt săptămâni sau mai multor perioade mai scurte care totalizează opt săptămâni.

(3)   Cu toate acestea, pentru a evita plata unor sume care ar depăși finalitatea socială a prezentei directive, statele membre pot stabili un plafon de garantare a plății creanțelor salariale.

[…]”

10.      Articolul 5 din Directiva 80/987 prevede:

„Statele membre stabilesc modalitățile de organizare, finanțare și funcționare a instituțiilor de garantare, cu respectarea în special a următoarelor principii:

(a)      patrimoniul instituțiilor trebuie să fie independent de capitalul de exploatare a angajatorilor și trebuie să fie constituit în așa fel încât asupra acestuia să nu poată fi pus sechestru în cursul unei proceduri în caz de insolvabilitate;

(b)      angajatorii trebuie să contribuie la finanțare, în măsura în care aceasta nu este acoperită integral de către autoritățile publice;

(c)      obligația de plată a instituțiilor există independent de îndeplinirea obligațiilor de a contribui la finanțare.”

11.      Articolul 6 din Directiva 80/987 prevede:

„Statele membre pot să prevadă că articolele 3, 4 și 5 nu se aplică contribuțiilor datorate în temeiul sistemelor naționale obligatorii de asigurări sociale sau al sistemelor suplimentare la nivel de întreprindere sau grup de întreprinderi existente în afara sistemelor naționale obligatorii de asigurări sociale.”

B –    Dreptul național

1.      Legea nr. 297/82

12.      În aplicarea Directivei 80/987, Legea nr. 297 din 29 mai 1982(3) privind regimul tratamentului aplicabil la încetarea raportului de muncă și dispoziții în materie de pensii prevedea, la articolul 2, crearea în cadrul INPS a unui „Fond de garantare pentru tratamentul aplicabil la încetarea raportului de muncă”, destinat să se substituie angajatorului în caz de insolvabilitate, pentru a asigura plata indemnizației de încetare a raportului de muncă prevăzută la articolul 2120 din Codul civil italian (Codice civile), ce revine lucrătorilor sau avânzilor‑cauză ai acestora. După plată, Fondul de garantare poate să introducă o acțiune în regres împotriva angajatorului și se substituie de drept, pentru sumele plătite, în ceea ce privește privilegiul care este recunoscut creanței lucrătorului de articolele 2751 bis și 2776 din Codul civil italian.

2.      Decretul legislativ nr. 80/92

13.      Articolele 1 și 2 din Decretul legislativ (Decreto legislativo) nr. 80 din 27 ianuarie 1992 de transpunere a Directivei 80/987 privind protecția lucrătorilor salariați în cazul insolvabilității angajatorului(4) (denumit în continuare „Decretul legislativ nr. 80/92”) reglementează garantarea creanțelor salariale și intervenția Fondului de garantare administrat de INPS (denumit în continuare „Fondul”).

14.      Articolul 1 alineatul 1 din Decretul legislativ nr. 80/92 prevede în cadrul titlului „Garantarea creanțelor salariale”:

„În cazul în care angajatorul face obiectul unei proceduri de faliment, de concordat preventiv, de lichidare administrativă forțată sau al unei proceduri de administrare extraordinară […], lucrătorii angajați sau avânzii‑cauză ai acestuia pot obține, la cerere, plata de către Fondul de garantare […] a creanțelor salariale prevăzute la articolul 2.”

15.      Potrivit articolului 2 alineatele 1, 2, 4 și 5 din Decretul legislativ nr. 80/92:

„1.   Plata efectuată de Fondul de garantare conform articolului 1 privește creanțele salariale, altele decât cele în legătură cu indemnizația de încetare a raportului de muncă, referitoare la ultimele trei luni ale respectivului raport de muncă ce se situează înăuntrul unei perioade de douăsprezece luni care precedă: a) data deciziei de deschidere a uneia dintre procedurile menționate la articolul 1 alineatul 1; b) data începerii executării silite; c) data deciziei de lichidare sau de încetare a administrării provizorii ori de autorizare a continuării administrării întreprinderii pentru lucrătorii care au continuat să își exercite activitatea profesională sau data de încetare a raportului de muncă, în cazul în care aceasta a intervenit în timpul continuării activității întreprinderii.

2.     Plata efectuată de Fond în sensul alineatului 1 nu poate depăși o sumă egală cu de trei ori plafonul indemnizației de șomaj excepționale, după deducerea reținerilor pentru securitatea socială.

[…]

4.     Plata menționată la alineatul 1 nu poate fi cumulată, până la obținerea sumelor vizate: a) cu indemnizația de șomaj excepțională încasată în perioada de douăsprezece luni prevăzută la alineatul 1; b) cu sumele plătite lucrătorului în perioada de trei luni prevăzută la alineatul 1; c) cu indemnizația de mobilitate recunoscută în temeiul Legii nr. 223 din 23 iulie 1991, în cursul celor trei luni de după încetarea raportului de muncă.

5.     Termenul de prescripție a dreptului la prestația menționată la alineatul 1 este de un an. […]”

III – Situația de fapt, acțiunea principală și întrebările preliminare

16.      Din decizia de trimitere rezultă că reclamantul din acțiunea principală a exercitat o activitate salarizată în cadrul societății de supraveghere Metropoli S.a.r.l. până la 9 noiembrie 2000, dată la care, ca urmare a deschiderii procedurii colective de lichidare administrativă forțată pentru insolvabilitate, intervenită prin Decretul ministerial din 24 octombrie 2000, a făcut obiectul unei proceduri de concediere colectivă în conformitate cu articolele 4 și 24 din Legea nr. 223 din 23 iulie 1991.

17.      La 8 iunie 2001, reclamantul din acțiunea principală a introdus, în temeiul articolelor 1 și 2 din Decretul legislativ nr. 80/92 din 27 ianuarie 1992 de punere în aplicare a Directivei 80/987, o cerere prin care urmărea să obțină de la Fondul de garantare creat în cadrul INPS plata creanțelor pentru activitatea efectuată în ultimele trei luni ale raportului de muncă.

18.      La lichidarea prestației care trebuia să fie plătită de Fond, INPS, în loc să îi verse reclamantului din acțiunea principală salariile rămase neplătite în limita stabilită de Decretul legislativ nr. 80/92, care reprezenta de trei ori plafonul indemnizației de șomaj excepționale, a dedus din plafonul stabilit de lege avansurile din salariu obținute de la angajator și a lichidat astfel o sumă inferioară celei pe care ar fi trebuit să o primească acesta.

19.      Reclamantul din acțiunea principală a susținut că metoda folosită de INPS, constând în deducerea din plafon a avansurilor din salariu plătite de angajator, trebuia să fie considerată ilegală în urma Hotărârii Curții din 4 martie 2004 Barsotti și alții(5) și, prin urmare, a sesizat instanța de trimitere pentru a i se recunoaște dreptul de a încasa diferența dintre suma care îi fusese plătită și suma maximă care îi revenea, fără deducere.

20.      Împotriva acestei acțiuni, INPS a invocat prescripția anuală a creanței. În această privință, INPS a susținut că respectiva creanță invocată împotriva Fondului de garantare era o obligație de securitate socială autonomă și distinctă de creanța invocată împotriva angajatorului. INPS a obiectat în plus că această creanță, ce reprezenta o obligație de natură socială autonomă și distinctă, excludea calificarea faptelor ca asumare legală a obligației și făcea inaplicabile dispozițiile privind prescrierea obligațiilor solidare și, în consecință, dispozițiile articolului 94 din Legea privind insolvența (Legge fallimentare, denumită în continuare „Legea privind insolvența”), care prevăd suspendarea curgerii prescripției până la închiderea procedurii colective a falimentului. Potrivit INPS, în lipsa suspendării sau a unor cauze de întrerupere anterioare, creanța în discuție trebuia să fie considerată prescrisă în urma expirării termenului de un an menționat la articolul 2 din Decretul legislativ nr. 80/92.

21.      În opinia Tribunale di Napoli, soluționarea litigiului depinde de aplicarea dreptului comunitar. În același timp, acesta admite că are îndoieli în ceea ce privește aplicarea articolelor 3 și 4 din Directiva 80/987, precum și a altor principii de drept comunitar. În aceste condiții, Tribunale di Napoli a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Articolele 3 și 4 din Directiva 80/987 din 20 octombrie 1980, în măsura în care prevăd plata creanțelor salariale ale lucrătorilor salariați care privesc salarizarea, permit ca astfel de creanțe, în momentul în care sunt valorificate în raport cu instituția de garantare, să fie private de natura lor salarială inițială și să primească o calificare diferită, de prestație de asigurare socială, numai pentru faptul că plata lor a fost încredințată de statul membru unei instituții a asigurărilor sociale și că, prin urmare, în reglementarea națională, termenul «salarizare» este înlocuit de termenul «prestație de asigurare socială»?

2)      Având în vedere finalitatea socială a directivei este suficient ca reglementarea națională să utilizeze creanța salarială inițială a lucrătorului salariat ca un simplu termen de comparație, în raport cu care să poată determina per relationem prestația care trebuie garantată prin intervenția instituției de garantare, sau este necesar ca respectiva creanță salarială a lucrătorului în raport cu angajatorul insolvabil să fie protejată, prin intervenția instituției de garantare, asigurându‑i-se un conținut, garanții, termene și modalități de exercitare similare celor recunoscute oricărei alte creanțe de dreptul muncii în aceeași ordine juridică?

3)      Principiile care rezultă din reglementarea comunitară și în special principiile echivalenței și efectivității permit aplicarea, pentru creanțele salariale ale lucrătorilor salariați care privesc salarizarea pe o perioadă determinată conform articolului 4 din Directiva 80/987, a unui regim al prescripției mai puțin favorabil în raport cu cel aplicat creanțelor de natură similară?”

IV – Procedura în fața Curții

22.      Decizia de trimitere din 29 ianuarie 2008 a fost primită la grefa Curții la 20 februarie 2008.

23.      Reclamantul din acțiunea principală, INPS, guvernele Republicii Italiene, Regatului Țărilor de Jos și Regatului Spaniei, precum și Comisia Comunităților Europene au prezentat observații scrise în termenul prevăzut la articolul 23 din Statutul Curții de Justiție.

24.      La ședința din 12 februarie 2009 s‑au prezentat și și‑au susținut observațiile orale reprezentanții reclamantului din acțiunea principală, ai INPS, ai guvernelor Republicii Italiene, Regatului Țărilor de Jos și Regatului Spaniei, precum și ai Comisiei.

V –    Principalele argumente ale părților

A –    Cu privire la prima întrebare

25.      Reclamantul din acțiunea principală propune să se răspundă la prima întrebare în sensul că interpretarea Directivei 80/987, care urmărește să atribuie creanțelor împotriva Fondului o altă natură decât cea salarială, este incompatibilă cu finalitatea socială a directivei, întrucât o asemenea interpretare nu respectă nivelul de protecție acordat de dreptul comunitar. Reclamantul din acțiunea principală subliniază că legiuitorul comunitar a urmărit să acorde raportului de muncă o garanție suplimentară în cazul insolvabilității angajatorului, transferând în sarcina statelor membre obligația de plată a unei părți a remunerațiilor neplătite.

26.      INPS arată că întrebările preliminare se referă doar la cazul în care creanța salarială este solicitată în cadrul unei proceduri colective a falimentului. Jurisprudența recentă a Corte di cassazione, care consideră că acele creanțe rezultate din Directiva 80/987 au caracter de prestații de securitate socială, consolidează protecția pe care o conferă această directivă. Finalitatea socială a directivei este menținută de instituția de garantare prin asigurarea plății cuantumului integral al remunerației.

27.      Guvernul italian propune să se răspundă la prima întrebare în sensul că articolele 3 și 4 din Directiva 80/987 permit creanțelor lucrătorului salariat, atunci când sunt invocate împotriva instituției de garantare, să își piardă natura salarială inițială și să primească o calificare diferită, de prestații de securitate socială, dat fiind că plata acestora a fost încredințată de stat unei instituții de garantare și că, în consecință, reglementarea națională a înlocuit noțiunea „remunerație” cu expresia „prestație de securitate socială”.

28.      Guvernul italian consideră că lucrătorii sunt protejați în mod special de structura ce caracterizează instituțiile de garantare, întrucât acestea nu sunt supuse procedurilor de executare. În plus, Directiva 80/987 prevede posibilitatea de a limita obligația de plată a instituțiilor de garantare la o anumită perioadă și de a stabili un plafon. Instituțiile de garantare ar asigura astfel o protecție minimă pentru toți lucrătorii salariați. În schimb, nu s‑ar asigura plata remunerațiilor neachitate în cazul în care lucrătorul ar trebui să își invoce drepturile împotriva angajatorului însuși.

29.      Guvernul spaniol propune să se răspundă negativ la prima întrebare. Acesta subliniază, pe de o parte, că, prin Convenția nr. 173 și prin Recomandarea nr. 180 a Organizației Internaționale a Muncii (OIM), s‑a consacrat protecția creanțelor salariale prin intermediul instituțiilor de garantare. Acesta consideră, pe de altă parte, că prestația garantată de instituție este o creanță salarială, independent de faptul că, la fel ca pentru alte prestații de securitate socială, patrimoniul instituției de garantare este administrat de INPS însuși.

30.      Comisia consideră că trebuie să se răspundă la prima întrebare în sensul că articolele 3 și 4 din Directiva 80/987 nu se opun unei reglementări naționale precum Legea nr. 297/82 și Decretul legislativ nr. 80/92, care atribuie creanțelor lucrătorului salariat împotriva instituției de garantare o natură diferită de cea pe care o au împotriva angajatorului.

31.      Directiva 80/987 ar impune astfel o obligație de rezultat, lăsând fiecărui stat membru libertatea de a alege mijloacele pentru a atinge acest rezultat. Decisiv este ca lucrătorul salariat să primească de la instituția de garantare plata creanțelor care nu i‑au fost plătite de angajatorul său, indiferent de natura creanțelor revendicate de la instituția de garantare.

32.      Comisia arată că legislația italiană este ambiguă în ceea ce privește evaluarea creanțelor lucrătorului împotriva instituției de garantare, întrucât această legislație permite calificarea respectivelor creanțe fie drept „creanțe de natură salarială”, fie drept „prestație de securitate socială”.

B –    Cu privire la a doua întrebare

33.      Potrivit Comisiei, Directiva 80/987 trebuie să fie interpretată în sensul că, pentru transpunerea acesteia, având în vedere finalitatea sa socială, ar fi suficient ca reglementarea națională să utilizeze creanța salarială inițială a lucrătorului salariat ca un simplu termen de comparație care să permită să se determine per relationem prestația care trebuie garantată prin intermediul fondului de garantare. Comisia arată că obiectivul respectivei directive este de a asigura o protecție minimă pentru lucrători în cazul insolvabilității angajatorului, pentru a garanta plata creanțelor acestora. Dacă legiuitorul comunitar ar fi urmărit să asimileze, din toate punctele de vedere, poziția creditoare a lucrătorului față de angajatorul său cu poziția lucrătorului față de instituția de garantare, nu ar fi convenit cu statele membre ca acestea să dețină posibilitatea de a limita obligația de plată a fondului de garantare.

34.      Guvernul italian propune să se răspundă în sensul că, având în vedere finalitatea socială a Directivei 80/987, este suficient ca reglementarea națională să folosească noțiunea de creanță salarială ca un simplu termen de comparație, care să permită să se determine per relationem prestația care trebuie garantată prin intervenția fondului de garantare, fără să fie necesar ca respectiva creanță salarială a lucrătorului față de angajatorul insolvabil să coincidă, din punct de vedere juridic, în ceea ce privește menținerea garanțiilor, a termenelor și a altor modalități, cu celelalte creanțe salariale similare. Guvernul menționat explică faptul că cea mai recentă jurisprudență a Corte di cassazione se întemeiază pe ideea că dreptul la plată de către Fondul de garantare nu rezultă din raportul de muncă, ci din raportul cu instituția de garantare. Această natură autonomă față de creanța împotriva angajatorului ar avea drept consecință inaplicabilitatea dispozițiilor privind creanțele salariale.

35.      Guvernul olandez propune să se răspundă că, având în vedere finalitatea socială a Directivei 80/987, este suficient ca reglementarea națională să folosească noțiunea de creanță salarială ca un termen de comparație, care să permită să se determine per relationem prestația care trebuie garantată prin intervenția Fondului de garantare. Nu este necesar ca reglementarea națională să trateze această creanță potrivit naturii sale juridice inițiale.

36.      Guvernul spaniol susține că trebuie să se asigure creanțelor salariale în cazul insolvabilității angajatorului aceeași protecție precum cea prevăzută de normele aplicabile salariilor în general. Acesta subliniază că respectivele creanțe salariale beneficiază de anumite garanții care trebuie să fie protejate.

C –    Cu privire la a treia întrebare

37.      Reclamantul din acțiunea principală propune să se răspundă că interpretarea Directivei 80/987, care urmărește să dea creanțelor în sarcina Fondului de garantare o altă natură decât cea salarială, este inadmisibilă, întrucât aceasta creează o inegalitate de tratament între lucrătorii din diferitele state membre, în funcție de existența sau de inexistența unui sistem de securitate socială. Această interpretare conduce, în plus, la o diferență de tratament între lucrătorii din cadrul aceluiași stat.

38.      Acesta arată că jurisprudența cea mai recentă a Corte di cassazione are ca efect instituirea, pentru creanțele în sarcina Fondului de garantare, a unui regim de prescripție diferit de cel aplicabil tuturor celorlalte creanțe asupra patrimoniului instituției insolvente.

39.      Pe de altă parte, acesta subliniază că, deși procedura de înscriere la masa credală era încă deschisă și, prin urmare, prescripția pentru creanțele asupra patrimoniului instituției insolvente era suspendată, lucrătorii salariați nu obținuseră încă suma stabilită prin Hotărârea Barsotti și alții, creanța acestora fiind considerată prescrisă doar pentru că era calificată drept prestație de securitate socială.

40.      În sfârșit, reclamantul din acțiunea principală susține că o astfel de calificare este contrară principiilor echivalenței și efectivității.

41.      INPS observă că, printr‑o Hotărâre din 18 aprilie 2001, Corte di cassazione a respins excepția menționată în trimiterea preliminară întemeiată pe neconformitatea cu principiul echivalenței, pentru motivul că, din stabilirea unui termen de prescripție de un an, nu ar fi rezultat niciun dezavantaj pentru lucrător, în comparație cu o acțiune asemănătoare de drept intern. În acțiunea principală, neluarea de poziție de către lucrător, care nu a formulat o acțiune pentru a obține plata salariilor neachitate decât la un an de la prezentarea cererii de plată, decurge din dificultatea existentă, din cauza evoluțiilor jurisprudențiale, de a stabili cu certitudine începerea termenului de prescripție. Cu toate acestea, jurisprudența Corte di cassazione nu are ca efect împiedicarea valorificării în acest termen a creanțelor salariale ale lucrătorului împotriva Fondului de garantare.

42.      În opinia Comisiei, a treia întrebare se întemeiază pe prezumția potrivit căreia creanțele revendicate de lucrător față de instituția de garantare ar avea aceeași natură juridică precum cele pe care acesta le poate revendica față de angajatorul său. Având în vedere răspunsul pe care aceasta îl propune pentru prima întrebare, Comisia consideră că nu este necesar să se răspundă la a treia întrebare.

43.      În cazul în care instanța națională ar ajunge totuși la concluzia că cele două categorii de creanțe sunt de natură similară, Comisia consideră că principiul egalității și nediscriminării ar impune ca respectivele creanțe invocate împotriva angajatorului în cadrul unei proceduri de insolvabilitate să fie tratate în același mod. Prin urmare, acestea trebuie să fie supuse acelorași modalități de întrerupere a prescripției.

44.      Guvernul italian propune să se răspundă la a treia întrebare în sensul că principiile deduse în jurisprudența comunitară, și în special principiile echivalenței și efectivității, permit să se aplice creanțelor salariale un regim al prescripției mai puțin favorabil decât cel aplicat unor creanțe similare, dat fiind că reglementarea aplicabilă trebuie să fie luată în considerare în ansamblul său.

45.      În ceea ce privește principiul efectivității, guvernul italian arată că Decretul legislativ nr. 80/92 ar fi foarte clar prin aceea că stabilește un termen de prescripție de un an. Schimbarea jurisprudenței Corte di cassazione ar privi doar aplicabilitatea răspunderii solidare. În ceea ce privește principiul echivalenței, acest guvern arată că termenul de prescripție de un an ar fi aplicabil în general prestațiilor de securitate socială. În plus, acesta arată că, în general, Corte di cassazione consideră că prescripția nu curge cât timp nu sunt reunite condițiile specifice pentru existența dreptului la prestațiile de securitate socială, cu alte cuvinte, nu la încetarea raportului de muncă, ci atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de normele privind insolvența.

46.      Potrivit guvernului olandez, dreptul comunitar nu se opune aplicării unui regim de prescripție similar celui aplicat în speță, în cazul creanțelor salariale ale lucrătorilor, aferente perioadei menționate la articolul 4 din Directiva 80/987, cu condiția ca acest regim să nu fie contrar principiilor echivalenței și efectivității.

47.      În această privință, guvernul olandez se întemeiază pe Hotărârea Pflücke(6), care permite statelor membre să stabilească un termen de decădere în care un lucrător salariat poate introduce în temeiul dreptului național o cerere pentru obținerea plății unei indemnizații compensatorii pentru creanțele salariale din cauza insolvabilității angajatorului, cu condiția ca un astfel de termen să respecte principiile generale de drept comunitar. Prin urmare, conform principiului echivalenței, acest termen de prescripție nu poate fi mai puțin favorabil decât cel aplicabil unor cereri asemănătoare din dreptul intern și, conform principiului efectivității, acesta nu poate fi conceput astfel încât să facă imposibilă în practică exercitarea drepturilor recunoscute de ordinea juridică comunitară.

48.      Guvernul olandez atrage de asemenea atenția că, neîndoielnic, instanța de trimitere consideră că regimul prescripției aplicabil creanțelor în discuție ar fi mai puțin favorabil decât cel aplicabil unor creanțe similare. Acesta susține că principiul echivalenței trebuie să aibă în vedere compararea normelor de procedură aplicabile unor creanțe similare. În cazul în care un stat membru a optat pentru un regim în temeiul căruia garantarea creanțelor salariale este concepută ca fiind o cerere de drept privat, este necesar să se facă referire la termenul de prescripție aplicabil cererilor similare de drept privat. Aceeași este situația dacă garantarea creanțelor salariale este concepută ca fiind o prestație de securitate socială.

49.      Guvernul spaniol propune să se răspundă negativ la a treia întrebare. Acesta consideră că o legislație națională care prevede un termen de prescripție de un an, fără a preciza data de început a acestui termen și fără a ține seama de particularitățile procedurii insolvabilității angajatorului, ar putea crea o situație în care nu este asigurată protecția minimă prevăzută de Directiva 80/987.

VI – Apreciere juridică

A –    Considerații introductive

50.      Dreptul muncii din statele membre ale Uniunii Europene a fost armonizat în anumite domenii. Legislația adoptată în acest scop poate fi divizată, în general, în declarații de principiu, în norme privind protejarea lucrătorilor în caz de criză în cadrul întreprinderii și pentru asigurarea egalității de tratament între femei și bărbați, precum și în norme privind protecția muncii la nivel tehnic(7).

51.      Directiva 80/987 face parte din a doua categorie de dispoziții comunitare în materia dreptului muncii(8). Această directivă garantează tuturor lucrătorilor salariați o protecție minimă în cazul insolvabilității angajatorului(9). Creanțele neplătite de angajator, izvorâte din contracte de muncă sau din raporturi de muncă și care privesc salarizarea pentru o perioadă determinată, sunt plătite de instituții de garantare create în special în acest scop. Fără protecția Directivei 80/987, creanțele salariale ale lucrătorilor ar avea deseori același rang cu creanțele celorlalți creditori. Într‑un astfel de caz, realizarea acestora este aproape în totalitate destinată eșecului(10). În această privință, directiva, astfel cum rezultă încă din primul considerent al acesteia (care arată „necesitatea unei dezvoltări [...] sociale echilibrate în cadrul Comunității”) și astfel cum a subliniat Curtea în mod repetat, urmărește o finalitate socială în interesul lucrătorilor salariați(11). Același este cazul Directivei 2002/74/CE(12), care trebuia să fie transpusă în dreptul intern înainte de 8 octombrie 2005 și care, datorită schimbărilor din dreptul insolvabilității în statele membre, precum și a dezvoltării pieței interne, a introdus adaptări și modificări, ținând cont de jurisprudența Curții.

52.      Protecția asigurată de Directiva 80/987 este concepută, pe de o parte, ca standard comunitar minim. Pe de altă parte, aceasta rezultă dintr‑o armonizare parțială(13) a dreptului național, astfel încât să nu se aducă atingere posibilității statelor membre de a aplica sau de a introduce acte cu putere de lege sau acte administrative mai favorabile lucrătorilor salariați, astfel cum rezultă în mod expres din articolul 9 din Directiva 80/987(14). La transpunerea Directivei 80/987, legiuitorul comunitar acordă în același timp o mare libertate de apreciere(15) statelor membre, lăsându‑le, între altele, libertatea de a stabili modalitățile de organizare, de finanțare și de funcționare a instituțiilor de garantare (articolul 5), precum și de a alege măsurile necesare pentru a asigura plata creanțelor lucrătorilor salariați (articolul 3). În plus, legiuitorul comunitar renunță să definească el însuși anumite concepte din dreptul muncii, enumerate la articolul 2 alineatul (2) din respectiva directivă, făcând în schimb trimitere la dreptul național pentru definirea acestora(16).

53.      Nu este prima dată când Curtea este sesizată de instanțele italiene cu întrebări preliminare privind interpretarea Directivei 80/987. Prezenta cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare oferă o nouă ocazie pentru a evidenția conexiunile dintre dreptul comunitar al muncii – astfel cum apare în Directiva 80/987 – și dreptul național, pentru a preciza, dacă este cazul, limitele competențelor legislative ale statelor membre în interesul unei puneri în aplicare efective a drepturilor pe care legislația comunitară le conferă lucrătorilor.

B –    Cu privire la prima întrebare

54.      Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle dacă este compatibil cu Directiva 80/987 faptul că dreptul național nu consideră creanțele lucrătorului salariat drept creanțe salariale, ci drept prestații de securitate socială, întrucât statul membru a încredințat plata acestora unei instituții de securitate socială.

55.      Instanța națională arată în decizia sa de trimitere că în ultimii ani, în ceea ce privește natura prestațiilor plătite de Fondul de garantare pentru acoperirea creanțelor aferente ultimelor trei luni ale raportului de muncă, neîncasate de lucrători din cauza insolvabilității angajatorului, a apărut o divergență de interpretare în cadrul Corte di cassazione, cu repercusiuni asupra jurisprudenței instanțelor inferioare, în special în ceea ce privește momentul începerii termenului de prescripție de un an care este prevăzut în ordinea juridică italiană pentru prestațiile de securitate socială. În timp ce o primă abordare, care a fost reținută de Sezioni Unite (Camerele reunite), califică drept „salarială” natura prestațiilor Fondului de garantare, o a doua abordare consideră că respectiva creanță față de instituția de garantare are, dimpotrivă, ca obiect o „prestație de securitate socială” și trebuie să fie considerată independentă de creanța salarială împotriva angajatorului. Guvernul italian arată, în observațiile sale scrise, că această a doua interpretare este urmată în prezent de Corte di cassazione.

56.      La o examinare mai detaliată a argumentelor care au fost dezvoltate în favoarea uneia sau a celeilalte calificări a creanțelor în discuție, este clar că tezele apărate în cadrul jurisprudenței instanței supreme italiene se întemeiază în primul rând pe particularitățile legislației italiene. Acesta este cazul, de exemplu, pentru chestiunea aplicabilității dispozițiilor care stabilesc diferitele termene de prescripție, precum și a celor care guvernează suspendarea sau întreruperea curgerii acestor termene de prescripție. Astfel cum demonstrează în mod întemeiat Comisia și instanța de trimitere, este posibil să fie prezentate argumente în favoarea sau împotriva unei anumite interpretări, în funcție de dispoziția națională avută în vedere.

57.      Cu toate acestea, trebuie să se amintească faptul că nu este de competența Curții să se pronunțe, în cadrul unei proceduri preliminare în temeiul articolului 234 CE, cu privire la dispoziții de drept intern. Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante(17), în cadrul articolului 234 CE, Curtea nu este competentă să se pronunțe cu privire la interpretarea actelor cu putere de lege sau a actelor administrative naționale, nici cu privire la conformitatea unor asemenea dispoziții cu dreptul comunitar. Totodată, Curtea poate furniza instanței naționale elementele de interpretare referitoare la dreptul comunitar care îi vor permite acesteia să soluționeze problema juridică cu privire la care este sesizată.

58.      În această privință, trebuie să se facă referire în primul rând la marja de apreciere deja menționată de care dispun statele membre pentru transpunerea Directivei 80/987(18), care le permite să stabilească ele însele modalitățile sistemului de garantare, în timp ce este impus concomitent un anumit obiectiv comunitar de protecție care trebuie respectat. Prin urmare, legiuitorul comunitar impune exclusiv ca, în conformitate cu articolul 3 alineatul (1) din Directiva 80/987, statele membre să „ia măsurile necesare în vederea asigurării” de către instituțiile de garantare a plății creanțelor salariale izvorâte din contracte de muncă sau din raporturi de muncă și care privesc salarizarea pe o perioadă anterioară unei date determinate.

59.      Prin definiție, directiva, în conformitate cu articolul 249 al treilea paragraf CE, este obligatorie cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele. Transpunerea fiecărei directive impune, prin urmare, pentru fiecare stat membru, o anumită obligație de rezultat(19), care poate fi descrisă, în ceea ce privește Directiva 80/987, ca acordarea efectivă a unei garanții suplimentare pentru plata restanțelor salariale în cazul insolvabilității angajatorului.

60.      După cum am arătat mai sus, legiuitorul comunitar lasă în plus în sarcina statelor membre stabilirea modalităților de organizare, finanțare și funcționare a instituțiilor de garantare, acesta însuși limitându‑se să definească un anumit cadru obligatoriu pentru a garanta în orice caz realizarea finalității de protecție a directivei.

61.      Dat fiind că obligația care le revine statelor membre constă, în esență, în crearea unei situații juridice urmărite de directivă, nu este relevantă, așadar, din punctul de vedere al legiuitorului comunitar, natura juridică a creanțelor lucrătorului față de instituția de garantare, cu atât mai mult cu cât dispozițiile Directivei 80/987 nu cuprind niciun element care să sugereze o interpretare în sens contrar. În consecință, în stadiul actual al ordinii juridice comunitare, legiuitorul național este în principiu liber să definească el însuși natura juridică a acestor creanțe, cu condiția ca acest lucru să fie compatibil cu celelalte dispoziții de drept comunitar. Vom reveni, în cadrul examinării celei de a treia întrebări preliminare, la limitele impuse de dreptul comunitar libertății legiuitorului național pentru punerea în aplicare a Directivei 80/987.

62.      Competența de principiu a legiuitorului național de a stabili natura juridică a creanțelor față de instituția de garantare se explică în definitiv și prin împrejurarea că Directiva 80/987 se limitează la o armonizare minimă pentru a stabili un nivel minim de protecție pentru lucrătorii salariați. Aceasta a fost adoptată în temeiul articolului 100 din Tratatul CE (devenit articolul 94 CE) și urma să promoveze armonizarea legislațiilor în condiții de progres, în sensul articolului 117 din Tratatul CE (devenit articolul 136 CE). Armonizarea urmărită se face, cu toate acestea, doar treptat, cu atât mai mult cu cât legiuitorul comunitar, astfel cum a constatat Curtea în Hotărârea Francovich II(20), s‑a confruntat cu dificultatea de a concilia sisteme naționale foarte diferite care, în parte, nu au întâlnit acest tip de mecanisme de garantare(21). Prin urmare, Curtea a admis în aceeași Hotărâre că, deși respectiva directivă reprezintă fără îndoială un progres pentru îmbunătățirea condițiilor de muncă și de trai ale lucrătorilor în întreaga Comunitate, precum și pentru armonizarea treptată a legislațiilor în materie, vor continua să existe diferențe de regim de la un stat membru la altul care vor putea avea efecte asupra protecției lucrătorilor(22).

63.      Contrar celor arătate de instanța de trimitere, considerăm că simplul fapt că la articolele 3 și 4 din Directiva 80/987 se menționează „remunerația” nu permite să se concluzioneze că dreptul comunitar impune o eventuală calificare a prestațiilor în discuție ale instituției de garantare. Această interpretare, de tip exclusiv literal, nu ține cont de aspectul că respectiva directivă, potrivit articolului 2 alineatul (2), nu aduce atingere legislației naționale cu privire la definirea noțiunii „remunerație”. În Hotărârea Rodríguez Caballero(23), Curtea a interpretat această dispoziție în sensul că dreptul național trebuie să precizeze noțiunea de remunerație și să îi definească conținutul. Astfel cum a apreciat Curtea în hotărârea menționată, această dispoziție trebuie să fie înțeleasă din punct de vedere juridic ca fiind o trimitere directă la dreptul național.

64.      De altfel, considerăm conformă cu Directiva 80/987 și cu obiectivul pe care îl urmărește aceasta calificarea creanței lucrătorului salariat față de instituția de garantare drept prestație de securitate socială(24). Natura juridică a creanțelor lucrătorului salariat împotriva instituției de garantare depinde după cum instituția de garantare are posibilitatea de a se subroga în drepturile angajatului în ceea ce privește datoria angajatorului sau furnizează o prestație autonomă, al cărei cuantum este stabilit de aceasta în funcție de remunerația anterioară. Pentru a răspunde la această întrebare, este important să se stabilească natura juridică a instituției de garantare însăși, în temeiul directivei. În această privință, articolul 5 din Directiva 80/987 prevede că instituția de garantare este finanțată din contribuțiile angajatorilor și ale autorităților publice. Statele membre însele stabilesc modalitățile concrete. Prin urmare, instituția de garantare dobândește mai degrabă caracterul unei instituții de securitate socială. Iată deja un element care sugerează că este conform cu Directiva 80/987 să se considere că prestația furnizată de Fondul de garantare este o prestație autonomă, cu consecința că aceste creanțe ale lucrătorului salariat împotriva respectivului fond nu mai trebuie să aibă aceeași natură juridică precum creanța salarială inițială pentru a fi conforme cu directiva menționată.

65.      Articolul 5 litera (c) din Directiva 80/987 prevede în plus că obligația de plată a instituției de garantare față de lucrătorii salariați în discuție nu poate fi subordonată faptului că angajatorul și‑a îndeplinit în mod efectiv obligația care îi revine, de a contribui la finanțarea instituției de garantare(25). Cu alte cuvinte, instituția de garantare trebuie în orice caz să își îndeplinească obligația de plată în măsura în care sunt îndeplinite condițiile juridice prevăzute în acest scop. Această dispoziție urmărește să prevină riscul ca, în urma insolvabilității angajatorului, lucrătorul salariat să își piardă creanțele față de instituția de garantare, deși această instituție are în special misiunea de a asigura protecția lucrătorului salariat în cazul insolvabilității angajatorului său. În plus, se poate deduce din această dispoziție a directivei că respectiva creanță împotriva instituției de garantare nu trebuie în mod obligatoriu să fie asimilată din punct de vedere juridic creanței față de angajator. Dimpotrivă, aceasta există de drept, independent de capacitatea și de voința angajatorului de a o plăti. Prin urmare, considerăm că nu este necesar ca această creanță să aibă aceeași natură juridică precum creanța existentă împotriva angajatorului.

66.               În final, pentru a răspunde la prima întrebare, trebuie să se țină seama de faptul că, în temeiul articolului 6 din Directiva 80/987, statele membre pot stabili excepții de la plata de către angajator a contribuțiilor la sistemele legale de securitate socială. În principiu, aceste contribuții sunt totodată parte integrantă a salariului, întrucât provin din raportul reciproc de muncă și sunt datorate împreună cu salariul, chiar dacă acesta – precum în cazul insolvabilității – nu este plătit. Prin urmare, posibilitatea conferită de Directiva 80/987 de a compensa în mod diferit prejudiciile cauzate de neplata contribuțiilor de securitate socială arată de asemenea că Directiva 80/987 nu impune ca reglementarea națională să prevadă asumarea creanței salariale inițiale.

67.      Prin urmare, este necesar să se răspundă la prima întrebare că articolele 3 și 4 din Directiva 80/987 nu se opun unei reglementări naționale precum Legea nr. 297/82 și Decretul legislativ nr. 80/92 care atribuie creanțelor lucrătorului salariat față de instituția de garantare o natură juridică diferită de cea a creanțelor lucrătorului împotriva angajatorului său.

C –    Cu privire la a doua întrebare

68.      Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle dacă, având în vedere finalitatea socială a Directivei 80/987, este suficient ca reglementarea națională să utilizeze creanța salarială inițială a lucrătorului salariat ca pe un simplu termen de comparație, în raport cu care să poată determina per relationem prestația care trebuie garantată prin intervenția instituției de garantare, sau este necesar ca respectiva creanță să fie asigurată cu un conținut, cu garanții, cu termene și cu modalități de exercitare similare celor recunoscute oricărei alte creanțe de dreptul muncii în aceeași ordine juridică.

69.      Pentru a putea răspunde la această întrebare, este necesar să se examineze în primul rând articolul 4 din Directiva 80/987, care prevede la alineatul (1) că statele membre au posibilitatea de a limita obligația de plată prevăzută la articolul 3 pentru instituțiile de garantare. Acordarea posibilității de a limita atât în timp, cât și din punctul de vedere al valorii garantarea creanțelor de către instituțiile de garantare trebuie, pe de o parte, să prevină grevarea excesivă din punct de vedere financiar a acestor instituții și, pe de altă parte, să asigure de asemenea o protecție împotriva exploatării abuzive a mecanismului de garantare(26). Stabilirea unui plafon permite evitarea plății sumelor care depășesc finalitatea socială a directivei(27).

70.      Independent de finalitatea urmărită de reglementarea menționată, și această posibilitate evidențiază că respectiva creanță a lucrătorului salariat față de instituția de garantare nu este identică din punct de vedere calitativ cu creanța împotriva angajatorului în stare de insolvabilitate, ci, dimpotrivă, face obiectul unor restricții care țin de puterea de apreciere a statelor membre, în limitele strict definite la articolul 4 alineatele (2) și (3) din Directiva 80/987. Dacă legiuitorul comunitar ar fi avut intenția să acorde din punct de vedere juridic lucrătorului salariat aceeași poziție față de instituția de garantare ca față de angajator, acesta ar fi renunțat, astfel cum arată în mod întemeiat Comisia, la o asemenea limitare a sferei de protecție conferite de Directiva 80/987.

71.      Chiar și exclusiv pentru acest motiv, interpretarea potrivit căreia Directiva 80/987 are ca obiect să asigure creanței față de instituția de garantare un conținut, garanții, termene și modalități de realizare similare celor recunoscute oricărei alte creanțe de dreptul muncii în aceeași ordine juridică nu poate fi reținută.

72.      În plus, după cum am explicat în cadrul analizei primei întrebări, în lipsa unei dispoziții exprese din Directiva 80/987, decizia cu privire la natura juridică a creanței lucrătorului salariat față de instituția de garantare este în principiu de competența statelor membre. Având în vedere o eventuală divergență în ceea ce privește natura juridică a celor două tipuri de creanțe, nu este exclus să fie de asemenea diferite conținutul, garanțiile, termenele și modalitățile de exercitare a creanțelor față de lucrător și față de instituția de garantare. Totuși, acest lucru nu este contrar dreptului comunitar în starea sa actuală.

73.      În consecință, este necesar să se răspundă la a doua întrebare că, pentru a îndeplini finalitatea socială a Directivei 80/987, este suficient ca reglementarea națională să utilizeze creanța salarială inițială a lucrătorului salariat ca pe un simplu termen de comparație, în raport cu care să poată determina per relationem prestația care trebuie garantată prin intervenția instituției de garantare.

D –    Cu privire la a treia întrebare

74.      Prin intermediul celei de a treia întrebări, se solicită să se stabilească dacă dreptul comunitar se opune aplicării unui regim al prescripției precum cel în discuție în acțiunea principală pentru creanțele lucrătorilor salariați care privesc salarizarea pe o perioadă determinată conform articolului 4 din Directiva 80/987.

75.      În această privință, dorim să arătăm în primul rând că termenele acordate pentru exercitarea acțiunilor în justiție sunt termene imperative. Expirarea termenului împiedică în general în mod definitiv persoana interesată să continue verificarea pe cale administrativă sau judiciară a unei situații de fapt, independent de situația juridică pe fond. Acest aspect a dat Curții în mod constant ocazia să controleze compatibilitatea termenelor naționale cu dreptul comunitar.

76.      Dreptul procedural al statelor membre nu este armonizat. În această materie, Comunitatea nu are nicio competență legislativă generală. Acesta este motivul pentru care Curtea subliniază în jurisprudența sa că procedura de valorificare a drepturilor subiective comunitare este guvernată de dreptul național(28). Acest principiu comunitar, cunoscut și sub denumirea „autonomia procedurală a statelor membre”, este de asemenea admis în doctrina juridică(29).

77.      Nici Directiva 80/987 nu conține vreo dispoziție în ceea ce privește durata termenelor de decădere sau de prescripție. În Hotărârea Pflücke(30), Curtea a arătat totuși că statele membre sunt în principiu libere să prevadă în dreptul național dispoziții care stabilesc un termen de prescripție pentru introducerea cererii de către un lucrător salariat care urmărește să obțină, potrivit modalităților stabilite de Directiva 80/987, plata unei indemnizații de insolvabilitate, însă cu condiția ca aceste dispoziții să respecte principiile generale de drept comunitar.

78.      Cu privire la aceste principii, potrivit unei jurisprudențe constante(31), astfel de termene de prescripție prevăzute în dreptul național nu pot fi mai puțin favorabile decât cele aplicabile altor cereri asemănătoare din dreptul intern (principiul echivalenței) și nu pot fi concepute astfel încât să facă imposibilă în practică exercitarea drepturilor recunoscute de ordinea juridică comunitară (principiul efectivității). Or, întrucât dreptul comunitar nu stabilește nicio distincție între termenele de decădere și de prescripție, ci doar pune accentul pe posibilitatea efectivă de valorificare a drepturilor pe care le conferă, considerăm că este oportun să se extindă această jurisprudență și la normele de prescripție.

79.      În principiu, verificarea în concret a conformității unei norme procedurale naționale cu condițiile sus‑menționate este de competența instanțelor naționale, cărora le revine, în conformitate cu principiul cooperării prevăzut la articolul 10 CE, atribuția de a asigura protecția juridică ce decurge pentru justițiabili din efectul direct al dispozițiilor dreptului comunitar. În consecință, în cazul în care instanța națională constată că norma națională nu este, din acest punct de vedere, conformă cu dreptul comunitar, trebuie să renunțe la aplicarea acesteia(32).

80.      Totuși, controlul abstract al respectivelor condiții este de competența Curții, care este însărcinată, în cadrul trimiterii preliminare efectuate în temeiul articolului 234 CE, să asigure aplicarea uniformă a dreptului comunitar(33).

81.      Instanța de trimitere consideră că, prin calificarea creanței pe care lucrătorul o invocă față de Fondul de garantare drept prestație de securitate socială, se stabilește pentru respectiva creanță o condiție mai puțin favorabilă în comparație cu alte creanțe asemănătoare invocate în cadrul procedurii colective. În această privință, instanța de trimitere compară regimul de prescripție de un an prevăzut la articolul 2 alineatul 5 din Decretul legislativ nr. 80/92 cu regimul de prescripție de cinci ani aplicabil creanțelor salariale.

82.      Prin urmare, ținând seama de aceste considerații, vom examina mai întâi, în lumina termenelor de prescripție din cadrul transpunerii Directivei 80/987, dacă legiuitorul național are obligația de a prelua termenul legal național stabilit pentru valorificarea creanțelor salariale, pentru a menține conformitatea cu obiectivele directivei.

83.      Astfel cum am arătat deja în răspunsurile la prima și la a doua întrebare preliminară, creanța lucrătorului salariat față de instituția de garantare nu trebuie să fie identică din punctul de vedere al calității cu creanța împotriva angajatorului în stare de insolvabilitate(34). Dimpotrivă, aceasta face obiectul restricțiilor care, în limitele strict definite de Directiva 80/987, țin de puterea de apreciere a statelor membre. Prin urmare, legiuitorul comunitar nu a urmărit să plaseze din punct de vedere juridic lucrătorul salariat în aceeași poziție față de instituția de garantare ca față de angajator. Aceste considerații se aplică de asemenea în ceea ce privește termenele de prescripție aferente celor două creanțe. Prin urmare, se poate concluziona că, în ceea ce privește termenul de valorificare a creanțelor și prescrierea acestora față de instituția de garantare, termenul de valorificare a creanțelor salariale nu mai este determinant. Faptul că termenul de valorificare a creanțelor salariale ordinare este de cinci ani și, așadar, cu mult mai lung decât cel prevăzut pentru creanțele față de instituția de garantare nu este relevant, întrucât cele două regimuri nu sunt echivalente. În plus, nu este necesar ca cele două termene de prescripție să fie tratate în mod egal din punctul de vedere al principiului echivalenței, întrucât termenul de prescripție de cinci ani al unei creanțe, care, de facto, nu este exigibilă, nu poate fi asimilat termenului de prescripție de un an pentru o creanță garantată a cărei plată este asigurată de instituția de garantare. În aceste condiții, nu considerăm că legislația națională aduce atingere principiului echivalenței.

84.      Această concluzie este confirmată de faptul că, în anumite state membre, în caz de insolvabilitate a angajatorului, termenul de valorificare a creanțelor rezultate din raportul de muncă este înlocuit de termene specifice – și în special mai scurte – prevăzute de dispozițiile în materie de insolvabilitate, ca lex specialis. Această împrejurare arată în mod general că, în cazul insolvabilității angajatorului, caracterul executoriu al creanțelor de dreptul muncii se poate modifica – în funcție de natura insolvabilității – cu consecința că, și în cazul în care se pornește de la premisa că respectivele creanțe față de instituția de garantare ar fi calificate drept creanțe rezultate din raportul de muncă, acesta nu produce în mod necesar efecte cu privire la modalitățile prescripției.

85.      Această concluzie se poate întemeia pe ideea că, în ceea ce privește exigibilitatea creanțelor de dreptul muncii, nu mai este posibil ca acestea să se întemeieze exclusiv pe raportul contractual sinalagmatic dintre angajator și lucrătorul salariat. Astfel, în cazul insolvabilității, trebuie să fie luate în considerare simultan mai multe interese diferite: interesele sociale ale lucrătorilor, interesele administratorului judiciar pentru redresarea sau pentru lichidarea rapidă – care ar putea fi afectate de stabilirea unor termene lungi – precum și interesele creditorilor persoanei insolvabile – printre care se numără și lucrătorii salariați – pentru a obține o plată cât mai completă posibil a creanțelor acestora(35). Este de competența instanței de trimitere să stabilească dacă substituirea termenelor din dreptul muncii cu termenele specifice în materia insolvabilității se aplică de asemenea în Italia.

86.      Insolvabilitatea este un eveniment neașteptat și dramatic care impune adoptarea unor soluții pe măsură, nu numai potrivit concepției a numeroase ordini juridice naționale, dar și potrivit opiniei autorilor Directivei 80/987. Directiva 80/987, după cum arată în special structura sa generală, se referă la această situație specială având în vedere salariile neplătite. În privința termenelor, aceasta autorizează statele membre să își exercite puterea de apreciere atât timp cât se respectă obiectivul acoperirii financiare tranzitorii a perioadei de șomaj. În schimb, nu se poate deduce din respectiva directivă obiectivul constând în protejarea termenelor din dreptul muncii care, în numeroase ordini juridice, nu se aplică în cazul insolvabilității și pe care, în plus, lucrătorul salariat al unei întreprinderi insolvabile nu le mai poate folosi împotriva angajatorului său, de regulă, până la expirarea acestora – în speță, cinci ani.

87.      În sfârșit, trebuie să se mai examineze dacă termenul de un an stabilit de legislația italiană pentru prestațiile de securitate socială este conceput astfel încât să facă imposibilă în practică exercitarea drepturilor pe care instanțele naționale au obligația să le protejeze. Astfel cum a statuat Curtea în Hotărârea Pflücke(36), referitor la aplicarea termenului de prescripție la nivel național, trebuie ca durata scurtă a termenului să nu aibă drept consecință ca persoanele interesate să nu reușească, în practică, să respecte termenul menționat și să nu beneficieze, așadar, de protecția pe care Directiva 80/987 urmărește în mod special să le‑o garanteze.

88.      În aceeași hotărâre, Curtea a subliniat, într‑adevăr, că un termen de două luni, având în vedere durata sa scurtă, trebuie să se justifice prin motive imperative referitoare la principiul securității juridice, în special buna funcționare a instituției de garantare(37). Cu toate acestea, Curtea s‑a abținut să stabilească cerințe mai precise cu privire la durata unui termen, cu atât mai puțin cu privire la durata unui termen minim pentru valorificarea creanțelor față de instituția de garantare.

89.      Cu toate acestea, dintr‑o evaluare globală a jurisprudenței relevante(38), rezultă că, în opinia Curții, stabilirea unor termene rezonabile, de exemplu, pentru exercitarea acțiunilor, constituie o aplicare a principiului fundamental al securității juridice, motiv pentru care se reține în principiu conformitatea cu dreptul comunitar a termenelor naționale de decădere și de prescripție(39). Astfel, în Hotărârea Palmisani(40), cu privire la acțiunea în despăgubiri a particularilor, introdusă în urma transpunerii tardive în dreptul intern a Directivei 80/987, Curtea a admis, în stadiul actual al dreptului comunitar, un termen de decădere de un an pentru a introduce o acțiune în despăgubiri. Aceeași este situația în ceea ce privește termenele de decădere sau de prescripție de doi(41), de trei(42) sau de cinci ani(43) pentru acțiuni având ca obiect restituirea sumelor nedatorate.

90.      În lumina acestei jurisprudențe, nu vedem în ce măsură aplicarea unui termen național de prescripție de un an ar putea, în sine, să facă imposibilă în practică plata, care este garantată de ordinea juridică comunitară, a creanțelor lucrătorilor salariați rezultate din contracte de muncă sau din raporturi de muncă. Reclamantul din acțiunea principală avea în mod obiectiv posibilitatea de a lua cunoștință despre termen, întrucât acesta este prevăzut de legea națională și îi era, așadar, ușor accesibil, spre deosebire de ceea ce se întâmplă deseori în cazul directivelor care nu sunt încă transpuse sau sunt doar parțial transpuse. Pe de altă parte, nimic nu indică faptul că a fost imposibil în practică sau dificil pentru reclamant să respecte termenul de valorificare a creanțelor față de Fondul de garantare. Considerăm rezonabilă și de asemenea posibilă valorificarea acestor creanțe într‑un termen de un an. În situația specială a insolvabilității unui angajator, care impune o reorganizare sau o lichidare rapidă a întreprinderii în scopul satisfacerii intereselor creditorilor, un astfel de termen este suficient.

91.      Așadar, în temeiul principiilor stabilite de Curte, ajungem la concluzia că reglementarea națională îndeplinește de asemenea cerințele principiului efectivității.

92.      O altă limită impusă de dreptul comunitar puterii de apreciere de care dispune legiuitorul național pentru transpunerea Directivei 80/987 rezultă din drepturile fundamentale. Potrivit unei jurisprudențe constante, acestea fac parte integrantă din principiile generale de drept a căror respectare este asigurată de Curte. Astfel, Curtea a admis că cerințele rezultate din protecția drepturilor fundamentale în ordinea juridică comunitară sunt de asemenea obligatorii pentru statele membre, în cazul în care acestea transpun și pun în aplicare reglementări comunitare. În consecință, statele membre au obligația, în măsura posibilului, să aplice aceste reglementări în condiții care să nu încalce respectivele cerințe(44). Aceste drepturi fundamentale includ în special principiul general al egalității și al nediscriminării. Acest principiu impune ca situațiile comparabile să nu fie tratate în mod diferit, iar situațiile diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care o astfel de diferențiere este justificată în mod obiectiv(45).

93.      Or, în prezenta speță, nu există două situații comparabile. Pe de o parte, astfel cum am explicat deja, Directiva 80/987 nu impune în niciun caz ca respectiva creanță salarială împotriva angajatorului să fie tratată în același mod precum creanța față de instituția de garantare. Pe de altă parte, reclamantul din acțiunea principală nu poate invoca faptul că se creează o inegalitate între lucrătorii salariați în diferitele state membre, cu atât mai mult cu cât legiuitorul comunitar a lăsat statelor membre o largă marjă de apreciere în ceea ce privește stabilirea atât a naturii juridice a creanței față de instituția de garantare, cât și a termenelor de prescripție.

94.      Astfel cum am arătat recent în concluziile pe care le‑am prezentat în cauza Horvath(46), diferențele între diversele legislații naționale în domenii care nu fac obiectul armonizării nu constituie o discriminare. Dimpotrivă, statele membre sunt libere să stabilească norme în domeniile care intră în sfera de competență a acestora, astfel încât simplul fapt că există diferență în modul de reglementare a unei chestiuni în două state membre diferite nu poate constitui o încălcare a principiului egalității. Jurisprudența Curții a admis acest lucru de mult timp(47). Astfel cum a stabilit Curtea pentru prima dată în Hotărârea van Dam și alții(48), nu se poate considera că aplicarea unei legislații naționale este contrară principiului egalității pentru simplul motiv că se presupune că alte state membre ar aplica dispoziții mai puțin riguroase. Acest lucru este convingător, întrucât o interpretare contrară ar conduce la o restricționare dificil de justificat a marjei de acțiune legislativă de care dispun statele membre.

95.      În consecință, nici stabilirea unui termen de prescripție de un an nu permite să se concluzioneze că a existat o încălcare a principiului egalității.

VII – Concluzie

96.      Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă Tribunale di Napoli după cum urmează:

„1)      Articolele 3 și 4 din Directiva 80/987/CEE a Consiliului din 20 octombrie 1980 privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la protecția lucrătorilor salariați în cazul insolvabilității angajatorului nu se opun unei reglementări naționale precum Legea nr. 297/82 și Decretul legislativ nr. 80/92, care atribuie creanțelor lucrătorului salariat față de instituția de garantare o natură juridică diferită de cea a creanțelor lucrătorului împotriva angajatorului său.

2)      Pentru a îndeplini finalitatea socială a Directivei 80/987, este suficient ca reglementarea națională să utilizeze creanța salarială inițială a lucrătorului salariat ca simplu termen de comparație, care permite să se determine per relationem prestația care trebuie garantată prin intervenția instituției de garantare.

3)      Principiile de drept comunitar și în special principiile echivalenței, efectivității și nediscriminării permit aplicarea, pentru creanțele față de o instituție de garantare, a unui regim al prescripției care cuprinde termene mai scurte decât cel aplicat creanțelor salariale împotriva angajatorului.”

1 – Limba originală: germana.

2 – JO L 283, p. 23, Ediție specială, 05/vol. 1, p. 197.

3 – GURI nr. 147 din 31 mai 1982.

4 – Supliment ordinar la GURI nr. 36 din 13 februarie 1992, p. 26.

5 – Hotărârea din 4 martie 2004, Barsotti și alții (C‑19/01, C‑50/01 și C‑84/01, Rec., p. I‑2005).

6 – Hotărârea din 18 septembrie 2003 (C‑125/01, Rec., p. I‑9375).

7 – Potrivit clasificării tematice efectuate de Eichenhofer, E., „Arbeitsrecht”, în Handbuch des EU‑Wirtschaftsrechts (editura Dauses, M. A.), D. III, punctul 29, p. 9.

8 – Din domeniul protecției sociale a lucrătorilor în cadrul dreptului muncii din Uniunea Europeană, în afară de protecția lucrătorilor împotriva insolvabilității angajatorului (reglementată prin Directiva 80/987), fac parte protecția lucrătorilor în cazul concedierilor colective (reglementată prin Directiva 98/59/CE a Consiliului din 20 iulie 1998 privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la concedierile colective, JO L 225, p. 16, Ediție specială, 05/vol. 5, p. 95) și protecția socială a lucrătorilor în cazul transferurilor de întreprinderi (reglementată prin Directiva 77/187/CEE a Consiliului din 14 februarie 1977 privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la menținerea drepturilor lucrătorilor în cazul transferului de întreprinderi, unități sau părți de întreprinderi sau unități, JO L 61, p. 26).

9 – A se vedea de asemenea Barnard, C., „EC Employment Law”, ediția a 2-a, Oxford, 2000, p. 504, cu trimitere la articolul 9 din Directiva 80/987.

10 – A se vedea în acest sens Krimphove, D., „Europäisches Arbeitsrecht”, München, 1996, p. 255.

11 – A se vedea Hotărârea din 10 iulie 1997, Maso și alții (C‑373/95, Rec., p. I‑4051, punctul 56), Hotărârea din 14 iulie 1998, Regeling (C‑125/97, Rec., p. I‑4493, punctul 20), Hotărârea din 18 octombrie 2001, Gharehveran (C‑441/99, Rec., p. I‑7687, punctul 26), precum și Hotărârea din 11 septembrie 2003, Walcher (C‑201/01, Rec., p. I‑8827, punctul 38).

12 – Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 23 septembrie 2002 de modificare a Directivei 80/987/CEE a Consiliului privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la protecția lucrătorilor salariați în cazul insolvabilității angajatorului (JO L 270, p. 10, Ediție specială, 05/vol. 6, p. 149).

13 – Hotărârea Regeling (citată la nota de subsol 11, punctul 19). La punctul 47 din Concluziile prezentate la 14 mai 1998 în aceeași cauză, avocatul general Cosmas arată că soluția care constă în armonizarea parțială nu pare că a fost aleasă în mod deliberat de legiuitorul comunitar, ci că a fost impusă de situația de fapt, cu alte cuvinte de divergențele semnificative existente între legislațiile statelor membre în materie și de dificultățile practice în elaborarea unor norme comune care ar putea fi aplicate în mod uniform în toate statele membre.

14 – Hotărârea Maso și alții (citată la nota de subsol 11, punctul 3).

15 – Hotărârea din 19 noiembrie 1991, Francovich și alții (C‑6/90 și C‑9/90, Rec., p. I‑5357, punctele 25 și 26), Hotărârea din 16 decembrie 1993, Wagner Miret (C‑334/92, Rec., p. I‑6911, punctul 17), și Hotărârea Gharehveran (citată la nota de subsol 11, punctul 36).

16 – A se vedea Hotărârea din 12 decembrie 2002, Rodríguez Caballero (C‑442/00, Rec., p. I‑11915, punctul 27), și Hotărârea din 16 decembrie 2004, Olaso Valero (C‑520/03, Rec., p. I‑12065, punctul 31).

17 – A se vedea în special Hotărârea din 18 noiembrie 1999, Teckal (C‑107/98, Rec., p. I‑8121, punctul 33), Hotărârea din 23 ianuarie 2003, Makedoniko Metro și Michaniki (C‑57/01, Rec., p. I‑1091, punctul 55), și Hotărârea Barsotti și alții (citată la nota de subsol 5, punctul 30).

18 – A se vedea punctul 52 din prezentele concluzii.

19 – Noțiunea „Ziels” [N. T. „obiectiv”] din versiunea în limba germană a articolului 249 al treilea paragraf CE este înțeleasă și în doctrina de limbă germană ca însemnând „rezultatul” prevăzut de directivă. Această opinie este susținută de modul de redactare a altor versiuni lingvistice („résultat”, „result”, „resultado”, „risultato”, „resultaat”). În consecință, statele membre trebuie să creeze o situație juridică urmărită de directivă (a se vedea în acest sens Schroeder, W., în: EUV/EGV – Kommentar [editat de Rudolf Streinz], München, 2003, articolul 249 CE, punctul 77, p. 2178, și Biervert, B., EU‑Kommentar [editat de Jürgen Schwarze], Baden‑Baden, 2000, articolul 249 CE, punctul 25, p. 2089). Din acest motiv, noțiunea franceză de „obligation de résultat” [N. T.: „obligație de rezultat”] a devenit curentă în doctrină (a se vedea Lenaerts, K., și Van Nuffel, P., „Constitutional Law of the European Union”, ediția a 2-a, Londra, 2006, punctele 17-123, p. 768).

20 – Hotărârea din 9 noiembrie 1995, Francovich II (C‑479/93, Rec., p. I‑3843, punctele 25 și 26). În această Hotărâre, Curtea a făcut trimitere la propunerea de directivă prezentată Consiliului de Comisie la 13 aprilie 1978 (JO C 135, p. 2). Rezultă din această propunere că, înainte de adoptarea directivei, existau deja în mai multe state membre instituții pentru garantarea drepturilor lucrătorilor în cazul insolvabilității angajatorului, care aveau, cu toate acestea, regimuri foarte diferite, dar că, în schimb, aceste instituții lipseau în unele state membre.

21 – În Republica Federală Germania, existau încă din 1974, cu alte cuvinte înainte de intrarea în vigoare a Directivei 80/987, dispoziții referitoare la indemnizația de insolvabilitate („Insolvenzgeld”). Introducerea indemnizației de insolvabilitate se datora, în acea perioadă, recesiunii de la începutul anilor ’70, care a făcut să crească și mai mult numărul insolvenților și care a agravat situația lucrătorilor salariați în cazul insolvabilității angajatorului. În 1974, guvernul federal german estima pierderi salariale anuale între 20 și 50 de milioane DEM pentru lucrători. Prin urmare, s‑a considerat că există o nevoie urgentă să se realizeze o adaptare a legislației la evoluția structurilor economice și sociale (a se vedea Grepl, M., „Die Funktionen des Insolvenzgeldes unter besonderer Berücksichtigung des europäischen Rechts”, Hamburg, 2008, p. 8). Cu toate acestea, Belgia a fost considerată unul dintre primele state membre care a introdus sistemul de garantare, întrucât, încă din anii ’60, a fost creat un fond de garantare corespunzător (a se vedea Servais, J.‑M., „Droit social de l’Union européenne”, Bruxelles, 2008, p. 182). Înainte de introducerea indemnizației de insolvabilitate în forma sa actuală, protecția lucrătorilor era în plus asigurată în mai multe state membre prin considerarea creanțelor salariale ca privilegiate. Această soluție consta în faptul de a considera restanțele salariale anterioare deschiderii procedurii colective drept creanțe de primul rang. Totuși, această metodă s‑a arătat treptat insuficientă pentru a asigura protecția lucrătorilor salariați.

22 – A se vedea Hotărârea Francovich II (citată la nota de subsol 20, punctele 20 și 27).

23 – Hotărârea Rodríguez Caballero (citată la nota de subsol 16).

24 – Servais, J.‑M., citat anterior (nota de subsol 21), Bruxelles, 2008, p. 182, pare a fi evident de aceeași părere. Acesta arată că principiile de funcționare ale instituțiilor de garantare sunt asemănătoare celor ale securității sociale: caracter obligatoriu, solidaritate, finanțare (cu excepții) prin cotizații calculate pe baza salariului, gestionare de către instituții autonome din punct de vedere administrativ, financiar și juridic.

25 – Fuchs, M., și Marhold, F., „Europäisches Arbeitsrecht”, ediția a 2-a, Viena, 2006, p. 169.

26 – A se vedea în acest sens Fuchs, M., și Marhold, F., citat anterior (nota de subsol 25), p. 169, și următoarele, și Teyssié, B., „Droit européen du travail”, ediția a 2-a, Paris, 2003, p. 220.

27 – Potrivit Teyssié, B., citat anterior (nota de subsol 26), p. 220, statele membre pot evita, așadar, prin stabilirea unui plafon, riscul ca prestațiile furnizate să depășească ceea ce este garantat prin finalitatea socială a directivei, fără a încălca respectiva directivă. A se vedea de asemenea, în acest sens, Guggenbühl, A., și Leclerc, S., „Droit social européen des travailleurs salariés et indépendants – Recueil de la législation et de la jurisprudence de l’Union européenne”, Bruxelles, 1995, p. 518, și Grepl, M., citat anterior (nota de subsol 21), p. 34, care consideră că stabilirea unui plafon urmărește evitarea unei depășiri a finalității sociale a directivei într‑un caz particular.

28 – Potrivit principiului autonomiei instituționale și procedurale a statelor membre, acestea trebuie să aplice în principiu dreptul comunitar în conformitate cu dreptul administrativ și cu dreptul procedural administrativ național al acestora. A se vedea în această privință, cu privire la punerea în aplicare directă de către statele membre a dreptului vamal comunitar, observațiile noastre de la punctul 36 din Concluziile prezentate la 3 mai 2007 în Hotărârea din 18 decembrie 2007, ZF Zefeser (C‑62/06, Rep., p. I‑11995). Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în lipsa unei reglementări comunitare în materie, revine ordinii juridice din fiecare stat membru atribuția de a desemna instanțele competente și de a stabili modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor destinate să asigure protecția drepturilor pe care justițiabilii le au în temeiul dreptului comunitar. A se vedea în acest sens Hotărârile din 16 decembrie 1976, Rewe‑Zentralfinanz și Rewe‑Zentral (33/76, Rec., p. 1989, punctul 5), și Comet (45/76, Rec., p. 2043, punctul 13), Hotărârea din 14 decembrie 1995, Peterbroeck (C‑312/93, Rec., p. I‑4599, punctul 12), precum și Hotărârea din 20 septembrie 2001, Courage și Crehan (C‑453/99, Rec., p. I‑6297, punctul 29), Hotărârea din 11 septembrie 2003, Safalero (C‑13/01, Rec., p. I‑8679, punctul 49), Hotărârea din 13 martie 2007, Unibet (C‑432/05, Rep., p. I‑2271, punctul 39), Hotărârea din 7 iunie 2007, van der Weerd și alții (C‑222/05-C‑225/05, Rep., p. I‑4233, punctul 28), precum și Hotărârea din 12 februarie 2008, Kempter (C‑2/06, Rep., p. I‑411, punctul 57).

29 – A se vedea Stettner, R., „Verwaltungsvollzug”, în Handbuch des EU‑Wirtschaftsrechts (editura Dauses) B. III, punctul 30, Voß, R., Grabitz, și Hilf, „Das Recht der Europäischen Union, Art. 135 CE”, punctele 4 și 9 (supliment ianuarie 2004), Kahl, W., „Kommentar zum EUV/EGV”, prima ediție (1999), articolul 10, p. 377, punctul 24, precum și Lenaerts, K., Arts, D., și Maselis, I., „Procedural Law of the European Union”, ediția a 2-a, Londra, 2006, p. 83, punctul 3-001.

30 – Hotărârea din 18 septembrie 2003, Pflücke (C‑125/01, Rec., p. I‑9375, punctul 33).

31 – A se vedea în special Hotărârile Pflücke (citată la nota de subsol 30, punctul 34) și, în general, Rewe‑Zentralfinanz și Rewe‑Zentral (citată la nota de subsol 28, punctul 5), Comet (citată la nota de subsol 28, punctele 13 și 16), Francovich și alții (citată la nota de subsol 15, punctul 43), Peterbroeck (citată la nota de subsol 28, punctul 14 și următoarele), Hotărârea din 10 iulie 1997, Palmisani (C‑261/95, Rec., p. I‑4025, punctul 27), Hotărârea din 1 iunie 1999, Eco Swiss (C‑126/97, Rec., p. I‑3055, punctul 45), Hotărârea din 22 februarie 2001, Camarotto și Vignone (C‑52/99 și C‑53/99, Rec., p. I‑1395, punctele 28 și 30), Hotărârea Courage și Crehan (citată la nota de subsol 28, punctul 29), Hotărârea din 6 iunie 2002, Sapod Audic (C‑159/00, Rec., p. I‑5031, punctul 52), precum și Hotărârea din 13 iulie 2006, Manfredi și alții (C‑295/04-C‑298/04, Rec., p. I‑6619, punctul 62).

32 – În această privință, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că, în cazul în care instanța națională constată că dispoziția națională prevede că un termen de prescripție nu este conform cerințelor dreptului comunitar și că, în plus, nu este posibilă nicio interpretare conformă a acestei dispoziții, instanța trebuie să refuze să o aplice (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 martie 1978, Simmenthal, 106/77, Rec., p. 629, punctul 21, Hotărârea din 14 iulie 1994, Faccini Dori, C‑91/92, Rec., p. I‑3325, punctul 26, Hotărârea din 19 noiembrie 2002, Kurz, C‑188/00, Rec., p. I‑10691, punctul 69, și Hotărârea Pflücke (citată la nota de subsol 30, punctul 48). A se vedea de asemenea, în acest sens, punctul 20 din Concluziile avocatului general Cosmas prezentate în cauza Palmisani (citată la nota de subsol 31, punctul 20).

33 – A se vedea punctul 21 din Concluziile avocatului general Cosmas prezentate în cauza Palmisani (citată la nota de subsol 32, punctul 21), și Hotărârea Palmisani (citată la nota de subsol 30, punctul 33).

34 – A se vedea punctele 61 și 70 din prezentele concluzii.

35 – Obiectivul procedurii de insolvabilitate este plata colectivă a creditorilor unui debitor. Creditorii sunt satisfăcuți prin vânzarea patrimoniului debitorului, pentru care există trei opțiuni disponibile: 1) În majoritatea cazurilor, activele debitorului sunt vândute, iar numerarul astfel obținut este împărțit între creditori. Se face referire astfel la lichidarea patrimoniului. 2) În cazul întreprinderilor, este de asemenea posibilă redresarea. În acest caz, patrimoniul este folosit de creditori în sensul că – de regulă, după investiții și restructurări care nu sunt neglijabile – acesta este readus la posibilitatea de a produce venituri din care pot fi plătiți creditorii. 3) În sfârșit, soluția restructurării prin transfer, prin care se cedează o întreprindere viabilă (sau o parte a acesteia) altor entități legale, cum ar fi un concurent sau un holding, prețul obținut fiind ulterior împărțit creditorilor titularului fostei întreprinderi (a se vedea în această privință Bork, R., „Einführung in das Insolvenzrecht”, ediția a 4-a, Tübingen, 2005, p. 2 și următoarele).

36 – Hotărârea citată la nota de subsol 30, punctul 37.

37 – Ibidem, punctul 39.

38 – A se vedea jurisprudența citată la nota de subsol 31 din prezentele concluzii.

39 – A se vedea, cu privire la compatibilitatea cu dreptul comunitar a termenelor naționale de decădere și de prescripție, punctul 94 din Concluziile pe care le‑am prezentat la 4 septembrie 2008 în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 24 martie 2009, Danske Slagterier (C‑445/06, nepublicată încă în Repertoriu). A se vedea de asemenea, în acest sens, Von Bogdandy, A., Grabitz, E., și Hilf, M., citat anterior (nota de subsol 28), articolul 10, punctele 48, 54 și 54a.

40 – Hotărâre citată la nota de subsol 31. În această cauză, acțiunea principală se referea la o acțiune în repararea prejudiciului suferit ca urmare a transpunerii tardive a Directivei 80/987.

41 – Hotărârea Camarotto și Vignone (citată la nota de subsol 31, punctul 30).

42 – Hotărârea din 15 septembrie 1998, Edis (C‑231/96, Rec., p. I‑4951).

43 – Hotărârea din 17 iulie 1997, Haahr Petroleum (C‑90/94, Rec., p. I‑4085, punctul 49), și Hotărârea din 2 decembrie 1997, Fantask și alții (C‑188/95, Rec., p. I‑6783, punctul 49).

44 – A se vedea Hotărârea din 24 martie 1994, Bostock (C‑2/92, Rec., p. I‑955, punctul 16), Hotărârea din 13 aprilie 2000, Karlsson și alții (C‑292/97, Rec., p. I‑2737, punctul 37), precum și Hotărârea Rodríguez Caballero (citată la nota de subsol 16, punctul 30).

45 – A se vedea în special Hotărârea din 13 decembrie 1994, SMW Winzersekt (C‑306/93, Rec., p. I‑5555, punctul 30), Hotărârea din 23 noiembrie 1999, Portugalia/Consiliul (C‑149/96, Rec., p. I‑8395, punctul 91), Hotărârea Francovich II, (citată la nota de subsol 20, punctul 23), Hotărârea din 12 iulie 2001, Jippes și alții (C‑189/01, Rec., p. I‑5689, punctul 129), precum și Hotărârea Rodríguez Caballero (citată la nota de subsol 16, punctul 32).

46 – Punctele 112-114 din Concluziile prezentate la 3 februarie 2009 în cauza Horvath (C‑428/07, nepublicată încă în Repertoriu).

47 – A se vedea Hotărârea din 13 februarie 1969, Wilhelm și alții (14/68, Rec., p. 1, punctul 13), Hotărârea din 28 iunie 1978, Kenny (1/78, Rec., p. 1489, punctul 18), Hotărârea din 30 noiembrie 1978, Bussone (31/78, Rec., p. 2429, punctul 38 și următoarele), Hotărârea din 7 februarie 1979, Auer (136/78, Rec., p. 437, punctele 23-26), Hotărârea din 3 iulie 1979, van Dam și alții (185/78-204/78, Rec., p. 2345, punctul 10), Hotărârea din 14 iulie 1981, Oebel (155/80, Rec., p. 1993, punctul 9), Hotărârea din 25 ianuarie 1983, Smit Transport (126/82, Rec., p. 73, punctul 27), Hotărârea din 7 mai 1992, Wood și Cowie (C‑251/90 și C‑252/90, Rec., p. I‑2873, punctul 19), Hotărârea din 24 noiembrie 1993, Keck și Mithouard (C‑267/91 și C‑268/91, Rec., p. I‑6097, punctul 8), Hotărârea din 14 februarie 1995, Schumacker (C‑279/93, Rec., p. I‑225, punctul 21), precum și Hotărârea din 1 februarie 1996, Perfili (C‑177/94, Rec., p. I‑161, punctul 17).

48 – Hotărâre citată la nota de subsol 47, punctul 10. Această jurisprudență a fost reluată în Hotărârile Oebel (punctul 9), Smit Transport (punctul 27), Wood și Cowie (punctul 19), precum și Perfili (punctul 17), citate la nota de subsol 47.

Full & Egal Universal Law Academy