EUR-Lex -  62008CC0414 - RO

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

VERICA TRSTENJAK

prezentate la 29 octombrie 20091(1)

Cauza C‑414/08 P

Sviluppo Italia Basilicata SpA

împotriva

Comisiei Comunităților Europene

„Recurs – Fondul european de dezvoltare regională (FEDR) – Subvenție globală pentru realizarea de măsuri de susținere în favoarea întreprinderilor mici și mijlocii (IMM) care își desfășoară activitatea în regiunea Basilicata – Regulamentul (CEE) nr. 4253/88 – Articolul 24 – Reducerea contribuției financiare acordate inițial de FEDR – Putere de apreciere a Comisiei – Regulamentul (CEE) nr. 4253/88 – Articolele 25 și 26 – Obligații de supraveghere și de evaluare”

Cuprins

II – Istoricul cauzei

A –   Actele referitoare la acordarea subvenției globale în favoarea regiunii Basilicata

B –   Constituirea și aplicarea FCR

III – Hotărârea atacată

IV – Procedura în fața Curții și concluziile părților

V –   Cu privire la argumentele Comisiei referitoare la problema inadmisibilității acțiunii în fața Tribunalului

VI – Recursul formulat de recurentă

A –   Cu privire la cele opt motive referitoare la respingerea cererii de anulare

1.     Cu privire la primul motiv întemeiat pe denaturarea deciziei în litigiu și pe deformarea acțiunii formulate de recurentă

a)     Argumentele părților

b)     Apreciere juridică

i)     Cu privire la critica întemeiată pe denaturarea deciziei în litigiu

ii)   Cu privire la critica întemeiată pe deformarea sensului și a efectelor acțiunii în primă instanță

iii) Rezultat intermediar

2.     Cu privire la al doilea motiv întemeiat pe o interpretare eronată a dispozițiilor fișei nr. 19

a)     Primul aspect (criticile referitoare la punctul 52 din hotărârea atacată)

i)     Argumentele părților

ii)   Apreciere juridică

–       Cu privire la critica întemeiată pe substituirea de motive

–       Cu privire la critica întemeiată pe o interpretare forțată

–       Cu privire la critica întemeiată pe aplicarea retroactivă a Regulamentului nr. 1685/2000

–       Cu privire la critica întemeiată pe contradicția dintre interpretarea Tribunalului și practica Comisiei

–       Rezultat intermediar

b)     Al doilea aspect (critica referitoare la punctul 53 din hotărârea atacată)

c)     Al treilea aspect (criticile care se referă la punctul 55 din hotărârea atacată)

i)     Argumentele părților

ii)   Apreciere juridică

d)     Al patrulea aspect (criticile referitoare la punctele 57 și 58 din hotărârea atacată)

i)     Argumentele părților

ii)   Apreciere juridică

–       Al patrulea aspect este inoperant

–       Cu privire la critica întemeiată pe nerespectarea dispoziției care impunea o finanțare a minimum 10 societăți

–       Cu privire la critica întemeiată pe un raționament contradictoriu

e)     Al cincilea aspect (criticile referitoare la punctul 48 din hotărârea atacată)

i)     Argumentele părților

ii)   Apreciere juridică

f)     Rezultat intermediar

3.     Cu privire la al treilea motiv întemeiat pe interpretarea eronată a condiției de utilitate

a)     Argumentele părților

b)     Apreciere juridică

4.     Cu privire la al patrulea și la al cincilea motiv

a)     Cu privire la al patrulea motiv întemeiat pe interpretarea eronată și pe neaplicarea consecutivă a principiilor stabilite de Curte în Hotărârea Mediocurso/Comisia

i)     Argumentele părților

ii)   Apreciere juridică

–       Cu privire la critica întemeiată pe nerespectarea relației între procedura de reducere și obligațiile de supraveghere și de evaluare

–       Cu privire la aplicarea normelor de procedură neprevăzute în mod expres de legiuitorul comunitar

–       Cu privire la critica întemeiată pe obligația de a invoca necesitatea respectării dreptului la apărare

–       Cu privire la critica întemeiată pe o încălcare a principiului privind dreptul la apărare

–       Rezultat intermediar

b)     Cu privire la al cincilea motiv întemeiat pe încălcarea articolelor 25 și 26 din Regulamentul nr. 4253/88 cu privire la obligațiile de supraveghere și de control ale Comisiei

i)     Argumentele părților

ii)   Apreciere juridică

5.     Cu privire la al șaselea și la al șaptelea motiv

a)     Cu privire la al șaselea motiv întemeiat pe încălcarea principiilor încrederii legitime și securității juridice

b)     Cu privire la al șaptelea motiv întemeiat pe denaturarea elementelor de probă și pe încălcarea principiilor generale în materia sarcinii probei

i)     Argumentele părților

ii)   Apreciere juridică

–       Al șaptelea motiv este inoperant

–       Cu privire la prima critică întemeiată pe faptul că recurenta furnizase documente cu privire la deciziile comitetului de supraveghere

–       Cu privire la a doua critică întemeiată pe faptul că Tribunalul nu s‑a bazat pe fapte stabilite

–       Cu privire la a treia critică întemeiată pe omiterea unor activități de cercetare judecătorească

–       Cu privire la a patra critică întemeiată pe documente furnizate de recurentă

–       Cu privire la a cincea critică întemeiată pe o neluare în considerare a plăților efectuate de Comisie

–       Cu privire la a șasea critică întemeiată pe nemotivare

–       Rezultat intermediar

6.     Cu privire la al optulea motiv întemeiat pe încălcarea jurisprudenței comunitare referitoare la aplicarea principiului proporționalității în cazurile de reducere a asistenței comunitare

a)     Argumentele părților

b)     Apreciere juridică

i)     Cu privire la marja de apreciere a Comisiei în cadrul articolului 24 din Regulamentul nr. 4253/88

ii)   Cu privire la critica întemeiată pe inexistența unei fraude

iii) Cu privire la luarea în considerare a unei eventuale nerespectări de către Comisie a obligațiilor de supraveghere și de evaluare

iv)   Rezultat intermediar

7.     Rezultat

B –   Cu privire la cele două motive privind cererea de despăgubire

1.     Cu privire la al nouălea motiv

a)     Argumentele părților

b)     Apreciere juridică

2.     Cu privire la al zecelea motiv

a)     Argumentele părților

b)     Apreciere juridică

i)     Cu privire la existența unei răspunderi pentru actul licit

ii)   Cu privire la criticile referitoare la caracterul anormal al prejudiciului

iii) Cu privire la critica privind caracterul special al prejudiciului

C –   Bilanțul analizei juridice

VII – Cu privire la cheltuielile de judecată

VIII – Concluzie

1.        Prin intermediul prezentului recurs, Sviluppo Italia Basilicata SpA (denumită în continuare „recurenta”) solicită anularea Hotărârii Tribunalului de Primă Instanță al Comunităților Europene din 8 iulie 2008, Sviluppo Italia Basilicata/Comisia (denumită în continuare „hotărârea atacată”). În această hotărâre Tribunalul a respins acțiunea formulată de recurentă având ca obiect, pe de o parte, anularea Deciziei C (2006) 1706 a Comisiei din 20 aprilie 2006 privind reducerea contribuției financiare a Fondului european de dezvoltare regională acordate în favoarea subvenției globale pentru realizarea de măsuri de susținere în beneficiul întreprinderilor mici și mijlocii care își desfășoară activitatea în regiunea Basilicata din Italia (denumită în continuare „decizia atacată”) și, pe de altă parte, o cerere de reparare a prejudiciului pe care l-ar fi suferit ca urmare a acestei decizii.

2.        Articolul 158 CE prevede că Comunitatea urmărește, în special, reducerea decalajelor dintre nivelurile de dezvoltare a diferitelor regiuni și a rămânerii în urmă a celor defavorizate, în scopul promovării unei dezvoltări armonioase a Comunității în ansamblu. În conformitate cu articolele 159 CE și 160 CE, Comunitatea susține realizarea acestor obiective, între altele, prin acțiunea pe care o întreprinde prin intermediul fondurilor structurale, în special al Fondului european de dezvoltare regională (FEDR) care este menit să contribuie la corectarea principalelor dezechilibre regionale.

A –    Reglementările comunitare de bază

3.        Articolul 1 din Regulamentul (CEE) nr. 2052/88 din 24 iunie 1988 privind misiunile și eficiența fondurilor structurale, precum și coordonarea activităților proprii între ele și operațiunile Băncii Europene de Investiții și celelalte instrumente financiare existente(2), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CEE) nr. 2081/93 al Consiliului din 20 iulie 1993(3), prevede că, pentru a permite realizarea obiectivelor generale prevăzute la articolele 158 CE și 160 CE, fondurile structurale contribuie la realizarea a cinci obiective prioritare. Dintre acestea obiectivul nr. 1 constă în „promovarea dezvoltării și a ajustării structurale a regiunilor mai puțin dezvoltate” [traducere neoficială]. Basilicata face parte din regiunile vizate de acest obiectiv, în conformitate cu anexa la regulamentul menționat.

4.        Articolul 5 din Regulamentul nr. 2052/88 enumeră formele posibile de intervenție financiară a fondurilor structurale. Printre acestea, alineatul (2) litera (c) din această dispoziție menționează posibilitatea ca asistența să ia forma unei „subvenții globale” gestionată în general de un intermediar desemnat de statul membru cu acordul Comisiei Comunităților Europene care asigură repartizarea în subvenții individuale acordate beneficiarilor finali.

5.        Normele de procedură pertinente privind intervențiile sunt stabilite prin Regulamentul (CEE) nr. 4253/88 al Consiliului din 19 decembrie 1988 de stabilire a dispozițiilor pentru punerea în aplicare a Regulamentului nr. 2052/88 în ceea ce privește coordonarea activităților diferitelor fonduri structurale între ele, pe de o parte, și cu operațiunile Băncii Europene de Investiții și cu cele ale altor instrumente financiare existente, pe de altă parte(4), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CEE) nr. 2082/93 al Consiliului din 20 iulie 1993(5), precum și prin Regulamentul (CEE) nr. 4254/88 al Consiliului din 19 decembrie 1988 privind dispozițiile de aplicare a Regulamentului nr. 2052/88 în ceea ce privește Fondul european de dezvoltare regională(6), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CEE) nr. 2083/93 al Consiliului din 20 iulie 1993(7).

6.        Articolul 6 din Regulamentul nr. 4254/88 prevede că modalitățile de utilizare a subvențiilor globale fac obiectul unei convenții încheiate, cu acordul statului membru interesat, între Comisie și intermediar, care trebuie să precizeze în special tipul de acțiuni care vor fi întreprinse, criteriile de alegere a beneficiarilor, condițiile și procentajul de atribuire a contribuțiilor FEDR, precum și modalitățile de supraveghere a utilizării subvențiilor globale.

7.        Articolul 24 din Regulamentul nr. 4253/88 prevede sub titlul „Reducerea, suspendarea și întreruperea contribuţiei”:

„(1)      Dacă realizarea unei acțiuni sau a unei măsuri pare să nu justifice nici o parte, nici întreaga contribuție financiară care i‑a fost alocată, Comisia procedează la o verificare adecvată a cazului în cadrul parteneriatului, solicitând în special statului membru și autorităților desemnate de acesta pentru punerea în aplicare a acțiunii să își prezinte observațiile într‑un termen stabilit.

(2)    În urma acestei verificări, Comisia poate reduce sau suspenda contribuția pentru acțiunea sau pentru măsura în cauză dacă verificarea confirmă existența unei nereguli sau a unei modificări importante care afectează natura sau condițiile de punere în aplicare a acțiunii sau a măsurii și pentru care nu a fost solicitată aprobarea Comisiei.

[…]” [traducere neoficială]

8.        Articolele 25 și 26 din Regulamentul nr. 4253/88 stabilesc normele privind supravegherea și evaluarea punerii în aplicare a contribuției financiare. În special, articolul 25 alineatele (1) și (3) prevede:

„(1)      Comisia și statele membre în cadrul parteneriatului asigură o supraveghere eficace a utilizării contribuției financiare a fondurilor la nivelul cadrului comunitar de sprijin și al acțiunilor specifice (programe etc.). [...]

[…]

(3)      Comitetele de supraveghere sunt create, în cadrul parteneriatului, în temeiul unui acord între statul membru interesat și Comisie.

Comisia și, dacă este cazul, BEI pot fi reprezentate în cadrul acestor comitete.” [traducere neoficială]

B –    Deciziile Comisiei privind normele care se aplică intervențiilor comunitare în discuție

9.        La 29 iulie 1994, Comisia a adoptat Decizia 94/629/CE privind stabilirea cadrului comunitar de sprijin pentru intervențiile structurale comunitare pentru regiunile Italiei vizate de obiectivul nr. 1, și anume Abruzzo, Basilicata, Calabria, Campania, Molise, Puglia, Sardinia și Sicilia, pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie 1994 și 31 decembrie 1999(8).

10.      Prin Decizia 97/322/CE din 23 aprilie 1997(9), Comisia a stabilit normele privind cheltuielile eligibile în diferitele cazuri de intervenții comunitare adoptate în legătură cu Republica Italiană. Anexa la această decizie conține o fișă nr. 19 privind eligibilitatea cheltuielilor în cadrul fondurilor structurale pentru operațiunile de inginerie financiară constând în fonduri cu capital de risc (denumită în continuare „fișa nr. 19”).

11.      Principiile generale privind operațiunile de inginerie financiară prevăzute în această fișă prevăd:

„[…]

vii)      modalitățile de funcționare a acestor fonduri trebuie să fie adaptate la dispozițiile de executare financiară a intervențiilor, în special în ceea ce privește noțiunile de angajament și de cheltuieli efectuate, precum și la încheierea intervenției;

viii) Fondurile cu capital de risc intervin în întreprinderile viabile din punct de vedere financiar și economic;

[…]” [traducere neoficială]

12.      În ceea ce privește în special fondurile cu capital de risc, fișa nr. 19 prevede la punctul B, intitulat „Modalitățile de funcționare a fondului cu capital de risc”:

„[...]

2.      Intervențiile fondului cu capital de risc constau în achiziția de participații, și anume, printre altele: subscrierea de capital social (acțiuni sau părți sociale) în întreprinderile susținute, împrumuturi (dacă este cazul, participative), obligațiuni (dacă este cazul, convertibile) etc.

[…]

8.      În timpul perioadei de intervenție comunitară, veniturile din fondurile cu capital de risc (în special posibile dividende, creșteri de capital și veniturile din dobânzile la plasamente) trebuie să se adauge la fond și să fie utilizate pentru finanțarea achizițiilor de participații, precum și pentru cheltuielile de gestionare, în limitele stabilite.

[…]

10.      Activitatea fondului cu capital de risc este prezentată Comisiei într‑un raport pe anul calendaristic, după avizul comitetului de supraveghere. Acest raport trebuie să cuprindă un bilanț și o analiză a veniturilor și a pierderilor fondului cu capital de risc, o enumerare detailată a cheltuielilor de gestionare, o analiză a transferurilor efectuate [în] fond, lista detaliată a achizițiilor de participații efectuate (investiții realizate, împrumuturi acordate etc. pe întreprindere și pe sector cu respectarea principiilor de confidențialitate) și problemele intervenite și soluțiile care au fost eventual propuse sau adoptate.

11.      Comisia și Curtea de Conturi au dreptul de a controla activitățile fondului cu capital de risc, inclusiv dreptul de a efectua sau de a solicita efectuarea de audituri în întreprinderile în care participă sau a participat fondul cu capital de risc.

[…]” [traducere neoficială]

13.      Punctul C din fișa nr. 19 definește „angajamentul juridic și financiar” ca fiind „actul legal de constituire sau de majorare a capitalului inițial al unui fond cu capital de risc”. „Cheltuielile contractate efectiv” sunt definite la același punct drept „plata în numerar a părților de capital eliberate din fondul cu capital de risc de către participanți (capital vărsat), în strictă legătură cu rapoartele de executare care menționează achizițiile de participații efectuate, care constituie justificarea gradului satisfăcător de avansare a măsurii”. [traducere neoficială]

14.      Punctul D din fișa nr. 19 prevede, sub titlul „Încheierea intervenției”:

„1.      Fondul cu capital de risc trebuie stabilit pe o durată adecvată, compatibilă cu obiectivele urmărite. Durata minimă a unui fond cu capital de risc este egală cu durata formei de intervenție.

2.      La încheierea intervenției comunitare (după data limită a plăților) trebuie să se stabilească situația financiară netă a fondului cu capital de risc, comparând utilizarea capitalului total vărsat cu suma totală a intervențiilor în întreprinderi, în cursul perioadei.

–      Dacă se constată că suma care rezultă din totalul cumulat al intervențiilor în întreprinderi în cursul perioadei acoperă cel puțin 100 % din capitalul subscris (mai mare sau egală) se consideră că măsura a fost realizată complet.

[…]

–      Dacă, în pofida supravegherii comitetului de supraveghere, la momentul încheierii, suma totală a intervențiilor în întreprinderi în cursul perioadei este inferioară capitalului total vărsat, suma care corespunde excedentului trebuie să se deducă din soldul final plătit statului membru de către Comunitate sub forma intervenției în discuție.

3.      După plata soldului final al formei de intervenție, Comisia nu mai intervine în executarea sau în supravegherea acțiunii […]

[…]” [traducere neoficială]

15.      În final, fișa nr. 19 precizează că intervențiile fondului cu capital de risc cofinanțate de FEDR se fac exclusiv în întreprinderi mici și mijlocii (IMM).

II – Istoricul cauzei

A –    Actele referitoare la acordarea subvenției globale în favoarea regiunii Basilicata

16.      În temeiul regulamentului de bază privind fondurile structurale, și anume al Regulamentului nr. 2052/88, prin Decizia 94/629, Comisia a aprobat cadrul juridic comunitar aplicabil intervențiilor în favoarea regiunilor Italiei vizate de obiectivul nr. 1 și în special a regiunii Basilicata, pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie 1994 și 31 decembrie 1999.

17.      Pentru a favoriza dezvoltarea IMM‑urilor stabilite în Basilicata, guvernul italian a prezentat Comisiei la 24 februarie 1998 o cerere de asistență comunitară pentru o subvenție globală(10). Măsura nr. 2 avută în vedere în această cerere prevedea constituirea unui fond cu capital de risc (denumit în continuare „FCR”) provenit din FEDR și din sectorul privat, pentru a realiza intervenții financiare (participații în capitalul social, împrumuturi participative și împrumuturi cu emisiune de obligațiuni convertibile) în favoarea întreprinderilor stabilite sau care aveau în vedere să se stabilească în această regiune (denumită în continuare „Măsura nr. 2 din subvenția globală”).

18.      Prin Decizia C (1999) 314 din 2 martie 1999 privind acordarea unei contribuții a Fondului european de dezvoltare regională pentru o subvenție globală destinată realizării de măsuri de susținere în favoarea întreprinderilor mici și mijlocii care își desfășoară activitatea în regiunea Basilicata, care se înscrie în cadrul comunitar de sprijin pentru intervențiile structurale din obiectivul nr. 1, în Italia, Comisia a aprobat acordarea contribuției solicitate de autoritățile italiene (denumită în continuare „decizia de acordare a contribuției”). Potrivit articolului 5 din această decizie, „contribuția comunitară se referă la cheltuielile în legătură cu operațiunile prevăzute de subvenția globală care au făcut obiectul unor angajamente cu forţă juridică obligatorie, în cadrul statului membru și pentru care au fost angajate în mod special resursele financiare necesare cel mai târziu la 31 decembrie 1999” și „data limită pentru înregistrarea în contabilitate a cheltuielilor referitoare la aceste acțiuni este stabilită la 31 decembrie 2001”.

19.      Proiectul privind subvenția globală transmis Comisiei de autoritățile naționale pentru a obține contribuția a fost anexat la decizia de acordare a acesteia (denumit în continuare „proiect privind subvenția globală”) și face parte integrantă din aceasta. Proiectul prevedea că executarea măsurii trebuia să fie realizată în trei etape numite „de promovare”, „de creare” și „de gestionare” a FCR (punctul 5.2.2). Acesta menționa în plus, la punctul 5.2.5, că fondul era de 9,7 milioane de euro, din care 4,7 milioane de euro proveneau din FEDR, și că, în conformitate cu fișa nr. 19 anexată la Decizia 97/322, prin „angajament” trebuia să se înțeleagă „actul juridic de constituire a capitalului fondului” și prin „cheltuieli”, „plata în numerar a părților de capital eliberate din FCR de către participanți”. Proiectul dispunea, în final, că angajamentele trebuiau încheiate „la 31 decembrie 1999” (punctul 5.2.6) și că fondul avea o durată de 10 ani începând de la constituirea sa.

20.      Modalitățile de acordare ale subvenției globale au fost definite de o convenție încheiată la 22 iulie 1999 între Comisie și Centro europeo di impresa e innovazione Sistema BIC Basilicata, care era inițial intermediarul subvenției globale, căruia i‑a succedat recurenta (denumită în continuare „convenția”). Această convenție prevede la articolul 9 constituirea unui comitet de supraveghere alcătuit din reprezentanții Comisiei, din reprezentanții autorităților naționale competente și din reprezentanții intermediarului.

21.      Articolul 13 din convenție prevede:

„[...]

2.      […] plata soldului final este supusă următoarelor condiții cumulative:

–      prezentarea de către regiunea Basilicata a unei cereri de plată către Comisie certificată în mod corespunzător [de Ministerul Economiei și Finanțelor], în termen de șase luni de la realizarea materială a acțiunii în discuție;

[…]

4.      Angajamentele de plată în favoarea inițiativelor care beneficiază de contribuții din subvenția globală (decizie de atribuire, încheierea contractelor pentru activitățile externe) trebuie luate cel mai târziu la 31 decembrie 1999. Plățile efectuate de către intermediar în executarea subvenției globale se vor face cel mai târziu la 31 decembrie 2001 și prezentarea la Comisie a dării de seamă asupra conturilor cu privire la cheltuielile efectuate de intermediar pentru executarea acestei subvenții va avea loc cel mai târziu la 30 iunie 2002.”

22.      Articolul 16 alineatul (5) din convenție prevede:

„Dacă intermediarul nu își îndeplinește una dintre obligațiile prevăzute de convenție sau o îndeplinește în mod necorespunzător, Comisia – prin consultare cu regiunea Basilicata – poate să îl pună în întârziere prin intermediul unei scrisori recomandate, pentru a îndeplini obligația în discuție. Dacă această obligație nu este îndeplinită în termen de o lună de la această notificare, Comisia, împreună cu regiunea Basilicata, poate, indiferent care sunt consecințele prevăzute de legislația aplicabilă convenției să rezilieze convenția fără nicio altă formalitate.”

23.      Articolul 18 din convenție stabilește că aceasta încetează la 30 iunie 2002.

B –    Constituirea și aplicarea FCR

24.      FCR a fost constituit la 16 decembrie 1999 cu o dotare financiară de 9,7 milioane de euro, din care 4,7 milioane de euro finanțați de FEDR și 5 milioane de euro proveniți de la investitori privați. Plățile aferente părților sociale au fost efectuate integral din luna februarie 2000 până în luna decembrie 2001.

25.      Prin scrisoarea din 18 martie 2003, regiunea Basilicata a transmis la Ministerul Economiei și Finanțelor italian declarația finală privind cheltuielile și cererea de plată prezentate de recurentă. La 20 martie 2003, ministerul menționat a transmis Comisiei aceste documente.

26.      Prin scrisoarea din 10 februarie 2004, Comisia a informat autoritățile italiene și pe recurentă că aprecia că, în aplicarea punctului D din fișa nr. 19, o parte din contribuția acordată nu era justificată din moment ce nu fusese investită în IMM‑uri înainte de 31 decembrie 2001.

27.      La 20 aprilie 2006, după un schimb de scrisori cu recurenta, Comisia a adoptat decizia în litigiu. Considerând că o parte din contribuția FEDR nu fusese utilizată pentru achiziția de participații în întreprinderi înainte de data limită stabilită prin decizia de acordare a contribuției, și anume 31 decembrie 2001, Comisia a redus contribuția acordată în cadrul subvenției globale în regiunea Basilicata cu 4 554 108,91 euro și a prevăzut recuperarea contribuției vărsate în limita a 3 434 108,91 euro.

III – Hotărârea atacată

28.      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 30 iunie 2006, recurenta a introdus o cerere de anulare a deciziei în litigiu, precum și o cerere de despăgubire.

29.      În susținerea cererii sale de anulare recurenta a invocat șase motive, întemeiate pe:

–        o lipsă de logică, pe caracterul neadecvat, precum și pe lipsa condițiilor juridice și faptice pe care se întemeiază decizia de litigiu;

–        încălcarea fișei nr. 19;

–        încălcarea normelor de procedură prevăzute la articolul 16 din convenție, precum și la articolele 25 și 26 din Regulamentul nr. 4253/88;

–        încălcarea principiilor încrederii legitime și securității juridice;

–        încălcarea principiului proporționalității și, respectiv, pe

–        obligația de motivare.

30.      Recurenta și‑a întemeiat cererea de despăgubire pe răspunderea subiectivă ca urmare a unei nelegalități a deciziei în litigiu și pe răspunderea obiectivă.

31.      Tribunalul a apreciat că pentru economia procedurii trebuia să se examineze de la început motivele invocate de recurentă în acțiunea sa în anulare, fără a statua în prealabil cu privire la admisibilitatea acestei acțiuni. În continuare, Tribunalul a constatat că acțiunea în anulare nu era întemeiată. În final, acesta a respins cererea de despăgubire ca neîntemeiată.

IV – Procedura în fața Curții și concluziile părților

32.      Recurenta a formulat un recurs împotriva hotărârii atacate prin intermediul memoriului depus la grefa Curții la 19 septembrie 2008. Prin recursul formulat, aceasta solicită Curții:

–        anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei la Tribunal în vederea rejudecării fondului în lumina indicațiilor oferite de Curte și

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată aferente prezentei cauze, precum și a celor aferente cauzei T‑176/06.

33.      Comisia solicită Curții:

–        respingerea recursului și

–        obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată aferente prezentei proceduri, precum și a celor aferente procedurii din prima instanță.

34.      La sfârșitul procedurii scrise, Curtea a ținut o ședință la 3 septembrie 2009, la care au participat reprezentanții recurentei, precum și ai Comisiei. În cursul ședinței, reprezentanții recurentei și cei ai Comisiei și‑au completat observațiile scrise.

V –    Cu privire la argumentele Comisiei referitoare la problema inadmisibilității acțiunii în fața Tribunalului

35.      În memoriul său în răspuns, Comisia a formulat argumente cu privire la inadmisibilitatea acțiunii în anulare în fața Tribunalului. Aceasta apreciază că decizia în litigiu nu o privea direct pe recurentă, în sensul articolului 230 al patrulea paragraf CE.

36.      Nu considerăm că, în speță, este necesar să se examineze temeinicia acestor argumente. Mai întâi trebuie să se arate că argumentele privind problema inadmisibilității acțiunii în anulare în fața Tribunalului ar putea fi admise numai în cadrul unui recurs având ca obiect anularea hotărârii atacate. O parte care urmărește să substituie o hotărâre a Tribunalului, potrivit căreia o acțiune în anulare nu este întemeiată, cu o hotărâre potrivit căreia această acțiune este inadmisibilă este obligată să solicite Curții să anuleze hotărârea Tribunalului și să statueze definitiv cu privire la acțiune, în cadrul procedurii în fața Tribunalului(11). Or, suntem obligați să constatăm că, în memoriul său în răspuns, Comisia nu a formulat un recurs incident în scopul anulării hotărârii atacate(12). Dimpotrivă, Comisia a solicitat în mod expres să se confirme hotărârea atacată în totalitate. Din aceasta deducem că Comisia a urmărit să formuleze unele observații cu privire la modul în care Tribunalul a tratat problema inadmisibilității acțiunii fără a solicita, cu toate acestea, anularea hotărârii atacate. Întrucât Comisia a confirmat această interpretare în cursul ședinței, nu mai trebuie examinată, așadar, temeinicia acestor argumente ale Comisiei.

VI – Recursul formulat de recurentă

37.      În susținerea recursului formulat, recurenta invocă 10 motive. Prin intermediul a opt motive aceasta contestă partea din hotărârea atacată în care Tribunalul a respins cererea sa de anulare a deciziei în litigiu (a se vedea subtitlul A). Prin intermediul a două motive, aceasta vizează partea din hotărârea atacată în care Tribunalul a respins cererea sa de despăgubire (a se vedea subtitlul B).

A –    Cu privire la cele opt motive referitoare la respingerea cererii de anulare

1.      Cu privire la primul motiv întemeiat pe denaturarea deciziei în litigiu și pe deformarea acțiunii formulate de recurentă

38.      Prin intermediul primului motiv, recurenta are în vedere punctele 36 și 68 din hotărârea atacată.

39.      La punctul 36 din hotărârea atacată, Tribunalul a constatat că acțiunea recurentei în primă instanță avea în vedere, în esență, opinia Comisiei potrivit căreia achizițiile de participații efectuate de FCR în IMM‑uri trebuiau realizate cel mai târziu la 31 decembrie 2001. Tribunalul a apreciat că această problemă se referea în special la motivul întemeiat pe încălcarea fișei nr. 19 și că trebuia, așadar, să se examineze mai întâi motivul întemeiat pe încălcarea fișei nr. 19. Tribunalul a examinat acest motiv la punctele 37-59 din hotărârea atacată.

40.      În continuare, la punctele 60-75 din hotărârea atacată, Tribunalul a examinat motivul recurentei întemeiat pe faptul că Comisia și‑a întemeiat decizia în litigiu pe o „condiție de utilitate” inexistentă în dispozițiile aplicabile contribuției comunitare. La punctul 68 din hotărârea atacată, Tribunalul a respins acest motiv. Acesta a constatat că Comisia își întemeiase decizia în litigiu în special pe dispozițiile din fișa nr. 19 și că celelalte motive nu serveau decât la susținerea interpretării Comisiei cu privire la aceste dispoziții. Referindu‑se la examinarea sa anterioară de la punctele 37-59 din hotărârea atacată a motivului întemeiat pe încălcarea fișei nr. 19, Tribunalul a constatat că Comisia putea să reducă contribuția comunitară pe baza dispozițiilor din fișa nr. 19. Plecând de la această constatare Tribunalul a reținut că, chiar dacă obiecțiunea întemeiată pe inexistența „condiției de utilitate” era întemeiată, aceasta nu poate conduce la anularea deciziei în litigiu. La punctul 69 din hotărârea atacată, Tribunalul a apreciat că, în orice caz, motivul recurentei nu ar fi întemeiat.

a)      Argumentele părților

41.      Recurenta critică în primul rând Tribunalul pentru faptul că a denaturat decizia în litigiu la punctul 68 din hotărârea atacată, constatând că Comisia își întemeiase decizia în litigiu în special pe dispozițiile fișei nr. 19 și că celelalte motive nu serveau decât scopului de a susține interpretarea Comisiei cu privire la aceste dispoziții. Aceasta afirmă că, în primul rând, Comisia a întemeiat decizia în litigiu pe „condiția de utilitate” menționată la punctul 22 din motivele deciziei în litigiu și că aspectele din cadrul motivelor următoare privind fișa nr. 19 sunt condiționate de examinarea pe fond a acestei „condiții de utilitate”.

42.      În al doilea rând, recurenta critică Tribunalul pentru că a deformat sensul și, prin urmare, efectele acțiunii sale în primă instanță. În acțiunea sa în prima instanță, aceasta ar fi contestat, în principal, faptul că decizia în litigiu ar fi fost întemeiată pe o „condiție de utilitate” declarată inexistentă. Constatând că cererea sa introductivă viza, în esență, aprecierea Comisiei potrivit căreia achizițiile de participații efectuate de FCR în IMM‑uri trebuiau realizate până cel mai târziu la 31 decembrie 2001, Tribunalul ar fi deformat sensul acțiunii sale în primă instanță. Recurenta critică faptul că inversarea ordinii de examinare a motivelor sale pe care a făcut‑o Tribunalul la punctul 36 din hotărârea atacată se bazează pe această apreciere eronată a acțiunii sale în primă instanță. Potrivit acesteia, Tribunalul nu ar fi putut să constate că obiecțiunea sa întemeiată pe inexistența „condiției de utilitate” era inoperantă fără această inversare de motive. Tribunalul ar fi deformat, așadar, efectele acțiunii sale.

43.      Comisia apreciază în primul rând că Tribunalul nu a denaturat decizia în litigiu. Comisia ar fi întemeiat decizia în litigiu pe fișa nr. 19. „Condiția de utilitate” menționată în decizia în litigiu nu ar constitui baza pe care ar fi fost adoptată hotărârea în litigiu, ci un concept care ar furniza rațiunea de a fi a normelor de funcționare a FCR și ar constitui cheia sa de interpretare.

44.      În al doilea rând, aceasta susține că afirmațiile Tribunalului de la punctul 36 din hotărârea atacată nu constituie decât o reflecție logică și organizatorică a Tribunalului, lipsită de orice influență asupra hotărârii atacate. În orice caz, Tribunalul ar fi efectuat o examinare independentă a obiecțiunii întemeiate pe inexistența „condiției de utilitate”.

b)      Apreciere juridică

45.      Recurenta își întemeiază primul motiv pe două critici întemeiate pe denaturarea deciziei în litigiu, precum și, respectiv, pe deformarea sensului și a efectelor acțiunii sale în primă instanță.

i)      Cu privire la critica întemeiată pe denaturarea deciziei în litigiu

46.      Această critică este admisibilă întrucât este posibil să se invoce denaturarea unei decizii a Comisiei în cadrul unui recurs(13). Cu toate acestea, critica în discuție nu este întemeiată. Tribunalul nu a denaturat decizia în litigiu constatând că Comisia o întemeiase în special pe dispozițiile din fișa nr. 19.

47.      Motivele pe care Comisia a întemeiat decizia în litigiu nu pot fi determinate neluând în considerare decât punctele 22 și următoarele din motivele acestei decizii. Astfel cum reține în mod corect Comisia, este necesar să se analizeze motivarea în ansamblu său. Or, o examinare de ansamblu a motivării deciziei în litigiu evidențiază faptul că decizia în litigiu se bazează în primul rând pe condițiile din fișa nr. 19. Astfel, din ultima teză a punctului 8, precum și din cuprinsul punctului 10 din motivele deciziei în litigiu rezultă că Comisia s‑a întemeiat pe condițiile din fișa nr. 19 în cadrul procedurii de încheiere care a dat loc la decizia în litigiu. În plus, Comisia a menționat în mod expres nerespectarea condițiilor din fișa nr. 19 la punctele 14 și 15 din motivele deciziei în litigiu, care figurează în secțiunea numită „Natura neregulilor constatate”. Comisia s‑a referit, așadar, la fișa nr. 19 de mai multe ori și nu numai la punctul 22 din motivele deciziei în litigiu.

48.      Mai mult, Comisia a apreciat în mod corect că referirea la „condiția de utilitate” la punctul 22 din motivele deciziei în litigiu constituie o referire la un concept general, care este un principiu subiacent dispozițiilor aplicabile. Nu este vorba, așadar, despre o „condiție” în sensul strict al cuvântului, ci mai degrabă despre un ajutor pentru interpretarea normelor aplicabile intervenției comunitare.

49.      În concluzie, Tribunalul nu a comis o eroare de drept constatând că Comisia și‑a întemeiat decizia în litigiu în primul rând pe nerespectarea fișei nr. 19. Prima critică trebuie, așadar, respinsă.

ii)    Cu privire la critica întemeiată pe deformarea sensului și a efectelor acțiunii în primă instanță

50.      Recurenta critică Tribunalul pentru faptul că a deformat sensul și efectele acțiunii sale în primă instanță. Aceasta afirmă că inversarea ordinii de examinare a motivelor acțiunii sale în primă instanță a avut drept consecință deformarea acțiunii sale.

51.      Această critică nu este întemeiată. Din articolul 225 CE și din articolul 58 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție rezultă că un recurs trebuie să fie întemeiat pe motive de lipsă de competență a Tribunalului, de nerespectare a procedurii în fața Tribunalului, care aduce atingere intereselor recurentului, precum și de încălcare a dreptului comunitar de către acesta din urmă. Or, o simplă inversare a ordinii de examinare a motivelor fără influență asupra rezultatului procedurii constituie o măsură pur organizatorică care nu aduce atingere intereselor recurentului(14). Inversarea ordinii motivelor formulate de recurentă efectuată de Tribunal la punctul 36 din hotărârea atacată nu constituie, așadar, în sine, o eroare de drept care ar putea fi invocată într‑un recurs.

52.      Potrivit recurentei, inversarea a avut o influență asupra rezultatului procedurii. Fără această inversare, Tribunalul nu ar fi putut să constate la punctul 68 din hotărârea atacată că critica recurentei întemeiată pe inexistența „condiției de utilitate” nu poate conduce la anularea deciziei în litigiu, chiar dacă ar fi întemeiată.

53.      Această critică nu este întemeiată. Este adevărat că Tribunalul s‑a referit, la punctul 68 din hotărârea atacată, la interpretarea deciziei în litigiu pe care o făcuse Tribunalul anterior, la punctele 52-59 din aceeași hotărâre. Din punct de vedere formal, această referire la o interpretare anterioară era, așadar, o consecință a inversării ordinii de examinare a motivelor efectuată de Tribunal. Cu toate acestea trebuie să se constate că recurenta nu indică niciun motiv convingător pentru care inversarea ordinii de examinare a motivelor ar putea avea o influență esențială asupra rezultatului procedurii, în special asupra interpretării deciziei în litigiu. Este vorba, așadar, despre o simplă inversare a ordinii de examinare a motivelor, fără influență asupra rezultatului examinării de către Tribunal și care nu poate fi atacată în cadrul unui recurs(15).

54.      Această critică privind deformarea sensului și a efectelor acțiunii în primă instanță trebuie, prin urmare, să fie respinsă.

55.      În orice caz trebuie să se constate că Tribunalul a examinat motivul întemeiat pe inexistența „condiției de utilitate” la punctul 69 din hotărârea atacată și l‑a respins.

iii) Rezultat intermediar

56.      Primul motiv trebuie, așadar, respins.

2.      Cu privire la al doilea motiv întemeiat pe o interpretare eronată a dispozițiilor fișei nr. 19

57.      În al doilea motiv, recurenta are în vedere punctele 42-59 din hotărârea atacată. În această parte a hotărârii, Tribunalul a respins motivul recurentei întemeiat pe o încălcare a dispozițiilor fișei nr. 19.

58.      Punctul D din fișa nr. 19 se referă la „încheierea intervenției comunitare” ca dată limită pentru plăți. În decizia în litigiu, Comisia a constatat, în primul rând, că plățile în sensul punctului D erau nu numai plățile necesare pentru constituirea FCR, dar și achizițiile de participații ale FCR în IMM‑uri și, în al doilea rând, că data limită pentru plăți în sensul punctului D era 31 decembrie 2001.

59.      Recurenta apreciază că această interpretare este greșită. Aceasta s‑ar întemeia pe o interpretare greșită a obiectivului măsurii nr. 2 din subvenția globală. Această măsură nr. 2 ar consta numai în constituirea și în finanțarea FCR. Fondurile necesare pentru finanțarea FCR ar fi trebuit vărsate, așadar, până la 31 decembrie 2001. Dimpotrivă, achizițiile de participații ale FCR în IMM‑uri ar fi fost posibile ulterior datei de 31 decembrie 2001. Data limită pentru achizițiile de participații ale FCR în IMM‑uri ar fi, așadar, data expirării FCR, și anume 16 decembrie 2009.

60.      La punctele 47-59 din hotărârea atacată, Tribunalul a confirmat interpretarea Comisiei. La punctele 47-50 din hotărârea atacată, Tribunalul a respins argumentul recurentei potrivit căruia durata intervenției ar coincide cu durata FCR. La punctele 51-55 din hotărârea atacată, Tribunalul a declarat că achizițiile de participații în IMM‑uri trebuiau realizate înainte de 31 decembrie 2001. Tribunalul și‑a întemeiat această interpretare pe dispozițiile din fișa nr. 19, pe punctul 5.2.5 din proiectul de subvenție, pe articolul 5 din decizia de acordare a contribuției și pe articolul 13 alineatul (4) din convenție. La punctele 56-58 din hotărârea atacată Tribunalul a respins argumentul recurentei potrivit căruia numai interpretarea proprie a fișei nr. 19 ar fi rațională din punct de vedere economic.

61.      În măsura în care recurenta critică interpretarea Tribunalului fără a arăta în mod clar partea din hotărârea atacată la care se referă, aceste critici trebuie să fie respinse ca inadmisibile în conformitate cu articolul 225 CE, cu articolul 58 alineatul (1) din Statutul Curții de Justiție și cu articolul 112 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul de procedură al acesteia(16).

62.      În măsura în care recurenta contestă punctele 52, 53, 55, 57 și 58, precum și punctul 48 din hotărârea atacată, motivul său poate fi împărțit în cinci aspecte.

a)      Primul aspect (criticile referitoare la punctul 52 din hotărârea atacată)

63.      La punctele 51 și 52 din hotărârea atacată, Tribunalul a constatat că, în mod contrar celor susținute de recurentă, noțiunile „angajament la nivel național” și „cheltuieli contractate efectiv” care figurează la punctul C din fișa nr. 19 nu lasă îndoieli cu privire la faptul că achizițiile de participații în IMM‑uri trebuiau realizate înainte de 31 decembrie 2001. Deși definiția „angajamentului” care figurează la punctul C din fișa nr. 19 poate fi interpretată în sensul că această definiție s‑ar referi numai la actul juridic de constituire al FCR, noțiunea „cheltuieli contractate efectiv” care trebuiau realizate înainte de 31 decembrie 2001 nu s‑ar putea referi numai la cele care corespund constituirii inițiale a FCR, ci ar acoperi totodată cheltuielile cu contribuțiile FCR, precum cele care corespund achizițiilor de participații în IMM‑uri.

i)      Argumentele părților

64.      Recurenta apreciază că definiția pe care o dă Tribunalul noțiunii „cheltuieli contractate efectiv” în sensul punctului C din fișa nr. 19 este afectată de erori de drept.

65.      În primul rând aceasta critică faptul că, la punctul 52 din hotărârea atacată, Tribunalul a substituit motivația Comisiei cu propriile motive. Din cuprinsul punctului 23 din motivarea deciziei în litigiu ar rezulta că Comisia nu a ținut seama de argumentul recurentei întemeiat pe distincția dintre noțiunile „angajament” și „cheltuieli contractate efectiv”. Făcând distincție între aceste două noțiuni la punctul 52 din hotărârea atacată, Tribunalul ar fi substituit motivarea Comisiei cu propria motivare.

66.      În al doilea rând, interpretarea Tribunalului ar fi contrazisă de dispozițiile aplicabile. Modul de redactare a dispozițiilor fișei nr. 19 nu s‑ar referi în mod direct la achizițiile de participații. În plus, interpretarea noțiunii „cheltuieli contractate efectiv” adoptată de Tribunal ar coincide cu cea din Regulamentul (CE) nr. 1685/2000 al Comisiei din 28 iulie 2000 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1260/1999 al Consiliului în ceea ce privește eligibilitatea cheltuielilor în cadrul operațiunilor cofinanțate de fondurile structurale(17). Acest regulament nefiind încă aplicabil în speță, interpretarea Tribunalului ar constitui o aplicare retroactivă a respectivului regulament, ceea ce ar fi contrar voinței legiuitorului comunitar.

67.      În al treilea rând, definiția Tribunalului s‑ar îndepărta de la practica Comisiei. Într‑o scrisoare din 4 iunie 2004, Comisia ar fi arătat că cheltuielile eligibile sunt constituite din plățile în numerar ale părților din capitalul social al FCR.

68.      Comisia răspunde, în primul rând, că Tribunalul nu a elaborat, la punctul 52 din hotărârea atacată, o nouă definiție a noțiunii „cheltuieli contractate efectiv” care este în contradicție cu cea care figurează în decizia în litigiu. Tribunalul și‑ar fi întemeiat interpretarea pe principiul potrivit căruia ar trebui să existe o adaptare între modalitățile de funcționare a FCR, pe de o parte, și normele privind participarea fondurilor structurale, pe de altă parte. Din cuprinsul punctelor 12 și 13 din motivarea deciziei în litigiu ar rezulta că Comisia ar fi aplicat același concept.

69.      În al doilea rând, Comisia susține că fișa nr. 19 consacră deja principiul potrivit căruia cheltuielile contractate efectiv sunt asociate în mod expres cu intervenția efectivă de inginerie financiară în favoarea IMM‑urilor. Nu este vorba, așadar, despre un concept nou introdus de Regulamentul nr. 1685/2000.

70.      În al treilea rând, Comisia ar fi precizat, în scrisoarea din 4 iunie 2004, că numai realizarea intervențiilor financiare în IMM‑uri justifică contribuția financiară atribuită și că aceste condiții au fost explicate de către legiuitorul comunitar în fișa nr. 19.

ii)    Apreciere juridică

–       Cu privire la critica întemeiată pe substituirea de motive

71.      Critica întemeiată pe substituirea de motive este neîntemeiată.

72.      Este adevărat că Tribunalul nu are dreptul să înlocuiască motivarea unei decizii a Comisiei cu propria motivare(18). Cu toate acestea, o reacție a Tribunalului la argumentele invocate de o parte în cadrul acțiunii sale în justiție nu constituie per se o substituire de motive, din moment ce Tribunalul nu înlocuiește fundamentarea deciziei contestate cu propria fundamentare.

73.      Or, din cuprinsul punctelor 37, 38, 51 și 52 din hotărârea atacată rezultă că Tribunalul s‑a limitat, la punctul 52 din hotărârea atacată, să respingă argumentele recurentei potrivit cărora Comisia ar fi interpretat greșit noțiunea „cheltuieli contractate efectiv” conținută la punctul C din fișa nr. 19, fără a înlocui cu toate acestea fundamentarea deciziei în litigiu prin propria fundamentare. Trebuie să se constate că definiția noțiunii „cheltuieli contractate efectiv” adoptată de Tribunal la punctul 52 din hotărârea atacată coincide cu cea pe care a adoptat‑o Comisia la punctele 12, 13, 15 și 18-19 din motivarea deciziei în litigiu. Tribunalul, precum și Comisia au constatat că această noțiune cuprinde achizițiile de participații în IMM‑uri.

74.      Critica întemeiată pe o substituire de motive trebuie, așadar, respinsă.

–       Cu privire la critica întemeiată pe o interpretare forțată

75.      Critica întemeiată pe o interpretare forțată a noțiunii de cheltuieli contractate efectiv nu este întemeiată. Interpretarea Tribunalului de la punctul 52 din hotărârea atacată se bazează pe dispozițiile din fișa nr. 19. Tribunalul a reținut în mod întemeiat că, potrivit definiției care figurează la punctul C din fișa nr. 19, cheltuielile contractate efectiv sunt constituite din plați în numerar ale părților din capitalul eliberat din FCR de către participanți în strictă legătură cu rapoartele de executare care menționează achizițiile de participații efectuate care constituie justificarea gradului satisfăcător de avansare a măsurii. În plus, Tribunalul a dedus în mod întemeiat din cuprinsul punctului vii) din principiile generale din fișa nr. 19 că modalitățile de funcționare a FCR trebuie să fie adaptate dispozițiilor privind executarea financiară a intervențiilor, în special în ceea ce privește noțiunile de angajament și de cheltuieli contractate efectiv, și că noțiunea de cheltuieli contractate efectiv trebuie să cuprindă, așadar, achizițiile de participații în IMM‑uri.

–       Cu privire la critica întemeiată pe aplicarea retroactivă a Regulamentului nr. 1685/2000

76.      Critica întemeiată pe aplicarea retroactivă a Regulamentului nr. 1685/2000 trebuie de asemenea respinsă ca neîntemeiată. Astfel cum a arătat Comisia în mod corect, dispozițiile din fișa nr. 19 consacră același principiu ca și norma nr. 8 din Regulamentul nr. 1685/2000, deși o fac în mod diferit. Norma nr. 8 din Regulamentul nr. 1685/2000 nu consacră, așadar, un concept nou. În plus trebuie să se constate că Tribunalul nu a făcut nicio trimitere la Regulamentul nr. 1685/2000 în hotărârea atacată. Raționamentul său se bazează numai pe normele aplicabile ratione temporis.

–       Cu privire la critica întemeiată pe contradicția dintre interpretarea Tribunalului și practica Comisiei

77.      În final, critica întemeiată pe contradicția dintre interpretarea Tribunalului și practica Comisiei trebuie respinsă. Astfel, chiar în ipoteza în care scrisoarea Comisiei din 4 iunie 2004 ar conține un element care să indice că Comisia ar fi împărtășit interpretarea recurentei (ceea ce Comisia contestă), acest fapt în sine nu ar fi suficient pentru a demonstra că interpretarea Tribunalului este afectată de o eroare de drept. Întrebarea relevantă nu este dacă interpretarea Tribunalului este conformă cu interpretarea Comisiei ci, mai degrabă, dacă interpretarea este conformă cu normele aplicabile.

–       Rezultat intermediar

78.      Primul aspect al celui de al doilea motiv trebuie, așadar, să fie respins.

b)      Al doilea aspect (critica referitoare la punctul 53 din hotărârea atacată)

79.      Prin intermediul celui de al doilea aspect recurenta se referă la punctul 53 din hotărârea atacată. Tribunalul a constatat la acest punct că definițiile cuprinse la punctul 5.2.5 din proiectul de subvenție globală le reluau pe cele care figurează la punctul C din fișa nr. 19.

80.      Recurenta susține că definiția pe care o dă Tribunalul noțiunii „cheltuieli contractate efectiv” care figurează la punctul C din fișa nr. 19 este contrazisă de definiția „cheltuielilor” care figurează la punctul 5.2.5 din proiectul de subvenție globală. Contrar celor constatate de Tribunal, punctul 5.2.5 menționat nu s‑ar limita să preia definiția enunțată la punctul C din fișa nr. 19, dar ar exclude în mod clar din conținutul și din domeniul său de aplicare achizițiile de participații în IMM‑uri.

81.      Această critică nu este întemeiată. Potrivit definiției care figurează la punctul 5.2.5 din proiectul de subvenție globală, prin „cheltuieli” se înțelege plata în numerar a părților de capital eliberate din FCR în conformitate cu dispozițiile de la punctul C din fișa nr. 19. Noțiunea „cheltuieli” vizată la punctul 5.2.5 face trimitere, așadar, la noțiunea „cheltuieli contractate efectiv” care figurează la punctul C din fișa nr. 19.

82.      Al doilea aspect al celui de al doilea motiv trebuie, așadar, să fie respins.

c)      Al treilea aspect (criticile care se referă la punctul 55 din hotărârea atacată)

83.      Prin intermediul celui de al treilea aspect, recurenta contestă punctul 55 din hotărârea atacată. La acest punct Tribunalul a constatat că articolul 13 alineatul (4) din convenție este în mod vădit în contradicție cu interpretarea recurentei. Tribunalul a afirmat că această dispoziție prevede că angajamentele de plată în favoarea inițiativelor beneficiarilor de contribuții din subvenția globală (decizie de atribuire, încheierea de contracte pentru activitățile externe) trebuie luate cel mai târziu la 31 decembrie 1999 și că plățile efectuate de intermediar în executarea subvenției globale vor fi făcute cel mai târziu la 31 decembrie 2001. În plus, Tribunalul a reținut că, pe de o parte, „inițiativele care beneficiază de contribuții din subvenție” sunt, astfel cum rezultă din cuprinsul punctului 54 din hotărârea atacată, cererile de achiziții de participații introduse de IMM‑uri și că, pe de altă parte, „plățile efectuate de intermediar” nu pot fi decât achizițiile de participații menționate.

i)      Argumentele părților

84.      Recurenta apreciază, în primul rând, că Tribunalul a interpretat în mod greșit conținutul și obiectivele măsurii nr. 2 din subvenția globală. Recurenta susține că întrucât această măsură nr. 2 are ca obiect constituirea și dotarea FCR, noțiunile „angajamente” și „plăți” care figurează la articolul 13 alineatul (4) din convenție trebuie să fie interpretate ca referindu‑se la constituirea și la finanțarea FCR. În acest context, recurenta face trimitere la punctele 5.2.1 și 5.2.3 din proiectul de subvenție globală.

85.      În al doilea rând, recurenta arată că Tribunalul a comis o eroare considerând că inițiativele care beneficiază de contribuții din subvenție sunt cererile de achiziții de participații introduse de IMM‑uri. Această considerație ar fi contrazisă de faptul că beneficiarul măsurii nr. 2 din subvenția globală ar fi organismul intermediar și nu IMM‑urile. În acest context recurenta face trimitere la punctul 5.2.7 din proiectul de subvenție globală.

86.      Comisia răspunde că modul de redactare a articolului 13 alineatul (4) din convenție este foarte clar și că recurenta se bazează pe o distincție artificială între o „etapă de realizare” și o „etapă operațională” ale măsurii nr. 2 din subvenția globală. Obiectivul măsurii nr. 2 din subvenția globală nu s‑ar putea limita la etapa de realizare, ci ar cuprinde și etapa operațională. Principiul general care stă la baza tuturor intervențiilor fondurilor structurale ar fi acela potrivit căruia cofinanțarea comunitară ar trebui să realizeze un obiectiv determinat într‑un termen determinat. Obiectivul măsurii nr. 2 din subvenția globală ar fi consolidarea capitalizării IMM‑urilor în regiunea Basilicata.

ii)    Apreciere juridică

87.      Criticile recurentei nu sunt întemeiate.

88.      În primul rând, din modul de redactare a articolului 13 alineatul (4) din convenție rezultă că plățile efectuate de către intermediar (așadar, de către recurentă) în executarea subvenției globale trebuiau făcute cel mai târziu la 31 decembrie 2001 și că prezentarea la Comisie a dării de seamă asupra conturilor cu privire la cheltuielile contractate de către intermediar pentru această executare trebuia să aibă loc cel mai târziu la 20 iunie 2002.

89.      În al doilea rând, nici punctul 5.2.1, nici punctul 5.2.3 din proiectul de subvenție globală nu conțin elemente de natură să pună la îndoială interpretarea Tribunalului întemeiată pe fișa nr. 19 și modul foarte clar de redactare a articolului 13 alineatul (4) din convenție. Potrivit punctului 5.2.1 din proiectul de subvenție globală, constituirea FCR însărcinat să acorde asistență financiară IMM‑urilor stabilite sau care intenționează să se stabilească în Basilicata trebuia să aibă loc în conformitate cu fișa nr. 19. În plus, finalitatea și obiectivul măsurii nr. 2 din subvenția globală menționată în această ultimă dispoziție se referă în mod clar la promovarea IMM‑urilor în regiunea Basilicata. În ceea ce privește punctul 5.2.3 din proiectul de subvenție globală, acesta prevede că realizarea măsurii ar trebui să constea în constituirea unui FCR conform cadrului juridic amintit mai sus. Or, cadrul juridic la care se face trimitere este fișa nr. 19.

90.      În al treilea rând, o interpretare a articolului 13 alineatul (4) din convenție potrivit căreia numai recurenta ar fi vizată de expresia „inițiative beneficiare” nu este compatibilă cu modul de redactare a acestei dispoziții care prevede că plățile efectuate de către intermediar în contul inițiativelor beneficiare în executarea subvenției globale ar trebui să aibă loc cel mai târziu la 31 decembrie 2001.

91.      Al treilea aspect al celui de al doilea motiv trebuie, așadar, să fie respins.

d)      Al patrulea aspect (criticile referitoare la punctele 57 și 58 din hotărârea atacată)

92.      În cadrul celui de al patrulea aspect, recurenta are în vedere punctele 57 și 58 din hotărârea atacată. La punctele 56-58 din această hotărâre, Tribunalul a examinat argumentele recurentei potrivit cărora numai interpretarea sa ar fi rațională din punct de vedere economic, întrucât ar fi dificil, dacă nu imposibil, să se efectueze intervențiile financiare până la 31 decembrie 2001, această dată fiind foarte apropiată de 31 decembrie 1999, chiar data constituirii FCR. Tribunalul a respins aceste argumente.

93.      La punctul 57 din hotărârea atacată, Tribunalul a constatat că proiectul de subvenție prevedea, la punctul 5.2.2, o primă etapă în derularea intervenției comunitare, denumită „promovarea fondului”. Acesta a reținut că, în decursul acestei etape, anterioare celei de creare a fondului, era necesar să se efectueze deja munca pregătitoare, constând în identificarea întreprinderilor potențial interesate de FCR și în realizarea unei evaluări preliminare. Tribunalul a dedus din aceasta că faptul că data limită pentru achizițiile de participații era fixată la 31 decembrie 2001 nu avusese drept consecință necesară să facă imposibilă realizarea intervențiilor financiare. În plus, acesta a reținut că, dat fiind că sumele investite în IMM‑uri puteau să fie de cel mult 1 milion de euro, nu era necesar să se efectueze un număr important de operațiuni pentru a epuiza valoarea totală a contribuției comunitare care era de aproximativ 5 milioane de euro.

94.      La punctul 58 din hotărârea atacată, Tribunalul a replicat la argumentul recurentei întemeiat pe faptul că plățile pentru participații ale FCR se puteau face până la 31 decembrie 2001. Acesta a considerat că, chiar dacă pentru plățile menționate nu se prevăzuse o altă dată decât 31 decembrie 2001, din normele aplicabile rezulta că plățile menționate în FCR trebuiau efectuate cu suficient timp înainte, astfel încât să permită utilizarea totală a fondurilor comunitare pentru investiția în IMM‑uri înainte de data limită stabilită pentru plăți.

i)      Argumentele părților

95.      Potrivit recurentei, la punctul 57 din hotărârea atacată, Tribunalul a sugerat că erau suficiente cinci operațiuni pentru a epuiza valoarea contribuției comunitare, întrucât investițiile puteau atinge suma de 1 milion de euro. Recurenta apreciază că o astfel de interpretare nu este compatibilă nici cu modul de redactare a proiectului care impunea un număr minim de 10 societăți care să constituie obiectul finanțării, nici cu obiectivul constând în finanțarea celui mai mare număr posibil de întreprinderi.

96.      În plus, recurenta arată că motivarea Tribunalului la punctul 58 din hotărârea atacată este contradictorie. Pe de o parte, Tribunalul ar fi recunoscut că nu există nicio obligație juridică de finanțare a FCR înainte de 31 decembrie 2001. Pe de altă parte, Tribunalul ar fi apreciat că exista o obligație juridică de finanțare a recurentei înainte de 31 decembrie 2001. În acest context, recurenta afirmă că punctul 5.2.6 din proiectul de subvenție globală prevede că „cheltuiala”, și anume numai plata la FCR, trebuia să fie efectuată în următorii doi ani de la data limită prevăzută pentru angajamente, și anume înainte de 31 decembrie 2001.

97.      Potrivit Comisiei, a patra critică a recurentei este inoperantă. Comisia susține că Tribunalul s‑a întemeiat în special pe motivul enunțat la punctul 56 din hotărârea atacată, potrivit căruia dispozițiile aplicabile sunt exacte. Motivele prezentate la punctul 57 din hotărârea atacată nu ar fi decât motive subsidiare.

98.      În orice caz, afirmația Tribunalului privind numărul limitat de operațiuni financiare necesare pentru a epuiza cofinanțarea nu ar constitui decât un element al unui raționament mult mai structurat. Tribunalul ar fi constatat în principal că proiectul de subvenție globală prevedea o primă etapă de promovare a fondului și că această fază ar fi permis să se realizeze o muncă pregătitoare anterioară etapei de creare a fondului.

99.      În plus, Comisia apreciază că raționamentul Tribunalului la punctul 58 din hotărârea atacată nu este contradictoriu. Întrucât noțiunea de cheltuieli cuprinde achizițiile de participații în IMM‑uri, ar fi evident că plățile trebuiau efectuate cu suficient timp înainte, astfel încât să permită utilizarea totală a fondurilor comunitare pentru investiția în IMM‑uri, înainte de data limită fixată pentru plăți.

ii)    Apreciere juridică

–       Al patrulea aspect este inoperant

100. Astfel cum susține Comisia în mod corect, al patrulea aspect este inoperant. În special din cuprinsul punctului 56 din hotărârea atacată rezultă că Tribunalul a întemeiat respingerea motivului recurentei în principal pe caracterul clar al dispozițiilor în discuție și pe concordanța acestora. Punctele 57 și 58 din hotărârea atacată nu constituie, așadar, decât motive subsidiare. Criticile îndreptate împotriva acestor puncte trebuie, prin urmare, să fie respinse ca inoperante întrucât, chiar dacă ar fi întemeiate, nu pot conduce la anularea hotărârii atacate(19).

101. În orice caz, diferitele critici ale celui de al patrulea aspect nu pot fi primite.

–       Cu privire la critica întemeiată pe nerespectarea dispoziției care impunea o finanțare a minimum 10 societăți

102. Critica întemeiată pe nerespectarea unei dispoziții care ar impune o finanțare a minimum 10 societăți trebuie respinsă ca inoperantă nu numai pentru motivul menționat la punctul 100 din prezentele concluzii, dar și pentru motivul prezentat în continuare. Astfel cum arată Comisia în mod întemeiat, Tribunalul a respins argumentul recurentei privind imposibilitatea efectuării de achiziții de participații înainte de 31 decembrie 2001, întemeindu‑se mai întâi pe existența unei etape de promovare a fondului, în cursul căreia recurenta ar fi putut să efectueze munca pregătitoare. Această motivare justifică prin ea însăși raționamentul Tribunalului. Întrucât aceasta nu a fost pusă în discuție de către recurentă, obiecțiunea întemeiată pe nerespectarea unei dispoziții care ar impune o finanțare a minimum 10 societăți trebuie respinsă ca inoperantă.

103. În orice caz, critica recurentei nu este întemeiată.

104. Contrar afirmațiilor recurentei, Tribunalul nu a constatat faptul că recurenta nu trebuia să finanțeze decât cinci societăți. La punctul 57 din hotărârea atacată, Tribunalul s‑a referit numai la contribuția financiară a FEDR la FCR, care era de 4,7 milioane de euro. Trebuie să se amintească faptul că finanțarea totală a FCR se ridica la 9,7 milioane de euro. Chiar dacă recurenta ar fi efectuat achiziții de participații în valoare totală de 1 milion de euro(20), ar fi fost necesare minimum 10 intervenții financiare pentru a investi dotarea financiară totală a FCR. Tribunalul nu a sugerat, așadar, o interpretare care era contrară proiectului de subvenție globală, potrivit căruia trebuiau finanțate minimum 10 societăți.

105. În rest, Tribunalul nu a sugerat la punctul 57 din hotărârea atacată să se finanțeze cel mai mic număr posibil de IMM‑uri. Acesta a demonstrat numai că argumentul recurentei privind imposibilitatea de a efectua achiziții de participații în IMM‑uri nu era întemeiat.

106. Critica trebuie, așadar, să fie respinsă.

–       Cu privire la critica întemeiată pe un raționament contradictoriu

107. Critica întemeiată pe un raționament contradictoriu, la punctul 58 din hotărârea atacată nu este întemeiată. Raționamentul Tribunalului nu este contradictoriu. Este adevărat că Tribunalul a apreciat, la punctul 58 din hotărârea atacată, că dispozițiile aplicabile nu prevedeau o dată limită explicită pentru dotarea FCR. Cu toate acestea, Tribunalul a arătat în mod corect că 31 decembrie 2001 era data limită pentru achiziția de participații ale FCR în IMM‑uri(21) și că dotarea FCR era o condiție prealabilă pentru achiziția acestor participații. Concluzia Tribunalului potrivit căreia dotarea FCR trebuia efectuată cu suficient timp înainte, astfel încât să permită achizițiile de participații înainte de data limită de 31 decembrie 2001, ni se pare, așadar, perfect logică. Critica privind un raționament contradictoriu trebuie, așadar, să fie respinsă.

108. În măsura în care recurenta își întemeiază critica pe o interpretare greșită a noțiunii „cheltuieli” care figurează la punctul 5.2.5 din proiectul de subvenție globală, această critică trebuie respinsă având în vedere punctul 81 din prezentele concluzii.

e)      Al cincilea aspect (criticile referitoare la punctul 48 din hotărârea atacată)

109. Prin intermediul celui de al cincilea aspect, recurenta are în vedere punctul 48 din hotărârea atacată. Tribunalul a respins la acest punct argumentul recurentei potrivit căruia durata formei de intervenție ar fi identică cu durata minimă a FCR, astfel încât achizițiile de participații în IMM‑uri puteau fi efectuate până la 16 decembrie 2009. Tribunalul a constatat că din punctele D.1 și B.8 din fișa nr. 19 rezulta că durata FCR și durata formei de intervenție nu erau în mod obligatoriu identice și că durata formei de intervenție putea fi mai scurtă decât cea a FCR.

i)      Argumentele părților

110. Recurenta apreciază că punctul 48 menționat trebuie anulat pentru motivare insuficientă. Tribunalul s‑ar fi limitat să propună o soluție alternativă față de soluția propusă de recurentă. Motivarea Tribunalului nu ar permite Curții să înțeleagă de ce a preferat Tribunalul propria soluție celei propuse de recurentă. Soluția recurentei nu ar fi greșită și ar părea mai coerentă față de natura măsurii nr. 2 din subvenția globală. În acest context recurenta reiterează criticile sale cu privire la data limită pentru dotarea FCR și la data achizițiilor de participații.

111. Comisia arată că Tribunalul a constatat fără echivoc că din dispozițiile aplicabile rezultă în mod clar că durata FCR nu este în mod necesar aceea a intervenției.

ii)    Apreciere juridică

112. Criticile recurentei nu sunt întemeiate. La punctul 48 din hotărârea atacată, Tribunalul a respins în mod clar argumentul recurentei potrivit căruia durata intervenției și cea a FCR trebuiau să fie identice. În această privință, Tribunalul s‑a întemeiat pe o interpretare convingătoare a punctelor D.1 și B.8 din fișa nr. 19 pe care recurenta nu o pune în discuție.

113. În plus, trebuie să se semnaleze că, la punctele 47-50 din hotărârea atacată, Tribunalul s‑a limitat să respingă argumentul recurentei potrivit căruia durata intervenției și cea a FCR trebuiau să fie identice. Cu toate acestea, Tribunalul nu s‑a limitat să propună o soluție alternativă. La punctele 51-55 din hotărârea atacată Tribunalul a constatat că data limită pentru achiziția de participații în IMM‑uri era 31 decembrie 2001 și nu 16 decembrie 2009. Acesta a stabilit, prin urmare, fără echivoc, că interpretarea propusă de recurentă nu era compatibilă cu dispozițiile aplicabile.

114. În măsura în care recurenta reiterează criticile sale cu privire la concluziile Tribunalului referitoare la data limită pentru dotarea FCR și la data achiziției de participații, aceste critici trebuie respinse prin referirea în special la punctele 75, 81 și 87-90 din prezentele concluzii.

115. Al cincilea aspect al celui de al doilea motiv trebuie, prin urmare, să fie respins.

f)      Rezultat intermediar

116. Al doilea motiv trebuie, așadar, respins în totalitate.

3.      Cu privire la al treilea motiv întemeiat pe interpretarea eronată a condiției de utilitate

117. Prin intermediul celui de al treilea motiv, recurenta are în vedere punctele 69 și 70 din hotărârea atacată. La punctele 66-72 din hotărârea atacată, Tribunalul a respins motivul recurentei prin intermediul căruia aceasta criticase faptul că decizia Comisiei a fost întemeiată pe condiția de utilitate. Tribunalul a reținut mai întâi, la punctul 68 din hotărârea atacată, că Comisia se întemeiase în principal nu pe condiția de utilitate, ci pe punctul D din fișa nr. 19. La punctul 69 din hotărârea atacată, acesta a arătat că, în orice caz, chiar dacă expresia „condiție de utilitate” nu figura în dispozițiile de reglementare a subvenției globale în discuție, condiția ca intervențiile FEDR să contribuie la finanțarea operațiunilor concrete pe teren, iar nu să rămână imobilizate într‑un FCR până la finalul intervenției, decurge foarte clar din totalitatea dispozițiilor aplicabile și nu este nouă.

a)      Argumentele părților

118. Recurenta apreciază, în primul rând, că Tribunalul a comis o eroare de drept la punctul 70 din hotărârea atacată. Recurenta critică faptul că acesta a dedus existența unei condiții de utilitate din dispoziții care s‑ar limita să stabilească o dată limită pentru efectuarea diferitelor plăți la FCR. Niciuna dintre aceste dispoziții și niciunul dintre documentele invocate de Tribunal nu stabilesc o asemenea condiție. În plus, Tribunalul nu ar fi menționat un precedent pentru a confirma existența unei condiții de utilitate. Recurenta susține că această eroare este un corolar inevitabil al înțelegerii greșite a măsurii nr. 2 din subvenția globală.

119. În al doilea rând, recurenta se referă la punctul 75 din Hotărârea Germania/Comisia(22) potrivit căruia marja de apreciere de care dispune Comisia în materia reducerii contribuției nu ar putea merge până la adoptarea unor decizii care se îndepărtează de actele sale și că comportamentul Comisiei constituie pentru operatori un parametru fundamental de evaluare a conformității cu prevederile legale și a validității activității acestora.

120. Potrivit Comisei, Tribunalul a constatat că expresia „condiție de utilitate” nu figura în dispozițiile aplicabile, dar a dedus din aceste dispoziții că intervențiile FEDR trebuiau să contribuie la finanțarea de operațiuni concrete pe teren, iar nu să fie imobilizate într‑un FCR până la finalul intervenției. Tribunalul ar fi citat punctele 92 și 93 din Hotărârea Regione Marche/Comisia(23) ca un precedent în jurisprudență.

b)      Apreciere juridică

121. Critica întemeiată pe inexistența condiției de utilitate trebuie respinsă.

122. În primul rând, această critică este inoperantă. Astfel cum a constatat Tribunalul în mod corect la punctul 68 din hotărârea atacată, Comisia s‑a întemeiat în principal pe punctul D din fișa nr. 19(24). Acest motiv este în sine de natură să justifice, în conformitate cu prevederile legale, concluzia Tribunalului. O eventuală eroare a Tribunalului cu privire la examinarea motivelor subsidiare la punctele 69 și 70 din hotărârea atacată nu poate, așadar, să pună în discuție hotărârea atacată.

123. În al doilea rând, critica în discuție nu este întemeiată.

124. Astfel cum a constatat în mod corect Tribunalul, condiția de utilitate nu era o condiție nouă pe care recurenta nu o cunoștea. Chiar dacă expresia „condiție de utilitate” nu figura în normele aplicabile, din articolul 1 din Regulamentul nr. 4254/88 rezultă că intervențiile FEDR au ca obiectiv să susțină activitățile IMM‑urilor, în special prin îmbunătățirea accesului întreprinderilor la piața de capital. Aceste obiective au fost precizate, pentru FCR, în fișa nr. 19, ale cărei puncte C și D prevăd că achizițiile de participații în IMM‑uri trebuiau efectuate înainte de 31 decembrie 2001(25).

125. În măsura în care recurenta critică Tribunalul pentru o înțelegere greșită a măsurii nr. 2 din subvenția globală, această critică trebuie respinsă prin referirea la punctele 75, 81 și 87-90 din prezentele concluzii.

126. În ceea ce privește critica recurentei potrivit căreia Comisia s‑a îndepărtat de la actele sale, aceasta nu este întemeiată. În cadrul procedurii în care s‑a pronunțat decizia în litigiu, Comisia a examinat dacă contribuția era justificată conform normelor aplicabile contribuției comunitare. Comisia nu a introdus condiții noi a posteriori.

127. În final, faptul că Tribunalul nu face trimitere la un precedent jurisprudențial nu constituie în sine o eroare de drept care poate fi invocată în cadrul unui recurs. Așadar, se poate constata numai cu titlu suplimentar că, în mod contrar celor afirmate de recurentă, Tribunalul a făcut trimitere la un precedent jurisprudențial menționând punctele 92 și 93 din Hotărârea Regione Marche/Comisia(26), potrivit cărora IMM‑urile și nu FCR sunt destinatarii finali și, prin urmare, beneficiarii contribuției comunitare și că eligibilitatea cheltuielilor este, așadar, în legătură cu investițiile efectiv realizate în beneficiul IMM‑urilor.

128. Al treilea motiv trebuie, așadar, respins.

4.      Cu privire la al patrulea și la al cincilea motiv

129. Prin intermediul celui de al patrulea și al cincilea motiv, recurenta se referă la punctele 79 și 80 din hotărârea atacată. Tribunalul a respins în cadrul acestor puncte argumentul recurentei potrivit căruia Comisia nu ar fi putut să inițieze o procedură de reducere a contribuției comunitare prevăzută la articolul 24 din Regulamentul nr. 4253/88 fără să fi ridicat obiecțiuni cu privire la această executare în timpul etapei de executare a subvenției globale și în special în cadrul reuniunilor comitetului de supraveghere.

130. La punctul 79 din hotărârea atacată, Tribunalul a constatat mai întâi că dispozițiile Regulamentul nr. 4253/88 nu prevăd nicio normă de procedură care să condiționeze dreptul Comisiei de a reduce sau de a suprima contribuția comunitară de invocarea unor îndoieli cu privire la executarea corectă a proiectului, anterior încheierii intervenției. În continuare, Tribunalul a declarat că normele de procedură care nu sunt prevăzute în mod expres de legiuitorul comunitar nu pot fi deduse de instanța comunitară decât atunci când sunt indispensabile pentru a satisface principii fundamentale precum cel al dreptului la apărare și numai în măsura necesară pentru a garanta respectarea principiilor menționate.

131. La punctul 80 din hotărârea atacată, Tribunalul s‑a întemeiat pe un argument subsidiar pentru a respinge argumentul recurentei. Acesta a constatat că o normă de procedură precum cea propusă de recurentă ar avea ca efect să împiedice Comisia, în foarte multe situații, să adopte o decizie de suspendare sau de reducere a contribuției comunitare. Acesta a apreciat că, dat fiind numărul mare de proiecte finanțate de Comunitate, îi va fi dificil, dacă nu imposibil, să descopere majoritatea neregulilor în executarea proiectelor, în special când acestea se referă la justificarea sau la clasificarea cheltuielilor eligibile.

a)      Cu privire la al patrulea motiv întemeiat pe interpretarea eronată și pe neaplicarea consecutivă a principiilor stabilite de Curte în Hotărârea Mediocurso/Comisia

i)      Argumentele părților

132. Prin intermediul celui de al patrulea motiv, recurenta are în vedere punctul 79 din hotărârea atacată.

133. Recurenta susține, în primul rând, că Tribunalul a comis o eroare de drept limitând posibilitatea de a deduce norme de procedură neprevăzute în mod expres de către legiuitor numai la ipoteza ca acestea să fie indispensabile și necesare pentru a garanta dreptul la apărare.

134. În al doilea rând, Tribunalul ar fi comis erori de drept reținând că recurenta ar fi trebuit să invoce necesitatea normei de procedură pentru garantarea dreptului său la apărare și constatând că recurenta nu a avut în vedere că respectarea normelor de procedură prevăzute la articolele 25 și 26 din Regulamentul nr. 4253/88 era necesară pentru a garanta dreptul său la apărare.

135. Comisia răspunde că dreptul la apărare al recurentei nu era în discuție, având în vedere că nu fusese inițiată nicio procedură susceptibilă să conducă la un act cauzator de prejudicii pentru recurentă. În plus, articolul 24 din Regulamentul nr. 4253/88, pe de o parte, și articolele 25 și 26 din acest regulament, pe de altă parte, nu ar face parte din același titlu. Obiectivul acestor articole 25 și 26 ar fi numai acela de a asigura o supraveghere, precum și o evaluare eficace a punerii în aplicare a fondurilor structurale. Tribunalul ar fi declarat, așadar, în mod corect că articolele 25 și 26 din Regulamentul nr. 4253/88 nu prevăd nicio normă de procedură care să impună Comisiei obligația de a pune la îndoială executarea corectă a unui program, înainte de încheierea intervenției. În final, nu s‑a produs niciun vid juridic care să poată aduce atingere dreptului la apărare.

ii)    Apreciere juridică

136. Criticile privind o aplicare excesiv de limitată a articolelor 25 și 26 din Regulamentul nr. 4253/88, precum și a principiului privind dreptul la apărare trebuie respinse ca neîntemeiate.

–       Cu privire la critica întemeiată pe nerespectarea relației între procedura de reducere și obligațiile de supraveghere și de evaluare

137. Critica întemeiată pe nerespectarea relației între o procedură de reducere a contribuției potrivit articolului 24 din Regulamentul nr. 4253/88, pe de o parte, și obligațiile de supraveghere și de evaluare în sensul articolelor 25 și 26 din Regulamentul nr. 4253/88, pe de altă parte, trebuie respinsă. Tribunalul a constatat în mod corect că inițierea unei proceduri de reducere a contribuției precum cea prevăzută la acest articol 24 nu este supusă respectării obligațiilor de supraveghere și de evaluare astfel cum sunt stabilite prin articolele 25 și 26(27).

138. Mai întâi, modul de redactare a articolului 24 din Regulamentul nr. 4253/88 nu prevede că inițierea unei proceduri în sensul articolului 24 este supusă respectării obligațiilor de supraveghere sau de evaluare în sensul articolelor 25 și 26 din același regulament.

139. În plus, din punct de vedere sistematic trebuie să se constate că articolul 24 din Regulamentul nr. 4253/88 figurează sub titlul VI din Regulamentul nr. 4253/88, intitulat „Dispoziții financiare”, în timp ce articolele 25 și 26 din Regulamentul nr. 4253/88 figurează sub titlul VII din acesta, intitulat „Supraveghere și evaluare”.

140. În final, considerăm că o interpretare potrivit căreia respectarea obligațiilor de supraveghere și evaluare în sensul articolelor 25 și 26 menționate ar fi o condiție indispensabilă pentru inițierea unei proceduri de reducere a contribuției în temeiul articolului 24 din Regulamentul nr. 4253/88 modificat, limitează în mod excesiv efectul util al articolului 24 din Regulamentul nr. 4253/88. Această ultimă dispoziție se presupune că garantează respectarea efectivă a condițiilor de acordare a contribuției comunitare. Posibilitatea de a reduce o asistență comunitară în cazul unei nereguli este un instrument important în cadrul administrării descentralizate a intervențiilor FEDR. Aceasta permite un control a posteriori al utilizării contribuției comunitare de către intermediar. Or, interpretarea propusă de recurentă ar avea drept consecință exonerarea intermediarului de răspundere pentru toate neregularitățile care nu au fost invocate de Comisie în timpul executării măsurii. Nu considerăm că o astfel de exonerare de răspundere a intermediarului poate fi conciliată cu obiectivul de a garanta îndeplinirea eficace a condițiilor de acordare a contribuției comunitare.

141. În opinia noastră, Comisia poate, așadar, să inițieze o procedură de reducere a contribuției prevăzute la articolul 24 din Regulamentul nr. 4253/88 modificat, chiar în ipoteza în care aceasta nu și‑a îndeplinit obligațiile de supraveghere și evaluare, în sensul articolelor 25 și 26 din Regulamentul nr. 4253/88 modificat. Critica formulată de recurentă în cadrul celui de al patrulea motiv trebuie să fie, așadar, respinsă ca neîntemeiată.

142. Cu toate acestea trebuie să se facă distincție între problema dacă nerespectarea obligațiilor de supraveghere și de evaluare împiedică inițierea unei proceduri de reducere a contribuției prevăzute la articolul 24 din Regulamentul nr. 4253/88 modificat și problema dacă în cadrul unei astfel de proceduri Comisia poate fi obligată să țină seama de nerespectarea obligațiilor sale de supraveghere și de evaluare. Această din urmă întrebare nu este relevantă în cadrul celui de al patrulea motiv. Aceasta va fi analizată în cadrul celui de al optulea motiv, la punctele 213-217 din prezentele concluzii.

–       Cu privire la aplicarea normelor de procedură neprevăzute în mod expres de legiuitorul comunitar

143. Critica întemeiată pe neaplicarea unor norme de procedură neprevăzute de legiuitorul comunitar trebuie de asemenea respinsă. Tribunalul nu a comis o eroare de drept prin faptul că a declarat că norme de procedură neprevăzute de legiuitorul comunitar nu pot fi deduse de instanța comunitară decât dacă sunt indispensabile pentru satisfacerea unor principii fundamentale precum cel al dreptului la apărare și numai în măsura necesară pentru a garanta respectarea principiilor menționate.

144. În primul rând trebuie amintit că rolul Tribunalului se limitează la interpretarea și la aplicarea normelor. În măsura în care Tribunalul a menționat dreptul la apărare la punctul 79 din hotărârea atacată, acesta s‑a referit la un principiu general de drept, așadar la o normă de drept primar(28) care se aplică chiar dacă nu a fost reținută în mod expres de legiuitorul comunitar în dreptul secundar respectiv.

145. Recurenta pare să sugereze că Tribunalul ar trebui să aplice o normă de procedură chiar în ipoteza în care o asemenea normă nu este nici prevăzută de legiuitorul comunitar, nici indispensabilă și necesară pentru a garanta respectarea normelor de drept primar. Această abordare este greșită. Aceasta ar avea drept consecință faptul că Tribunalul ar crea el însuși o nouă normă de drept și și‑ar depăși astfel competențele. Contrar afirmațiilor recurentei, nici Hotărârea Mediocurso/Comisia(29), nici celelalte hotărâri invocate de recurentă(30) nu repun în discuție acest principiu pe care îl considerăm pe cât de evident, pe atât de elementar.

146. Tribunalul a constatat, așadar, în mod corect că norma de procedură propusă de recurentă care nu era prevăzută de legiuitorul comunitar nu putea fi aplicată decât dacă era indispensabilă și necesară pentru a garanta respectarea dreptului primar, de exemplu a dreptului la apărare.

–       Cu privire la critica întemeiată pe obligația de a invoca necesitatea respectării dreptului la apărare

147. Recurenta critică constatarea Tribunalului de la punctul 79 din hotărârea atacată, potrivit căreia recurenta ar fi trebuit să invoce faptul că norma de procedură pe care o propunea era necesară pentru respectarea dreptului la apărare. Această critică nu este întemeiată. Aceasta rezultă dintr‑o interpretare greșită a punctului 79 din hotărârea atacată. Tribunalul nu a constatat că recurenta ar fi trebuit să invoce necesitatea de a aplica norma de procedură pe care o propunea pentru a asigura respectarea dreptului la apărare. Considerăm mai degrabă că Tribunalul a urmărit să exprime, la punctul 79 din hotărârea atacată că, însăși recurenta nu a susținut că această normă de procedură este necesară pentru a garanta dreptul său la apărare.

–       Cu privire la critica întemeiată pe o încălcare a principiului privind dreptul la apărare

148. În final, recurenta critică constatarea Tribunalului potrivit căreia aceasta nu a invocat principiul privind dreptul la apărare în acțiunea sa în prima instanță.

149. Această critică nu este întemeiată.

150. În primul rând trebuie să se constate că, în acțiunea sa în primă instanță, recurenta s‑a întemeiat pe o normă de procedură dedusă dintr‑o interpretare greșită a articolelor 25 și 26 din Regulamentul nr. 4253/88. Aceasta nu s‑a referit la respectarea dreptului la apărare. Tribunalul este cel care a examinat dacă o astfel de normă de procedură care nu este prevăzută în mod expres la articolele 25 și 26 putea să rezulte eventual din dreptul primar.

151. În al doilea rând trebuie să se constate că norma de procedură propusă de recurentă nu este necesară pentru a garanta respectarea dreptului la apărare. Respectarea dreptului la apărare impune ca, în orice procedură deschisă împotriva unei persoane și susceptibilă să conducă la un act cauzator de prejudicii pentru aceasta, persoanei în discuție să i se dea posibilitatea de a‑și exprima în mod util punctul de vedere(31). Astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 24-29 din hotărârea atacată, recurentei i s‑a permis să își facă cunoscut punctul său de vedere în scris și oral în cadrul procedurii în care s‑a pronunțat decizia în litigiu. Din aceste puncte din hotărârea atacată, precum și din decizia în litigiu rezultă că recurenta a ridicat obiecțiuni care au dat naștere la o dezbatere contradictorie înainte de adoptarea deciziei în litigiu. În aceste condiții, Tribunalul a putut să aprecieze în mod corect că dreptul la apărare fusese respectat și că norma propusă de recurentă depășește ceea ce era necesar pentru a garanta acest drept.

–       Rezultat intermediar

152. Al patrulea motiv trebuie, așadar, respins în totalitate.

b)      Cu privire la al cincilea motiv întemeiat pe încălcarea articolelor 25 și 26 din Regulamentul nr. 4253/88 cu privire la obligațiile de supraveghere și de control ale Comisiei

153. Prin intermediul celui de al cincilea motiv, recurenta vizează punctul 80 din hotărârea atacată(32).

i)      Argumentele părților

154. Recurenta arată că raționamentul care figurează la punctul 80 din hotărârea atacată ar incita la neaplicarea și la nerespectarea sistemului de supraveghere și de de control prevăzut la articolele 25 și 26, întrucât Comisia nu ar fi, în practică, în măsură să îndeplinească această misiune. Acest raționament ar fi contrar voinței legiuitorului care ar fi urmărit să creeze un sistem de control exercitat în parteneriat cu statele membre.

155. Comisia apreciază că motivul recurentei se bazează pe o deformare evidentă și înșelătoare a hotărârii atacate. Tribunalul nu ar fi incitat Comisia să nu respecte articolele 25 și 26 din Regulamentul nr. 4253/88. Acesta s‑ar fi limitat să împingă la extrem propunerea recurentei potrivit căreia articolele 25 și 26 din Regulamentul nr. 4253/88 ar conține o normă de procedură care să condiționeze dreptul Comisiei de a reduce sau de a suprima contribuția de îndeplinirea obligațiilor de supraveghere și de evaluare.

156. Potrivit Comisiei, propunerea recurentei nu este conformă cu repartizarea sarcinilor între Comisie și statele membre în cadrul gestionării fondurilor structurale. Intervențiile fondurilor structurale fac obiectul unei gestionări descentralizate, care situează în prima linie autoritățile statelor membre. În consecință, este în primul rând de competența statelor membre – și, în speță, este de competența recurentei ca organism intermediar desemnat de statul membru – să controleze aplicarea corectă a intervenției comunitare și, mai concret, eligibilitatea cheltuielilor.

ii)    Apreciere juridică

157. Al cincilea motiv este inoperant. Tribunalul s‑a întemeiat în special pe argumentul care figurează la punctul 79 din hotărârea atacată, potrivit căruia articolele 25 și 26 din Regulamentul nr. 4253/88 nu prevăd nicio normă de procedură care să condiționeze dreptul Comisiei de a reduce sau de a suprima contribuția de exprimarea unor îndoieli cu privire la executarea corectă a proiectului înainte de încheierea intervenției. Al cincilea motiv nu ar putea fi, așadar, admis, chiar dacă ar fi întemeiat(33).

158. În orice caz, acest motiv nu este întemeiat.

159. În primul rând, motivul rezultă dintr‑o interpretare incorectă a hotărârii atacate. La punctul 80 din hotărârea menționată Tribunalul nu a declarat că Comisia nu trebuia să respecte articolele 25 și 26 din Regulamentul nr. 4253/88 întrucât nu putea să îndeplinească aceste dispoziții. Tribunalul a constatat numai că o normă de procedură precum cea pe care recurenta pretinde că o deduce din aceste dispoziții ar avea drept efect să împiedice Comisia, în foarte multe situații, să adopte orice decizie de suspendare sau de reducere a contribuției din fondurile comunitare. Tribunalul a schițat, așadar, pur și simplu, consecințele unei norme de procedură precum cea propusă de recurentă (care, în orice caz, nu poate fi dedusă din articolele 25 și 26 din Regulamentul nr. 4253/88)(34). Contrar afirmațiilor recurentei, Tribunalul nici nu a limitat aplicarea unei norme de procedură existente, nici nu a incitat Comisia să încalce articolele 25 și 26.

160. În al doilea rând, trebuie să se semnaleze că norma de procedură propusă de recurentă, potrivit căreia nerespectarea obligațiilor de supraveghere și de evaluare ce rezultă din articolele 25 și 26 din Regulamentul nr. 4253/88 împiedică inițierea unei proceduri de reducere a contribuției prevăzute la articolul 24 din același regulament, nu este singura posibilitate de sancționare a unei posibile neîndepliniri a obligațiilor de supraveghere și de evaluare. În aceasta privință facem trimitere la punctele 213-217 din prezentele concluzii, unde va fi analizată această problemă.

161. Al cincilea motiv trebuie, așadar, să fie respins.

5.      Cu privire la al șaselea și la al șaptelea motiv

162. Prin intermediul celui de al șaselea și al șaptelea motiv, recurenta are în vedere punctele 88-92 din hotărârea atacată. La aceste puncte, Tribunalul a respins motivul recurentei întemeiat pe încălcarea principiilor încrederii legitime și securității juridice. Acesta a constatat mai întâi că dreptul de a se prevala de încrederea legitimă presupune îndeplinirea a trei condiții, prima condiție fiind aceea că asigurările precise, necondiționate și concordante sunt emise de surse autorizate și fiabile, a doua fiind aceea că aceste asigurări trebuie să fie de natură să dea naștere unei așteptări legitime în percepția persoanei căreia îi sunt adresate și a treia fiind aceea că asigurările date trebuie să fie conforme normelor aplicabile.

a)      Cu privire la al șaselea motiv întemeiat pe încălcarea principiilor încrederii legitime și securității juridice

163. În al șaselea motiv recurenta are în vedere punctul 90 din hotărârea atacată. În acesta Tribunalul a apreciat că a treia condiție de instituire a unei încrederi legitime (asigurări conforme cu normele aplicabile) nu era întrunită întrucât eventualele asigurări ale Comisiei ar fi fost contrare dispozițiilor aplicabile. În acest context, Tribunalul a declarat că, în conformitate cu normele aplicabile, achizițiile de participații în IMM‑uri ar fi trebuit să fie efectuate până la 31 decembrie 2001.

164. Recurenta susține că constatarea Tribunalului este întemeiată pe o apreciere incorectă a conținutului și a realizării măsurii nr. 2 din subvenția globală. Beneficiarul măsurii nr. 2 din subvenția globală ar fi FCR și nu IMM‑urile. Data limită pentru achizițiile de participații în IMM‑uri ar fi 16 decembrie 2009 și nu 31 decembrie 2001.

165. Comisia apreciază că interpretarea Tribunalului cu privire la măsura nr. 2 din subvenția globală și la data de încheiere a intervenției este corectă. Aceasta adaugă că niciodată nu i‑a dat recurentei asigurările precise, necondiționate și concordante pe care le invocă aceasta.

166. Acest motiv nu este întemeiat. Trebuie amintit făcând trimitere în special la punctele 75, 81 și 87-90 din prezentele concluzii, că aprecierea Tribunalului privind conținutul și realizarea măsurii nr. 2 din subvenția globală nu este eronată, în special în ceea ce privește identificarea beneficiarului măsurii nr. 2 din subvenția globală și a datei limită pentru achiziția de participații în IMM‑uri.

b)      Cu privire la al șaptelea motiv întemeiat pe denaturarea elementelor de probă și pe încălcarea principiilor generale în materia sarcinii probei

167. Prin intermediul celui de al șaptelea motiv, recurenta are în vedere punctul 91 din hotărârea atacată. Tribunalul a declarat la acest punct că, potrivit afirmațiilor Comisiei, informațiile transmise comitetului de supraveghere permiseseră să se creadă că subvenția putea fi investită în totalitate în IMM‑uri, înainte de 31 decembrie 2001. În continuare, Tribunalul a arătat că recurenta nu furnizase nici rapoartele semestriale remise comitetului de supraveghere care, în opinia recurentei ar arăta în mod clar că nicio operațiune financiară nu fusese realizată, nici raportul cu privire la actualizarea din 21 noiembrie menționat în procesul‑verbal al reuniunii comitetului de supraveghere din 10 decembrie 2001. Din aceste împrejurări, Tribunalul a concluzionat că nu era în măsură să examineze dacă comitetul de supraveghere fusese informat cu privire la faptul că totalitatea capitalului vărsat nu ar fi fost investită în IMM‑uri înainte de 31 decembrie 2001.

i)      Argumentele părților

168. Recurenta își întemeiază motivul pe încălcarea vădită a principiilor generale privind aprecierea elementelor de probă, pe denaturarea acestor elemente și pe refuzul Tribunalului de a lua în seamă elementele furnizate de recurentă.

169. În primul rând, recurenta afirmă că în primă instanță a furnizat documente referitoare la deciziile comitetului de supraveghere care demonstrează aprobarea acestuia, exprimată în luna decembrie 2001, în legătură cu stadiul de avansare a proiectului de subvenție globală.

170. În al doilea rând, recurenta critică Tribunalul că nu a ținut seama de faptele stabilite. Părțile nu ar fi contestat faptul că rapoartele semestriale demonstrau că Comisia era perfect la curent cu stadiul de avansare a proiectului, că aproba acțiunea organismului intermediar și că împărtășea interpretarea recurentei privind dispozițiile aplicabile.

171. În al treilea rând, recurenta apreciază că Tribunalul ar fi trebuit să solicite rapoartele semestriale remise comitetului de supraveghere și raportul privind actualizarea din 21 noiembrie menționat în procesul‑verbal al reuniunii comitetului de supraveghere din 10 decembrie 2001 în cursul procedurii în prima instanță, dacă le‑ar fi considerat în mod efectiv indispensabile. Omițând să o facă, ar fi privat‑o pe recurentă de a beneficia de procedura contradictorie.

172. În al patrulea rând, recurenta se referă la documente care figurează la anexele 4-7 din recursul său care ar demonstra că, în speță, Comisia a aprobat eligibilitatea și regularitatea cheltuielilor efectuate, precum și interpretarea recurentei.

173. În al cincilea rând, recurenta critică faptul că Tribunalul nu a ținut seama de aspectul că, în speță, Comisia efectuase plăți ale diferitelor tranșe din contribuție. Tribunalul ar fi trebuit să deducă din aceasta că eligibilitatea cheltuielilor recurentei fusese confirmată de către Comisie.

174. În al șaselea rând, recurenta critică o lipsă de motivare. Tribunalul nu ar fi ținut seama de toate elementele prezentate de recurentă.

175. Comisia apreciază că al șaptelea motiv al recurentei este inoperant. Tribunalul și‑ar fi întemeiat raționamentul cu privire la încălcarea protecției încrederii legitime în principal pe argumentul prezentat la punctul 90 din hotărârea atacată, potrivit căruia o eventuală asigurare din partea Comisiei ar fi fost contrară dispozițiilor aplicabile și nu ar fi putut da naștere, așadar, unei încrederi legitime din partea recurentei.

176. În ceea ce privește fondul, Comisia apreciază că motivul se bazează pe o interpretare greșită a hotărârii atacate. Aceasta precizează că Tribunalul nu a arătat că nu putea să constate că la 30 iunie 2001 nu fusese efectuată nicio operațiune și că prima operațiune urma să aibă loc la 19 noiembrie 2001. Tribunalul ar fi constatat numai că nu putea ști dacă comitetul de supraveghere fusese informat cu privire la faptul că achizițiile de participații în IMM‑uri nu urmau să fie efectuate înainte de 31 decembrie 2001. Comisia susține că documentele prezentate de recurentă în prima instanță nu conțineau elemente clare în această privință. Tribunalul nu ar fi comis, așadar, o eroare de apreciere sau o denaturare a probelor.

177. În ceea ce privește documentele care figurează în anexele 4-7 la recurs, Comisia apreciază că acestea trebuie respinse ca inadmisibile, prezentarea lor fiind tardivă și conținutul lor referindu‑se la fapte.

178. În final i‑ar fi revenit recurentei sarcina să susțină motivele opuse excepțiilor invocate de Comisie și să le dovedească.

ii)    Apreciere juridică

–       Al șaptelea motiv este inoperant

179. Mai întâi trebuie să se constate că al șaptelea motiv care are în vedere punctul 91 din hotărârea atacată este inoperant(35). Astfel cum subliniază Comisia în mod întemeiat, Tribunalul a respins motivul recurentei întemeiat pe pretinsa încălcare a principiului protecției încrederii legitime, bazându‑se în principal pe argumentul susținut la punctul 90 din hotărârea atacată potrivit căruia garanțiile acordate trebuie să fie în conformitate cu dreptul aplicabil. Dat fiind că al șaselea motiv care are în vedere punctul 90 din hotărârea atacată trebuie respins(36), constatarea făcută la punctul 90 menționat justifică prin ea însăși respingerea motivului recurentei întemeiat pe încălcarea principiului protecției încrederii legitime. Criticile recurentei care au în vedere punctul 91 din hotărârea atacată pot, așadar, să fie respinse ca inoperante, fără a fi necesar să se examineze temeinicia lor.

180. În orice caz, criticile menționate nu sunt întemeiate.

–       Cu privire la prima critică întemeiată pe faptul că recurenta furnizase documente cu privire la deciziile comitetului de supraveghere

181. Recurenta susține că a furnizat documente cu privire la deciziile comitetului de supraveghere care demonstrează aprobarea Comisiei, exprimată în luna decembrie 2001, în legătură cu stadiul de avansare a proiectului de subvenție globală.

182. Întrucât recurenta nu a precizat exact eroarea de drept pe care și‑a întemeiat această critică, trebuie mai întâi să se amintească faptul că, în temeiul articolului 225 alineatul (1) CE și al articolului 51 din Statutul Curții de Justiție, sarcina Curții în cadrul recursului se limitează la examinarea erorilor de drept. Prin urmare, un recurs nu poate fi întemeiat decât pe motive referitoare la încălcarea normelor de drept, excluzându‑se orice apreciere a faptelor(37). În măsura în care obiecțiunea recurentei trebuie să fie interpretată ca o critică a aprecierii faptelor de către Tribunal, aceasta este, așadar, inadmisibilă. Sub rezerva unei denaturări vădite, Tribunalul este singurul competent să aprecieze elementele de probă(38). Or, recurenta nu a furnizat elemente care să demonstreze o denaturare a documentelor pe care le‑a prezentat recurenta în primă instanță.

183. În măsura în care recurenta ar critica faptul că Tribunalul nu ar fi ținut seama de documentele privind decizia comitetului de supraveghere pe care ea le‑a furnizat, această critică ar fi admisibilă întrucât ar fi vorba de o eroare de procedură. Cu toate acestea, această critică nu ar fi întemeiată. Din cuprinsul punctului 91 din hotărârea atacată rezultă că Tribunalul a ținut seama de documentele referitoare la deciziile comitetului de supraveghere. Cu toate acestea Tribunalul a apreciat că, în lipsa rapoartelor semestriale și a raportului privind actualizarea din 21 noiembrie 2001, nu putea deduce din aceste documente că comitetul de supraveghere fusese informat cu privire la faptul că totalitatea capitalului vărsat nu ar fi investită în IMM‑uri înainte de 31 decembrie 2001.

184. Prima critică trebuie, așadar, respinsă.

–       Cu privire la a doua critică întemeiată pe faptul că Tribunalul nu s‑a bazat pe fapte stabilite

185. Potrivit recurentei, părțile nu contestă faptul că rapoartele semestriale demonstrează că Comisia, în primul rând, era desigur la curent cu stadiul de avansare a proiectului, în al doilea rând aproba acțiunea recurentei și în al treilea rând, împărtășea interpretarea acesteia privind dispozițiile aplicabile. Recurenta critică Tribunalul pentru faptul că nu s‑a întemeiat pe aceste fapte stabilite.

186. Această critică nu este întemeiată. Contrar afirmațiilor recurentei, aceste fapte nu erau stabilite între părți. Din cuprinsul punctului 90 din hotărârea atacată și al punctelor 83-91 din memoriul în apărare al Comisiei în prima instanță rezultă că Comisia a contestat afirmațiile recurentei cu privire la acest aspect.

–       Cu privire la a treia critică întemeiată pe omiterea unor activități de cercetare judecătorească

187. Prin intermediul celei de a treia obiecțiuni, recurenta critică omiterea de către Tribunal a unor activități de cercetare judecătorească. Acesta ar fi omis să îi solicite recurentei să prezinte rapoartele semestriale în cursul procedurii. Recurenta apreciază că Tribunalul ar fi trebuit să ceară aceste documente mai degrabă în cursul procedurii decât să aștepte hotărârea pentru a critica lipsa acestora. Tribunalul ar fi obligat să utilizeze din proprie inițiativă instrumentele de procedură cu scopul de a actualiza toate informațiile care ar putea fi decisive în cauză.

188. Această critică nu este întemeiată.

189. Mai întâi trebuie să se arate că sarcina probei îi revenea recurentei. În acțiunea sa în primă instanță aceasta a invocat principiul protecției încrederii legitime. În consecință, recurentei îi revenea sarcina de a-și fundamenta afirmațiile și de a dovedi că erau întrunite condițiile care justifică o protecție a încrederii legitime.

190. În ceea ce privește competența Tribunalului de a contribui la stabilirea faptelor dispunând activitățile de cercetare judecătorească în conformitate cu articolul 66 alineatul (1) din Regulamentul său de procedură, din jurisprudența Curții rezultă că această competență este, în principiu, opțională și suplimentară, dat fiind că numai Tribunalul este competent să se pronunțe asupra eventualei necesități de a completa informațiile de care dispune în legătură cu cauzele cu care este sesizat(39). În împrejurări excepționale, Curtea a statuat că Tribunalul era obligat să stabilească activitățile de cercetare judecătorească(40). Cu toate acestea apreciem că împrejurările cauzei nu pot genera o asemenea obligație. Recurenta, căreia îi revenea sarcina probei, nu a invocat împrejurări excepționale care să permită justificarea unei asemenea obligații, ca de exemplu incapacitatea de a prezenta rapoartele în discuție.

–       Cu privire la a patra critică întemeiată pe documente furnizate de recurentă

191. În măsura în care recurenta se bazează pe documentele prezentate în anexele 4-7 la recursul său, trebuie să se constate că aceasta nu le‑a prezentat în primă instanță. În plus, recurenta solicită o nouă apreciere a faptelor. Prin urmare, criticile care se bazează pe aceste documente trebuie respinse ca inadmisibile.

–       Cu privire la a cincea critică întemeiată pe o neluare în considerare a plăților efectuate de Comisie

192. Critica recurentei întemeiată pe faptul că Tribunalul nu ar fi luat în considerare faptul că Comisia efectuase diferite plăți din contribuția comunitară și că, așadar, Comisia ar fi confirmat corectitudinea interpretării recurentei, precum și regularitatea și eligibilitatea cheltuielilor efectuate este admisibilă, dar neîntemeiată.

193. Considerăm că această critică nu vizează numai aprecierea faptelor de către Tribunal, dar se referă mai degrabă la calificarea juridică a faptelor având în vedere condițiile privind protecția încrederii legitime. Prin urmare, este vorba despre o problemă de drept care este admisibilă în cadrul unui recurs.

194. Cu toate acestea, această obiecțiune nu este întemeiată. Plata de către Comisie a unor tranșe din contribuția comunitară nu era de natură să constituie o asigurare precisă și necondiționată susceptibilă să dea naștere unei așteptări legitime în percepția recurentei. În primul rând, din articolul 24 din Regulamentul nr. 4253/88 rezultă că plățile sunt realizate sub rezerva lipsei unor nereguli sau a unor modificări importante care să afecteze natura sau condițiile de aplicare a proiectului(41). În al doilea rând, recurenta nu a dovedit că, în speță, Comisia cunoștea faptul că achizițiile de participații nu mai puteau fi efectuate înainte de 31 decembrie 2001, deși sarcina probei îi revenea recurentei.

195. A cincea critică trebuie, așadar, respinsă.

–       Cu privire la a șasea critică întemeiată pe nemotivare

196. În final, a șasea critică întemeiată pe nemotivare nu este întemeiată. Concluzia Tribunalului nu este nemotivată. Sarcina probei îi revenea recurentei. La punctul 91 din hotărârea atacată, Tribunalul s‑a întemeiat în mod clar pe considerația că elementele de fapt invocate de recurentă nu îi permiteau să constate dacă Comisia cunoștea faptul că achizițiile de participații în IMM‑uri nu mai puteau fi efectuate înainte de 31 decembrie 2001.

–       Rezultat intermediar

197. Al șaptelea motiv trebuie, așadar, să fie respins în totalitate.

6.      Cu privire la al optulea motiv întemeiat pe încălcarea jurisprudenței comunitare referitoare la aplicarea principiului proporționalității în cazurile de reducere a asistenței comunitare

198. Prin intermediul celui de al optulea motiv, recurenta are în vedere punctul 93 din hotărârea atacată. La acest punct Tribunalul a constatat că Comisia nu dispunea de nicio marjă de apreciere privind consecințele rezultate din faptul că la 31 decembrie 2001 o parte din capitalul vărsat în FCR nu fusese investită în IMM‑uri. În această privință, Tribunalul a făcut trimitere la punctele 22, 23 și 47 din Hotărârea Curții Țările de Jos/Comisia(42).

199. În plus, Tribunalul a constatat că o luare în considerare a împrejurărilor invocate de recurentă ar echivala cu o încălcare a fișei nr. 19 și că nu ar fi acceptabil ca recurenta să beneficieze de un avantaj din interpretarea sa eronată, avantaj de care nu ar beneficia alte organisme intermediare care, aflându‑se într‑o situație identică, ar fi renunțat să solicite plata părții din contribuție pe care nu putuseră să o investească în termenul stabilit.

a)      Argumentele părților

200. Recurenta apreciază că articolul 24 din Regulamentul nr. 4253/88 nu conține vreo referire la un sistem automat de recuperare care să nu îi lase Comisiei nicio marjă de apreciere. Aceasta critică Tribunalul pentru faptul că s‑a întemeiat pe Hotărârea Țările de Jos/Comisia(43), care privește articolul 12 din Regulamentul nr. 4253/88, iar nu articolul 24 din acest regulament.

201. Potrivit recurentei, Comisia trebuie să țină seama de comportamentul recurentei și în special de faptul că aceasta nu a acționat în mod fraudulos. Aceasta apreciază că reducerea contribuției trebuie să fie în raport cu gravitatea și importanța încălcării comise de recurentă. În acest context, aceasta face trimitere la punctele 135-153 din Hotărârea Conserve Italia/Comisia(44).

202. Comisia apreciază că trebuie să intervină, în temeiul articolului 24 din Regulamentul nr. 4253/88, în situația în care constată o neregulă sau o modificare importantă. Aceasta ar fi supusă unor obligații precise în materie de bună gestionare a bugetului comunitar.

203. Comisia consideră că punctele 130 și următoarele din Hotărârea Conserve Italia/Comisia(45) confirmă că, în speță, Comisia trebuie să efectueze o simplă rectificare financiară, indiferent de orice considerație privind culpabilitatea sau eventuala tentativă de fraudă din partea recurentei. Punctele 135-138 din această hotărâre nu ar invalida acest principiu. Acestea s‑ar referi la un mod de calcul diferit de cel utilizat de Comisie în speță. Tribunalul nu ar fi încălcat, așadar, jurisprudența referitoare la principiul proporționalității, afirmând că Comisia nu dispunea de nicio marjă de apreciere în ceea ce privește reducerea cofinanțării.

204. În orice caz, Comisia nu ar fi obligată să fie reprezentată în comitetul de supraveghere.

b)      Apreciere juridică

205. Al optulea motiv al recurentei nu poate fi primit. Deși recurenta reține în mod corect că în cadrul unei proceduri de reducere conform articolului 24 din Regulamentul nr. 4253/88 Comisia dispune de o marjă de apreciere, recurenta nu a prezentat împrejurări care pot dovedi un abuz de putere de apreciere.

i)      Cu privire la marja de apreciere a Comisiei în cadrul articolului 24 din Regulamentul nr. 4253/88

206. Mai întâi trebuie amintit că sistemul din Regulamentul nr. 4253/88 se bazează în special pe întrunirea unei serii de condiții care dau dreptul la încasarea contribuției financiare prevăzute. În ipoteza în care aceste condiții nu sunt îndeplinite în totalitate, articolul 24 din Regulamentul nr. 4253/88 autorizează Comisia să reconsidere întinderea obligațiilor pe care și le asumă în temeiul deciziei de acordare a contribuției menționate(46).

207. Măsura în care a fost realizat un proiect de subvenție constituie un criteriu foarte important pentru Comisie în cadrul unei proceduri de reducere. Principiul privind buna gestionare a bugetului comunitar pledează în mod clar în favoarea unei reduceri a contribuției comunitare în măsura în care fondurile comunitare nu au fost utilizate conform prevederilor normelor aplicabile.

208. Cu toate acestea, recurenta arată în mod corect că luarea unei decizii de reducere în temeiul articolului 24 din Regulamentul nr. 4253/88 modificat, nu este un exercițiu mecanic. Modul de redactare a acestui articol 24, în special cuvântul „poate”, arată faptul că, în speță, Comisia dispune de o marjă de apreciere. Această interpretare este confirmată de jurisprudența Curții(47). Motivarea Tribunalului la punctul 93 din hotărârea atacată potrivit căreia Comisia nu dispunea de nicio marjă de apreciere este, așadar, afectată de o eroare de drept.

209. Cu toate acestea, deși motivarea Tribunalului la punctul 93 din hotărârea atacată este afectată de o eroare de drept, considerăm că concluzia Tribunalului potrivit căreia Comisia nu a comis o eroare de drept luând decizia de a reduce contribuția FEDR în măsura în care recurenta nu a efectuat achizițiile de participații înainte de 31 decembrie 2001 este corectă. Astfel, recurenta nu ar fi dovedit împrejurări care să poată obliga Comisia să nu urmeze soluția indicată de principiul privind buna gestionare a bugetului comunitar, și anume o reducere a contribuției comunitare în măsura în care FCR nu efectuase achiziții de participații înainte de 31 decembrie 2001.

ii)    Cu privire la critica întemeiată pe inexistența unei fraude

210. Recurenta susține că Tribunalul a comis o eroare de drept prin faptul că nu a sancționat Comisia pentru că nu a ținut seama de inexistența unei fraude din partea sa.

211. Această critică nu este întemeiată. Astfel cum s‑a arătat mai sus, articolul 24 din Regulamentul nr. 4253/88 are obiectivul de a recupera partea din contribuția comunitară care nu este justificată față de condițiile de acordare a contribuției comunitare. Comisia nu este, așadar, obligată să țină seama de inexistența unei fraude, ca circumstanță atenuantă. Dimpotrivă, dintr‑o jurisprudență consacrată rezultă că o neregulă poate fi sancționată nu numai prin reducerea contribuției comunitare corespunzător sumei care corespunde acestei nereguli, dar și prin anularea completă a contribuției menționate. Această jurisprudență care se bazează pe necesitatea de a produce un efect descurajator necesar pentru buna gestionare a resurselor comunitare se aplică chiar în cazurile în care prezența unei fraude nu este dovedită(48).

212. Comisia nu a abuzat, așadar, de puterea sa de apreciere neluând în considerare inexistența unei fraude din partea recurentei.

iii) Cu privire la luarea în considerare a unei eventuale nerespectări de către Comisie a obligațiilor de supraveghere și de evaluare

213. Astfel cum s‑a menționat anterior, o eventuală încălcare de către Comisie a obligațiilor de supraveghere și de evaluare în sensul articolelor 25 și 26 din Regulamentul nr. 4253/88 nu împiedică inițierea unei proceduri conform articolului 24 din același regulament. Cu toate acestea trebuie să se facă distincție între această problemă și aceea dacă Comisia trebuie să ia în considerare o încălcare a acestor obligații în cadrul unei decizii de reducere întemeiată pe articolul 24 din Regulamentul nr. 4253/88.

214. Comisia pare că urmărește să separe complet aplicarea articolului 24 din Regulamentul nr. 4253/88, pe de o parte, de cea a articolelor 25 și 26 din același regulament, pe de altă parte. Potrivit Comisiei, o eventuală nerespectare a articolelor 25 și 26 din Regulamentul nr. 4253/88 nu ar avea, așadar, nicio influență asupra unei decizii de reducere conform articolului 24 din articolul menționat. Tribunalul pare să interpreteze aceste dispoziții în același mod în situația în care constată că nerespectarea obligațiilor de supraveghere și de evaluare ale Comisiei prevăzute la articolele 25 și 26 nu ar avea nicio influență asupra aprecierii legalității unei decizii de reducere(49).

215. Considerăm că această abordare nu este deloc convingătoare. Din articolele 25 și 26 din Regulamentul nr. 4253/88 rezultă că supravegherea și evaluarea contribuției FCR au loc în cadrul unui parteneriat între Comisie și statele membre. Considerăm că această idee a parteneriatului dintre Comisie și statele membre se opune unei separări complete a articolului 24 din Regulamentul nr. 4253/88, pe de o parte, de articolele 25 și 26 din același regulament, pe de altă parte. În opinia noastră nu este, așadar, posibil să se excludă a priori ca nerespectarea obligațiilor de supraveghere și de evaluare conform articolelor 25 și 26 din Regulamentul nr. 4253/88 să poată fi luată în considerare de către Comisie în contextul unei decizii de reducere a contribuției bazate pe articolul 24 din același regulament.

216. Cu toate acestea, situațiile în care Comisia este obligată să țină seama de nerespectarea obligațiilor sale de supraveghere și de evaluare conform articolelor 25 și 26 din Regulamentul nr. 4253/88 ar trebui să fie foarte limitate. Asemenea situații presupun, în primul rând, să se stabilească existența unei încălcări a obligațiilor de supraveghere și de evaluare ale Comisiei. Pentru a nu se limita în mod excesiv efectul util al articolului 24 din Regulamentul nr. 4253/88, apreciem că, în al doilea rând, nerespectarea obligațiilor de supraveghere și de evaluare trebuie să constituie o cauză principală pentru neregula în gestionarea contribuției comunitare și că aceasta trebuie, așadar, să fie atribuibilă în principal Comisiei. În acest context trebuie amintit că intervențiile fondurilor structurale fac obiectul unei gestiuni descentralizate care situează în prima linie autoritățile statelor membre și intermediarii desemnați de acestea. Statele membre sau intermediarii desemnați de acestea își asumă, așadar, o obligație de informare și de loialitate care le impune să se asigure că furnizează Comisiei informații fiabile care nu pot induce în eroare, în lipsa cărora sistemul de control și de probă instituit pentru a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de acordare a contribuției nu poate funcționa în mod corect(50).

217. În speță, din cuprinsul punctului 91 din hotărârea atacată rezultă că Tribunalul nu era în măsură să examineze dacă comitetul de supraveghere fusese informat cu privire la faptul că totalitatea capitalului vărsat nu ar fi investită în IMM‑uri înainte de 31 decembrie 2001. Trebuie, așadar, să se constate că nu s‑a stabilit o încălcare a obligațiilor de supraveghere și de evaluare.

iv)    Rezultat intermediar

218. Contrar considerațiilor Tribunalului, Comisia dispune de o marjă de apreciere în cadrul unei decizii de reducere întemeiată pe articolul 24 din Regulamentul nr. 4253/88. Cu toate acestea, principiul bunei gestionări a bugetului comunitar pledează în mod clar în favoarea unei reduceri a contribuției comunitare în măsura în care aceasta nu este justificată. Recurenta nu a stabilit împrejurările de care Comisia era obligată să țină seama. Comisia nu a abuzat, așadar, de puterea sa de apreciere. În final, Tribunalul a constatat în mod corect că decizia în litigiu nu era afectată de vreo eroare.

219. În consecință, al optulea motiv trebuie respins.

7.      Rezultat

220. Cele opt motive ale recurentei privind respingerea cererii sale de anulare trebuie, așadar, să fie respinse.

B –    Cu privire la cele două motive privind cererea de despăgubire

221. La punctele 111-118 din hotărârea atacată, Tribunalul a respins cererile de despăgubire ale recurentei care erau întemeiate pe răspunderea extracontractuală a Comisiei atât în aplicarea regimului răspunderii pentru fapta ilicită, cât și a regimului răspunderii în situația în care nu există un comportament nelegal.

1.      Cu privire la al nouălea motiv

222. La punctele 112-115 din hotărârea atacată, Tribunalul a respins cererea recurentei întemeiată pe răspunderea pentru fapta ilicită. Acesta a amintit mai întâi că angajarea răspunderii extracontractuale a Comunității pentru conduita ilicită a organelor sale este supusă întrunirii a trei condiții, și anume nelegalitatea comportamentului imputat instituțiilor, caracterul real al prejudiciului și existența unei legături de cauzalitate între conduita invocată și prejudiciul pretins. În continuare, Tribunalul a reținut că examinarea motivelor prezentate de recurentă nu dezvăluise nicio nelegalitate care să afecteze decizia în litigiu și că, prin urmare, nu era îndeplinită una dintre condițiile de angajare a răspunderii.

a)      Argumentele părților

223. Recurenta arată că motivarea hotărârii atacate este greșită și în mod evident insuficientă. În primul rând, aceasta consideră că a demonstrat că Comisia a comis erori de drept și apreciază, așadar, că a dovedit nelegalitatea deciziei în litigiu. În al doilea rând, aceasta critică faptul că Tribunalul nu a ținut seama de argumentele sale cu privire la prejudiciu și la legătura de cauzalitate.

224. Comisia apreciază că, constatând inexistența uneia dintre cele trei condiții necesare pentru angajarea răspunderii extracontractuale a instituțiilor, Tribunalul era pe deplin îndreptățit să nu continue să examineze celelalte două condiții.

b)      Apreciere juridică

225. Obiecțiunile recurentei nu sunt întemeiate.

226. Dintr‑o jurisprudență constantă rezultă că cele trei condiții menționate la punctul 112 din hotărârea atacată trebuie să fie întrunite în mod cumulativ pentru a angaja răspunderea Comunității pentru un act nelegal(51). La punctul 114 din hotărârea atacată, Tribunalul a constatat în mod corect că recurenta nu a demonstrat nelegalități privind decizia în litigiu. Prima condiție pentru angajarea răspunderii delictuale extracontractuale nefiind îndeplinită, Tribunalul nu mai trebuia, așadar, să examineze celelalte condiții.

2.      Cu privire la al zecelea motiv

227. Prin intermediul celui de al zecelea motiv, recurenta contestă punctele 116 și 117 din hotărârea atacată. La aceste puncte, Tribunalul a respins cererea recurentei întemeiată pe un comportament nelegal al Comisiei.

228. La punctul 116 din hotărârea atacată, Tribunalul a arătat mai întâi că răspunderea pentru un act care nu este nelegal poate fi angajată atunci când sunt îndeplinite cumulativ trei condiții, și anume, în primul rând, existența prejudiciului, în al doilea rând, legătura de cauzalitate dintre acesta și comportamentul instituțiilor comunitare și, în al treilea rând, caracterul anormal și special al prejudiciului în cauză. În continuare, acesta a arătat că un prejudiciu este anormal atunci când depășește limitele riscurilor economice inerente activităților în sectorul în discuție și că acesta este special în situația în care afectează o categorie specială de operatori economici în mod disproporționat față de alții. Tribunalul a constatat că prejudiciul suferit de recurentă nu este nici anormal, nici special. La punctul 117 din hotărârea atacată, acesta a arătat că recurenta nu prezentase niciun argument cu privire la caracterul special al prejudiciului său. În continuare, Tribunalul a reținut că Comisia s‑a limitat să aplice dispozițiile din fișa nr. 19 și că recurenta nu poate, așadar, să pretindă că Comisia a modificat detaliile pentru utilizarea contribuției, făcând astfel ca prejudiciul să fie anormal având în vedere faptul că aceasta nu ar fi putut nici să prevină, nici să evite apariția prejudiciului. De asemenea recurenta nu poate să pretindă că faptul că Comisia nu a efectuat niciun control și nicio verificare și nu ar fi formulat niciodată nici cea mai mică critică cu privire la gestionarea subvenției globale ar fi împiedicat‑o să evite prejudiciul pe care îl invocă.

a)      Argumentele părților

229. Recurenta critică Tribunalul pentru o motivare eronată și vădit insuficientă a hotărârii atacate.

230. În primul rând, recurenta critică faptul că Tribunalul a exclus caracterul anormal și imprevizibil al prejudiciului în măsura în care Comisia s‑ar fi limitat să aplice dispozițiile din fișa nr. 19. Comisia ar fi comis erori de drept cu privire la interpretarea și la aplicarea dispozițiilor din fișa nr. 19.

231. În al doilea rând, recurenta critică constatarea Tribunalului potrivit căreia nu poate pretinde că faptul că Comisia nu a efectuat niciun control și nicio verificare și că nu ar fi formulat niciodată nici cea mai mică critică cu privire la gestionarea subvenției globale ar fi împiedicat‑o să evite prejudiciul pe care îl invocă. În această privință, recurenta afirmă că lipsa unei contestații și, mai mult, aprobarea Comisiei au făcut imprevizibilă decizia privind recuperarea contribuției.

232. În al treilea rând, aceasta afirmă că natura specială a prejudiciului ar consta în aceea că a fost victima unei discriminări datorate lipsei de diligență a Comisiei cu privire la obligațiile sale de control și la interpretarea sa eronată a fișei nr. 19.

233. Comisia constată, cu titlu preliminar, că principiul răspunderii ca urmare a unui act licit în cadrul dreptului comunitar nu pare să fie stabilit în mod ferm. În plus, aceasta apreciază că recurenta se bazează în principal pe un comportament nelegal al Comisiei.

234. De altfel recurenta nu ar fi fost expusă unui risc anormal care ar fi fost superior unui risc care este de regulă inerent activităților FCR în cadrul subvențiilor globale. Argumentele recurentei cu privire la încrederea legitimă nu ar avea legătură cu răspunderea Comunității.

235. În final, în măsura în care recurenta și‑ar baza critica cu privire la constatarea Tribunalului potrivit căreia prejudiciul nu este special pe o comparație cu alți operatori economici, această critică ar fi nouă și, prin urmare, inadmisibilă.

b)      Apreciere juridică

i)      Cu privire la existența unei răspunderi pentru actul licit

236. În Hotărârea FIAMM și alții/Consiliul și Comisia(52), Curtea a exclus, în stadiul actual al dreptului comunitar, existența unei răspunderi a Comunității ca urmare a unui act licit în legătură cu actele normative. La modul general, Curtea a arătat că nu a recunoscut existența unei răspunderi ca urmare a unui act licit, chiar dacă a precizat unele dintre condițiile în care ar putea fi angajată o astfel de răspundere în ipoteza în care principiul răspunderii Comunității ca urmare a unui act licit ar trebui recunoscut în dreptul comunitar(53). Aceste condiții sunt caracterul anormal și special al prejudiciului suferit.

237. În speță, nu considerăm că este necesar să se analizeze în detaliu existența unei răspunderi pentru fapte licite, în legătură cu acte fără caracter normativ. Astfel, chiar în ipoteza în care ar fi recunoscută o asemenea răspundere, Tribunalul ar fi constatat în mod corect că condițiile pentru o astfel de răspundere nu sunt întrunite, prejudiciul invocat de recurentă nefiind nici anormal, nici special.

ii)    Cu privire la criticile referitoare la caracterul anormal al prejudiciului

238. Criticile recurentei cu privire la caracterul anormal al prejudiciului trebuie să fie respinse.

239. În măsura în care recurenta bazează caracterul anormal al prejudiciului său pe o interpretare greșită a dispozițiilor din fișa nr. 19, această obiecțiune nu este întemeiată. În primul rând, Comisia nu a comis erori de drept cu privire la interpretarea și la aplicarea dispozițiilor din fișa nr. 19(54). În al doilea rând, Comisia constată în mod corect că nelegalitatea unui comportament nu poate fi în sine un factor determinant pentru a stabili caracterul anormal al unui prejudiciu în cadrul unei răspunderi pentru fapte licite.

240. În continuare, în măsura în care recurenta arată că Tribunalul nu ar fi luat în seamă inexistența unui control sau a unei verificări de către Comisie, precum și lipsa contestării și chiar a aprobării acesteia pentru a aprecia caracterul imprevizibil al deciziei în litigiu, această critică trebuie de asemenea să fie respinsă. Nu s‑a stabilit că recurenta suportă un risc care depășește limitele riscurilor economice inerente activităților în sectorul în discuție. În primul rând, examinarea dispozițiilor aplicabile, în special a fișei nr. 19, a arătat că acestea erau suficient de clare pentru a exclude orice îndoială rezonabilă cu privire la interpretarea lor(55). În al doilea rând, Tribunalul a constatat, la punctul 91 din hotărârea atacată, că recurenta nu a stabilit că Comisia cunoștea faptul că achizițiile de participații în IMM‑uri nu mai puteau fi efectuate înainte de 31 decembrie 2001. În această privință, trebuie amintit că intermediarii își asumă o obligație de informare și de loialitate care le impune să se asigure că furnizează Comisiei informații fiabile, care nu pot induce în eroare, în lipsa cărora sistemul de control și de probă pus în aplicare pentru a verifica dacă condițiile de acordare a contribuției sunt întrunite nu poate funcționa în mod corect(56). Întrucât recurenta nu a stabilit că s‑a achitat de această obligație, faptul că Comisia nu a invocat obiecțiuni nu constituie un risc anormal.

241. Critica întemeiată pe caracterul anormal al prejudiciului trebuie, așadar, să fie respinsă.

iii) Cu privire la critica privind caracterul special al prejudiciului

242. În măsura în care recurenta critică Tribunalul pentru faptul că a comis o eroare de drept nerecunoscând caracterul special al prejudiciului său care s‑ar datora interpretării eronate de către Comisie a dispozițiilor din fișa nr. 19 și lipsei de diligență a Comisiei cu privire la obligațiile sale de control și de bună gestionare, aceste critici trebuie respinse. Nelegalitatea unui comportament nu este în sine un factor relevant pentru a stabili caracterul anormal al unui prejudiciu în cadrul răspunderii pentru un fapt licit. În orice caz, examinarea motivelor invocate de recurentă nu a dezvăluit nici o interpretare greșită a fișei nr. 19 și nici o lipsă de diligență a Comisiei. Al zecelea motiv trebuie, așadar, respins.

C –    Bilanțul analizei juridice

243. Din ansamblul considerațiilor de mai sus rezultă că recursul nu este fondat. Prin urmare trebuie respins în totalitate.

VII – Cu privire la cheltuielile de judecată

244. Potrivit articolului 69 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 118 din același regulament, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât, în opinia noastră, recurenta a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

VIII – Concluzie

245. Având în vedere considerațiile precedente propunem Curții:

–        respingerea recursului formulat de Sviluppo Italia Basilicata SpA și

–        obligarea Sviluppo Italia Basilicata SpA la plata cheltuielilor de judecată.

1 – Limba originală: franceza.

2 – JO L 185, p. 9.

3 – JO L 193, p. 5, denumit în continuare „Regulamentul nr. 2052/88”.

4 – JO L 374, p. 1.

5 – JO L 193, p. 20, denumit în continuare „Regulamentul nr. 4253/88”.

6 – JO L 374, p. 15.

7 – JO L 193, p. 34, denumit în continuare „Regulamentul nr. 4254/88”.

8 – JO L 250, p. 21.

9 – Decizie de modificare a deciziilor privind aprobarea cadrelor comunitare de sprijin, a documentelor unice de programare și a programelor de inițiative comunitare adoptate în privința Italiei (JO L 146, p. 11).

10 – Este considerată „subvenție globală” intervenția fondurilor structurale comunitare care este gestionată în general de un organism intermediar desemnat de către un stat membru cu acordul Comisiei și având funcția de a asigura repartizarea acesteia în subvenții individuale acordate beneficiarilor finali [a se vedea articolul 5 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul nr. 2052/88].

11 – A se vedea Hotărârea din 22 februarie 2005, Comisia/max.mobil (C‑141/02 P, Rec., p. I‑1283, punctele 74 și 75). Așadar, nu este vorba despre o cerere de înlocuire a motivelor.

12 – A se vedea punctul 34 din prezentele concluzii.

13 – Hotărârea din 27 ianuarie 2000, DIR International Film și alții/Comisia (C‑164/98 P, Rec., p. I‑447, punctele 43-49).

14 – A se vedea Ordonanța din 17 septembrie 1996, San Marco/Comisia (C‑19/95 P, Rec., p. I‑4435, punctul 36), Ordonanța din 10 mai 2001, FNAB și alții/Consiliul (C‑345/00 P, Rec., p. I‑3811, punctul 28), precum și Ordonanța din 25 octombrie 2007, Nijs/Curtea de Conturi (C‑495/06 P, punctul 64).

15 – Prin urmare nu este necesar să se examineze dacă Tribunalul a făcut o apreciere greșită cu privire la elementul pe care recurenta l‑a considerat elementul central al acțiunii sale.

16 – A se vedea Ordonanța din 14 decembrie 1995, Hogan/Curtea de Justiție (C‑173/95 P, Rec., p. I‑4905, punctul 20).

17 – JO L 193, p. 39, Ediție specială, 14/vol. 1, p. 29.

18 – Hotărârea din 27 ianuarie 2000, DIR International Film și alții/Comisia (C‑164/98 P, Rec., p. I‑447, punctul 49).

19 – Hotărârea din 12 iulie 2001, Comisia și Franța/TF1 (C‑302/99 P și C‑308/99 P, Rec., p. I‑5603, punctele 26 și 27).

20 – Mai exact, nouă achiziții de participații de 1 milion de euro și una de 700 000 de euro.

21 – A se vedea punctele 88-90 din prezentele concluzii.

22 – Hotărârea Tribunalului din 9 septembrie 2008 (T‑349/06, Rep., p. II‑2181).

23 – Hotărârea din 18 ianuarie 2006 (T‑107/03).

24 – A se vedea punctele 46-49 din prezentele concluzii.

25 – A se vedea de asemenea punctul 75 din prezentele concluzii.

26 – Citată anterior.

27 – A se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 28 ianuarie 2004, Euroagri/Comisia (T‑180/01, Rec., p. II‑369, punctul 72).

28 – Pentru o analiză mai detaliată a conceptului de principii generale de drept, a se vedea punctele 66-73 din Concluziile noastre prezentate la 30 iunie 2009 în cauza Audiolux și alții (Hotărârea din 15 octombrie 2009, C‑101/08, Rep., p. I‑9823). Cu privire la rangul de drept primar al acestor principii în cadrul ierarhiei normelor în ordinea juridică comunitară, a se vedea punctul 70 din aceste concluzii.

29 – Hotărârea din 21 septembrie 2000 (C‑462/98 P, Rec., p. I‑7183).

30 – Hotărârea din 9 iunie 2005, Spania/Comisia (C‑287/02, Rec., p. I‑5093, punctul 37), Hotărârea din 8 martie 2007, Gerlach (C‑44/06, Rep., p. I‑2071, punctele 37 și 38), precum și Hotărârea Tribunalului din 27 iunie 2007, Nuova Gela Sviluppo/Comisia (T‑65/04, punctele 53-55).

31 – Hotărârea Mediocurso/Comisia, citată anterior (punctul 36), și Hotărârea din 19 ianuarie 2006, Comunità montana della Valnerina/Comisia (C‑240/03 P, Rec., p. I‑731, punctul 129).

32 – A se vedea punctul 131 din prezentele concluzii.

33 – A se vedea jurisprudența citată la nota de subsol 20.

34 – A se vedea punctele 137-142 din prezentele concluzii.

35 – A se vedea jurisprudența citată la nota de subsol 20.

36 – A se vedea punctele 163-166 din prezentele concluzii.

37 – Hotărârea din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia (C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, Rec., p. I‑123, punctele 47 și 48).

38 – Ordonanța din 11 noiembrie 2003, Martinez/Parlamentul European (C‑488/01 P, Rec., p. I‑13355, punctul 53), și Ordonanța din 26 ianuarie 2005, Euroagri/Comisia (C‑153/04 P, punctul 62).

39 – Ordonanța Euroagri/Comisia, citată anterior (punctul 61).

40 – A se vedea în special Hotărârea din 4 martie 1999, Ufex și alții/Comisia (C‑119/97 P, Rec., p. I‑1341, punctele 107-111).

41 – A se vedea Hotărârea Tribunalului din 23 septembrie 1994, An Taisce și WWF UK/Comisia (T‑461/93, Rec., p. II‑733, punctul 36). Astfel cum reține Tribunalul în mod corect, orice altă interpretare a articolului 24 din Regulamentul nr. 4253/88 ar compromite efectul util al obligației care revine Comisiei și statelor membre de a controla utilizarea legală a contribuțiilor financiare comunitare.

42 – Hotărârea din 5 octombrie 1999 (C‑84/96, Rec., p. I‑6547).

43 – Citată anterior.

44 – Hotărârea Tribunalului din 11 decembrie 2003 (T‑306/00, Rec., p. II‑5705).

45 – Citată anterior.

46 – Ordonanța președintelui Tribunalului din 22 octombrie 2001, Entorn/Comisia (T‑141/01 R, Rec., p. II‑3123, punctele 41 și 42).

47 – A se vedea Hotărârea Comunità montana della Valnerina/Comisia, citată anterior (punctul 140).

48 – Hotărârea din 24 ianuarie 2002, Conserve Italia/Comisia (C‑500/99 P, Rec., p. I‑867, punctele 100 și 101), precum și Hotărârea Comunità montana della Valnerina/Comisia, citată anterior (punctul 144).

49 – A se vedea în acest sens Hotărârea Euroagri/Comisia, citată anterior (punctul 72).

50 – Hotărârea Tribunalului din 17 octombrie 2002, Astipesca/Comisia (T‑180/00, Rec., p. II‑3985, punctul 93 și jurisprudența citată), precum și Hotărârea Tribunalului din 14 septembrie 2004, Ascontex/Comisia (T‑290/02, Rec., p. II‑3085, punctul 65).

51 – A se vedea Hotărârea din 2 iulie 1974, Holtz & Willemsen/Consiliul și Comisia (153/73, Rec., p. 675, punctul 7).

52 – Hotărârea din 9 septembrie 2008 (C‑120/06 P și C‑121/06 P, Rep., p. I‑6513, punctul 169).

53 – A se vedea punctul 168 din hotărârea menționată.

54 – A se vedea punctele 75, 81 și 87-90 din prezentele concluzii.

55 – A se vedea punctele 75, 81 și 87-90 din prezentele concluzii.

56 – Hotărârile citate anterior Astipesca/Comisia (punctul 93 și jurisprudența citată), precum și Ascontex/Comisia (punctul 65).

Full & Egal Universal Law Academy