13.3.2010
RO
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
C 63/23
Recurs introdus la 4 decembrie 2009 de Comisia Europeană împotriva Hotărârii Tribunalului de Primă Instanță (Camera a șaptea) pronunțate la 23 septembrie 2009 în cauza T-263/07, Republica Estonia/Comisia Europeană
(Cauza C-505/09 P)
2010/C 63/38
Limba de procedură: estona
Părțile
Recurentă: Comisia Europeană (reprezentanți: E. Kružíková, E. White și E. Randvere)
Celelalte părți în proces: Republica Estonia, Republica Lituania, Republica Slovacă, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord
Concluziile recurentei
—
Anularea hotărârii atacate;
—
obligarea Republicii Estonia la plata cheltuielilor de judecată.
Motivele și principalele argumente
Estonia consideră că Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță al Comunităților Europene (denumit în continuare: „Tribunalul”) trebuie anulată pentru următoarele motive:
1.
Pronunțându-se în favoarea admisibilității acțiunii în anulare în ceea ce privește articolul 1 alineatele (3) și (4) precum și articolul 3 alineatele (2) și (3) din Decizia Comisiei din 4 mai 2007 (privind planul național de cotelor de emisie de gaze cu efect de seră, notificat de Republica Estonia în conformitate cu Directiva 2003/87/CE (1) a Parlamentului European și a Consiliului), Tribunalul a încălcat articolul 21 din Statutul Curții de Justiție și articolul 44 alineatul (1) punctul (c) din Regulamentul de procedură al Tribunalului. În mod greșit s-a pronunțat Tribunalul în favoarea admisibilității cererii introductive împotriva deciziei în totalitatea sa, chiar dacă reclamanta nu a prezentat motive de anulare decât în ceea ce privește articolul 1 alineatele (1) și (2), articolul 2 alineatele (1) și (2) și articolul 3 alineatul (1).
2.
Tribunalul a făcut o greșită aplicare a articolului 9 alineatele (1) și (3) din directivă, interpretând în mod eronat principiul general al egalității de tratament și obiectivul directivei la stabilirea de către Tribunal a domeniului de aplicare și a întinderii puterii de control a Comisiei precum și a exercitării acesteia în conformitate cu articolul 9 alineatul (3) din Directivă. Planurile de alocare nu sunt măsuri clasice de transpunere a unei directive, care să poată fi apreciate a posteriori. Acceptarea și utilizarea, de către fiecare stat membru, a propriilor informații, care nu sunt controlate, creează un risc de inegalitate de tratament între statele membre. Obiectivele directivei nu pot fi atinse decât în cazul în care cererea în domeniul cotelor de emisie depășește oferta. Trebuie să se facă distincția între limita maximă a cotelor ce pot fi alocate și cantitatea maximă de cote ce pot fi alocate.
3.
Tribunalul a interpretat în mod eronat domeniul de aplicare al principiului bunei administrări. Elaborarea planului de alocare fiind o sarcină ce revine statelor membre, Comisia nu avea competența de a suplini lacunele acestor planuri, ci pe aceea de a aprecia conformitatea planului de alocare în raport cu directiva.
4.
Tribunalul a săvârșit o eroare de calificare juridică a dispozițiilor deciziei atacate, în măsura în care a declarat că celelalte dispoziții ale deciziei atacate nu pot fi disociate de articolul 1 alineatele (1) și (2), de articolul 2 alineatele (1) și (2), precum și de articolul 3 alineatul (1) și, în consecință, a anulat decizia în ansamblu. În realitate, nu există o astfel de imposibilitate de disociere, având în vedere că rezultă cu claritate din structura și din motivarea deciziei Comisiei că fiecare alineat al articolului 2 este indisolubil legat de alineatul corespunzător al articolului 1, dar nu se află într-un raport indisolubil cu celelalte alineate ale articolului 2. Aceeași este situația în ceea ce privește alineatele articolului 1.
(1) Directiva 2003/87/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 octombrie 2003 de stabilire a unui sistem de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră în cadrul Comunității și de modificare a Directivei 96/61/CE (JO L 275, p. 32, Ediție specială, 15/vol. 10, p. 78).
Full & Egal Universal Law Academy