27.2.2010
RO
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
C 51/22
Recurs introdus la 18 decembrie 2009 de Vladimir Ivanov împotriva Ordonanței Tribunalului de Primă Instanță (Camera a treia) pronunțate la 30 septembrie 2009 în cauza T-166/08, Ivanov/Comisia
(Cauza C-532/09 P)
2010/C 51/36
Limba de procedură: franceza
Părțile
Recurent: Vladimir Ivanov (reprezentant: F. Rollinger, avocat)
Cealaltă parte în proces: Comisia Europeană
Concluziile recurentului
—
Declararea admisibilității recursului;
—
declararea temeiniciei recursului;
—
anularea Ordonanței Tribunalului de Primă instanță din 30 septembrie 2009;
—
statuarea conform cererii de sesizare a instanței;
—
obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată efectuate în fața celor două instanțe.
Motivele și principalele argumente
În susținerea recursului său recurentul invocă trei motive.
Prin intermediul primului motiv, care prezintă două laturi, acesta susține că Tribunalul nu ar fi trebui să aplice rezerva abuzului de procedură pentru a motiva inadmisibilitatea acțiunii sale în răspundere extracontractuală din moment ce domeniul de aplicare foarte limitat al acestei rezerve nu ar privi decât cazurile excepționale în care acțiunea în despăgubiri urmărește să obțină plata unei sume identice cu cea pe care recurentul ar fi obținut-o în caz de succes al unei acțiuni în anulare. Or, în speță, acțiunea în desbăgubiri introdusă de recurent ar fi total autonomă, acesta din urmă solicitând să se constate răspunderea extracontractuală a Comisiei pentru comportamentul adoptat în privința sa, și pentru lipsa obținerii unei situații financiare identice cu cea pe care ar fi avut-o în caz de anulare a deciziilor Comisiei.
În acest context, recurentul consideră, în plus, că rezerva abuzului de procedură nu poate fi invocată din oficiu de Tribunal, întrucât sarcina probei unui astfel de abuz îi revine pârâtei.
Prin intermediul celui de al doilea motiv, recurentul susține că Tribunalul a comis o eroare de drept prin solicitarea constatării unui comportament ilicit al Comisiei drept condiție prealabilă pentru constatarea răspunderii sale extracontractuale, deși nelegalitatea comportamentului instituțiilor europene nu s-ar regăsi printre condițiile reținute de jurisprudența cea mai recentă a Tribunalului pentru constatarea răspunderii instituțiilor menționate.
Prin intermediul celui de al treilea motiv, recurentul consideră, în final, că prin faptul că a statuat că o acțiune în anulare ar fi fost mai adecvată decât o acțiune în despăgubiri, ordonanța atacată a adus atingere dreptului său la un control jurisdicțional efectiv, astfel cum acesta este recunoscut de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.
Full & Egal Universal Law Academy