EUR-Lex -  62009CC0203 - RO

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

YVES BOT

prezentate la 3 iunie 20101(1)

Cauza C‑203/09

Volvo Car Germany GmbH

împotriva

Autohof Weidensdorf GmbH

[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Bundesgerichtshof (Germania)]

„Directiva 86/653/CEE– Agenți comerciali independenți – Rezilierea contractului de agenție de către comitent – Neîndeplinirea obligațiilor de către agentul comercial – Dreptul agentului comercial la indemnizație de client”

1.        Una dintre principalele noutăți pe care le aduce Directiva 86/653/CEE a Consiliului din 18 decembrie 1986 privind coordonarea legislației statelor membre referitoare la agenții comerciali independenți(2) este obligația instituită în sarcina comitenților de a plăti acestor agenți o indemnizație după încetarea contractului de agenție (denumită în continuare „indemnizație de client”).

2.        Articolul 18 litera (a) din directivă prevede totuși că o astfel de indemnizație nu este datorată „în cazul în care comitentul a reziliat contractul datorită neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către agentul comercial, fapt care ar justifica rezilierea imediată a contractului de agenție în conformitate cu legislația internă”.

3.        Prezenta trimitere preliminară oferă Curții ocazia de a interpreta pentru prima dată această dispoziție și, în special, de a hotărî dacă eliminarea dreptului la indemnizația de client depinde de existența unei legături de cauzalitate între, pe de o parte, neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către agentul comercial care este de natură să justifice rezilierea imediată a contractului de agenție și, pe de altă parte, decizia comitentului de a înceta contractul de agenție.

4.        Această trimitere preliminară intervine într‑un caz special, având în vedere că din situația de fapt din acțiunea principală rezultă că neîndeplinirea obligațiilor contractuale imputată agentului comercial a avut loc în perioada de preaviz ulterior deciziei comitentului de a rezilia contractul de agenție și că acesta din urmă nu a aflat de respectiva neîndeplinire decât după încetarea efectivă a acestui contract.

5.        În prezentele concluzii, propunem Curții să adopte o interpretare sistematică și teleologică a articolului 18 litera (a) din directivă și să răspundă instanței de trimitere că această dispoziție trebuie interpretată în sensul că aceasta nu se opune ca agentul comercial, al cărui contract a fost reziliat, să fie privat de indemnizația de client în cazul în care comitentul demonstrează, după încetarea contractului de agenție, neîndeplinirea obligațiilor contractuale care a avut loc pe durata contractului și care era de natură să justifice rezilierea imediată a acestui contract, dar care nu a constituit cauza acestei rezilieri întrucât comitentul nu a avut cunoștință de aceasta decât după rezilierea contractului respectiv.

I –    Cadrul juridic

A –    Dreptul Uniunii

6.        Potrivit articolului 1 alineatul (2) din directivă:

„În sensul prezentei directive, «agentul comercial» reprezintă intermediarul care desfășoară o activitate independentă și care este în permanență autorizat să negocieze vânzarea sau cumpărarea produselor în numele altei persoane, denumită în continuare «comitent», sau să negocieze și să încheie astfel de tranzacții pentru și în numele comitentului în cauză.”

7.        Obligațiile agentului comercial sunt prevăzute la articolul 3 din directivă, care are următorul cuprins:

„(1)      În exercițiul activității, agentul comercial trebuie să promoveze interesele comitentului său și să acționeze loial și de bună‑credință.

(2)      Agentul comercial trebuie, în special:

(a)      să depună eforturile necesare pentru negocierea și, după caz, încheierea tranzacțiilor de care a fost mandatat să se ocupe;

(b)      să comunice comitentului său toate informațiile necesare pe care le deține;

(c)      să respecte instrucțiunile rezonabile primite de la comitentul său.”

8.        Articolul 15 alineatul (1) din directivă prevede că „(c)ontractul de agenție încheiat pe o perioadă nedeterminată poate fi reziliat de oricare dintre părți prin înștiințare”. Cu toate acestea, din articolul 16 din directivă rezultă că:

„Prezenta directivă nu afectează aplicarea legislației statelor membre prin care acestea prevăd rezilierea imediată a contractului de agenție:

(a)      în cazul în care una dintre părți nu a reușit să‑și îndeplinească toate sau o parte din obligațiile care îi revin;

(b)      în situații excepționale.”

9.        Pe de altă parte, articolul 17 alineatul (1) și alineatul (2) litera (a) din directivă prevede:

„(1)      Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a asigura agentului comercial, după expirarea contractului de agenție, o indemnizație potrivit alineatului (2) sau repararea prejudiciului potrivit alineatului (3).

(2)      (a)   Agentul comercial are dreptul la indemnizație în cazul și în măsura în care:

–        a adus comitentului noi clienți sau a contribuit substanțial la creșterea volumului de afaceri întreprinse cu clienții existenți, iar comitentul continuă să obțină beneficii substanțiale din afacerile cu acești clienți și

–        plata acestei indemnizații este echitabilă având în vedere toate împrejurările și, în special, comisionul pierdut de agentul comercial în afacerea cu clienții. […]”

10.      Potrivit articolului 18 din directivă:

„Indemnizația sau reparația menționate la articolul 17 nu sunt datorate:

(a)      în cazul în care comitentul a reziliat contractul datorită neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către agentul comercial, fapt care ar justifica rezilierea imediată a contractului de agenție în conformitate cu legislația internă;

[…]”

11.      În sfârșit, potrivit articolului 19 din directivă:

„Părțile nu pot deroga de la articolele 17 și 18 în detrimentul agentului comercial înainte de expirarea contractului.”

B –    Dreptul național

12.      Potrivit articolului 89a din Codul comercial german (Handelsgesetzbuch, denumit în continuare „HGB”):

„(1)      Fiecare parte poate rezilia contractul pentru un motiv serios, fără respectarea unei perioade de înștiințare. Acest drept nu poate fi nici exclus, nici limitat. […]”

13.      Articolul 89b din HGB transpune articolele 17-19 din directivă. Acest articol, astfel cum era redactat la momentul situației de fapt din acțiunea principală, are următorul cuprins:

„(1)      După rezilierea contractului de agenție, agentul comercial poate solicita comitentului o indemnizație adecvată în cazul și în măsura în care

1.      comitentul continuă să obțină beneficii substanțiale, chiar și după rezilierea contractului de agenție, din relațiile comerciale cu clienți noi aduși de agentul comercial,

2.      prin rezilierea contractului de agenție, agentul comercial pierde dreptul la comisionul pe care l‑ar fi obținut, în cazul continuării contractului, pentru tranzacții încheiate sau care vor fi încheiate cu clienți pe care acesta i‑a adus și

3.      plata unei indemnizații este echitabilă având în vedere toate împrejurările.

[…]

(3)      Această indemnizație nu este datorată în cazul în care:

1.      agentul comercial a reziliat contractul, cu excepția cazului în care motivul l‑a constituit comportamentul comitentului sau în care agentului comercial nu i se poate cere continuarea activității din cauza vârstei sale ori a unei boli sau

2.      comitentul a reziliat contractul de agenție și dacă exista un motiv serios de reziliere legat de comportamentul culpabil al agentului comercial […]”

14.      Potrivit jurisprudenței constante a Bundesgerichtshof (Germania), evocată în decizia de trimitere, dispozițiile referitoare la indemnizația de client a agentului comercial prevăzută la articolul 89b din HGB sunt aplicabile prin analogie unui contract de concesiune, precum cel care face obiectul acțiunii principale. Textul articolului 89b alienatul 3 punctul 2 din HGB nu ar impune ca un comitent să fi reziliat fără preaviz relațiile contractuale cu agentul comercial din cauza unui comportament culpabil al acestuia din urmă. Ar fi suficient ca un motiv serios de natură să justifice rezilierea contractului fără preaviz să fi existat în mod obiectiv la momentul luării deciziei de reziliere a contractului. În ipoteza în care agentul comercial se face vinovat, înainte de termenul stipulat de încetare a contractului, de neîndeplinirea obligațiilor contractuale care ar fi justificat rezilierea fără preaviz, jurisprudența Bundesgerichtshof permite chiar ca un comitent, care luase decizia de a înceta contractul la expirarea perioadei de preaviz, să decidă fie o nouă reziliere fără preaviz, dacă acesta ar fi aflat de respectiva neîndeplinire a obligațiilor înainte de expirarea perioadei de preaviz, fie să se prevaleze de neîndeplinirea menționată pentru a refuza orice indemnizație de client în cazul în care acesta ar fi aflat despre neîndeplinirea obligațiilor numai după termenul stipulat de încetare a contractului.

II – Acțiunea principală și întrebările preliminare

15.      Volvo Car Germany GmbH (concedentul, denumit în continuare „Volvo Car”) și Autohof Weidensdorf GmbH (concesionarul, denumit în continuare „AHW”) au încheiat în 1993 un contract de concesiune. În același timp, administratorii concesionarului AHW exploatau împreună cu un fost administrator al aceleiași întreprinderi societatea Autovermietung Weidensdorf GbR (denumită în continuare „AVW”). AVW stabilise, printr‑o altă societate, relații comerciale cu Volvo Car reglementate printr‑un acord‑cadru pentru clienții importanți cu privire la reduceri excepționale la livrarea de autovehicule Volvo noi. Conform acestui acord‑cadru, AVW cumpăra autovehicule de la AHW beneficiind de reducerile convenite. AHW percepea pentru aceasta contribuții financiare de la Volvo Car supuse condițiilor generale de acordare a remunerațiilor cuvenite concesionarilor.

16.      Prin scrisoarea din 6 martie 1997, Volvo Car a anunțat AHW cu privire la decizia de a rezilia contractul de concesiune la 31 martie 1999.

17.      În perioada aprilie 1998-iulie 1999, 28 de autovehicule (dintre care 16 înainte de 31 martie 1999) pe care AVW le cumpărase de la AHW au fost revândute anticipat, încălcându‑se acordul‑cadru pentru clienții importanți care impunea deținerea autovehiculelor de către clientul important pentru minimum șase luni. Astfel cum rezultă din decizia de trimitere, susținerea formulată de Volvo Car, potrivit căreia a aflat de această situație de fapt numai după încetarea contractului de concesiune, este acceptată ca fiind veridică în procedura de „recurs”.

18.      Apreciind că articolul 89b din HGB este aplicabil contractului de concesiune, AHW solicită Volvo Car o indemnizație de client și revendică drepturi în baza notelor de credit. Volvo Car consideră că articolul 89b alineatul 3 punctul 2 din HGB se opune acordării unei indemnizații de client în favoarea AHW întrucât aceasta din urmă a obținut contribuții la care nu avusese dreptul din cauza nerespectării, în complicitate cu AVW, a duratei minime de deținere convenite prin contract. Această neîndeplinire a obligațiilor contractuale de către AHW ar fi justificat rezilierea fără preaviz de către Volvo Car a contractului de concesiune dacă ar fi avut cunoștință de aceasta înainte de încetarea contractului.

19.      Landgericht a admis cererea privind indemnizația de client formulată de AHW în limita sumei de 181 159,46 euro și a admis în întregime cererea privind notele de credit, împreună cu dobânzi în ambele cazuri.

20.      Oberlandesgericht a reformat parțial hotărârea primei instanțe în cadrul apelului declarat de Volvo Car în ceea ce privește cuantumul indemnizației de client și al notelor de credit. Această instanță a apreciat că AHW avea dreptul la indemnizație de client de la Volvo Car în temeiul aplicării prin analogie a articolului 89b alineatul 1 din HGB. Oberlandesgericht a ajuns la concluzia că articolul 89b alineatul 3 punctul 2 din HGB trebuie interpretat în conformitate cu articolul 18 litera (a) din directivă. În consecință, în opinia acestei instanțe, motivul serios de reziliere legat de comportamentul culpabil al agentului comercial trebuie să fi constituit cauza deciziei comitentului de a rezilia contractul pentru ca acest agent să fie privat de dreptul său la indemnizație de client. Oberlandesgericht apreciază că, în lipsa unei astfel de legături de cauzalitate, împrejurările concrete ale revânzării anticipate a autovehiculelor și relevanța aspectului dacă Volvo Car a avut cunoștință în prealabil de aceasta nu ar trebui examinate decât în momentul în care se stabilește dacă plata unei indemnizații de client este echitabilă în sensul articolului 89b alineatul 1 punctul 3 din HGB.

21.      Volvo Car a formulat „recurs” împotriva hotărârii pronunțate de Oberlandesgericht.

22.      Considerând că soluționarea acțiunii principale depinde de interpretarea articolului 18 litera (a) din directivă, Bundesgerichtshof a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Articolul 18 litera (a) din [directivă] trebuie interpretat în sensul că se opune unei legislații naționale potrivit căreia dreptul la indemnizație nu se acordă unui agent comercial nici în cazul în care comitentul a reziliat contractul în mod obișnuit, dacă la momentul rezilierii exista un motiv serios de reziliere fără preaviz a contractului din cauza comportamentului culpabil al agentului comercial, dar acest motiv nu a constituit cauza rezilierii?

2)      Dacă o astfel de legislație națională este compatibilă cu directiva, articolul 18 litera (a) din directivă se opune aplicării prin analogie a legislației naționale cu privire la eliminarea dreptului la indemnizație în cazul în care un motiv serios pentru rezilierea contractului fără preaviz din cauza comportamentului culpabil al agentului a apărut numai după luarea deciziei de a înceta contractul în mod obișnuit, iar comitentul a luat cunoștință de acesta numai după încetarea contractului, astfel încât nu mai putea decide o altă reziliere fără preaviz a contractului în temeiul comportamentului culpabil al agentului comercial?”

23.      Volvo Car, guvernul german și Comisia Comunităților Europene au prezentat observații scrise. Pe de altă parte, AHW, guvernul german, precum și Comisia au fost ascultate de Curte în ședința de audiere a pledoariilor din 6 mai 2010.

III – Analiză

24.      Ambele întrebări adresate Curții de Bundesgerichtshof privesc interpretarea articolului 18 litera (a) din directivă, care prevede eliminarea indemnizației de client de care beneficiază un agent comercial, în principiu, în cazul rezilierii contractului de agenție „în cazul în care comitentul a reziliat contractul datorită neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către agentul comercial, fapt care ar justifica rezilierea imediată a contractului de agenție în conformitate cu legislația internă”.

25.      Prin prima întrebare se urmărește, în esență, să se stabilească dacă această dispoziție trebuie interpretată în sensul că se opune unei legislații naționale în temeiul căreia un agent comercial, al cărui contract a fost reziliat, este privat de indemnizația de client în cazul în care comitentul îi reproșează o neîndeplinire a obligațiilor contractuale care a existat la momentul rezilierii acestui contract, dar care nu a constituit cauza acestei rezilieri.

26.      A doua întrebare privește, în esență și în cazul unui răspuns negativ la prima întrebare, aspectul dacă articolul 18 litera (a) din directivă trebuie interpretat în sensul că se opune posibilității ca un agent comercial să fie de asemenea privat de indemnizația sa de client atunci când neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către acest agent a avut loc după decizia comitentului de a rezilia contractul, iar acesta din urmă nu a luat cunoștință de aceasta decât după încetarea contractului.

A –    Cu privire la competența Curții de a răspunde la întrebările preliminare

27.      Înainte de a începe analiza noastră pe fond, trebuie înlăturate în prealabil două obstacole legate de competența Curții de a se pronunța asupra prezentei trimiteri preliminare.

28.      Primul obstacol, invocat de Volvo Car, constă în faptul că, întrucât directiva a cărei interpretare este solicitată privește relațiile dintre agenții comerciali și comitenții lor, Curtea nu ar avea competența să răspundă la întrebările adresate de instanța de trimitere deoarece acțiunea principală se desfășoară între un concesionar și un concedent.

29.      În această privință, remarcăm faptul că din decizia de trimitere rezultă că, în dreptul german, dispozițiile favorabile privind indemnizația de client a agentului comercial sunt aplicabile și în cazul concesionarilor. Așadar, dispozițiile privind indemnizația de client a agentului comercial prevăzute la articolul 89b din HGB se aplică prin analogie unui contract de concesiune, precum cel încheiat de Volvo Car cu AHW. Potrivit unei jurisprudențe constante a Bundesgerichtshof, pentru aceasta este necesar ca un concesionar să facă parte din organizația de vânzări a producătorului sau a furnizorului și ca un concesionar să aibă obligația de a ceda clientela sa producătorului sau furnizorului, astfel încât, după încetarea contractului, acesta să poată exploata eficient și imediat, fără alte demersuri, avantajele legate de clientelă. Or, în acțiunea principală nu se contestă faptul că aceste condiții sunt respectate și că, în dreptul german, un concesionar este asimilat cu un agent comercial.

30.      În opinia noastră, Curtea este competentă să răspundă la întrebările adresate într‑un astfel de caz. Astfel cum menționează Curtea, într‑adevăr, în mod constant, în cadrul cooperării dintre Curte și instanțele naționale instituite prin articolul 267 TFUE, numai instanța națională are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile fiecărei cauze, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. Respingerea de către Curte a unei cereri formulate de o instanță națională este posibilă numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale ori atunci când problema este de natură generală sau ipotetică(3). În consecință, dacă întrebările adresate de instanțele naționale au ca obiect interpretarea unei prevederi de drept al Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe. Într‑adevăr, nu rezultă nici din textul articolului 267 TFUE, nici din obiectul procedurii instituite prin acest articol că autorii tratatului ar fi intenționat să excludă din competența Curții trimiterile preliminare privind o dispoziție de drept al Uniunii în cazul particular în care dreptul național al unui stat membru face trimitere la conținutul acestei dispoziții pentru a determina normele aplicabile unei situații pur interne a acestui stat(4). În opinia Curții, atunci când o legislație națională este, în privința soluționării unor situații pur interne, conformă cu soluțiile adoptate în dreptul Uniunii, în special pentru a evita apariția unor discriminări sau a unor eventuale denaturări ale concurenței, există un interes comunitar cert să se dea o interpretare uniformă dispozițiilor sau noțiunilor preluate din dreptul Uniunii, indiferent de împrejurările în care acestea trebuie aplicate, pentru a se evita pe viitor divergențele de interpretare(5).

31.      Al doilea obstacol legat de competența Curții, invocat de Comisie, privește doar prima întrebare care, întrucât vizează faptul că neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către agentul comercial exista la data rezilierii contractului de agenție fără a constitui cauza acesteia, ar privi o împrejurare care nu are legătură cu situația de fapt din acțiunea principală și, prin urmare, ar avea caracter ipotetic. Într‑adevăr, este cert că neîndeplinirea obligațiilor contractuale reproșată AHW a avut loc după decizia Volvo Car de a înceta contractul, astfel încât doar a doua întrebare coincide întocmai situației de fapt din acțiunea principală. Prin urmare, ar putea părea normal ca răspunsul Curții să se concentreze numai asupra acestei a doua întrebări.

32.      Totuși, nu aceasta este calea pe care o propunem Curții să o urmeze. Într‑adevăr, apreciem ca fiind excesiv să se afirme că prima întrebare nu are în mod evident nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale. Desigur, ipoteza pe care se întemeiază această întrebare nu corespunde întocmai situației de fapt din acțiunea principală. Cu toate acestea, întrebarea menționată pune accentul pe problema principală pe care implică interpretarea articolului 18 litera (a) din directivă și care este determinantă pentru soluționarea acțiunii principale, respectiv dacă se impune sau nu se impune să existe o legătură de cauzalitate între neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către agentul comercial de natură să justifice o reziliere imediată a contractului de agenție și decizia comitentului de a rezilia acest contract pentru a priva acest agent de indemnizația sa de client.

33.      Pe de altă parte, cele două întrebări sunt strâns legate și se completează, cea dintâi constituind în viziunea instanței de trimitere o condiție prealabilă pentru cea de a doua. În acest fel, propunem Curții să conexeze cele două întrebări pentru a oferi un răspuns complet instanței de trimitere și pentru a asigura, în același timp, coerența interpretării care trebuie date articolului 18 litera (a) din directivă.

34.      Prin urmare, în opinia noastră, prezenta trimitere preliminară trebuie înțeleasă în sensul că privește, în principal, aspectul dacă articolul 18 litera (a) din directivă trebuie interpretat în sensul că se opune posibilității ca un agent comercial, al cărui contract a fost reziliat, să fie privat de indemnizația sa de client în cazul în care comitentul demonstrează, după încetarea contractului de agenție, neîndeplinirea obligațiilor contractuale care a avut loc pe durata contractului și care era de natură să justifice rezilierea imediată a acestui contract, dar care nu a constituit cauza acestei rezilieri.

B –    Cu privire la fond

35.      Astfel cum a arătat Bundesgerichtshof în decizia de trimitere, compararea textului articolului 18 litera (a) din directivă cu cel al articolul 89b alineatul 3 punctul 2 din HGB evidențiază faptul că cel dintâi definește mai strict condițiile eliminării dreptului agentului comercial la indemnizație de client.

36.      Într‑adevăr, din textul articolului 18 litera (a) din directivă rezultă că indemnizația de client prevăzută la articolul 17 din aceeași directivă nu este datorată „în cazul în care comitentul a reziliat contractul datorită neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către agentul comercial, fapt care ar justifica rezilierea imediată a contractului de agenție în conformitate cu legislația internă”(6). Prepoziția „datorită” exprimă ideea unei legături de cauzalitate între neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către agent de natură să justifice rezilierea imediată a contractului și decizia comitentului de a înceta contractul.

37.      Prin urmare, dacă ne limităm la o interpretare literală a articolului 18 litera (a) din directivă, am putea fi tentați să interpretăm această dispoziție într‑un mod mai favorabil agentului comercial și să răspundem instanței de trimitere că dispoziția menționată trebuie interpretată în sensul că se opune posibilității ca un agent comercial, al cărui contract a fost reziliat, să fie privat de indemnizația sa de client în cazul în care comitentul demonstrează a posteriori neîndeplinirea obligațiilor contractuale care nu a constituit cauza acestei rezilieri.

38.      Cu toate acestea, în opinia noastră, textul articolului 18 litera (a) din directivă nu este suficient de clar pentru a ne putea limita la o interpretare literală a acestuia. Într‑adevăr, acest text conține o ambiguitate în ceea ce privește aspectul dacă cerința determinantă pentru eliminarea dreptului la indemnizația de client este existența unei legături de cauzalitate între neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către agentul comercial de natură să justifice rezilierea imediată a contractului și decizia comitentului de a înceta contractul sau, mai important, împrejurarea că neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către agentul comercial de natură să justifice rezilierea imediată a contractului a avut loc pe durata contractului. Din acest motiv, interpretarea acestei dispoziții trebuie, în opinia noastră, realizată în lumina structurii și a obiectivelor directivei(7).

39.      În ceea ce privește, în primul rând, structura directivei, apreciem că articolul 18 litera (a) din directivă nu poate fi interpretat în mod izolat, ci trebuie interpretat în corelație cu articolul 3 și cu articolul 16 litera (a) din aceeași directivă pentru a asigura coerența și efectul util ale tuturor acestor dispoziții.

40.      Reamintim în această privință că agentul comercial este ținut, în temeiul articolului 3 din directivă, să respecte anumite obligații. Astfel, agentul comercial trebuie să își îndeplinească misiunea și să dea socoteală cu privire la acest lucru(8).

41.      Obligația agentului comercial de a‑și îndeplini misiunea are un triplu aspect, și anume că agentul trebuie să respecte instrucțiunile primite de la comitentul său, să acționeze cu diligență și să aibă un comportament loial.

42.      Referitor la respectarea instrucțiunilor primite de la comitentul său, trebuie subliniat că, deși agentul comercial se bucură în general de o mare libertate în exercitarea misiunii sale dat fiind că, prin definiție, este un profesionist independent(9), acesta este obligat să respecte instrucțiunile imperative în legătură cu anumite aspecte ale misiunii primite, dacă este cazul, de la comitentul său, cum ar fi, de exemplu, condițiile din contractele pe care le încheie cu clienții.

43.      Pe de altă parte, agentul comercial trebuie să dea dovadă de diligență în îndeplinirea misiunii sale, mai precis trebuie să își execute contractul ca un „bun profesionist”. Această obligație este încălcată, de exemplu, atunci când acesta neglijează să viziteze clientela, când desfășoară o activitate insuficientă, când depune eforturi de promovare inegale în timp și în spațiu sau când are o politică de organizare nesatisfăcătoare.

44.      În sfârșit, agentul comercial are o obligație de loialitate față de comitentul său. În baza acestei obligații, trebuie să asigure confidențialitatea informațiilor privind strategia comercială a comitentului și nu poate accepta să reprezinte o întreprindere care este concurentă cu comitentul său fără acordul acestuia din urmă.

45.      Pe lângă obligația de îndeplinire a misiunii încredințate, agentul comercial este ținut să dea socoteală comitentului său. Această obligație constă în informarea comitentului cu privire la rezultatele misiunii sale și în comunicarea oricărei informații necesare de care dispune. De exemplu, agentul trebuie să furnizeze orice informație utilă cu privire la situația pieței, în special cu privire la concurenții care intervin pe această piață.

46.      Încălcarea acestor obligații atrage după sine sancțiuni.

47.      Articolul 16 litera (a) din directivă lasă astfel statelor membre posibilitatea de a menține sau de a adopta dispoziții care să prevadă rezilierea imediată a contractului în cazul în care una dintre părți nu a reușit să își îndeplinească toate sau o parte din obligațiile care îi revin, în timp ce comitentul este obligat, în principiu, să respecte un termen de preaviz, potrivit articolului 15 din directivă.

48.      Același tip de neîndeplinire a obligațiilor contractuale, care justifică rezilierea imediată a contractului în conformitate cu legislația internă, scutește comitentul, în temeiul articolului 18 litera (a) din directivă, de obligația de a plăti agentului comercial indemnizația de client.

49.      Ideea care stă la baza acestei dispoziții este aceea că agentul comercial nu trebuie să beneficieze de dreptul la indemnizația de client prevăzută la articolul 17 alineatul (2) din directivă decât atunci când aceasta este compatibilă cu interesele comitentului. Acest drept există, așadar, numai în cazul în care agentul comercial nu a acționat împotriva intereselor comitentului. În schimb, dacă prin nerespectarea obligațiilor care îi revin, cum sunt cele prevăzute la articolul 3 din directivă, agentul comercial a acționat încălcând interesele comitentului, rupând astfel legătura de încredere care îi unea, acesta nu mai este demn de a beneficia de protecție. În acest caz, nu se poate impune comitentului să plătească agentului comercial indemnizația de client care are ca obiect recompensarea eforturilor depuse de acest agent, în conformitate cu obligațiile care îi revin, pentru dezvoltarea clientelei comitentului. Faptul determinant în luarea deciziei de a menține sau de a nu menține dreptul la indemnizația de client este, așadar, acela de a ști nu doar dacă agentul comercial îndeplinește condițiile de acordare a unei astfel de indemnizații care figurează la articolul 17 alineatul (2) litera (a) din directivă, ci și dacă și‑a îndeplinit misiunea respectând obligațiile care îi incumbă în temeiul articolului 3 din această directivă.

50.      Pe de altă parte, deși indemnizația de client are ca obiect evitarea unei îmbogățiri nejustificate a comitentului, în măsura în care aceasta reprezintă o contraprestație la profitul pe care acesta continuă să îl obțină, după încetarea contractului, din activitățile desfășurate de agentul comercial pe durata contractului și pentru care acesta nu mai este remunerat, eliminarea unei astfel de indemnizații urmărește, în paralel, împiedicarea unei îmbogățiri nejustificate a agentului comercial care a avut un comportament culpabil. Acordarea unui drept la indemnizația de client agentului comercial în privința căruia s‑a demonstrat că nu și‑a îndeplinit obligațiile contractuale ar constitui o îmbogățire întemeiată pe fraudă, ceea ce legiuitorul Uniunii nu a intenționat cu certitudine la momentul adoptării articolului 18 litera (a) din directivă. În acest sens, această dispoziție urmărește protejarea intereselor comitentului prin evitarea, în special, a unei îmbogățiri a agentului comercial cauzate de o fraudă.

51.      Din prevederile acestei dispoziții rezultă că una dintre principalele condiții pentru pierderea indemnizației de client este aceea ca neîndeplinirea obligațiilor contractuale reproșată agentului comercial să se fi produs pe durata relației contractuale. În opinia noastră, este lipsit de importanță aspectul dacă neîndeplinirea obligațiilor contractuale a avut loc înainte sau după decizia comitentului de a rezilia contractul pentru un alt motiv decât o astfel de neîndeplinire(10). Astfel, o neîndeplinire a obligațiilor contractuale care a avut loc în perioada de preaviz ulterior deciziei de a rezilia contractul în mod obișnuit, cum este cazul în acțiunea principală, justifică în opinia noastră, în principiu, eliminarea indemnizației de client în măsura în care este vorba despre o încălcare a obligațiilor contractuale care îi revin agentului comercial până la încetarea efectivă a contractului.

52.      O altă condiție prevăzută la articolul 18 litera (a) din directivă este ca neîndeplinirea reproșată agentului comercial să fie de natură să justifice rezilierea imediată a contractului în conformitate cu legislația internă, ceea ce sugerează că trebuie să fie vorba despre o neîndeplinire a obligațiilor contractuale de o anumită gravitate. Articolul 89b alineatul 3 punctul 2 din HGB se referă la un „motiv serios de reziliere legat de comportamentul culpabil al agentului comercial”. Ca o comparație, în dreptul francez trebuie să existe o culpă gravă a agentului comercial, ca de exemplu: acte de concurență neloială, referiri insultătoare privind mandantul, comportamente ilicite, încălcări grave ale instrucțiunilor primite sau încălcări grave ale obligației de confidențialitate.

53.      În esență, în opinia noastră, din articolul 18 litera (a) din directivă coroborat cu articolul 3 și cu articolul 16 litera (a) din aceasta rezultă că indemnizația de client nu este, în principiu, datorată de comitent în cazul în care agentul comercial nu și‑a îndeplinit, pe durata contractului, obligațiile contractuale de natură să justifice rezilierea imediată a contractului în conformitate cu legislația internă și cu privire la care comitentul nu este informat decât după încetarea contractului.

54.      A impune ca neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către agentul comercial să se fi produs anterior deciziei comitentului de a rezilia imediat contractul și ca această neîndeplinire să constituie cauza acestei rezilieri nu este, în opinia noastră, în acord cu necesitatea de a sancționa comportamentele culpabile ale agentului comercial, astfel cum rezultă din coroborarea articolului 3, a articolului 16 litera (a) și a articolului 18 litera (a) din directivă.

55.      Într‑adevăr, o astfel de condiție ar conduce la o diferență de tratament între agentul comercial care nu a reușit să își ascundă neîndeplinirea obligațiilor, pe care comitentul o descoperă înainte de încetarea contractului, și agentul care a reușit, în schimb, să o disimuleze, astfel încât neîndeplinirea obligațiilor sale este descoperită de comitent numai după încetarea contractului. În timp ce în cazul primului agent ar fi posibil nu doar să se rezilieze contractul fără preaviz, dar și să fie privat de indemnizația de client, în cazul celui de al doilea agent, al cărui contract nu mai poate fi reziliat fără preaviz, acesta nu ar risca nici sancțiunea pierderii dreptului la indemnizația de client.

56.      Un astfel de diferență de tratament ar echivala cu încurajarea fraudei și ar lipsi de efect util articolul 3 din directivă, producând chiar un efect în sens opus.

57.      Astfel cum subliniază instanța de trimitere referindu‑se la cazul care face obiectul acțiunii principale, atunci când comitentul reziliază contractul de agenție în mod obișnuit și când acesta nu află decât după încetarea contractului de existența unui comportament culpabil al agentului comercial care justifică rezilierea fără preaviz, astfel încât nu a putut rezilia contractul în temeiul acestui comportament, agentul comercial nu mai este demn de a beneficia de protecție decât dacă comitentul ar fi avut cunoștință de comportamentul său pe durata contractului și, prin urmare, ar fi încetat efectiv relațiile contractuale din cauza acestui comportament. Împrejurarea că agentul comercial s‑a făcut vinovat de neîndeplinirea obligațiilor pe durata relației contractuale existente, care justifica rezilierea fără preaviz a contractului, este determinantă prin faptul că articolul 18 litera (a) din directivă elimină în mod imperativ indemnizația de client. O astfel de eliminare imperativă nu poate depinde de împrejurarea dacă agentul comercial reușește să ascundă neîndeplinirea obligațiilor până la încetarea contractului. Într‑adevăr, agentul comercial care reușește acest lucru este la fel de nedemn de a beneficia de protecție ca și agentul comercial a cărui neîndeplinire a obligațiilor a fost descoperită la timp.

58.      Ne raliem de asemenea opiniei exprimate de instanța de trimitere, potrivit căreia trebuie să se țină cont de faptul că, tocmai din cauza rezilierii contractului de agenție de către comitent în mod obișnuit poate exista riscul ca agentul comercial să se folosească de timpul rămas până la încetarea contractului pentru a‑și procura avantaje nejustificate și, în acest fel, să apară comportamente culpabile de a căror existență comitentul nu află până la încetarea contractului, dar care i‑ar fi permis, dacă ar fi avut cunoștință de acestea mai devreme, să rezilieze contractul pentru un motiv serios. Pentru a evita acest tip de comportamente culpabile pe durata contractului și, în special, în perioada de preaviz, comitentul ar trebui să poată cere în orice moment respectarea obligațiilor prevăzute la articolul 3 din directivă care îi revin agentului comercial și ar trebui, așadar, să se poată elibera de obligația de plată a indemnizației de client în cazul în care descoperă astfel de comportamente după încetarea contractului.

59.      În consecință, suntem de părere că articolul 18 litera (a) din directivă trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca agentul comercial, al cărui contract a fost reziliat, să fie privat de indemnizația de client în cazul în care comitentul demonstrează, după încetarea contractului de agenție, neîndeplinirea obligațiilor contractuale care a avut loc pe durata contractului și care era de natură să justifice rezilierea imediată a acestui contract, dar care nu a constituit cauza acestei rezilieri întrucât comitentul nu a avut cunoștință de aceasta decât după rezilierea contractului respectiv.

60.      Această interpretare a articolului 18 litera (a) din directivă este susținută de obiectivele urmărite de directivă.

61.      Directiva vizează în mod indubitabil protecția persoanelor care sunt agenți comerciali, potrivit dispozițiilor acesteia(11). Articolele 17-19 din această directivă în special au ca obiectiv protecția agentului comercial după încetarea contractului, întrucât regimul indemnizației instituit în acest scop de directivă are caracter imperativ(12).

62.      Protecția agenților comerciali nu constituie totuși singurul scop al directivei. Într‑adevăr, astfel cum rezultă din al doilea considerent al acesteia, măsurile de armonizare prevăzute de directivă urmăresc, între altele, eliminarea restricțiilor la derularea activității de agent comercial, uniformizarea condițiilor de concurență în interiorul Uniunii și creșterea siguranței tranzacțiilor comerciale(13). Așadar, regimul prevăzut la articolele 17-19 din directivă are ca obiectiv protejarea, prin intermediul categoriei agenților comerciali, a libertății de stabilire și a unei concurențe nedenaturate pe piața internă(14). În sfârșit, astfel cum rezultă din al treilea considerent al directivei, aceasta are de asemenea ca obiectiv facilitarea schimbului de mărfuri dintre statele membre prin apropierea sistemelor juridice ale acestora în domeniul reprezentării comerciale(15).

63.      Considerăm că aceste obiective, în special cel privind asigurarea unei concurențe nedenaturate pe piața internă, ar fi subminate dacă articolul 18 litera (a) din directivă ar trebui interpretat în sensul că se opune posibilității ca un comportament culpabil, precum cel reproșat AHW, să poată justifica eliminarea indemnizației de client. Într‑adevăr, considerăm indispensabil ca uniformizarea condițiilor de concurență, urmărită de legiuitorul Uniunii, să se realizeze pe baze sănătoase, excluzându‑se o interpretare ce ar crea o breșă de natură să încurajeze comportamentele frauduloase ale unor agenți comerciali mai puțin scrupuloși, mai ales în perioada de preaviz care precedă încetarea contractului de agenție.

64.      Înainte de a ne finaliza considerațiile, dorim să facem următoarele remarci.

65.      Într‑adevăr, trebuie să se ofere un răspuns la argumentul cu privire la care instanța de trimitere precizează că este susținut de o parte a doctrinei din Germania, potrivit căruia, chiar dacă s‑ar reține o interpretare restrictivă a articolului 89b alineatul 3 punctul 2 din HGB și a articolului 18 litera (a) din directivă, comportamentul culpabil al agentului comercial ar putea fi luat în considerare atunci când instanța verifică dacă plata indemnizației de client este echitabilă în sensul articolului 89b alineatul 1 punctul 3 din HGB și al articolului 17 alineatul (2) litera (a) a doua liniuță din directivă.

66.      Amintim că, potrivit acestei ultime dispoziții, agentul comercial are dreptul la indemnizația de client dacă și numai în măsura în care „plata acestei indemnizații este echitabilă având în vedere toate împrejurările”. Examinarea caracterului echitabil joacă astfel rolul unei supape de siguranță puse la dispoziția instanței pentru a ajusta cuantumul indemnizației de client, ținând cont de împrejurările speciale ale cazului în discuție, eventual chiar pentru a elimina, în cazuri extreme, orice indemnizație de client(16).

67.      Deși instanțele naționale dispun de o largă putere de apreciere în examinarea caracterului echitabil, totuși aceasta nu echivalează cu un regim imperativ de eliminare a oricărei indemnizații de client în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către un agent comercial, de natură să justifice rezilierea imediată a contractului în conformitate cu legislația internă. Așadar, în opinia noastră, examinarea caracterului echitabil nu se poate substitui dispoziției privind eliminarea indemnizației de client, prevăzută la articolul 18 litera (a) din directivă, care are caracter imperativ(17).

68.      Pe de altă parte, trebuie precizat că statele membre au libertatea de a opta pentru regimul indemnizației de client prevăzut la articolul 17 alineatul (2) din directivă sau pentru regimul reparării prejudiciului prevăzut la alineatul (3) al aceluiași articol 17. Or, este important de subliniat că această ultimă dispoziție nu face nicio referire la echitate, astfel încât soluția care presupune luarea în considerare a comportamentului culpabil al agentului comercial la examinarea caracterului echitabil nu ar fi, în orice caz, relevantă pentru statele membre care au optat pentru regimul reparării prejudiciului. O astfel de soluție nu poate, așadar, să constituie o alternativă generală la eliminarea imperativă a indemnizației de client ce rezultă din articolul 18 litera (a) din directivă.

69.      În schimb, aplicarea soluției ca agentul comercial să fie privat de indemnizația de client atunci când a săvârșit, pe durata contractului, o încălcare ce justifică rezilierea imediată a contractului este de natură să confere instanței naționale o putere de apreciere identică, oricare ar fi soluția pentru care au optat statele membre, întrucât numai instanța are competența de a evalua gravitatea unei astfel de încălcări. Astfel, în ipoteza în care comitentul ar fi avut cunoștință de această încălcare anterior încetării contractului, dar ar fi tolerat‑o, nu este exclus ca lipsa oricărei imputări sau avertizări a agentului comercial de către comitent să poată avea efect asupra dreptului acestui agent la indemnizație de client. Într‑adevăr, într‑un astfel de caz s‑ar putea susține, în temeiul articolului 3, al articolului 16 litera (a) și al articolului 18 litera (a) din directivă, că, dată fiind toleranța de care a dat dovadă comitentul prin nerezilierea imediată a contractului, neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către agentul comercial nu ar fi suficient de gravă, încât să îl priveze de indemnizația sa de client.

IV – Concluzie

70.      Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Bundesgerichtshof după cum urmează:

„Articolul 18 litera (a) din Directiva 86/653/CEE a Consiliului din 18 decembrie 1986 privind coordonarea legislației statelor membre referitoare la agenții comerciali independenți trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca agentul comercial, al cărui contract a fost reziliat, să fie privat de indemnizația de client în cazul în care comitentul demonstrează, după încetarea contractului de agenție, neîndeplinirea obligațiilor contractuale care a avut loc pe durata contractului și care era de natură să justifice rezilierea imediată a acestui contract, dar care nu a constituit cauza acestei rezilieri întrucât comitentul nu a avut cunoștință de aceasta decât după rezilierea contractului respectiv.”

1 – Limba originală: franceza.

2 – JO L 382, p. 17, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 176, denumită în continuare „directiva”.

3 – A se vedea, referitor la aceeași directivă, în special Hotărârea din 16 martie 2006, Poseidon Chartering (C‑3/04, Rec., p. I‑2505, punctul 14 și jurisprudența citată).

4 – Ibidem (punctul 15 și jurisprudența citată).

5 – Ibidem (punctul 16 și jurisprudența citată).

6 – Sublinierea ne aparține. O formulare similară regăsim în alte limbi oficiale ale Uniunii, de exemplu, în engleză („because of default attributable to the commercial agent”), în germană („wegen eines schuldhaften Verhaltens des Handelsvertreters”), în italiană („per un’inadempienza imputabile all’agente commerciale”) și în spaniolă („por un incumplimiento imputable al agente comercial”).

7 – A se vedea în această privință Hotărârea din 26 martie 2009, Semen (C‑348/07, Rep., p. I‑2341, punctul 13 și jurisprudența citată).

8 – A se vedea Pétel, P., „Agenți comerciali”, în Jurisclasseur commercial, fascicula 331.

9 – A se vedea articolul 1 alineatul (2) din directivă.

10 – Amintim în acest sens că, potrivit articolului 15 alineatul (1) din directivă, „[c]ontractul de agenție încheiat pe o perioadă nedeterminată poate fi reziliat de oricare dintre părți prin înștiințare”.

11 – Hotărârea din 30 aprilie 1998, Bellone (C‑215/97, Rec., p. I‑2191, punctul 13).

12 – Hotărârea din 9 noiembrie 2000, Ingmar (C‑381/98, Rec., p. I‑9305, punctul 21).

13 – Ibidem (punctul 23).

14 – Ibidem (punctul 24).

15 – Hotărârea din 23 martie 2006, Honyvem Informazioni Commerciali (C‑465/04, Rec., p. I‑2879, punctul 19).

16 – Reluăm aici termenii utilizați de avocatul general Poiares Maduro pentru a descrie examinarea caracterului echitabil la punctul 47 din Concluziile prezentate în cauza care a determinat pronunțarea Hotărârii Honyvem Informazion Commerciali, citată anterior.

17 – A se vedea în acest sens Hotărârea Ingmar, citată anterior (punctele 21 și 22).

Full & Egal Universal Law Academy