EUR-Lex -  62008CC0169 - RO

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

JULIANE KOKOTT

prezentate la 2 iulie 20091(1)

Cauza C‑169/08

Presidente del Consiglio dei Ministri

împotriva

Regione autonoma della Sardegna

[cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată de Corte costituzionale (Italia)]

„Libera prestare a serviciilor (articolul 49 CE) – Ajutoare de stat (articolul 87 CE) – Drept fiscal – Regiunea autonomă Sardinia – Taxă regională pe escala turistică a aeronavelor şi a ambarcaţiunilor de agrement – Taxă care se aplică numai persoanelor cu domiciliul fiscal în afara regiunii – Protecţia mediului – Protecţia sănătăţii – Coerenţa sistemului fiscal – Regiuni insulare”

I –    Introducere

1.        Prezenta cauză este prima cauză în care Curtea de Justiţie este sesizată de Curtea Constituţională italiană (Corte costituzionale)(2) în conformitate cu articolul 234 CE.

2.        În acţiunea principală, o procedură de control de constituţionalitate, obiectul analizei îl constituie o taxă regională a regiunii autonome Sardinia(3), care a fost percepută în această regiune din 2006 până în 2008, în fiecare an în perioada cuprinsă între 1 iunie şi 30 septembrie pentru anumite escale ale aeronavelor private şi ale ambarcaţiunilor de agrement. Această taxă privea însă numai persoanele care nu aveau domiciliul fiscal în Sardinia. De asemenea, taxa nu a fost percepută, printre altele, pe escalele ambarcaţiunilor care acostează pe durata întregului an în Sardinia.

3.        Curtea Constituţională italiană are îndoieli cu privire la compatibilitatea acestei reglementări fiscale din regiunea autonomă Sardinia cu dreptul comunitar, mai exact cu libera prestare a serviciilor (articolul 49 CE) şi cu interzicerea ajutoarelor de stat (articolul 87 CE). O incompatibilitate a taxei cu dreptul comunitar ar prezenta importanţă şi pentru procedura de control de constituţionalitate din faţa Curţii Constituţionale italiene deoarece, potrivit dreptului constituţional italian, dreptul comunitar constituie o parte a criteriului de apreciere care trebuie aplicat în acest context.

II – Cadrul juridic

A –    Dreptul comunitar

4.        Cadrul juridic comunitar în care se înscrie acest caz este constituit, pe de o parte, de dispoziţiile Tratatului CE privind libera prestare a serviciilor şi, pe de altă parte, de cele privind ajutoarele de stat.

5.        Principiul liberei prestări a serviciilor este consacrat la articolul 49 primul paragraf CE:

„În conformitate cu dispoziţiile ce urmează, sunt interzise restricţiile privind libera prestare a serviciilor în cadrul Comunităţii cu privire la resortisanţii statelor membre stabiliţi într‑un alt stat al Comunităţii decât cel al beneficiarului serviciilor.”

6.        În plus, articolul 50 primul paragraf CE conţine următoarea definiţie:

„În înţelesul prezentului tratat, sunt considerate servicii prestaţiile furnizate în mod obişnuit în schimbul unei remuneraţii, în măsura în care nu sunt reglementate de dispoziţiile privind libera circulaţie a mărfurilor, a capitalurilor şi a persoanelor.”

7.        Secţiunea din Tratatul CE consacrată ajutoarelor de stat începe cu articolul 87 alineatul (1) CE, care are următorul cuprins:

„Cu excepţia derogărilor prevăzute de prezentul tratat, sunt incompatibile cu piaţa comună ajutoarele acordate de state sau prin intermediul resurselor de stat, sub orice formă, care denaturează sau ameninţă să denatureze concurenţa prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a producerii anumitor bunuri, în măsura în care acestea afectează schimburile comerciale dintre statele membre.”

8.        În completare, trebuie să se menţioneze articolul 88 alineatul (3) CE, care are următorul cuprins:

„Comisia este informată în timp util pentru a‑şi prezenta observaţiile cu privire la proiectele care urmăresc să instituie sau să modifice ajutoarele. În cazul în care apreciază că un proiect nu este compatibil cu piaţa comună în conformitate cu dispoziţiile articolului 87, Comisia iniţiază fără întârziere procedura prevăzută la alineatul precedent. Înainte de pronunţarea unei decizii finale, statul membru în cauză nu poate pune în aplicare măsurile preconizate.”

B –    Dreptul naţional

9.        În ceea ce priveşte dreptul naţional, pe lângă dispoziţiile relevante ale Constituţiei italiene, prezintă importanţă, pe de o parte, câteva prevederi din legislaţia naţională şi, pe de altă parte, câteva prevederi adoptate de regiunea autonomă Sardinia.

1.      Constituţia italiană

10.      Constituţia italiană prevede la articolul 117 primul paragraf:

„Puterea legislativă este exercitată de stat şi de regiuni cu respectarea Constituţiei, precum şi a obligaţiilor care rezultă din dreptul comunitar şi din angajamentele internaţionale.”

2.      Legislaţia naţională din Italia

11.      Articolul 743 primul paragraf din Codice della navigazione(4) defineşte noţiunea de aeronavă după cum urmează:

„Prin aeronavă se înţelege orice aparat destinat transportului, pe calea aerului, de persoane sau de lucruri.”

12.      La articolul 1 alineatul 2 din Codice della nautica da diporto(5), introdus prin Decreto legislativo(6) nr. 171 din 18 iulie 2005, noţiunea de navigaţie de agrement este definită după cum urmează:

„În sensul prezentului cod, prin navigaţie de agrement se înţelege navigaţia cu caracter sportiv sau recreativ efectuată, fără scop lucrativ, în apele maritime şi în apele interioare.”

13.      Articolul 2 alineatul 1 din Codice della nautica da diporto priveşte utilizarea comercială a ambarcaţiunilor de agrement, pe care o defineşte după cum urmează:

„(1)  Ambarcaţiunea de agrement este utilizată în scopuri comerciale atunci când

a)       face obiectul contractelor de închiriere sau de navlosire;

b)       este utilizată în cadrul formării profesionale în domeniul navigaţiei de agrement;

c)       este utilizată de centrele de scufundare şi de antrenament submarin ca navă de asistenţă pentru practicanţii de scufundări submarine în scop sportiv sau recreativ.

[…]”

3.      Legislaţia regiunii autonome Sardinia

14.      Legea nr. 4 a regiunii Sardinia din 11 mai 2006(7) (denumită în continuare de asemenea „Legea regională nr. 4/2006”), astfel cum a fost modificată în 2007(8), cuprinde următorul articol 4:

„(Taxa regională pe escala turistică a aeronavelor şi a ambarcaţiunilor de agrement)

1.      Începând cu anul 2006 se instituie taxa regională pe escala turistică a aeronavelor şi a ambarcaţiunilor de agrement.

2.      Sunt supuse taxei:

a)      escala pe aerodromurile de pe teritoriul regional a aeronavelor de aviaţie generală în sensul articolului 743 şi al următoarelor din Codice della navigazione, destinate transportului privat de persoane în perioada 1 iunie-30 septembrie;

b)      escala în porturile, în locurile de acostare şi în locurile de ancorare situate pe teritoriul regional şi în zonele de ancorare amenajate în apele teritoriale de‑a lungul coastelor Sardiniei, a ambarcaţiunilor de agrement prevăzute de Decretul legislativ nr. 171 din 18 iulie 2005 (Codul navigaţiei de agrement) sau, în orice caz, a ambarcaţiunilor utilizate în scopuri de agrement, cu o lungime mai mare de 14 metri, măsurate potrivit normelor armonizate EN/ISO/DIS 8666, în conformitate cu articolul 3 litera b) din decretul legislativ menţionat, în perioada 1 iunie-30 septembrie.

3.      Obligaţia de plată a taxei revine persoanei fizice sau juridice cu domiciliul fiscal în afara teritoriului regional, care asigură exploatarea aeronavei […] sau […] a ambarcaţiunii de agrement.

4)      Taxa regională prevăzută la alineatul 2 litera a) se plăteşte pentru fiecare escală, iar cea prevăzută la alineatul 2 litera b) se plăteşte anual.

(5)       Taxa este stabilită după cum urmează:

a)       150 de euro pentru aeronavele autorizate să transporte până la patru pasageri;

b)       400 de euro pentru aeronavele autorizate să transporte între cinci şi doisprezece pasageri;

c)       1 000 de euro pentru aeronavele autorizate să transporte mai mult de doisprezece pasageri;

d)       1 000 de euro pentru ambarcaţiunile cu o lungime de cuprinsă între 14 şi 15,99 metri;

e)       2 000 de euro pentru ambarcaţiunile cu o lungime cuprinsă între 16 şi 19,99 metri;

f)       3 000 de euro pentru ambarcaţiunile cu o lungime cuprinsă între 20 şi 23,99 metri;

g)       5 000 de euro pentru navele cu o lungime cuprinsă între 24 şi 29,99 metri;

h)       10 000 de euro pentru navele cu o lungime cuprinsă între 30 şi 60 de metri,

i)       15 000 de euro pentru navele cu o lungime de peste 60 de metri.

Pentru ambarcaţiunile cu pânze cu motor auxiliar şi pentru velierele cu motor impozitul este redus cu 50 %.

6.      Sunt scutite de la plata taxei:

a)       ambarcaţiunile care fac escală pentru a participa la regate sportive, la întruniri de ambarcaţiuni de epocă, de ambarcaţiuni monotip şi la manifestări de navigaţie cu pânze, chiar fără caracter sportiv, a căror desfăşurare a fost comunicată în prealabil autorităţilor maritime de către organizatori. […]

b)       ambarcaţiunile de agrement care staţionează tot anul în structurile portuare regionale;

c)       oprirea tehnică, în limita timpului necesar pentru efectuarea acesteia.

[…]

7.      Taxa se plăteşte:

a)       la momentul escalei pentru aeronavele prevăzute la alineatul 2 litera a);

b)       în termen de 24 de ore de la sosirea ambarcaţiunilor de agrement în porturi, în locurile de acostare, în locurile şi în zonele de ancorare situate de‑a lungul coastelor Sardiniei;

în condiţiile stabilite prin decizie […].

[…]”.

15.      În plus, trebuie să se semnaleze că printr‑o modificare a legislaţiei regionale mai sus citate, care a fost efectuată în 2008, persoanele cu domiciliul fiscal în Sardinia au fost de asemenea incluse printre persoanele impozabile. Ulterior, în 2009, reglementarea fiscală în litigiu a fost abrogată în întregime(9). În prezenta procedură este însă examinată numai taxa regională în versiunea sa anterioară din anul 2007.

III – Acţiunea principală

16.      Curtea Constituţională italiană este sesizată cu o procedură de control de constituţionalitate care a fost iniţiată(10) de primul ministru italian (preşedintele Consiliului de Miniştri) împotriva mai multor prevederi legislative adoptate de regiunea autonomă Sardinia în scopul examinării compatibilităţii acestora cu Constituţia italiană. Printre aceste prevederi se află şi articolul 4 din Legea regională nr. 4/2006, astfel cum a fost modificată în 2007.

17.      În acţiunea principală se arată că această din urmă dispoziţie încalcă obligaţiile de drept comunitar cărora este supusă legislaţia Italiei în conformitate cu articolul 117 alineatul 1 din Constituţia italiană. În primul rând se invocă o încălcare a articolului 49 CE, în al doilea rând, o încălcare a articolului 81 CE coroborat cu articolul 3 alineatul (1) litera (g) CE şi cu articolul 10 CE şi, în al treilea rând, o încălcare a articolului 87 CE.

18.      Curtea Constituţională italiană se limitează, în stadiul actual al procedurii, la analizarea încălcărilor invocate ale articolelor 49 CE şi 87 CE. Aceasta înţelege să condiţioneze decizia sa cu privire la încălcarea invocată a articolului 81 CE coroborat cu articolul 3 alineatul (1) litera (g) şi cu articolul 10 CE de desfăşurarea ulterioară a procedurii. Pentru acest motiv, Curtea Constituţională italiană a exclus în mod expres aceste din urmă dispoziţii, pentru moment, din obiectul deciziei de trimitere în prezenta procedură de pronunţare a unei hotărâri preliminare.

IV – Cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare şi procedura în faţa Curţii de Justiţie

19.      Prin Ordonanţa nr. 103/2008 din 13 februarie 2008(11), primită de Curtea de Justiţie la 21 aprilie 2008, Curtea Constituţională italiană a decis să suspende procedura de control de constituţionalitate aflată pe rolul său şi să prezinte Curţii de Justiţie următoarele patru întrebări preliminare:

a)      Articolul 49 CE trebuie interpretat în sensul că se opune aplicării unei dispoziţii, precum cea prevăzută la articolul 4 din Legea nr. 4 din 11 mai 2006 a regiunii Sardinia (Diverse dispoziţii în materie de venituri, de recalificări ale cheltuielilor, de politici sociale şi de dezvoltare), în versiunea sa care rezultă din articolul 3 alineatul 3 din Legea nr. 2 din 29 mai 2007 a regiunii Sardinia, potrivit căreia taxa regională pe escala turistică a aeronavelor se aplică numai întreprinderilor cu domiciliul fiscal în afara teritoriului regiunii Sardinia, care exploatează aeronave pe care le utilizează pentru transportul de persoane în desfăşurarea de activităţi de aviaţie generală de afaceri?

b)       Articolul 4 menţionat din Legea nr. 4 din 2006 a Regiunii Sardinia, în versiunea sa care rezultă din articolul 3 alineatul 3 din Legea nr. 2 din 2007 a regiunii Sardinia, prevăzând că taxa regională pe escala turistică a aeronavelor se aplică numai întreprinderilor cu domiciliul fiscal în afara teritoriului Regiunii Sardinia, care exploatează aeronave pe care le utilizează pentru transportul de persoane în desfăşurarea de activităţi de aviaţie generală de afaceri, constituie – în sensul articolului 87 CE – un ajutor de stat acordat întreprinderilor care desfăşoară aceeaşi activitate şi care au domiciliul fiscal pe teritoriul regiunii Sardinia?

c)       Articolul 49 CE trebuie interpretat în sensul că se opune aplicării unei dispoziţii, precum cea prevăzută la articolul 4 din Legea nr. 4 din 2006 a regiunii Sardinia, în versiunea sa care rezultă din articolul 3 alineatul 3 din Legea nr. 2 din 2007 a regiunii Sardinia, potrivit căreia taxa regională pe escala turistică a ambarcaţiunilor de agrement se aplică numai întreprinderilor cu domiciliul fiscal în afara teritoriului regiunii Sardinia, care exploatează ambarcaţiuni de agrement şi a căror activitate antreprenorială constă în punerea la dispoziţia terţilor a acestor ambarcaţiuni?

d)       Articolul 4 menţionat din Legea nr. 4 din 2006 a regiunii Sardinia, în versiunea sa care rezultă din articolul 3 alineatul 3 din Legea nr. 2 din 2007 a regiunii Sardinia, prevăzând că taxa regională pe escala turistică a ambarcaţiunilor de agrement se aplică numai întreprinderilor cu domiciliul fiscal în afara teritoriului regiunii Sardinia, care exploatează ambarcaţiuni de agrement şi a căror activitate antreprenorială constă în punerea la dispoziţia terţilor a acestor ambarcaţiuni, constituie – în sensul articolului 87 CE – un ajutor de stat acordat întreprinderilor care desfăşoară aceeaşi activitate şi care au domiciliul fiscal pe teritoriul regiunii Sardinia?

20.      În procedura din faţa Curţii de Justiţie au depus observaţii scrise regiunea autonomă Sardinia, guvernul olandez şi Comisia Comunităţilor Europene. Curtea a renunţat la organizarea unei şedinţe după ce regiunea autonomă Sardinia, contrar cererii sale iniţiale, şi‑a contramandat participarea şi după ce nici alţi participanţi la procedură nu au mai vrut să prezinte observaţii orale.

V –    Apreciere

A –    Observaţii preliminare

21.      Prezenta cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare reprezintă o schimbare în jurisprudenţa Curţii Constituţionale italiene. Dacă aceasta negase(12) până în prezent calitatea sa de instanţă în sensul articolului 234 CE, de acum înainte se încadrează în rândul curţilor constituţionale naţionale care întreţin o relaţie de cooperare activă cu Curtea de Justiţie(13).

22.      Prezenta cauză ilustrează deosebit de clar că şi în procedurile desfăşurate în faţa curţilor constituţionale naţionale se pot ridica probleme de drept comunitar care sunt decisive în soluţionarea contenciosului constituţional respectiv. Astfel, Constituţia italiană, prin articolul 117 primul paragraf, impune în mod expres puterii legislative respectarea obligaţiilor care rezultă din dreptul comunitar. În acest mod, dreptul comunitar devine, astfel cum precizează Curtea Constituţională(14), „element constitutiv al criteriului de constituţionalitate” în procedura de control al constituţionalităţii şi „concretizează” cerinţele impuse de Constituţie în ceea ce priveşte legislaţia.

23.      Chiar în lipsa unei astfel de încorporări exprese, dreptul comunitar poate fi relevant pentru soluţionarea litigiilor de drept constituţional, de exemplu atunci când într‑o procedură de contencios constituţional este important să se stabilească efectele de care se poate prevala un act comunitar sau marja de apreciere, care poate fi controlată de instanţa constituţională, pe care acest act o lasă legiuitorului naţional.

24.      În definitiv, problema centrală este reprezentată, şi în prezenta cauză, de această marjă de apreciere a legiuitorului naţional. Curtea Constituţională italiană trebuie să clarifice dacă, prin introducerea taxei regionale în litigiu, Regiunea Autonomă Sardinia a depăşit marja de apreciere care îi revine în temeiul dreptului comunitar. Trebuie să se decidă dacă o reglementare precum cea sardă, potrivit căreia se aplică o taxă pe anumite escale de aeronave şi ambarcaţiuni de agrement numai pentru nerezidenţi, este compatibilă cu libera circulaţie a serviciilor şi cu dreptul ajutoarelor de stat.

25.      Aceste probleme nu au devenit în mod necesar lipsite de obiect nici prin abrogarea totală a taxei regionale în litigiu, abrogare care a fost efectuată în 2009. Într‑adevăr, pentru perioadele anterioare poate exista în continuare interesul unei clarificări cu privire la aspectul dacă legislaţia aplicabilă la acel moment era compatibilă cu dreptul comunitar. Nu în ultimul rând, acest aspect poate prezenta importanţă pentru soluţionarea eventualelor litigii între persoanele impozabile şi administraţia fiscală a Regiunii Autonome Sardinia, aflate pe rolul instanţelor.

B –    Problemele referitoare la libera prestare a serviciilor (prima şi a treia întrebare)

26.      Prin intermediul primei şi al celei de a treia întrebări, Curtea Constituţională italiană solicită, în esenţă, să se stabilească, dacă libera prestare a serviciilor (articolul 49 CE) se opune legislaţiei regionale a unei regiuni autonome, potrivit căreia o taxă pe escala turistică a aeronavelor şi a ambarcaţiunilor de agrement se aplică numai în privinţa întreprinderilor cu domiciliul fiscal în afara acestei regiuni, dar nu este instituită în privinţa întreprinderilor cu domiciliul fiscal în interiorul acestei regiuni.

1.      Stabilirea serviciilor afectate

27.      O reglementare fiscală precum reglementarea sardă trebuie evaluată în raport cu prevederile de drept comunitar referitoare la libera prestare a serviciilor numai în măsura în care priveşte servicii în sensul Tratatului CE.

28.      Noţiunea de servicii este definită la articolul 50 primul paragraf CE(15). Potrivit acestui articol este vorba despre prestaţiile furnizate în mod obişnuit în schimbul unei remuneraţii(16), în măsura în care nu sunt reglementate de dispoziţiile privind libera circulaţie a mărfurilor, a capitalurilor şi a persoanelor.

29.      Pentru a clarifica dacă şi în ce măsură astfel de prestaţii sunt afectate în prezenta speţă, trebuie să se facă o distincţie între escalele aeronavelor şi escalele ambarcaţiunilor de agrement, asupra cărora se aplică în fiecare caz în parte taxa regională.

a)      Escale ale aeronavelor şi legătura acestora cu libera prestare a serviciilor

30.      În ceea ce priveşte transportul aerian, taxa regională sardă se aplică numai escalelor aeronavelor aviaţiei generale, care sunt destinate transportului privat de persoane [articolul 4 alineatul 2 litera a) din Legea regională nr. 4/2006].

31.      Din această limitare a faptului generator al taxei la aviaţia generală şi la transportul privat de persoane rezultă, potrivit informaţiilor furnizate de instanţa de trimitere(17), că reglementarea fiscală sardă se aplică în special escalelor aeronavelor aviaţiei de afaceri care sunt utilizate în transportul cu titlu gratuit şi în scopul activităţii comerciale proprii a fiecărei întreprinderi. În plus, sunt vizate numai zborurile care, în general, nu sunt accesibile publicului(18).

32.      În consecinţă, exprimat mai general, reglementarea regională sardă priveşte numai escalele aeronavelor private („jeturi private” şi „jeturi ale întreprinderilor”). Serviciile de transport prestate cu astfel de avioane nu pot fi considerate în mod normal servicii în sensul dreptului comunitar deoarece utilizatorul nu plăteşte pentru acestea nicio remuneraţie exploatatorului avionului. În cele mai multe cazuri, utilizatorul şi exploatatorul avionului sunt chiar identici.

33.      Activitatea clasică a companiilor aeriene şi a operatorilor turistici, de transport de persoane în scop comercial şi cu titlu oneros din Sardinia şi înspre Sardinia şi, prin urmare, de prestare de servicii, nu pare să fie supusă taxei regionale; acest aspect este indicat de limitarea faptului generator al taxei la transportul privat, şi anume la transportul inaccesibil publicului.

34.      Cu toate acestea, din simpla împrejurare că prestaţia propriu‑zisă de transport aerian nu reprezintă, în speţă, un serviciu în sensul dreptului comunitar nu se poate deduce că o reglementare fiscală precum cea sardă nu ar prezenta absolut nicio legătură cu libera prestare a serviciilor.

35.      Astfel, pe de o parte, trebuie să se amintească faptul că articolele 49 CE şi 50 CE nu asigură numai libera prestare activă a serviciilor. Dimpotrivă, dintr‑o jurisprudenţă consacrată rezultă că libera prestare a serviciilor include, de asemenea, libertatea destinatarilor serviciilor de a se deplasa într‑un alt stat membru pentru a beneficia de aceste servicii(19). Or, această liberă prestare pasivă a serviciilor este afectată de regulă atunci când un exploatator de avioane stabilit în străinătate aterizează cu avionul său pe un aeroport sau pe un aerodrom din Sardinia. Astfel, acesta beneficiază în mod normal de numeroase servicii. Pe lângă utilizarea pistei de decolare şi de aterizare, aceste servicii sunt, de exemplu, servicii de pilotaj, alimentarea avionului cu carburant şi aprovizionarea acestuia, precum şi eventuale lucrări de întreţinere.

36.      Pe de altă parte, persoanele care sunt transportate la bordul unor jeturi private sau al unor jeturi ale întreprinderilor din străinătate în Sardinia se deplasează, de asemenea, acolo în mod normal fie pentru a presta servicii, fie pentru a beneficia de astfel de servicii. Aceasta este valabil nu numai pentru persoanele care călătoresc în scop de afaceri, ci şi pentru turişti(20). O lectură a titlului oficial al reglementării fiscale („taxă regională pe escala turistică […]”) demonstrează că aceasta se referă, nu în ultimul rând, la avioanele private care transportă turişti în Sardinia.

37.      În consecinţă, chiar dacă transportul de persoane la bordul avioanelor private ale exploatatorilor străini nu reprezintă, ca atare, un serviciu în sensul articolelor 49 CE şi 50 CE, escala acestor avioane este totuşi o condiţie necesară pentru prestarea sau pentru utilizarea serviciilor la faţa locului, atât de către exploatatorul avionului, cât şi de către persoanele transportate. Din acest punct de vedere, o reglementare fiscală precum cea sardă prezintă, aşadar, o legătură care nu este de neglijat cu libera prestare a serviciilor(21).

b)      Escale ale ambarcaţiunilor de agrement şi legătura acestora cu libera prestare a serviciilor

38.      În ceea ce priveşte navigaţia maritimă, taxa regională sardă se aplică pe escala ambarcaţiunilor de agrement şi a ambarcaţiunilor utilizate în scopuri recreative, în măsura în care aceste ambarcaţiuni au o lungime mai mare de 14 metri [articolul 4 alineatul 2 litera b) din Legea regională nr. 4/2006]. Astfel cum precizează instanţa de trimitere, această taxă se aplică şi întreprinderilor, în special celor a căror activitate constă în punerea ambarcaţiunilor de agrement sau a ambarcaţiunilor utilizate în scopuri recreative la dispoziţia terţilor.

39.      Astfel, de exemplu, o întreprindere de închiriere de ambarcaţiuni poate închiria ambarcaţiuni de agrement unor terţi, iar o şcoală de conducere a ambarcaţiunilor cu motor sau o şcoală de scufundări poate organiza pe ambarcaţiunile pe care le exploatează cursuri în schimbul unei remuneraţii(22). Nu sunt necesare explicaţii suplimentare pentru a concluziona că astfel de activităţi constituie servicii în sensul articolului 49 CE şi al articolului 50 primul paragraf CE(23).

40.      Cu toate acestea, ne aflăm în domeniul de aplicare al liberei prestări a serviciilor numai atunci când o întreprindere stabilită în străinătate prestează astfel de activităţi în Sardinia. În consecinţă, este necesar să existe un element transfrontalier(24). Libera prestare a serviciilor nu se aplică în situaţiile pur interne(25).

41.      În speţă, sunt supuşi taxei regionale în litigiu, în conformitate cu articolul 4 alineatul 3 din Legea regională nr. 4/2006, numai exploatatorii de ambarcaţiuni care au domiciliul fiscal în afara regiunii autonome Sardinia. Chiar dacă această reglementare ar fi concepută să se refere în primul rând la exploatatorii de ambarcaţiuni cu sediul în alte regiuni italiene, priveşte în orice caz şi exploatatorii de ambarcaţiuni cu sediul în alte state membre, de exemplu pe cei cu sediul în insula franceză Corsica, situată în apropiere(26).

42.      Dacă, de exemplu, o întreprindere stabilită în Corsica închiriază ambarcaţiuni de agrement unor persoane private care vor să facă escală cu acestea în Sardinia sau să ancoreze în apele teritoriale sarde, atunci cel puţin o parte din rezultatul prestaţiei nu se produce în Corsica, ci în Sardinia. În consecinţă, există un serviciu cu element transfrontalier(27).

43.      Elementul transfrontalier este şi mai clar atunci când un operator turistic stabilit în Corsica efectuează excursii cu ambarcaţiunile sale pornind din Corsica înspre Sardinia sau când o şcoală de conducere a ambarcaţiunilor cu motor sau o şcoală de scufundări stabilite în Corsica oferă pe ambarcaţiunile lor cursuri în desfăşurarea cărora sunt prevăzute escale în porturile din Sardinia sau o ancorare în apele din zona de coastă a regiunii(28).

44.      În acest context, este irelevant din ce state membre provin clienţii acestei întreprinderi. Astfel, articolul 49 CE îşi găseşte întotdeauna aplicare atunci când un prestator de servicii oferă servicii pe teritoriul unui alt stat membru decât cel în care este stabilit, iar aceasta independent de locul de stabilire al destinatarului acestor servicii(29).

45.      Numai din motive de exhaustivitate menţionăm că ambarcaţiunile exploatate de nerezidenţi utilizează de asemenea structurile portuare locale(30), atunci când fac escală în Sardinia şi că persoanele transportate pe aceste ambarcaţiuni pot profita de escala în Sardinia, după caz, pentru a efectua sejururi turistice. Cu această ocazie, persoanele interesate beneficiază, de asemenea, de servicii, astfel cum s‑a menţionat deja(31).

46.      În consecinţă, astfel cum demonstrează toate aceste exemple, o reglementare fiscală precum cea sardă prezintă, de asemenea, o legătură cu libera prestare a serviciilor în măsura în care aceasta se aplică escalelor în Sardinia ale ambarcaţiunilor de agrement şi ale ambarcaţiunilor utilizate în scopuri recreative(32).

2.      Restricţia privind libera prestare a serviciilor

47.      Împrejurarea că o reglementare fiscală precum cea sardă diferenţiază în funcţie de domiciliul fiscal al persoanelor impozabile poate sugera, la prima vedere, să se examineze compatibilitatea acesteia cu libera prestare a serviciilor din punctul de vedere al unei discriminări indirecte pe motiv de cetăţenie sau naţionalitate. O astfel de discriminare ar presupune însă că reglementarea fiscală în litigiu poate afecta mai puternic străinii decât resortisanţii naţionali(33). Or, în speţă, nu este în niciun caz sigur că această categorie de persoane impozabile se compune în principal din resortisanţi ai altor state membre. Astfel, trebuie să se ţină seama de faptul că printre persoanele nerezidente care fac escală în Sardinia cu avioanele sau ambarcaţiunile lor s‑ar putea afla de asemenea numeroase persoane fizice şi juridice care au domiciliul fiscal pur şi simplu în alte regiuni ale Italiei. În cea mai mare parte a cazurilor, va fi vorba despre cetăţeni italieni. Din acest punct de vedere, existenţa unei discriminări indirecte pe motiv de cetăţenie sau naţionalitate pare, în speţă, mai degrabă improbabilă(34).

48.      Potrivit unei jurisprudenţe constante, principiul liberei prestări a serviciilor cuprinde nu numai o interdicţie a discriminării, ci şi o interdicţie a restricţiilor. În consecinţă, articolul 49 CE impune nu numai eliminarea oricărei discriminări pe motiv de cetăţenie sau de naţionalitate faţă de prestatorul de servicii, ci, în egală măsură, şi înlăturarea oricărei restricţii, chiar dacă aceasta se aplică fără a distinge între prestatorii naţionali şi cei din alte state membre, atunci când este de natură să interzică, să împiedice sau să facă mai puţin atractive activităţile prestatorului stabilit în alt stat membru, unde acesta furnizează în mod legal servicii similare(35).

49.      O măsură fiscală naţională care împiedică exercitarea liberei prestări a serviciilor poate fi interzisă potrivit articolului 49 CE, fiind irelevant dacă măsura este emisă chiar de către stat sau de către o colectivitate locală(36).

50.      Cu toate acestea, impozitele şi taxele nu ar trebui să fie considerate restricţii privind libera prestare a serviciilor numai pentru că scumpesc în general prestarea unui serviciu(37). În acest sens, Curtea a precizat de asemenea că articolul 49 CE nu vizează măsuri al căror unic efect este cauzarea unor costuri suplimentare pentru prestaţiile respective şi care afectează în acelaşi mod prestarea serviciilor între statele membre şi prestarea lor în interiorul unui singur stat membru(38).

51.      În speţă, situaţia nu se prezintă însă deloc astfel.

52.      O taxă regională precum cea sardă, care se aplică numai nerezidenţilor, constituie pentru exploatatorii avioanelor private şi ai ambarcaţiunilor de agrement cu domiciliul fiscal în afara Sardiniei un factor suplimentar de costuri, care nu se aplică în cazul concurenţilor lor cu domiciliul fiscal în Sardinia. Pentru nerezidenţi este în mod corespunzător mai oneros decât pentru rezidenţi să facă escală în Sardinia cu avioanele lor private şi cu ambarcaţiunile lor de agrement. Pentru acelaşi motiv, punerea la dispoziţia terţilor a ambarcaţiunilor de agrement de către exploatatori de ambarcaţiuni nerezidenţi va fi în comparaţie cu cei rezidenţi de asemenea mai oneroasă şi, prin urmare, mai dificilă. În definitiv, şi pentru turişti va fi mai puţin atractiv să facă escală în apele din zona de coastă a Sardiniei şi în porturile sarde cu o ambarcaţiune închiriată în afara Sardiniei.

53.      Prin urmare, o reglementare fiscală precum cea sardă produce efecte diferite asupra prestării şi asupra utilizării serviciilor care au legătură cu astfel de zboruri şi călătorii pe apă, după cum exploatatorul avionului, respectiv al ambarcaţiunii de agrement are domiciliul fiscal în regiunea autonomă Sardinia din Italia sau în afara acesteia(39).

54.      Din punct de vedere al dreptului comunitar, o astfel de reglementare nu trebuie criticată în măsura în care afectează numai prestarea serviciilor între Sardinia şi alte regiuni ale Italiei, întrucât, astfel cum am menţionat deja, dreptul comunitar nu este aplicabil în cazul unor astfel de situaţii pur interne(40).

55.      Cu toate acestea, în măsura în care o reglementare fiscală precum cea sardă afectează prestarea serviciilor transfrontaliere – de exemplu prestarea serviciilor între Sardinia şi insula franceză Corsica – aceasta face ca prestarea de servicii între statele membre să fie mai dificilă decât prestarea de servicii în interiorul unui singur stat membru, respectiv al unei părţi din acest stat, în speţă în interiorul regiunii Sardinia(41).

56.      Chiar dacă o astfel de reglementare de drept fiscal nu conduce la nicio discriminare(42), aceasta aduce totuşi atingere liberei prestări a serviciilor garantate de articolul 49 CE(43) şi, prin urmare, trebuie considerată o restricţie privind libera prestare a serviciilor.

3.      Cu privire la justificarea unei reglementări fiscale precum cea a regiunii autonome Sardinia

57.      Rămâne de analizat dacă restricţiile constatate în privinţa liberei prestări a serviciilor pot fi justificate, astfel cum susţine cu fermitate regiunea autonomă Sardinia.

58.      În lipsa măsurilor de armonizare de drept comunitar, libera prestare a serviciilor poate fi restricţionată prin reglementări naţionale care sunt justificate de motivele menţionate la articolul 46 alineatul (1) CE coroborat cu articolul 55 CE sau de motive imperative de interes general(44).

59.      În speţă, regiunea autonomă Sardinia se întemeiază, în esenţă, pe două motive de justificare: protecţia mediului şi protecţia sănătăţii.

60.      Nu este de competenţa Curţii, ci a instanţei de trimitere să analizeze dacă la adoptarea reglementării fiscale în litigiu au fost urmărite aceste obiective, iar nu altele(45). În continuare, presupunem că într‑adevăr protecţia mediului şi protecţia sănătăţii au fost motivele decisive pentru legiuitorul regional.

a)      Protecţia mediului

61.      La fel cum Comunitatea este obligată să includă cerinţele de protecţie a mediului în stabilirea şi în punerea în aplicare a politicilor şi a măsurilor sale ( a se vedea în special articolele 2 CE şi 6 CE(46)), tot astfel aceasta permite statelor membre urmărirea obiectivelor de mediu. Pentru acest motiv, potrivit unei jurisprudenţe constante, protecţia mediului este recunoscută ca motiv imperativ de interes general pe baza căruia pot fi justificate restricţiile stabilite de statele membre privind libertăţile fundamentale(47).

i)      Obiectivul de protecţie a mediului urmărit de reglementarea fiscală

62.      Regiunea autonomă Sardinia arată că reglementarea fiscală în litigiu în speţă este motivată de consideraţii privind mediul şi trebuie privită în contextul eforturilor generale ale acestei colectivităţi teritoriale în domeniul protecţiei mediului şi a peisajului, precum şi al protecţiei bunurilor sale culturale.

63.      Potrivit regiunii autonome Sardinia, numeroasele ambarcaţiuni de agrement şi avioane care fac escală în Sardinia în scopuri turistice produc o poluare a mediului care nu este lipsită de importanţă. În special coastele Sardiniei, asupra cărora se concentrează cea mai mare parte a turismului, sunt expuse acestei poluări.

64.      Taxa în litigiu, care se aplică pe escala turistică a aeronavelor private şi a ambarcaţiunilor de agrement, serveşte, potrivit regiunii, obţinerii de venituri care să îi permită să întărească măsurile de protecţie şi de restabilire a resurselor de mediu afectate de turism, nu în ultimul rând în zonele de coastă deosebit de prejudiciate.

65.      Astfel cum expune în plus regiunea, se intenţionează ca, prin intermediul taxei să se obţină un efect regulator: pe de o parte, se urmăreşte, în ansamblu, o solicitare mai redusă a zonelor de coastă, iar pe de altă parte, se urmăreşte ca fluxurile de turişti să se distribuie mai bine de‑a lungul anului, motiv pentru care taxa se aplică numai în sezonul turistic principal cuprins între 1 iunie şi 30 septembrie, iar nu în anotimpurile afectate mai puţin de turism. În acest mod se urmăreşte să se aducă o contribuţie la o dezvoltare durabilă a turismului în regiune.

66.      Regiunea subliniază, de asemenea, că reglementarea fiscală în litigiu se întemeiază pe principiul „poluatorul plăteşte”.

67.      Dacă o reglementare fiscală se întemeiază pe astfel de consideraţii, atunci urmăreşte fără îndoială un obiectiv legitim privind mediul.

ii)    Examinarea configuraţiei concrete a reglementării fiscale

68.      Cu toate acestea, aspectul dacă o reglementare fiscală precum cea sardă este compatibilă, în definitiv, cu cerinţele liberei prestări a serviciilor (articolul 49 CE) depinde de configuraţia concretă a acesteia. Independent de existenţa unui obiectiv legitim care să corespundă motivelor imperative de interes general, justificarea unei restricţii privind libertăţile fundamentale garantate de Tratatul CE presupune, astfel, ca măsura în discuţie să fie de natură să asigure realizarea obiectivului pe care îl urmăreşte şi ca aceasta să nu depăşească ceea ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv(48).

69.      Potrivit jurisprudenţei Curţii, o legislaţie naţională nu poate garanta realizarea obiectivului invocat decât în cazul în care răspunde cu adevărat preocupării privind atingerea acestuia în mod coerent şi sistematic(49).

70.      În ceea ce priveşte o reglementare precum cea sardă, problema care se pune este că aceasta diferenţiază în funcţie de domiciliul fiscal şi supune taxei regionale numai nerezidenţii, iar nu rezidenţii.

71.      Regiunea autonomă Sardinia consideră că o astfel de reglementare corespunde principiului „poluatorul plăteşte”. Altfel, nerezidenţii ar putea să utilizeze resursele de mediu ale regiunii fără a contribui financiar la restabilirea acestora şi să se comporte, în această măsură, ca „free rider”.

72.      Acest argument este corect în măsura în care, potrivit principiului „poluatorul plăteşte”, care îşi găseşte expresia de asemenea la articolul 174 alineatul (2) CE, cel care este responsabil de poluarea mediului ar trebui să suporte şi înlăturarea efectelor acesteia(50). În acelaşi mod, cel care este responsabil pentru consumarea resurselor de mediu ar trebui să contribuie la protecţia şi la restabilirea acestora. În consecinţă, prin prisma principiului „poluatorul plăteşte”, nu se poate critica faptul că o reglementare precum cea sardă impune o taxă motivată prin raţiuni de mediu în ceea ce priveşte exploatatorii de avioane private şi ambarcaţiuni de agrement cu ocazia escalelor acestora în regiune.

73.      O reglementare întemeiată pe principiul „poluatorul plăteşte” nu se poate totuşi limita la aplicarea unei taxe de mediu numai asupra exploatatorilor nerezidenţi ai avioanelor private şi ai ambarcaţiunilor de agrement, însă nu şi asupra exploatatorilor rezidenţi. Astfel, în măsura în care poluarea mediului este cauzată de avioanele private şi de la ambarcaţiunile de agrement care fac escală în Sardinia, aceasta se produce independent de provenienţa acestor avioane şi ambarcaţiuni şi, în special, nu are nicio legătură cu domiciliul fiscal al exploatatorilor lor. Avioanele şi ambarcaţiunile nerezidenţilor contribuie la afectarea resurselor de mediu, la fel ca avioanele şi ambarcaţiunile rezidenţilor.

74.      Prin urmare, ar fi conform cu principiul „poluatorul plăteşte” ca fiecare exploatator de avioane, respectiv de ambarcaţiuni, să fie supus la plata taxei în vederea înlăturării prejudiciilor aduse mediului în funcţie de contribuţia acestuia la cauzarea poluării, iar aceasta indiferent de domiciliul său fiscal şi de alte sarcini fiscale ale sale(51). În schimb, o reglementare precum reglementarea sardă în cauză în acţiunea principală lasă poluarea mediului cauzată de avioanele şi de ambarcaţiunile rezidenţilor în sarcina colectivităţii, ceea ce contrazice principiul „poluatorul plăteşte”(52).

75.      Discrepanţa dintre cerinţele principiului „poluatorul plăteşte” – pe care se întemeiază regiunea autonomă Sardinia – şi configuraţia reală a legii regionale în cauză în acţiunea principală devine deosebit de clară dacă se ia în considerare tratamentul fiscal al ambarcaţiunilor de agrement care staţionează tot anul în structurile portuare ale regiunii. Acestea sunt scutite de taxa regională(53), deşi contribuţia lor la poluarea invocată a mediului ar trebui să fie în mod normal mult mai ridicată decât cea a ambarcaţiunilor similare care au locul de acostare în afara Sardiniei şi fac escale în apele de coastă şi în porturile regiunii numai în mod sporadic.

76.      În ansamblu, reglementarea sardă ia în considerare în mod arbitrar anumiţi poluatori ai mediului, şi anume nerezidenţii, pentru finanţarea măsurilor de protecţie şi de restabilire a resurselor de mediu, în timp ce pe alţii, şi anume pe rezidenţi, nu îi ia în considerare. În acest mod, obiectivul privind mediul afirmat de însăşi regiunea autonomă Sardinia nu este pus în practică în mod coerent şi sistematic.

77.      În aceste împrejurări, o reglementare fiscală precum cea sardă nu poate fi considerată adecvată pentru realizarea obiectivului privind mediul. Chiar şi numai pentru acest motiv, reglementarea respectivă nu este compatibilă cu cerinţele liberei prestări a serviciilor.

78.      În acest context, argumentul regiunii autonome Sardinia în sensul că rezidenţii şi nerezidenţii s‑ar afla în situaţii diferite, astfel încât şi tratamentul lor diferit din punctul de vedere al taxei regionale s‑ar impune în mod obiectiv, nu este convingător.

79.      Într‑adevăr, Curtea a recunoscut de mai multe ori că tratarea diferită a nerezidenţilor şi a rezidenţilor în domeniul impozitelor directe poate fi legitimă(54). Aceasta nu poate fi însă generalizată în sensul că nerezidenţii şi rezidenţii s‑ar afla permanent în situaţii diferite. Dimpotrivă, o diferenţiere între aceste două categorii de persoane este justificată numai în măsura în care reflectă diferenţe obiective(55). În cazurile în care nu există astfel de diferenţe, nici dreptul fiscal al statelor membre nu poate efectua vreo diferenţiere între rezidenţi şi nerezidenţi(56).

80.      În consecinţă, trebuie să se examineze întotdeauna în mod concret dacă situaţia nerezidenţilor şi a rezidenţilor se distinge în mod obiectiv. Acest aspect trebuie apreciat în lumina obiectivului şi a scopului reglementării fiscale respective(57).

81.      Astfel cum se arată în faţa Curţii, o reglementare fiscală precum cea sardă urmăreşte obiectivul privind mediul constând în protejarea şi în restabilirea resursele naturale ale regiunii, care au fost afectate de turism, în special cele din zonele de coastă. Din punctul de vedere al acestui obiectiv specific, exploatatorii rezidenţi şi exploatatorii nerezidenţi de avioane private şi ambarcaţiuni de agrement se află în aceeaşi situaţie, deoarece, astfel cum am menţionat deja, avioanele private şi ambarcaţiunile de agrement care fac escală în Sardinia poluează mediul absolut independent de provenienţa lor şi de domiciliul fiscal al exploatatorilor lor(58).

82.      Întrucât, în speţă, rezidenţii şi nerezidenţii se află în aceeaşi situaţie din punctul de vedere al obiectivului privind mediul urmărit de reglementarea fiscală sardă, escalele acestora în Sardinia cu avioanele lor private şi cu ambarcaţiunile lor de agrement trebuie să fie impozitate de asemenea în acelaşi mod(59).

83.      Regiunea autonomă Sardinia obiectează că persoanele cu domiciliul fiscal în Sardinia contribuie deja la veniturile fiscale generale ale acestei regiuni, în special prin impozitul pe venit pe care îl plătesc şi prin taxa pe valoarea adăugată plătită pe consumul lor în regiune(60). În acest mod, rezidenţii ar contribui la finanţarea măsurilor pentru protecţia şi pentru restabilirea resurselor de mediu. În schimb, nerezidenţii nu ar avea o astfel de contribuţie la bugetul regiunii.

84.      Nici acest argument nu ne convinge.

85.      Sarcina unei taxe fiscale precum cea în cauză în acţiunea principală, care se aplică numai nerezidenţilor, nu poate fi compensată prin avantaje eventuale care ar putea rezulta în favoarea nerezidenţilor în ceea ce priveşte alte tipuri de impozite. Astfel, potrivit unei jurisprudenţe constante, un tratament fiscal defavorabil contrar unei libertăţi fundamentale nu poate fi justificat de existenţa altor avantaje fiscale, presupunând chiar că astfel de avantaje există(61).

86.      Situaţia ar putea fi probabil diferită dacă s‑ar stabili că rezidenţii trebuie să plătească pentru avioanele lor private şi pentru ambarcaţiunile lor de agrement un impozit sau o taxă comparabilă, având un obiectiv specific privind mediul, de exemplu în legătură cu taxele de acostare pentru ambarcaţiunile lor staţionate în porturile Sardiniei. În speţă, nu a fost furnizat niciun element în această privinţă în faţa Curţii. Dimpotrivă, taxa regională în litigiu a fost confruntată numai cu sarcina fiscală generală a locuitorilor din Sardinia.

87.      În această privinţă, trebuie remarcat că taxa regională în litigiu care se aplică pe escala avioanelor private şi ale ambarcaţiunilor de agrement nu urmăreşte aceleaşi obiective ca alte impozite plătite de persoanele impozabile din Sardinia, şi anume impozitul pe profit şi taxa pe valoarea adăugată. În timp ce, potrivit propriilor declaraţii ale regiunii autonome Sardinia, prima taxă urmăreşte în mod specific obiective privind mediul şi are de asemenea un efect regulator, cele din urmă taxe menţionate servesc în general alimentării bugetelor publice şi nu au un efect regulator comparabil.

88.      În plus, rezidenţii utilizează într‑o măsură mult mai mare infrastructura regiunii lor de origine decât nerezidenţii şi beneficiază de prestaţiile acesteia. Prin urmare, este echitabil ca rezidenţii să contribuie în mod corespunzător într‑o măsură mai mare la veniturile fiscale generale ale acestei regiuni decât nerezidenţii(62). Astfel, de exemplu, structurile de sănătate şi de învăţământ puse la dispoziţie într‑un stat membru sau într‑o regiune sunt utilizate în principal de rezidenţi, în timp ce nerezidenţii ar trebui să ajungă într‑o astfel de situaţie numai în mod excepţional.

89.      În aceste condiţii, o diferenţă de tratament a rezidenţilor şi a nerezidenţilor în ceea ce priveşte impozitarea escalelor cu avioanele lor private şi cu ambarcaţiunile lor de agrement nu poate fi justificată numai prin trimiterea la contribuţiile rezidenţilor la veniturile fiscale generale ale regiunii.

90.      Rezumând cele prezentate mai sus, restricţiile privind libera prestare a serviciilor, astfel cum rezultă din reglementarea fiscală sardă, nu pot fi justificate, aşadar, prin motive de protecţie a mediului.

b)      Protecţia sănătăţii

91.      Pe lângă protecţia mediului, regiunea autonomă Sardinia invocă de asemenea protecţia sănătăţii ca motiv de justificare a reglementării sale fiscale în litigiu.

92.      Protecţia sănătăţii se numără printre motivele imperative de interes general care pot să justifice, potrivit articolului 46 alineatul (1) CE coroborat cu articolul 55 CE, restricţiile privind libera prestare a serviciilor(63).

93.      O reglementare precum cea sardă urmăreşte totuşi, potrivit declaraţiilor regiunii autonome Sardinia, în primul rând un obiectiv privind mediul. Într‑adevăr, este posibil ca prin această reglementare să se limiteze în mod indirect de asemenea pericole pentru sănătate, care pot fi legate de o degradare a mediului. Independent de aceasta, motivului de justificare întemeiat pe protecţia sănătăţii nu îi revine însă în speţă nicio importanţă autonomă, care ar depăşi obiectivul de protecţie a mediului. În consecinţă, o invocare a protecţiei sănătăţii ca motiv de justificare nu poate conduce, în speţă, la un alt rezultat decât invocarea protecţiei mediului(64), pe care am analizat‑o deja mai sus(65).

94.      Îndeosebi, prin trimiterea la protecţia sănătăţii nu se poate justifica faptul că numai nerezidenţii sunt supuşi la plata taxei pe escala avioanelor private şi a ambarcaţiunilor de agrement, în timp ce rezidenţii nu sunt supuşi acesteia.

95.      Într‑adevăr, în domeniul protecţiei sănătăţii, spre deosebire de domeniul protecţiei mediului, sunt permise în mod expres, în conformitate cu articolul 46 alineatul (1) CE coroborat cu articolul 55 CE, de asemenea măsuri care sunt îndreptate în mod specific împotriva străinilor. Aceasta presupune însă că un pericol pentru sănătatea publică provine chiar de la un străin(66). În schimb, în speţă, poluările mediului invocate, precum şi eventualele pericole pentru sănătate legate de acestea sunt independente de provenienţa avionului privat respectiv sau a ambarcaţiunii de agrement respective şi de domiciliul fiscal al exploatatorului acestora; acestea sunt cauzate de avioanele şi ambarcaţiunile exploatatorilor nerezidenţi, la fel ca şi de avioanele şi ambarcaţiunile exploatatorilor rezidenţi. În consecinţă, invocarea protecţiei sănătăţii nu justifică nicio măsură care să fie îndreptată în mod specific împotriva exploatatorilor de avioane şi de ambarcaţiuni cu domiciliul fiscal în afara Sardiniei. Acest lucru este valabil cu atât mai mult cu cât în cazul articolului 46 alineatul (1) CE este vorba despre o dispoziţie de excepţie care trebuie să fie interpretată în mod strict(67).

96.      În consecinţă, restricţiile privind libera prestare a serviciilor, astfel cum rezultă din reglementarea fiscală sardă, nu pot fi justificate nici prin motive de protecţie a sănătăţii.

c)      Alte aspecte

97.      Din considerente de exhaustivitate, abordăm în continuare alte câteva aspecte care pot prezenta importanţă în contextul problemei justificării reglementării fiscale sarde.

i)      Coerenţa sistemului fiscal

98.      În ceea ce priveşte justificarea reglementării fiscale în litigiu, regiunea autonomă Sardinia face trimitere în diferite ocazii la coerenţa sistemului fiscal în care se încadrează această reglementare. Neimpozitarea rezidenţilor pentru escala avioanelor private sau a ambarcaţiunilor de agrement este motivată, în esenţă, prin faptul că rezidenţii plătesc deja alte impozite – în special impozitul pe venit şi taxa pe valoarea adăugată – şi contribuie în acest mod la bugetul regiunii.

99.      Potrivit unei jurisprudenţe constante, necesitatea de a asigura coerenţa sistemului fiscal poate justifica o restricţie privind exercitarea libertăţilor fundamentale garantate de Tratatul CE(68). Această jurisprudenţă se aplică însă numai atunci când se dovedeşte existenţa unei legături directe între avantajul fiscal respectiv şi compensarea acestui avantaj printr‑o prelevare fiscală determinată(69), ceea ce trebuie apreciat în raport cu obiectivul reglementării fiscale în discuţie(70).

100. Taxa regională pe escala avioanelor private şi a ambarcaţiunilor de agrement, în cauză în acţiunea principală, nu urmăreşte, astfel cum am demonstrat deja(71), acelaşi obiectiv ca impozitele generale cărora le sunt supuşi rezidenţii. Chiar şi numai pentru acest motiv, avantajele şi dezavantajele care rezultă din reglementările fiscale respective pentru persoanele impozabile nu pot fi considerate două feţe ale aceleiaşi monede. Avantajul pe care rezidenţii îl deduc din faptul că nu trebuie să plătească taxa regională pe escala avioanelor private şi a ambarcaţiunilor de agrement nu este identic cu sarcinile la care sunt expuşi prin alte tipuri de impozite, precum impozitul pe venit şi taxa pe valoarea adăugată.

101. În mod cert, toate impozitele servesc, în definitiv, obţinerii de venituri pentru bugetele publice. Această legătură, luată singură, este însă prea generală şi prea indirectă pentru a justifica o compensare reciprocă a avantajelor fiscale de care beneficiază rezidenţii în cadrul reglementării fiscale în cauză în acţiunea principală cu sarcinile la care aceştia sunt supuşi în cadrul altor tipuri de impozite(72).

102. În consecinţă, o reglementare fiscală precum cea sardă nu poate fi justificată prin invocarea coerenţei sistemului fiscal.

ii)    Caracterul insular al Sardiniei

103. Astfel cum rezultă din decizia de trimitere, regiunea autonomă Sardinia a invocat în faţa Curţii Constituţionale italiene şi situaţia sa de insulă. Potrivit regiunii autonome Sardinia, este necesar ca respectivele costuri mai ridicate pe care întreprinderile stabilite în Sardinia trebuie să le suporte din cauza particularităţilor geografice şi economice legate de caracterul de insulă al regiunii să fie compensate printr‑o impozitare a întreprinderilor care nu au sediul în Sardinia.

104. Cel mai târziu după conferinţa interguvernamentală referitoare la Tratatul de la Amsterdam, care conţine un act final intitulat Declaraţia privind regiunile insulare, este recunoscut la nivel comunitar „că regiunile insulare au deficienţe structurale legate de insularitatea lor, a cărei permanenţă dăunează grav dezvoltării lor economice şi sociale”; legislaţia comunitară trebuie să ţină seama de aceste deficienţe(73).

105. O astfel de luare în considerare poate interveni în cadrul diferitelor politici ale Comunităţii, de exemplu în cadrul politicii regionale, al politicii structurale, al politicii de coeziune economică şi socială [a se vedea în această privinţă de asemenea articolul 158 alineatul (2) CE] sau al politicii transporturilor. Astfel, pot fi adoptate măsuri pozitive de sprijinire pentru a compensa deficienţele regiunilor insulare. De asemenea, poate fi necesară adoptarea în aceste regiuni insulare a unor măsuri speciale de protecţie a echilibrului ecologic local împotriva neofiţilor şi a neozoonilor(74).

106. În schimb, insularitatea unui stat membru sau a unei regiuni nu poate fi utilizat în mod abuziv ca pretext pentru (re)introducerea de obstacole în calea schimburilor sau ca măsuri protecţioniste, care s‑ar afla în contradicţie cu principiul pieţei interne. Nu în ultimul rând, chiar declaraţia menţionată privind regiunile insulare se întemeiază de asemenea pe acest principiu, atunci când formulează obiectivul unei mai bune integrări a regiunilor insulare în piaţa internă.

107. Potrivit declaraţiei menţionate, această integrare a regiunilor insulare în piaţa internă trebuie să se realizeze „în condiţii echitabile”. În consecinţă, rămâne posibilitatea de a adopta măsuri de compensare a deficienţelor sau de soluţionare a problemelor care sunt determinate în mod direct de insularitatea unei regiuni sau a unui stat membru. Astfel de măsuri sunt echitabile numai atunci când sunt adecvate pentru remedierea deficienţei sau a problemei respective şi nu depăşesc ceea ce este necesar în acest scop. De asemenea, aceste măsuri nu pot avea ca efect faptul ca însăşi esenţa principiului pieţei interne sau a principiului economiei de piaţă deschise(75) să fie afectată.

108. În speţă, nu rezultă că tocmai exploatatorii de avioane private şi de ambarcaţiuni de agrement stabiliţi în Sardinia ar avea de suferit din cauza deficienţelor şi a problemelor specifice care sunt determinate în mod direct de insularitatea regiunii. În orice caz, nicio indicaţie în această privinţă nu a fost prezentată Curţii. Obiective pur economice care nu se află în legătură directă cu insularitatea regiunii nu pot justifica o restricţie privind libertăţile fundamentale garantate de Tratatul CE(76).

109. Rezumând cele prezentate mai sus, din insularitatea Sardiniei nu se poate deduce, aşadar, că restricţiile privind libera prestare a serviciilor, precum cele care rezultă din reglementarea fiscală în litigiu, ar fi justificate.

iii) Consideraţii de politică socială

110. În sfârşit, semnalăm că nu se evidenţiază nici consideraţii de politică socială care ar putea justifica o reglementare precum cea sardă.

111. O distincţie între nerezidenţi şi rezidenţi poate fi într‑adevăr justificată atunci când statele membre sau colectivităţile teritoriale acordă avantaje sociale. Astfel, corespunde în principiu unui obiectiv legitim ca astfel de avantaje – în măsura în care nu există reglementări de armonizare sau de coordonare la nivel comunitar – să fie rezervate numai persoanelor care prezintă un grad suficient de integrare în statul membru respectiv sau în colectivitatea teritorială respectivă, domiciliul putând furniza, după caz, indicii importante în acest sens(77).

112. Este însă greu de imaginat că ar putea fi întemeiat din punctul de vedere al politicii sociale ca exploatatorii stabiliţi în Sardinia de avioane private şi de ambarcaţiuni de agrement mai mari de 14 metri – îndeosebi proprietarii de iahturi de lux mari – să fie exceptaţi de la o taxă regională, precum cea în litigiu în speţă.

4.      Rezumat cu privire la prima şi la a treia întrebare preliminară

113. Sintetizând, trebuie să reţinem că nu se evidenţiază nicio justificare a restricţiilor privind libera prestare a serviciilor, astfel cum acestea rezultă din reglementarea fiscală în litigiu în speţă.

114. Cu toate acestea, de aici nu ar trebui să se concluzioneze că dreptul comunitar s‑ar opune în general tuturor reglementărilor care afectează în mod specific turiştii sau întreprinderile care îşi desfăşoară activitatea în domeniul turistic, cum ar fi de exemplu măsurile în ceea ce priveşte locuinţele de vacanţă sau reşedinţele secundare(78), taxele hoteliere sau taxele de turism. Dimpotrivă, răspunsul la această problemă depinde întotdeauna de configuraţia concretă a fiecărei măsuri, a fiecărui impozit sau a fiecărei taxe în parte. O distincţie între rezidenţi şi nerezidenţi poate fi justificată dacă şi în măsura în care aceasta este adecvată şi necesară în raport cu un obiectiv legitim.

115. În ceea ce priveşte prezenta cauză, trebuie reţinut că:

Articolul 49 CE se opune legislaţiei unei regiuni autonome potrivit căreia o taxă pe escala turistică a aeronavelor şi a ambarcaţiunilor de agrement, întemeiată în esenţă pe considerente privind mediul, se aplică numai în privinţa întreprinderilor cu domiciliul fiscal în afara acestei regiuni, iar nu şi în privinţa întreprinderilor cu domiciliul fiscal în interiorul acestei regiuni.

C –    Problemele referitoare la noţiunea de ajutor (a doua şi a patra întrebare preliminară)

116. Prin intermediul celei de a doua şi al celei de a patra întrebări preliminare, Curtea Constituţională italiană solicită clarificări cu privire la noţiunea de ajutor de stat, în sensul articolului 87 alineatul (1) CE. În esenţă, instanţa de trimitere doreşte să afle dacă legislaţia regională a unei regiuni autonome potrivit căreia se aplică o taxă pe escala turistică a aeronavelor şi a ambarcaţiunilor de agrement numai în privinţa întreprinderilor cu domiciliul fiscal în afara acestei regiuni constituie un ajutor de stat în favoarea întreprinderilor care desfăşoară aceeaşi activitate şi care au domiciliul fiscal în interiorul regiunii respective.

117. Dispoziţiile generale ale Tratatului CE, inclusiv dispoziţiile dreptului concurenţei, se aplică transporturilor maritime şi aeriene(79). În consecinţă, o reglementare fiscală precum cea sardă, care priveşte în mod specific escalele aeronavelor şi ale ambarcaţiunilor de agrement ai căror exploatatori au domiciliul fiscal în afara Sardiniei, trebuie apreciată în lumina articolului 87 CE.

1.      Observaţii preliminare cu privire la delimitarea competenţei între Comisie şi instanţele naţionale în domeniul dreptului ajutoarelor de stat

118. Înainte de a pronunţa o opinie de fond cu privire la interpretarea articolului 87 CE, trebuie să se clarifice cum sunt repartizate competenţele între Comisie şi instanţele naţionale cu privire la această dispoziţie.

119. Potrivit unei jurisprudenţe constante, compatibilitatea unei scheme de ajutor intră în competenţa exclusivă a Comisiei, care acţionează sub controlul instanţei comunitare(80). Instanţele naţionale pot fi însă sesizate în domeniul ajutoarelor de stat cu litigii în cadrul cărora trebuie să interpreteze şi să aplice noţiunea de ajutor prevăzută la articolul 87 alineatul (1) CE(81).

120. Este cert că astfel de litigii sunt iniţiate în mod normal de particulari care invocă interdicţia de a pune în aplicare ajutoarele de stat înainte de autorizarea acestora de către Comisie [articolul 88 alineatul (3) a treia teză CE]. De aici nu se poate însă concluziona că respectiva competenţă a instanţelor naţionale cu privire la interpretarea şi aplicarea articolului 87 alineatul (1) CE s‑ar limita numai la procedurile având ca obiect asigurarea protecţiei juridice a drepturilor individuale(82).

121. Astfel, măsurile de ajutor în sensul articolului 87 alineatul (1) CE, puse în executare cu încălcarea obligaţiilor rezultate din articolul 88 alineatul (3) CE, trebuie să fie considerate, în general, ilegale(83). În acest caz, orice instanţă naţională, inclusiv o curte constituţională, este obligată, în conformitate cu articolul 10 CE, să întreprindă tot ceea ce este posibil în cadrul competenţelor sale pentru a contribui în mod efectiv la punerea în practică a interdicţiei ajutoarelor, prevăzută la articolul 87 alineatul (1) CE, precum şi a obligaţiei de notificare şi a interdicţiei de punere în aplicare, prevăzute la articolul 88 alineatul (3) CE; în acelaşi timp, instanţele naţionale trebuie să se abţină de la tot ceea ce ar putea periclita realizarea obiectivelor Tratatului CE.

122. În consecinţă, toate instanţele naţionale sunt obligate să deducă toate consecinţele dintr‑o încălcare a interdicţiei de punere în aplicare [articolul 88 alineatul (3) a treia teză CE], în conformitate cu dreptul lor naţional, inclusiv constatarea invalidităţii actelor de punere în aplicare a măsurilor de ajutor(84). În cadrul procedurilor de control de constituţionalitate pot fi deduse, de asemenea, astfel de consecinţe, îndeosebi atunci când schema ilegală de ajutoare a fost introdusă printr‑o lege.

2.      Noţiunea de ajutor

123. Calificarea unei măsuri ca ajutor în sensul Tratatului CE presupune că este îndeplinit fiecare dintre cele patru criterii cumulative prevăzute la articolul 87 alineatul (1) CE(85). În primul rând, trebuie să fie vorba despre o intervenţie a statului sau prin intermediul resurselor de stat, în al doilea rând, această intervenţie trebuie să fie susceptibilă să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre, în al treilea rând, aceasta trebuie să acorde un avantaj beneficiarului şi, în al patrulea rând, aceasta trebuie să denatureze sau să ameninţe să denatureze concurenţa(86).

124. Reglementările fiscale intră de asemenea în noţiunea de ajutor atunci când îndeplinesc aceste patru criterii(87). Astfel, în continuare trebuie să se examineze dacă o reglementare fiscală precum cea sardă trebuie să fie considerată ajutor în sensul articolului 87 alineatul (1) CE.

a)      Criteriul avantajului, inclusiv al selectivităţii

125. În speţă, merită o atenţie deosebită al treilea criteriu. Trebuie să se analizeze dacă din faptul că numai nerezidenţii sunt supuşi taxei regionale în litigiu, în cazul escalelor lor în Sardinia, rezultă un avantaj pentru întreprinderile rezidente.

126. Noţiunea de ajutor acoperă nu numai prestaţiile pozitive precum subvenţiile, împrumuturile sau participaţiile la capitalul întreprinderilor, ci şi intervenţiile care, sub diverse forme, reduc sarcinile care grevează în mod normal bugetul unei întreprinderi şi care, din acest motiv, fără să fie subvenţii în sensul strict al termenului, au aceeaşi natură şi efecte identice(88).

127. De aici rezultă că o măsură prin care autorităţile publice acordă anumitor întreprinderi o exonerare fiscală care, deşi nu presupune un transfer de resurse publice, pune beneficiarii într‑o situaţie financiară mai favorabilă decât a celorlalţi contribuabili poate constitui un ajutor de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) CE(89).

128. În acest context, tehnica legislativă utilizată este lipsită de importanţă(90). Astfel, avantajul fiscal poate consta în faptul că legiuitorul i‑a scutit în mod expres de impozitul respectiv pe operatorii economici care altfel ar fi supuşi acestuia(91). Cu toate acestea, avantajul fiscal poate rezulta de asemenea din faptul că o reglementare fiscală este configurată în mod asimetric în ceea ce priveşte chiar faptul generator al impozitului sau domeniul său de aplicare(92), astfel încât anumite întreprinderi intră sub incidenţa acestei reglementări în calitate de persoane impozabile, însă altele nu sunt vizate. Această din urmă situaţie corespunde prezentei cauze. Reglementarea sardă este redactată astfel încât nerezidenţii sunt supuşi taxei pe escala avioanelor private şi a ambarcaţiunilor de agrement, în schimb rezidenţii nu sunt supuşi acesteia.

129. Întrucât întreprinderile rezidente nu sunt supuse taxei regionale, acestea beneficiază de un avantaj în materie de costuri în raport cu concurenţii lor stabiliţi în afara Sardiniei. Curtea Constituţională italiană semnalează de asemenea acest aspect.

130. Cu toate acestea, un astfel de avantaj intră sub incidenţa articolului 87 alineatul (1) CE numai atunci când constituie un avantaj „prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a producerii anumitor bunuri”. Cu alte cuvinte, trebuie să fie vorba despre un avantaj selectiv(93).

131. Această selectivitate poate fi, de asemenea, de natură regională.

132. Într‑adevăr, simplul fapt că măsura respectivă a fost adoptată de o colectivitate teritorială precum regiunea Sardinia şi, prin urmare, nu este aplicabilă decât pentru o parte din teritoriul unui stat membru nu este suficient pentru a reţine existenţa unei selectivităţi regionale. Astfel, dacă această colectivitate teritorială dispune de autonomie suficientă faţă de statul căruia îi aparţine, atunci numai teritoriul care ţine de competenţa sa constituie cadrul de referinţă pentru aprecierea unei eventuale selectivităţi a ajutorului(94). Cu toate acestea, nu se poate admite nici, în sens invers, că avantajele pe care o colectivitate teritorială le acordă anumitor întreprinderi din domeniul său de competenţă ar fi lipsite a priori de selectivitate şi, prin urmare, de caracterul de ajutor(95).

133. Dimpotrivă, pentru aprecierea selectivităţii unei măsuri trebuie să se examineze întotdeauna în mod concret dacă anumite întreprinderi sunt favorizate în raport cu alte întreprinderi care se află, din punctul de vedere al obiectivului urmărit de reglementarea respectivă, într‑o situaţie de fapt şi de drept comparabilă(96). O eventuală diferenţiere între întreprinderi în cadrul unei reglementări referitoare la impozite sau la taxe poate fi justificată, nu în ultimul rând, prin natura şi prin structura internă a acestei reglementări(97).

134. În sfârşit, în ceea ce priveşte dreptul ajutoarelor, se pun astfel aceleaşi probleme ca şi în ceea ce priveşte libertăţile fundamentale şi nu există niciun motiv pentru a le acorda un răspuns diferit decât cel acordat în contextul libertăţilor fundamentale. Dimpotrivă, pentru evitarea aprecierilor contradictorii între dreptul libertăţilor fundamentale şi dreptul ajutoarelor, trebuie să se aplice aceleaşi criterii în ambele cazuri.

135. În consecinţă, ne întemeiem în continuare în mod strict pe consideraţiile pe care le‑am prezentat cu privire la libera prestare a serviciilor în cadrul primei şi al celei de a treia întrebări preliminare.

136. Astfel cum am arătat deja, reglementarea fiscală în cauză în acţiunea principală urmăreşte, potrivit propriilor declaraţii ale regiunii autonome Sardinia, un obiectiv privind mediul, şi anume protecţia şi restabilirea resurselor de mediu ale Sardiniei, afectate de turism, în special în zonele de coastă(98).

137. Din punctul de vedere al acestui obiectiv specific, exploatatorii rezidenţi şi exploatatorii nerezidenţi de avioane private şi ambarcaţiuni de agrement se află în aceeaşi situaţie, deoarece avioanele private şi ambarcaţiunile de agrement care fac escală în Sardinia poluează mediul absolut independent de provenienţa lor şi de domiciliul fiscal al exploatatorilor lor(99).

138. Diferenţierea efectuată de legiuitorul sard între întreprinderile rezidente şi cele nerezidente în ceea ce priveşte supunerea la taxă în cazul escalelor cu avioane private şi cu ambarcaţiuni de agrement nu poate fi justificată, aşadar, prin consideraţii privind mediul(100). De asemenea, cum am arătat deja, aceasta nu poate fi justificată nici prin natura sau prin structura internă a reglementării fiscale(101).

139. Prin urmare, o reglementare fiscală precum cea sardă îndeplineşte criteriul avantajului – selectiv – în sensul articolului 87 alineatul (1) CE.

140. Faptul că prin reglementarea fiscală în discuţie se urmăresc obiective de politică a mediului şi de politică regională nu se opune calificării acesteia ca ajutor în sensul articolului 87 alineatul (1) CE şi nu o sustrage a priori de la controlul ajutoarelor prevăzut de Tratatul CE(102). Astfel, articolul 87 alineatul (1) CE nu distinge în funcţie de cauzele sau de obiectivele intervenţiilor statului, ci le defineşte în funcţie de efectele lor(103).

141. Aspectele de politică a mediului sau de politică regională pot fi apreciate eventual în cadrul articolului 87 alineatul (3) CE cu ocazia examinării compatibilităţii unei reglementări fiscale precum cea sardă cu piaţa comună(104), fiind de asemenea necesar să se ţină seama de coerenţa cu alte domenii de drept, în special cu principiile fundamentale ale Tratatului CE, precum principiul liberei prestări a serviciilor(105). Pentru această examinare este însă competentă în mod exclusiv Comisia, care acţionează sub controlul instanţelor comunitare(106).

b)      Celelalte criterii ale noţiunii de ajutor în sensul articolului 87 alineatul (1) CE

142. În cele ce urmează, mai abordăm pe scurt celelalte criterii ale noţiunii de ajutor în sensul articolului 87 alineatul (1) CE.

i)      Măsură finanţată prin intervenţia statului sau prin intermediul resurselor de stat

143. O măsură finanţată prin intervenţia statului sau prin intermediul resurselor de stat nu trebuie să fie adoptată în mod necesar de statul membru respectiv, în calitate de putere de stat centralizată; aceasta poate la fel de bine să emane de la o autoritate infrastatală. Potrivit unei jurisprudenţe constante, măsurile colectivităţilor teritoriale pot constitui de asemenea ajutoare în sensul articolului 87 alineatul (1) CE(107).

144. Astfel cum am menţionat deja, beneficiarii măsurii – în speţă întreprinderile cu domiciliul fiscal în Sardinia – nu trebuie să primească în mod necesar o plată în bani din patrimoniul statului, respectiv al colectivităţii teritoriale(108). Chiar o sarcină financiară de orice natură pentru stat sau pentru colectivitatea teritorială căreia îi este imputabilă măsura este suficientă pentru a admite o finanţare prin intervenţia statului sau prin intermediul resurselor de stat(109).

145. Prin faptul că regiunea autonomă Sardinia supune taxei în litigiu numai nerezidenţii, iar nu şi rezidenţii, aceasta renunţă în mod indirect la venituri. Astfel, veniturile sale din taxele menţionate ar fi în mod necesar mai ridicate dacă regiunea ar impozita toate escalele de avioane private şi de ambarcaţiuni de agrement, fără excepţie. Renunţarea la venituri fiscale legată de limitarea supunerii la plata taxei la nerezidenţi este suficientă pentru a admite existenţa unei finanţări prin intervenţia statului sau prin intermediul resurselor de stat, în sensul articolului 87 alineatul (1) CE(110).

ii)    Intervenţie susceptibilă să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre

146. În plus, o măsură intră în domeniul de aplicare al articolului 87 alineatul (1) CE numai atunci când este susceptibilă să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre. În această privinţă, nu este necesar să se dovedească un efect real asupra schimburilor comerciale dintre statele membre, ci numai să se examineze dacă măsura este susceptibilă să afecteze aceste schimburi(111). Chiar un ajutor de un cuantum relativ redus de care beneficiază întreprinderi relativ mici poate conduce la o astfel de afectare a schimburilor comerciale(112).

147. În ceea ce priveşte o reglementare fiscală, trebuie admis că schimburile comerciale dintre statele membre sunt întotdeauna afectate atunci când beneficiarii reglementării fiscale exercită o activitate economică ce face obiectul schimbului comercial transfrontalier sau atunci când nu se poate exclude că aceştia se află în concurenţă cu operatori economici stabiliţi în alte state membre(113).

148. În legătură cu examinarea primei şi a celei de a treia întrebări preliminare, am expus deja că o reglementare fiscală precum cea sardă are efectul unei restricţii privind libera prestare a serviciilor (articolul 49 CE), nu în ultimul rând din punctul de vedere al întreprinderilor cu sediul în insula franceză Corsica, situată în apropriere(114). În consecinţă, o astfel de reglementare este de asemenea susceptibilă să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre în sensul articolului 87 alineatul (1) CE.

iii) Riscul unei denaturări a concurenţei

149. În sfârşit, o măsură intră în domeniul de aplicare al articolului 87 alineatul (1) CE numai atunci când denaturează sau ameninţă să denatureze concurenţa. În această privinţă, nu este necesar să se dovedească o denaturare reală a concurenţei, ci numai să se examineze dacă măsura este susceptibilă să denatureze concurenţa(115).

150. Măsurile care urmăresc să degreveze o întreprindere de costurile pe care aceasta ar fi trebuit să le suporte în mod normal în cadrul administrării sale curente sau al activităţilor sale obişnuite sunt în principiu susceptibile să denatureze condiţiile de concurenţă(116). În această privinţă, este necesară o analiză economică a situaţiei reale a pieţei relevante şi a efectelor măsurii în litigiu asupra preţurilor(117).

151. O reglementare fiscală precum cea sardă scuteşte întreprinderile rezidente de taxa pe escala turistică a avioanelor private şi a ambarcaţiunilor de agrement. În consecinţă, întreprinderile stabilite în Sardinia nu trebuie să suporte în cadrul activităţii lor comerciale obişnuite un factor de costuri căruia îi sunt supuse toate celelalte întreprinderi cu domiciliul fiscal în afara Sardiniei în ceea ce priveşte escalele lor în Sardinia cu avioane private şi ambarcaţiuni de agrement.

152. Având în vedere cuantumul taxei regionale – aceasta se poate ridica pentru aeronave până la 1 000 de euro pe escală şi pentru vapoare până la 15 000 de euro pe an(118) – avantajul financiar al întreprinderilor rezidente în raport cu cele nerezidente nu pare deloc neglijabil. În consecinţă, pentru nerezidenţi va fi mai dificil decât pentru rezidenţi să utilizeze avioane private şi ambarcaţiuni de agrement pentru prestarea sau pentru beneficierea de servicii în Sardinia(119).

153. Astfel cum am precizat deja cu privire la prima şi la a treia întrebare preliminară, acest avantaj financiar de care beneficiază întreprinderile rezidente nu poate fi declarat irelevant nici prin trimitere la sarcina fiscală generală a acestora(120).

154. Rezumând cele prezentate mai sus, o reglementare fiscală precum cea sardă este, aşadar, de natură să conducă la o denaturare a concurenţei în sensul articolului 87 alineatul (1) CE.

3.      Rezumat cu privire la a doua şi la a patra întrebare preliminară

155. Sintetizând, trebuie, aşadar, să se reţină că:

O legislaţie regională, precum cea a Regiunii Autonome Sardinia, potrivit căreia se aplică o taxă pe escala turistică a aeronavelor şi a ambarcaţiunilor de agrement numai în privinţa întreprinderilor cu domiciliul fiscal în afara acestei regiuni constituie un ajutor, în sensul articolului 87 alineatul (1) CE, acordat în favoarea întreprinderilor care desfăşoară aceeaşi activitate şi care au domiciliul fiscal în interiorul regiunii respective.

VI – Concluzie

156. Având în vedere consideraţiile prezentate mai sus, propunem Curţii să răspundă după cum urmează la întrebările adresate de Curtea Constituţională italiană:

„1)      Articolul 49 CE se opune legislaţiei unei regiuni autonome potrivit căreia o taxă pe escala turistică a aeronavelor şi a ambarcaţiunilor de agrement, întemeiată în esenţă pe considerente privind mediul, se aplică numai în privinţa întreprinderilor cu domiciliul fiscal în afara acestei regiuni, iar nu în privinţa întreprinderilor cu domiciliul fiscal în interiorul acestei regiuni.

2)      O legislaţie regională, precum cea a regiunii autonome Sardinia, potrivit căreia se aplică o taxă pe escala turistică a aeronavelor şi a ambarcaţiunilor de agrement numai în privinţa întreprinderilor cu domiciliul fiscal în afara acestei regiuni constituie un ajutor, în sensul articolului 87 alineatul (1) CE, acordat în favoarea întreprinderilor care desfăşoară aceeaşi activitate şi care au domiciliul fiscal în interiorul regiunii respective.”

1 – Limba originală: germana.

2 – Denumită în continuare de asemenea „instanța de trimitere”.

3 – Regione autonoma della Sardegna.

4 – Codul navigației maritime și aeriene.

5 – Codul navigației de agrement.

6 – Decret legislativ.

7 – Diverse dispoziții în domeniul veniturilor, al recalificării cheltuielilor, al politicilor sociale și de dezvoltare (disposizioni varie in materia di entrate, riqualificazione della spesa, politiche sociali e di sviluppo).

8 – Modificările rezultă din articolul 3 alineatul 3 din Legea nr. 2 a Regiunii Sardinia din 29 mai 2007, „Dispoziții pentru formarea bugetului anual și plurianual al regiunii – Legea bugetului 2007” („Disposizioni per la formazione del bilancio annuale e pluriennale della Regione – Legge finanziaria 2007”). Potrivit deciziei de trimitere, aceste modificări au fost operate „cu efect de la 31 mai 2007” (articolul 37 din această din urmă lege).

9 – Modificările rezultă din articolul 2 alineatul 15 din Legea nr. 3 a regiunii Sardinia din 5 martie 2008, „Dispoziții pentru formarea bugetului anual și plurianual al regiunii – Legea bugetară 2008 („Disposizioni per la formazione del bilancio annuale e pluriennale della Regione – Legge finanziaria 2008”). Abrogarea totală s‑a realizat ulterior prin articolul 2 alineatul 15 din Legea nr. 1 a regiunii Sardinia din 14 mai 2009, „Dispoziții pentru formarea bugetului anual și plurianual al regiunii – Legea bugetară 2009 (Disposizioni per la formazione del bilancio annuale e pluriennale della Regione – Legge finanziaria 2009).

10 – Procedura se bazează pe două cereri de control de constituționalitate, cererea nr. 91/2006 și cererea nr. 36/2007, care inițial au fost conexate de Curtea Constituțională. Între timp, Curtea Constituțională a pronunțat Hotărârea nr. 102/2008 din 13 aprilie 2008 în care a decis asupra cererii nr. 91/2006 și asupra unei părți din cererea nr. 36/2007. Partea din cererea nr. 36/2007 care interesează în speță a fost din nou disjunsă, prin aceeași hotărâre, de restul procedurii.

11 – Textul integral al acestei ordonanțe poate fi consultat în limba italiană pe site‑ul internet al Curții Constituționale italiene la adresa (vizitat ultima dată la 28 aprilie 2009).

12 – A se vedea Corte costituzionale (Italia), Ordonanța nr. 536 din 15-29 decembrie 1995, (reprodusă în Foro italiano 1996 I, p. 783).

13 – Deja până în prezent, curțile constituționale naționale au solicitat Curții de Justiție, într‑o serie de cauze, să se pronunțe cu titlu preliminar asupra unor probleme de drept comunitar. În urma cererii formulate de Curtea Constituțională austriacă au fost pronunțate Hotărârea din 8 noiembrie 2001, Adria‑Wien Pipeline și Wietersdorfer & Peggauer Zementwerke (C‑143/99, Rec., p. I‑8365, denumită în continuare „Adria‑Wien Pipeline”), Hotărârea din 8 mai 2003, Wählergruppe Gemeinsam (C‑171/01, Rec., p. I‑4301), și Hotărârea din 20 mai 2003, Österreichischer Rundfunk și alții (C‑465/00, C‑138/01 și C‑139/01, Rec., p. I‑4989). În urma cererii Curții Constituționale belgiene (fosta Curte de Arbitraj) s‑a pronunțat Hotărârea din 16 iulie 1998, Fédération belge des chambres syndicales de médecins (C‑93/97, Rec., p. I‑4837), Ordonanța din 1 octombrie 2004, Clerens (C‑480/03), precum și Hotărârea din 26 iunie 2007, Ordre des barreaux francophones et germanophone și alții (C‑305/05, Rep., p. I‑5305), și Hotărârea din 1 aprilie 2008, Gouvernement de la Communauté française și Gouvernement wallon (C‑212/06, Rep., p. I‑1683); sunt încă pe rol cauzele Bressol și alții (C‑73/08) și Base și alții (C‑389/08). Recent, Curtea de Justiție, sesizată de Curtea Constituțională lituaniană (Lietuvos Respublikos Konstitucinis Teismas), a pronunțat Hotărârea din 9 octombrie 2008, Sabatauskas și alții (C‑239/07, Rep., p. I‑7523).

14 – Curtea Constituțională italiană face trimitere în acest context la jurisprudența sa, astfel cum rezultă din Hotărârile nr. 7/2004, nr. 166/2004, nr. 406/2005, nr. 129/2006 și nr. 348/2007.

15 – Pentru a furniza instanței de trimitere un răspuns util la cererea sa de pronunțare a unei hotărâri preliminare, Curtea poate să analizeze de asemenea dispozițiile de drept comunitar care nu sunt menționate în decizia de trimitere (Hotărârea din 12 decembrie 1990, SARPP, C‑241/89, Rec., p. I‑4695, punctul 8, și Hotărârea din 29 ianuarie 2008, Promusicae, C‑275/06, Rep., p. I‑271, punctul 42). Numai atunci când rezultă din dosar că instanța de trimitere refuză în mod deliberat să întrebe Curtea cu privire la interpretarea unei dispoziții de drept comunitar, nici aceasta din urmă nu analizează dispoziția respectivă (Hotărârea din 5 octombrie 1988, Alsatel, 247/86, Rec., p. 5987, punctele 7 și 8). Nu rezultă însă că, în prezenta cauză, Curtea Constituțională italiană ar fi intenționat să excludă în mod deliberat articolul 50 CE din obiectul cererii sale de pronunțare a unei hotărâri preliminare. Dimpotrivă, instanța de trimitere – precum de altfel și reclamantul din procedura de control de constituționalitate – urmărește o analiză vastă a reglementării fiscale sarde în raport cu criteriile liberei prestări a serviciilor. Aceasta necesită nu numai o analizare a articolului 49 CE, ci și a articolului 50 CE, care completează și clarifică prima dispoziție.

16 – A se vedea de asemenea Hotărârea din 22 mai 2003, Freskot (C‑355/00, Rec., p. I‑5263, punctul 54), și Hotărârea din 18 decembrie 2007, Jundt (C‑281/06, Rep., p. I‑12231, punctul 28).

17 – Trebuie amintit că, în ceea ce privește contextul factual și normativ în care se înscriu întrebările preliminare, Curtea de Justiție trebuie să țină seama de constatările instanței de trimitere. Nu este de competența Curții de Justiție să se pronunțe în cadrul unei cereri de pronunțare a unei hotărâri preliminare asupra interpretării dispozițiilor naționale și să decidă dacă interpretarea acestora de către instanța de trimitere este corectă (jurisprudență constantă, a se vedea Hotărârea din 29 aprilie 2004, Orfanopoulos și Oliveri, C‑482/01 și C‑493/01, Rec., p. I‑5257, punctul 42, și Hotărârea din 14 februarie 2008, Dynamic Medien, C‑244/06, Rep., p. I‑505, punctul 19).

18 – Instanța de trimitere subliniază acest aspect făcând trimitere la definiția de drept comunitar a noțiunii „aviație comercială”, prevăzută la articolul 2 litera l) din Regulamentul (CEE) nr. 95/93 al Consiliului din 18 ianuarie 1993 privind normele comune de alocare a sloturilor orare pe aeroporturile comunitare (JO L 14, p. 1, Ediție specială, 07/vol. 2, p. 204), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 793/2004 (JO L 138, p. 50, Ediție specială, 07/vol. 14, p. 24). Potrivit acestei dispoziții, prin aviație comercială se înțelege sectorul aviației generale care se ocupă de exploatarea sau utilizarea aeronavelor de către companii pentru transportul de pasageri sau mărfuri pentru a le ajuta să-și deruleze afacerile, zborurile aeronavelor fiind în general considerate ca nefiind destinate publicului (…) (sublinierea noastră).

19 – Hotărârea din 31 ianuarie 1984, Luisi și Carbone (286/82 și 26/83, Rec., p. 377, punctele 10 și 16), Hotărârile din 13 iulie 2004, Comisia/Franța (C‑262/02, Rec., p. I‑6569, punctul 22) și Bacardi France (C‑429/02, Rec., p. I‑6613, punctul 31), precum și Hotărârea din 11 septembrie 2007, Schwarz și Gootjes‑Schwarz (C‑76/05, Rep., p. I‑6849, punctul 36).

20 – Potrivit unei jurisprudențe constante, turiștii intră în domeniul de aplicare al liberei prestări (pasive) a serviciilor. A se vedea Hotărârea Luisi și Carbone (citată la nota de subsol 19, punctul 16), Hotărârea din 2 februarie 1989, Cowan (186/87, Rec., p. 195, punctul 15), Hotărârea din 24 noiembrie 1998, Bickel și Franz (C‑274/96, Rec., p. I‑7637, punctul 15 coroborat cu punctul 4), și Hotărârea din 16 ianuarie 2003, Comisia/Italia (C‑388/01, Rec., p. I‑721, punctul 12).

21 – Întrucât serviciile respective nu sunt servicii de transport, articolul 51 alineatul (1) CE nu se opune aplicării articolelor 49 CE și 50 CE. În orice caz, principiul liberei prestări a serviciilor se aplică însă de asemenea în domeniul transportului aerian [Hotărârea din 26 iunie 2001, Comisia/Portugalia, C‑70/99, Rec., I-4845, punctele 21 și 22, și Hotărârea din 6 februarie 2003, Stylianakis, C‑92/01, Rec., p. I‑1291, punctele 23-25, în fiecare caz cu referire la Regulamentul (CEE) nr. 2408/92 al Consiliului din 23 iulie 1992 privind accesul operatorilor de transport aerian comunitari la rutele aeriene intracomunitare (JO L 240, p. 8, Ediție specială, 07/vol. 2, p. 167)].

22 – A se vedea în special exemplele de utilizare comercială a ambarcațiunilor de agrement, menționate la articolul 2 alineatul 1 din Codice della nautica da diporto (reprodus la punctul 13 din prezentele concluzii).

23 – Cu privire la calificarea leasingului ca serviciu, a se vedea Hotărârea din 26 octombrie 1999, Eurowings Luftverkehr (C‑294/97, Rec., p. I‑7447, punctul 33); cu privire la calificarea leasingului unui mijloc de transport ca serviciu, a se vedea Hotărârea din 21 martie 2002, Cura Anlagen (C‑451/99, Rec., p., I-3193, punctul 18); cu privire la tratarea ca mijloc de transport a unui velier utilizat în scopuri sportive, a se vedea Hotărârea din 15 martie 1989, Hamann (51/88, Rec., p. 767, punctele 16 și 17).

24 – Hotărârea din 26 aprilie 1988, Bond van Adverteerders și alții (352/85, Rec., p. 2085, punctele 13 și 15), Hotărârea din 11 ianuarie 2007, ITC (C‑208/05, Rec., p. I‑181, punctul 56), și Hotărârea din 31 ianuarie 2008, Centro Europa 7 (C‑380/05, Rep., p. I‑349, punctul 65).

25 – Hotărârea din 18 martie 1980, Debauve și alții (52/79, Rec., p. 833, punctul 9), și Hotărârea din 23 aprilie 1991, Höfner și Elser (C‑41/90, Rec., p. I‑1979, punctul 37); în același sens, cu privire la libera circulație a persoanelor, Hotărârea Gouvernement de la Communauté française și Gouvernement wallon (citată la nota de subsol 13, a se vedea în special punctul 33).

26 – În mod similar se prezenta situația de fapt în cauza Gouvernement de la Communauté française și Gouvernement wallon (hotărâre citată la punctul 13, a se vedea în special punctele 41 și 42), în care o colectivitate teritorială belgiană făcea distincție, în legislația sa cu privire la asigurarea de îngrijire, între rezidenți și nerezidenți.

27 – În mod similar se prezenta situația în cauza ITC (hotărâre citată la nota de subsol 24, punctul 56 și următoarele), în care era vorba despre intermedierea de locuri de muncă în străinătate, efectuată de întreprinderi germane pentru clienți germani.

28 – A se vedea, în această privință, de asemenea Hotărârea din 5 octombrie 1994, Comisia/Franța (C‑381/93, Rec., p. I‑5145, punctul 15), în care se precizează: „[o]r, serviciile de transport maritim între statele membre sunt adeseori furnizate nu numai destinatarilor stabiliți într‑un alt stat membru decât prestatorul, ci și, prin definiție, sunt oferite cel puțin în parte pe teritoriul unui alt stat membru decât cel în care este stabilit prestatorul”.

29 – Hotărârea din 5 iunie 1997, SETTG (C‑398/95, Rec., p. I‑3091, punctul 8).

30 – Aceasta se aplică de asemenea în cazul locurilor de acostare sau de ancorare și al zonelor de ancorare menționate la articolul 4 alineatul 2 litera b) din Legea regională nr. 4/2006.

31 – A se vedea cele menționate cu privire la avioane, în cuprinsul punctelor 35 și 36 din prezentele concluzii.

32 – Chiar presupunând că serviciile respective ar reprezenta servicii de transport în domeniul transportului maritim, li s‑ar aplica principiul liberei circulații a serviciilor [a se vedea articolul 51 alineatul (1) CE și articolul 80 alineatul (2) CE coroborat cu articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul (CEE) nr. 4055/86 al Consiliului din 22 decembrie 1986 de aplicare a principiului libertății de a presta servicii în transporturile maritime între state membre și între state membre și țări terțe (JO L 378, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 173)]; a se vedea de asemenea Hotărârea Comisia/Franța (citată la nota de subsol 28, punctul 13), Hotărârea din 13 iunie 2002, Sea‑Land Service și alții (C‑430/99 și C‑431/99, Rec., p. I‑5235, punctele 30-32), Hotărârea din 14 noiembrie 2002, Geha Naftiliaki și alții (C‑435/00, Rec., p. I‑10615, punctul 20), și Hotărârea din 11 ianuarie 2007, Comisia/Grecia (C‑269/05, punctele 19-21).

33 – A se vedea în acest sens, de exemplu, Hotărârea din 12 iunie 2003, Gerritse (C‑234/01, Rec., p. I‑5933, punctul 28); a se vedea de asemenea Hotărârea din 14 februarie 1995, Schumacker (C‑279/93, Rec., p. I‑225, punctele 28 și 29), Hotărârea din 23 ianuarie 1997, Pastoors și Trans‑Cap (C‑29/95, Rec., p. I‑285, punctele 17 și 18), Hotărârea din 29 aprilie 1999, Ciola (C‑224/97, Rec., p. I‑2517, punctul 14), și Hotărârea din 18 ianuarie 2007, Celozzi (C‑332/05, Rep., p. I‑563, punctul 26).

34 – În mod similar Hotărârea Comisia/Portugalia (citată la nota de subsol 21, punctele 26 și 27). Nici în Hotărârea Communauté française și Gouvernement wallon (hotărâre citată la nota de subsol 13, punctele 45-54), reglementarea unei colectivități teritoriale belgiene care făcea distincție în funcție de domiciliu nu a fost considerată o discriminare indirectă pe motiv de cetățenie sau naționalitate, ci a fost analizată din punctul de vedere al restricției privind diferitele libertăți fundamentale.

35 – Hotărârea din 19 ianuarie 2006, Comisia/Germania (C‑244/04, Rec., p. I‑885, punctul 31), Hotărârea din 18 iulie 2007, Comisia/Germania (C‑490/04, Rep., p. I‑6095, punctul 63), și Hotărârea din 28 aprilie 2009, Comisia/Italia (C‑518/06, nepublicată încă Repertoriu, punctul 62); a se vedea în plus Hotărârea din 25 iulie 1991, Säger (C‑76/90, Rec., p. I‑4221, punctul 12), precum și Hotărârile Comisia/Franța (citată la nota de subsol 19, punctul 22) și Bacardi France (citată la nota de subsol 19, punctul 31).

36 – Hotărârea din 29 noiembrie 2001, De Coster (C‑17/00, Rec., p. I‑9445, punctele. 26 și 27), și Hotărârea din 17 februarie 2005, Viacom Outdoor (C‑134/03, Rec., p. I‑1167, punctul 36); în mod similar, Hotărârea din 3 octombrie 2006, FKP Scorpio Konzertproduktionen (C‑290/04, Rec., p. I‑9461, punctele 46 și 47).

37 – Situația ar fi diferită însă dacă impozitul sau taxa sunt atât de ridicate încât echivalează de facto cu o interzicere a activității; a se vedea în această privință concluziile pe care le‑am prezentat la 28 octombrie 2004 în cauza Viacom Outdoor (citată la nota de subsol 36, punctul 63).

38 – Hotărârea din 8 septembrie 2005, Mobistar și Belgacom Mobile (denumită în continuare „Mobistar”, C‑544/03 și C‑545/03, Rec., p. I‑7723, punctul 31). A se vedea în completare, de asemenea, concluziile pe care le‑am prezentat la 28 octombrie 2004 în cauza Viacom Outdoor (citată la nota de subsol 36, punctele 58-67).

39 – Prin acest element al inegalității de tratament al situațiilor transfrontaliere și naționale, prezenta cauză se distinge, de exemplu, de cauzele Viacom Outdoor (hotărâre citată la nota de subsol 36, în special punctul 37) și Mobistar (hotărâre citată la nota de subsol 38, în special punctele 32 și 33).

40 – A se vedea punctul 40 din prezentele concluzii, precum și jurisprudența menționată la punctele 24 și 25.

41 – Cu privire la situații de fapt similare în contextul altor libertăți fundamentale, a se vedea Hotărârea Gouvernement de la Communauté française și Gouvernement wallon (citată la nota de subsol 13, în special punctele 41 și 42) și Hotărârea din 9 septembrie 2004, Carbonati Apuani (C‑72/03, Rec., p. I‑8027, în special punctul 26); în aceste cazuri, Curtea de Justiție a evaluat, în raport cu libertățile fundamentale ale pieței interne, reglementări naționale al căror domeniu de aplicare se limita la o parte a teritoriului statului membru respectiv.

42 – A se vedea punctul 46 din prezentele concluzii.

43 – Hotărârile Mobistar (citată la nota de subsol 38, punctul 30) și Schwarz și Gootjes‑Schwarz (citată la nota de subsol 19, punctul 67); în același sens, Hotărârea Comisia/Franța (citată la nota de subsol 28, punctul 17), Hotărârea din 28 aprilie 1998, Kohll (C‑158/96, Rec., p. I‑1931, punctul 33), Hotărârea De Coster (citată la nota de subsol 36, punctul 30), Hotărârea din 16 mai 2006, Watts (C‑372/04, Rec., p. I‑4325, punctul 94), Hotărârea Centro Europa 7 (citată la nota de subsol 24, punctul 65) și Hotărârea din 11 iunie 2009, X (C‑155/08, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 32).

44 – Hotărârile Comisia/Franța (citată la nota de subsol 19, punctul 23) și Bacardi France (citată la nota de subsol 19, punctul 32). Cu privire la justificarea pentru motive imperative de interes general, a se vedea în plus Hotărârea Säger (citată la nota de subsol 35, punctul 15), Hotărârea SETTG (citată la nota de subsol 29, punctul 21) și Hotărârea din 18 decembrie 2007, Laval un Partneri (C‑341/05, Rep., p. I‑11767, punctul 114). În același sens, a se vedea deja Hotărârea din 3 decembrie 1974, van Binsbergen (33/74, Rec., p. 1299, punctul 12).

45 – Formularea legii cuprinde, în orice caz numai de la modificarea sa din anul 2008 – care nu face obiectul litigiului în speță –, o referire expresă la mediu. La acel moment, titlul oficial al articolului 4 din Legea regională nr. 4/2006 a fost modificat după cum urmează: „Tassa regionale per la tutela e la sostenibilità ambientale” [Taxa regională pentru protecția și durabilitatea mediului; a se vedea în această privință articolul 2 alineatul 15 litera a) din Legea nr. 3/2008 a regiunii autonome Sardinia]. În schimb, în mass‑media s‑a impus termenul „taxa de lux” (a se vedea, de exemplu, articolul publicat de Pinna, A. în Corriere della Sera din 2 iunie 2006, sub titlul: „Sardegna, tassa del lusso. Gates non prenota”).

46 – O formulare similară se regăsește de asemenea la articolul 37 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

47 – A se vedea, de exemplu, Hotărârea din 20 septembrie 1988, Comisia/Danemarca (302/86, Rec., p. 4607, punctul 9), Hotărârea din 9 iulie 1992, Comisia/Belgia (C‑2/90, Rec., p. I‑4431, punctele 32-36), Hotărârea din 14 decembrie 2004, Comisia/Germania (C‑463/01, Rec., p. I‑11705, punctul 75), și Hotărârea Radlberger Getränkegesellschaft și alții (C‑309/02, Rec., p. I‑11763, punctul 75), precum și Hotărârea din 15 noiembrie 2005, Comisia/Austria (C‑320/03, Rec., p. I‑9871, punctul 70), și Hotărârea din 11 decembrie 2008, Comisia/Austria (C‑524/07 punctul 57).

48 – Jurisprudență constantă; a se vedea Hotărârea din 30 ianuarie 2007, Comisia/Danemarca (C‑150/04, Rep., p. I‑1163, punctul 46), Gouvernement de la Communauté française și Gouvernement wallon (citată la nota de subsol 13, punctul 55), și Hotărârea din 5 martie 2009, UTECA (C‑222/07, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 25); în mod specific cu privire la libera prestare a serviciilor, a se vedea de asemenea Hotărârile Säger (citată la nota de subsol 35, punctul 15), Comisia/Franța (citată la nota de subsol 19, punctul 24), Bacardi France (citată la nota de subsol 19, punctul 33) și Laval un Partneri (citată la nota de subsol 44, punctul 101).

49 – Hotărârea din 17 iulie 2008, Corporación Dermoestética (C‑500/06, Rec., p.I-5785, punctele 39 și 40), Hotărârea din 10 martie 2009, Hartlauer (C‑169/07, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 55), precum și Hotărârea din 19 mai 2009, Comisia/Italia (C‑531/06, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 66), și Hotărârea Apothekerkammer des Saarlandes și alții (nepublicată încă în Repertoriu, punctul 42).

50 – A se vedea în această privință concluziile pe care le‑am prezentat la 23 aprilie 2009 în cauza Futura Immobiliare și alții (C‑254/08, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 30).

51 – A se vedea în același sens concluziile pe care le‑am prezentat în cauza Futura Immobiliare și alții (citată la nota de subsol 50, punctul 66), în care am precizat că ar fi incompatibilă cu principiul „poluatorul plătește” scutirea anumitor grupuri în temeiul unor necesități mai importante sau al unei productivități mai scăzute, fără a se ține seama de costurile legate de poluarea cauzată de acestea.

52 – A se vedea în această privință concluziile pe care le‑am prezentat în cauza Futura Immobiliare și alții (citată la nota de subsol 50, punctul 32), precum și Concluziile prezentate de avocatul general Jacobs la 30 aprilie 2002 în cauza GEMO (C‑126/01, Rec., p. I‑13769, punctul 66).

53 – Articolul 4 alineatul 6 litera b) din Legea regională nr. 4/2006.

54 – Hotărârile Schumacker (citată la nota de subsol 33, punctele 30-34) și Gerritse (citată la nota de subsol 33, punctele 43 și 44), Hotărârea din 1 iulie 2004, Wallentin (C‑169/03, Rec., p. I‑6443, punctele 15 și 16), Hotărârea din 6 iulie 2006, Conijn (C‑346/04, Rec., p. I‑6137, punctul 16), Hotărârea din 14 decembrie 2006, Denkavit Internationaal și Denkavit France (C‑170/05, Rec., p. I‑11949, punctele 23 și 24), Hotărârea din 18 iulie 2007, Lakebrink și Peters‑Lakebrink (C‑182/06, Rep., p. I‑6705, punctele 28 și 29), și Hotărârea din 22 decembrie 2008, Truck Center (C‑282/07, nepublicată încă în Repertoriu, punctele 38 și 39).

55 – Astfel de diferențe au fost menționate în mod concret de către Curte în Hotărârile Schumacker (citată la nota de subsol 33, punctele 32 și 33) și Truck Center (citată la nota de subsol 54, punctele 40-50); a se vedea în plus Hotărârea din 19 ianuarie 2006, Bouanich (C‑265/04, Rec., p. I‑923, punctul 39).

56 – Hotărârile Gerritse (citată la nota de subsol 33, Punctele 27 și 53), Wallentin (citată la nota de subsol 54, punctele 17-20), Bouanich (citată la nota de subsol 55, punctele 40 și 41), Conijn (citată la nota de subsol 54, punctele 20 și 24), Denkavit Internationaal și Denkavit France (citată la nota de subsol 54, punctul 25) și Lakebrink și Peters‑Lakebrink (citată la nota de subsol 54, punctele 30-35).

57 – A se vedea în acest sens Hotărârea din 27 octombrie 1971, Rheinmühlen Düsseldorf (6/71, Rec., p. 823, punctul 14), și Hotărârea din 16 decembrie 2008, Arcelor Atlantique et Lorraine și alții (C‑127/07, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 26).

58 – A se vedea în această privință punctul 72 din prezentele concluzii.

59 – Prin aceasta, prezenta cauză se distinge, de exemplu, de cauza Comisia/Belgia (hotărâre citată la nota de subsol 47, punctele 34-36), în care produse naționale și produse străine se distingeau în mod obiectiv în raport cu anumite principii privind mediul, recunoscute de asemenea la nivel european.

60 – Din dosar rezultă că o mare parte din venitul rezultat din impozitul pe venit și din taxa pe valoarea adăugată plătite în Sardinia revine acestei regiuni autonome. Astfel, statutul special al regiunii Sardinia (Statuto speciale della Regione Sardegna) prevede, în conformitate cu articolul 8 din Legea constituțională nr. 3 din 26 februarie 1948, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 296 din 27 decembrie 2006, că, printre altele, șape zecimi din impozitul pe venit plătit de persoanele impozabile din Sardinia și nouă zecimi din taxa pe valoarea adăugată aplicabilă consumului din regiune intră în bugetul regiunii.

61 – Hotărârea din 28 ianuarie 1986, Comisia/Franța (270/83, Rec., p. 273, punctul 21), Hotărârea din 12 decembrie 2002, de Groot (C‑385/00, Rec., p. I‑11819, punctul 97), și Hotărârea Lakebrink și Peters‑Lakebrink (citată la nota de subsol 54, punctul 24); o considerație similară este exprimată de asemenea în Hotărârea Carbonati Apuani (citată la nota de subsol 41, punctul 34).

62 – De altfel, o anumită contribuție la veniturile fiscale generale ale regiunii autonome Sardinia au asemenea nerezidenții, și anume prin taxa pe valoarea adăugată plătită în ceea ce privește consumul local; acest lucru a fost admis de asemenea de regiune în procedura din fața Curții.

63 – Hotărârea Corporación Dermoestética (citată la nota de subsol 49, punctul 37); a se vedea de asemenea Hotărârea Hartlauer (citată la nota de subsol 49, punctul 46).

64 – A se vedea Hotărârea Comisia/Austria (C‑524/07, citată la nota de subsol 47, punctul 56).

65 – A se vedea punctele 60-89 din prezentele concluzii.

66 – Un astfel de pericol trebuie apreciat în funcție de criterii similare celor aplicate în cazul unei periclitări a securității publice sau a ordinii publice (a se vedea în această privință jurisprudența constantă, astfel cum rezultă, printre altele, din Hotărârea Orfanopoulos și Oliveri, citată la nota de subsol 17, punctul 66).

67 – Hotărârile Comisia/Germania (C‑490/04, citată la nota de subsol 35, punctul 86) și Laval un Partneri (citată la nota de subsol 44, punctul 117).

68 – Jurisprudență constantă de la Hotărârea din 28 ianuarie 1992, Comisia/Belgia (C‑300/90, Rec., p. I‑305, punctele 14-21), și Hotărârea Bachmann (C‑204/90, Rec., p. I‑249, punctele 21-28); a se vedea, mai recent, Hotărârea din 13 martie 2007, Test Claimants in the Thin Cap Group Litigation (C‑524/04, Rec., p. I‑2107, punctul 68), Hotărârea Jundt (citată la nota de subsol 16, punctul 67), Hotărârea din 23 octombrie 2008, Krankenheim Ruhesitz am Wannsee‑Seniorenheimstatt (C‑157/07, Rep., p.I-8061, punctul 43), și Hotărârea din 27 noiembrie 2008, Papillon (C‑418/07, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 43).

69 – Hotărârea din 28 octombrie 1999, Vestergaard (C‑55/98, Rec., p. I‑7641, punctul 24), Comisia/Italia (citată la nota de subsol 20, punctele 23 și 24), Hotărârea din 7 septembrie 2004, Manninen (C‑319/02, Rec., p. I‑7477, punctul 42), Comisia/Danemarca (citată la nota de subsol 48, punctul 70), Hotărârea Test Claimants in the Thin Cap Group Litigation (citată la nota de subsol 68, punctul 68) și Hotărârea Jundt (citată la nota de subsol 16, punctul 68).

70 – Hotărârea Manninen (citată la nota de subsol 69, punctul 43) și Hotărârea din 18 iunie 2008, Aberdeen Properrty Fininvest Alpha (C‑303/07, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 73); a se vedea în acest sens, deja anterior, Hotărârea din 11 martie 2004, de Lasteyrie du Saillant (C‑9/02, Rec., p. I‑2409, punctul 67).

71 – A se vedea în această privință, punctul 87 din prezentele concluzii.

72 – Cu privire la criteriul legăturii prea generale și indirecte, a se vedea Hotărârile Jundt (citată la nota de subsol 16, punctul 70) și Eurowings Luftverkehr (citată la nota de subsol 23, punctul 42); a se vedea de asemenea, în mod similar, Hotărârea Comisia/Italia (citată la nota de subsol 20, punctul 24).

73 – Declarația nr. 30 anexată la Actul final al Tratatului de la Amsterdam (JO 1997, C 340, p. 136).

74 – În cazul neofiților și al neozoonilor este vorba despre specii de plante și de animale care sunt introduse de către om – deliberat sau nedeliberat, direct ori indirect – în regiuni în care nu sunt prezente în mod natural.

75 – În conformitate cu articolul 4 alineatul (1) CE și cu articolul 98 CE, politica economică a statelor membre și a Comunității trebuie să se axeze pe principiul economiei de piață deschise; a se vedea în această privință, de asemenea, Hotărârea din 9 septembrie 2003, CIF (C‑198/01, Rec., p. I‑8055, punctul 47).

76 – A se vedea Hotărârea din 6 iunie 2000, Verkooijen (C‑35/98, Rec., p. I‑4071, punctul 48), și Hotărârea Comisia/Italia (citată la nota de subsol 20, punctul 22), precum și, în mod specific cu privire la libera prestare a serviciilor, Hotărârile SETTG (citată la nota de subsol 29, punctul 23) și Kohll (citată la nota de subsol 43, punctul 41).

77 – În această privință, a se vedea, de exemplu, Hotărârea din 15 martie 2005, Bidar (C‑209/03, Rec., p. I‑2119, punctele 56 și 57, precum și punctele 59 și 60), Hotărârea din 18 iulie 2007, Geven (C‑213/05, Rep., p. I‑6347, punctele 29 și 30), Hotărârea din 23 octombrie 2007, Morgan și Bucher (C‑11/06 și C‑12/06, Rep., p. I‑9161, punctul 43), și Hotărârea din 22 mai 2008, Nerkowska (C‑499/06, Rep., I-3993, punctele 37-39); a se vedea în plus concluziile pe care le‑am prezentat la 30 martie 2006 în cauza Tas‑Hagen și Tas (C‑192/05, Rec., p. I‑10451, punctele 60-63) și Concluziile prezentate de avocatul general Mazák la 30 aprilie 2009 în cauza Gottwald (C‑103/08, nepublicată încă în Repertoriu, punctele 58-72).

78 – Cu privire la restricții referitoare la construirea de reședințe secundare, a se vedea Hotărârea din 1 decembrie 2005, Burtscher (C‑213/04, Rec., p. I‑10309, în special punctul 46).

79 – Hotărârea din 4 aprilie 1974, Comisia/Franța (167/73, Rec., p. 359, punctele 24-32), și Hotărârea din 30 aprilie 1986, Asjes și alții (209/84-213/84, Rec., p. 1425, punctele 44 și 45).

80 – Hotărârea din 22 martie 1977, Steinike & Weinlig (78/76, Rec., p. 595, punctul 9), Hotărârea din 21 noiembrie 1991, Fédération nationale du commerce extérieur des produits alimentaires și Syndicat national des négociants et transformateurs de saumon (denumită în continuare Hotărârea „Saumon”, C‑354/90, Rec., p. I‑5505, punctul 14), Hotărârea din 5 octombrie 2006, Transalpine Ölleitung in Österreich (C‑368/04, Rec., p. I‑9957, punctul 38), Hotărârea din 18 iulie 2007, Lucchini (C‑119/05, Rep., p. I‑6199, punctele 51, 52 și 62), și Hotărârea din 22 decembrie 2008, Régie Networks (C‑333/07, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 94 in fine și punctul 125).

81 – A se vedea în această privință Hotărârile Steinike & Weinlig (punctul 14), Saumon (punctul 10) și Lucchini (punctul 50), citate la nota de subsol 80.

82 – În consecință, Curtea descrie cu claritate competența instanțelor naționale și utilizează, de exemplu, în Hotărârea Lucchini (citată la nota de subsol 80, punctul 50, prima frază) noțiunea „în special”.

83 – Hotărârea Saumon (citată la nota de subsol 80, punctul 17), Hotărârea din 27 octombrie 2005, Distribution Casino France și alții (C‑266/04-C‑270/04, C‑276/04 și C‑321/04-325/04, Rec., p. I‑9481, punctul 30), Hotărârea din 7 septembrie 2006, Laboratoires Boiron (C‑526/04, Rec., p. I‑7529, punctul 29), și Hotărârea Transalpine Ölleitung in Österreich (citată la nota de subsol 80, punctul 40); a se vedea, de asemenea, definiția ajutorului ilegal, prevăzută la articolul 1 litera (f) din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului din 22 martie 1999 de stabilire a normelor de aplicare a articolului 93 din Tratatul CE (JO L 83, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 41).

84 – Hotărârea din 12 februarie 2008, Centre d’exportation du livre français (C‑199/06, Rep., p. I‑469, punctele 40 și 41).

85 – Hotărârea din 24 iulie 2003, Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg (denumită în continuare Hotărârea „Altmark Trans” C‑280/00, Rec., p. I‑7747, punctul 74), Hotărârea din 23 martie 2006, Enirisorse (C‑237/04, Rec., p. I‑2843, punctul 38), Hotărârea UTECA (citată la nota de subsol 48, punctul 42), și Hotărârea din 2 aprilie 2009, Bouygues și alții/Comisia (C‑431/07 P, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 101); a se vedea deja în același sens Hotărârea din 21 martie 1990, Belgia/Comisia (denumită în continuare Hotărârea „Tubemeuse”, C‑142/87, Rec., p. I‑959, punctul 25).

86 – Hotărârile Altmark Trans (citată la nota de subsol 85, punctul 75), Enirisorse (citată la nota de subsol 85, punctul 39), UTECA (citată la nota de subsol 48, punctul 42) și Bouygues și alții/Comisia (citată la nota de subsol 85, punctul 102); în același sens, deși cu anumite nuanțe în formulare, a se vedea Hotărârea din 15 iunie 2006, Air Liquide Industries Belgium (C‑393/04 și C‑41/05, Rec., p. I‑5293, punctul 28).

87 – Deja în Hotărârea din 2 iulie 1974, Italia/Comisia (173/73, Rec., p. 709, punctul 28), se precizează că o măsură nu se sustrage din domeniul de aplicare al articolului 87 CE (fostul articol 92 CEE) pentru simplul motiv că este, eventual, de natură fiscală; a se vedea în plus Hotărârea din 19 septembrie 2000, Germania/Comisia (C‑156/98, Rec., p. I‑6857, punctul 26), Hotărârea din 3 martie 2005, Heiser (C‑172/03, Rec., p. I‑1627, punctele 27-58), Hotărârea din 22 iunie 2006, Belgia și Forum 187/Comisia (C‑182/03 și C‑217/03, Rec., p. I‑5479, punctul 86), și Hotărârea din 22. decembrie 2008, British Aggregates/Comisia (C‑487/06 P, nepublicată încă în Repertoriu, în special punctul 92).

88 – Hotărârea Germania/Comisia (citată la nota de subsol 87, punctul 25), Hotărârea Belgien și Forum 187/Comisia (citată la nota de subsol 87, punctul 86) și Hotărârea Laboratoires Boiron (citată la nota de subsol 83, punctele 33-35); deja în același sens Hotărârea din 15 martie 1994, Banco Exterior de España (C‑387/92, Rec., p. I‑877, punctul 13).

89 – Hotărârile Banco Exterior de España (citată la nota de subsol 88, punctul 14) și Belgien și Forum 187/Comisia (citată la nota de subsol 87, punctul 87); a se vedea în același sens Hotărârea Germania/Comisia (citată la nota de subsol 87, punctul 26).

90 – Hotărârea British Aggregates/Comisia (citată la nota de subsol 87, punctul 89, ultima frază).

91 – Hotărârea Banco Exterior de España (citată la nota de subsol 88, punctul 14), Hotărârea din 19 mai 1999, Italia/Comisia (C‑6/97, Rec., p. I‑2981, punctul 16), Hotărârea din 17 iunie 1999, Belgia/Comisia (denumită în continuare Hotărârea „Maribel”, C‑75/97, Rec., p. I‑3671, punctele 23 și 24), și Hotărârea Belgia și Forum 187/Comisia (citată la nota de subsol 87, punctul 87).

92 – Hotărârea din 22 noiembrie 2001, Ferring (C‑53/00, Rec., p. I‑9067, punctul 20), Hotărârea Laboratoires Boiron (citată la nota de subsol 83, punctul 34) și Hotărârea British Aggregates/Comisia (citată la nota de subsol 87, punctul 89).

93 – Hotărârea din 15 decembrie 2005, Italia/Comisia (C‑66/02, Rec., p. I‑10901, punctul 94), Hotărârea din 6 septembrie 2006, Portugalia/Comisia (C‑88/03, Rec., p. I‑7115, punctul 52), și Hotărârea British Aggregates/Comisia (citată la nota de subsol 87, punctul 82).

94 – Hotărârea Portugalia/Comisia (citată la nota de subsol 93, punctele 57 și 58, precum și punctele 60 și 61) și Hotărârea din 11 septembrie 2008, UGT‑Rioja și alții (C‑428/06-C‑434/06, Rep., p. I‑6747, punctele 47 și 48).

95 – Hotărârea Portugalia/Comisia (citată la nota de subsol 93, punctele 55, 60 și 62); deja în același sens, a se vedea Hotărârea Curții din 14 octombrie 1987, Germania/Comisia (248/84, Rec., p. 4013, punctul 17).

96 – Hotărârile Adria‑Wien Pipeline (citată la nota de subsol 13, punctul 41), Portugalia/Comisia (citată la nota de subsol 93, punctul 54), UGT‑Rioja și alții (citată la nota de subsol 94, punctul 46) și British Aggregates/Comisia (citată la nota de subsol 87, punctul 82).

97 – Hotărârea Portugalia/Comisia (citată la nota de subsol 93, punctul 52); în același sens, a se vedea jurisprudența constantă de la Hotărârea Italia/Comisia (citată la nota de subsol 87, punctul 33), de exemplu Hotărârea Adria‑Wien Pipeline (citată la nota de subsol 13, punctul 42), Hotărârea Ferring (citată la nota de subsol 92, punctul 17), Hotărârea din 14 aprilie 2005, AEM și AEM Torino (C‑128/03 și C‑129/03, Rec., p. I‑2861, punctul 39), Hotărârea din 15 decembrie 2005, Unicredito Italiano (C‑148/04, Rec., p. I‑11137, punctul 51), și Hotărârea din 10 ianuarie 2006, Cassa di Risparmio di Firenze și alții (C‑222/04, Rec., p. I‑289, punctele 137 și 138).

98 – A se vedea punctele 61-66 din prezentele concluzii.

99 – A se vedea punctele 72 și 80 din prezentele concluzii.

100 – A se vedea punctele 70-76 din prezentele concluzii; a se vedea în același sens Hotărârea Adria‑Wien Pipeline (citată la nota de subsol 13, punctul 52).

101 – În această privință, a se vedea în special punctele 77-89 și 97-101 din prezentele concluzii.

102 – Hotărârea British Aggregates/Comisia (citată la nota de subsol 87, punctele 84 și 86); în același sens, referitor la măsuri întemeiate pe considerații de politică socială, a se vedea Hotărârea din 26 septembrie 1996, Franța/Comisia (C‑241/94, Rec., p. I‑4551, punctul 21), Hotărârea din 29 aprilie 1999, Spania/Comisia (C‑342/96, Rec., punctul I-2459, punctul 23), și Hotărârea Maribel (citată la nota de subsol 91, punctul 25).

103 – Hotărârea din 29 februarie 1996, Belgia/Comisia (C‑56/93, Rec., p. I‑723, punctul 79), Hotărârea Franța/Comisia (citată la nota de subsol 102, punctul 20), Hotărârea Maribel (citată la nota de subsol 91, punctul 25) și Hotărârea British Aggregates/Comisia (citată la nota de subsol 87, punctele 85, 87 și 89).

104 – Hotărârea British Aggregates/Comisia (citată la nota de subsol 87, punctul 92).

105 – A se vedea în această privință concluziile pe care le‑am prezentat la 26 iunie 2008 în cauza Régie Networks (citată la nota de subsol 80, punctele 97 și 117).

106 – A se vedea în această privință jurisprudența menționată la nota de subsol 80.

107 – Hotărârile Germania/Comisia (citată la nota de subsol 95, punctul 17) și Portugalia/Comisia (citată la nota de subsol 93, punctul 55).

108 – A se vedea în această privință punctul 126 din prezentele concluzii și jurisprudența citată la nota de subsol 88.

109 – În acest sens, Hotărârea din 17 martie 1993, Sloman Neptun (C‑72/91 și C‑73/91, Rec., p. I‑887, punctul 21), Hotărârea din 1 decembrie 1998, Ecotrade (C‑200/97, Rec., p. I‑7907, punctul 35), Hotărârea din 17 iunie 1999, Piaggio (C‑295/97, Rec. 1, p. I‑3735, punctul 35), și Hotărârea din 15 iulie 2004, Pearle și alții (C‑345/02, Rec., p. I‑7139, punctul 36).

110 – Cu privire la renunțarea la venituri fiscale ca finanțare prin intermediul resurselor de stat, a se vedea Hotărârea Germania/Comisia (citată la nota de subsol 87, punctele 26 și 28); în același sens, a se vedea Hotărârile Banco Exterior de España (citată la nota de subsol 88, punctul 14), Italia/Comisia (citată la nota de subsol 91, punctul 16) și Belgio și Forum 187/Comisia (citată la nota de subsol 87, punctul 87).

111 – Hotărârea Italia/Comisia (citată la nota de subsol 93, punctul 111), Hotărârea Cassa di Risparmio di Firenze (citată la nota de subsol 97, punctul 140) și Hotărârea din 30 aprilie 2009, Comisia/Italia și WAM (C‑494/06 P, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 50).

112 – Hotărârile Tubemeuse (citată la nota de subsol 85, punctul 43), Altmark Trans (citată la nota de subsol 85, punctul 81), Heiser (citată la nota de subsol 87, punctele 32 și 33) și Air Liquide Industries Belgium (citată la nota de subsol 86, punctul 36).

113 – Hotărârea Comisia/Italia și WAM (citată la nota de subsol 111, punctul 51); în același sens, a se vedea Hotărârile Heiser (citată la nota de subsol 87, punctul 35) și Portugalia/Comisia (citată la nota de subsol 93, punctul 91).

114 – A se vedea punctele 47-52 din prezentele concluzii și – special cu privire la elementul transfrontalier – punctele 39-44 din prezentele concluzii.

115 – A se vedea în această privință jurisprudența menționată la nota de subsol 111.

116 – Hotărârile Germania/Comisia (citată la nota de subsol 87, punctul 30), Heiser (citată la nota de subsol 87, punctul 55) și Comisia/Italia și WAM (citată la nota de subsol 111, punctul 54).

117 – Hotărârea Comisia/Italia și WAM (citată la nota de subsol 111, punctul 58).

118 – În această privință, a se vedea, în detaliu, articolul 4 alineatul 5 coroborat cu alineatul 4 al aceluiași articol din Legea regională nr. 4/2006, care este reprodus la punctul 14 din prezentele concluzii.

119 – A se vedea, cu caracter complementar, punctele 51 și 52 din prezentele concluzii.

120 – A se vedea punctele 82-88 și 9-101 din prezentele concluzii.

Full & Egal Universal Law Academy