EUR-Lex -  62009CP0550 - RO

LUAREA DE POZIȚIE A AVOCATULUI GENERAL

PAOLO Mengozzi

prezentată la 17 mai 20101(1)

Cauza C‑550/09

Der Generalbundesanwalt beim Bundesgerichtshof

împotriva

E,

F

[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Oberlandesgericht Düsseldorf (Germania)]

„Măsuri restrictive specifice îndreptate împotriva anumitor persoane și entități în vederea combaterii terorismului – Decizia Consiliului de înscriere a unei organizații pe lista prevăzută la articolul 2 alineatul (3) din Regulamentul (CE) nr. 2580/2001 – Validitate – Interdicția de a pune resurse economice la dispoziția unei organizații care figurează pe lista respectivă – Domeniu de aplicare”

1.        Prezenta cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește validitatea înscrierii pe lista persoanelor, grupurilor și a entităților cărora li se aplică Regulamentul (CE) nr. 2580/2001 al Consiliului din 27 decembrie 2001 privind măsuri restrictive specifice îndreptate împotriva anumitor persoane și entități în vederea combaterii terorismului(2) a unei organizații care nu a acționat în justiție împotriva măsurilor de înghețare a fondurilor care o privesc, pe de o parte, și interpretarea articolelor 2 și 3 din regulamentul respectiv, pe de altă parte.

I –    Cadrul juridic

A –    Rezoluția 1373 (2001) a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite

2.        La 28 septembrie 2001, Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite (denumit în continuare „Consiliul de Securitate”) a adoptat Rezoluția 1373 (2001) de stabilire a strategiilor de combatere prin toate mijloacele a terorismului și în special de combatere a finanțării acestuia. Punctul 1 litera (c) din această rezoluție prevede, printre altele, că toate statele membre îngheață imediat fondurile și alte bunuri financiare sau resurse economice ale persoanelor care comit ori încearcă să comită acte teroriste sau participă ori facilitează comiterea de acte teroriste, ale entităților deținute sau controlate de asemenea persoane și ale persoanelor și entităților care acționează în numele sau la îndrumarea unor asemenea persoane ori entități.

B –    Pozițiile comune 2001/930/PESC și 2001/931/PESC

3.        Considerând că era necesară o acțiune a Comunității Europene pentru a pune în aplicare Rezoluția 1373 (2001) a Consiliului de Securitate, la 27 decembrie 2001, Consiliul Uniunii Europene a adoptat, în temeiul articolelor 15 UE și 34 UE, Poziția comună 2001/930/PESC privind combaterea terorismului(3) și Poziția comună 2001/931/PESC privind aplicarea de măsuri specifice pentru combaterea terorismului(4).

4.        Potrivit articolului 1 alineatul (1) din Poziția comună 2001/931, aceasta se aplică „persoanelor, grupurilor și entităților implicate în acte de terorism, a căror listă este prevăzută în anexă”.

5.        Articolul 1 alineatele (2) și (3) din Poziția comună 2001/931 definește ce trebuie să se înțeleagă prin „persoane, grupuri și entități implicate în acte de terorism” și, respectiv, prin „act de terorism”.

6.        Potrivit articolului 1 alineatul (4) din Poziția comună 2001/931, lista care figurează în anexă este întocmită pe baza unor informații precise sau a unor elemente de dosar care arată că s‑a luat o decizie de către o autoritate competentă față de persoanele, grupurile și entitățile vizate, fie că este vorba de inițierea unor cercetări sau a urmăririi penale pentru un act terorist ori de tentativa de a săvârși, de a participa la sau de a facilita un astfel de act, bazate pe probe sau indicii serioase și credibile, fie că este vorba de o condamnare pentru astfel de fapte. Prin „autoritate competentă” trebuie să se înțeleagă o autoritate judiciară sau, în cazul în care autoritățile judiciare nu au nicio competență în domeniul reglementat de prezentul alineat, o autoritate competentă echivalentă în acest domeniu.

7.        Potrivit articolului 1 alineatul (6) din Poziția comună 2001/931, numele persoanelor și ale entităților incluse pe lista din anexă vor face obiectul unei revizuiri la intervale regulate, cel puțin o dată pe semestru, pentru a se asigura că menținerea lor pe listă rămâne justificată.

8.        Potrivit articolelor 2 și 3 din Poziția comună 2001/931, Comunitatea, acționând în limitele competențelor pe care i le conferă Tratatul CE, ordonă înghețarea fondurilor și a altor active financiare sau resurse economice ale persoanelor, grupurilor și entităților a căror listă este prevăzută în anexă și se asigură că aceste fonduri, active financiare sau resurse economice sau servicii financiare sau alte servicii conexe nu sunt, direct sau indirect, puse la dispoziția acestora.

C –    Regulamentul nr. 2580/2001 și deciziile de punere în aplicare a articolului 2 alineatul (3) din acesta

9.        Considerând că era necesar un regulament pentru a pune în aplicare la nivel comunitar măsurile descrise în Poziția comună 2001/931, la 27 decembrie 2001, Consiliul a adoptat, pe baza articolelor 60 CE, 301 CE și 308 CE, Regulamentul nr. 2580/2001.

10.      Din articolul 2 alineatul (1) litera (a) din acest regulament reiese că, sub rezerva derogărilor pe care le autorizează, se îngheață toate fondurile, alte active financiare și resurse economice care aparțin, se află în posesia sau sunt deținute de o persoană fizică sau juridică, grup sau entitate inclusă pe lista menționată la alineatul (3).

11.      De asemenea, potrivit articolului 2 alineatul (1) litera (b) din acest regulament, „fondurile, alte active financiare și resurse economice nu se pun, direct sau indirect, la dispoziția unei persoane fizice sau juridice, unui grup sau unei entități incluse pe lista menționată la alineatul (3) și nici nu pot fi utilizate în beneficiul acestora”. Prin alineatul (2) al aceluiași articol se interzice furnizarea de servicii financiare către sau în beneficiul acestor persoane, grupuri sau entități.

12.      Potrivit articolului 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2580/2001, Consiliul, hotărând în unanimitate, stabilește, revizuiește și modifică lista persoanelor, grupurilor și entităților cărora li se aplică regulamentul, în conformitate cu dispozițiile articolului 1 alineatele (4)-(6) din Poziția comună 2001/931.

13.      Articolul 9 din Regulamentul nr. 2580/2001 prevede că fiecare stat membru stabilește sancțiunile care trebuie să fie impuse în cazul încălcării regulamentului și că aceste sancțiuni trebuie să fie eficace, proporționale și disuasive.

14.      Lista inițială a persoanelor, grupurilor și entităților cărora li se aplică Regulamentul nr. 2580/2001 a fost stabilită prin Decizia 2001/927/CE a Consiliului din 27 decembrie 2001 privind instituirea listei prevăzute la articolul 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2580/2001(5).

15.      Prin Decizia 2002/334/CE din 2 mai 2002 de punere în aplicare a articolului 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2580/2001 și de abrogare a Deciziei 2001/927(6), Consiliul a adoptat o listă actualizată a persoanelor, grupurilor și entităților cărora li se aplică regulamentul respectiv. Pe această listă, la punctul 10 rubrica 2, intitulată „Grupuri și entități”, figurează „Armata/Frontul/Partidul Revoluționar Popular de Eliberare (DHKP/C), [Devrimci Sol (Stânga Revoluționară), Dev Sol]” (denumită în continuare „DHKP‑C”).

16.      Lista prevăzută la articolul 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2580/2001 a fost actualizată în mod regulat prin intermediul mai multor decizii ulterioare, printre care Decizia 2006/379/CE a Consiliului din 29 mai 2006 de punere în aplicare a articolului 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2580/2001 și de abrogare a Deciziei 2005/930/CE(7). Numele DHKP‑C a fost menținut permanent pe această listă de actele respective.

17.      Potrivit considerentelor (3)-(7) ale Deciziei 2007/445/CE a Consiliului din 28 iunie 2007 de punere în aplicare a articolului 2 alineatul (3) din Regulamentul (CE) nr. 2580/2001 și de abrogare a Deciziilor 2006/379 și 2006/1008/CE(8), Consiliul a prezentat, pentru fiecare dintre persoanele, grupurile și entitățile pentru care acest lucru a fost posibil din punct de vedere practic, o expunere de motive în care se explică motivele pentru care au fost menționate în Decizia 2006/379. Prin intermediul unui aviz publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene la 25 aprilie 2007(9), acesta le‑a informat de intenția sa de a le menține pe această listă, precum și de posibilitatea pe care o au de a‑i adresa o cerere de acces la expunerea de motive. În urma unei revizuiri complete a listei, ținând seama de observațiile și documentele care îi fuseseră prezentate de anumite persoane, grupuri și entități implicate, acesta a concluzionat că persoanele, grupurile și entitățile enumerate în anexa la Decizia 2007/445 fuseseră implicate în acte de terorism în sensul articolului 1 alineatele (2) și (3) din Poziția comună 2001/931, că o decizie cu privire la acestea fusese adoptată de către o autoritate competentă în sensul alineatului (4) al aceluiași articol 1 și că acestea trebuiau să facă în continuare obiectul măsurilor restrictive specifice prevăzute în Regulamentul nr. 2580/2001.

18.      Pe lista cuprinsă în anexa la Decizia 2007/445, listă care, astfel cum rezultă din articolele 1 și 2 din decizia respectivă, înlocuiește, printre altele, lista din Decizia 2006/379, figurează, la punctul 26 din rubrica 2, intitulată „Grupuri și entități”, DHKP/C.

D –    Dreptul național

19.      În temeiul articolului 9 din Regulamentul nr. 2580/2001, Republica Federală Germania a decis să prevadă sancțiuni penale pentru încălcarea interdicțiilor prevăzute de acest regulament.

20.      În versiunea aplicabilă până la 7 aprilie 2006, articolul 34 alineatul (4) din Legea privind comerțul exterior (Außenwirtschaftsgesetz, denumită în continuare „AWG”) avea următorul cuprins:

„Orice persoană care încalcă o dispoziție din prezenta lege sau dintr‑un regulament adoptat pentru punerea sa în aplicare ori un act juridic al Comunităților Europene prin care se urmărește restrângerea schimburilor externe, care este publicat în Bundesgesetzblatt sau în Bundesanzeiger și are rolul de a pune în aplicare o măsură de sancțiune economică decisă de Consiliul de Securitate […] în temeiul capitolului VII din Carta Organizației Națiunilor Unite se pedepsește cu o pedeapsă privativă de libertate care nu poate fi mai mică de 2 ani. În cazuri de gravitate redusă, sancțiunea este o pedeapsă privativă de libertate de la 3 luni la 5 ani.”

21.      În urma unei modificări a legii respective, versiunea actuală a articolului 34 alineatul (4) punctul 2 din AWG are următorul cuprins:

„Se pedepsește cu o pedeapsă privativă de libertate de la 6 luni la 5 ani orice persoană care

[…]

(4):

[…]

2.      încalcă o interdicție de export, de vânzare, de livrare, de punere la dispoziție, de transmitere, de furnizare de servicii, de investiție, de susținere sau de eludare, publicată în Bundesanzeiger, direct aplicabilă și prevăzută de un act juridic al Comunităților […] care are rolul de a pune în aplicare o sancțiune economică decisă de Consiliu […] în domeniul politicii externe și de securitate comune.”

22.      Articolul 34 alineatul (6) punctul 4 din AWG prevede că se pedepsește cu o pedeapsă privativă de libertate care nu poate fi mai mică de 2 ani „orice persoană care săvârșește un act prevăzut la alineatele (1), (2) sau (4) cu titlu profesional sau în calitate de membru al unei grupări la care s‑a asociat în vederea săvârșirii continue a unor astfel de infracțiuni, cu participarea unui alt membru al grupării”.

E –    Hotărârile Tribunalului de Primă Instanță al Comunităților Europene cu privire la legalitatea deciziilor de includere pe lista prevăzută la articolul 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2580/2001

23.      Printr‑o serie de hotărâri pronunțate între anii 2006 și 2008, Tribunalul a admis acțiuni introduse de particulari sau de organizații înscriși pe lista prevăzută la articolul 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2580/2001 în vederea anulării actelor Consiliului prin care au fost incluși pe lista respectivă.

24.      În prima dintre aceste hotărâri, pronunțată la 12 decembrie 2006, Organisation des Modjahedines du peuple d’Iran/Consiliul(10), Tribunalul a anulat decizia Consiliului de aplicare a măsurilor prevăzute de Regulamentul nr. 2580/2001 în privința organizației reclamante.

25.      În motivarea acestei hotărâri, în ceea ce privește în primul rând încălcarea dreptului la apărare al organizației reclamante, Tribunalul a amintit, mai întâi, că respectarea acestui drept constituie un principiu fundamental al dreptului comunitar și că acest principiu impune ca oricărei persoane căreia i se poate aplica o sancțiune să i se asigure posibilitatea de a‑și face cunoscută în mod util opinia cu privire la elementele reținute în sarcina sa ca temei al sancțiunii(11).

26.      În continuare, Tribunalul a înlăturat argumentul Consiliului și al Regatului Marii Britanii și Irlandei de Nord potrivit căruia o astfel de garanție nu poate fi invocată în contextul adoptării unei decizii de înghețare a fondurilor în temeiul Regulamentului nr. 2580/2001(12), precizând în această privință că decizia atacată de OMPI, având în același timp o natură normativă și producând efecte erga omnes, o privește direct și individual pe reclamantă, față de care constituia un act de aplicare a unei măsuri individuale constând într‑o sancțiune economică și financiară(13).

27.      În consecință, Tribunalul a definit obiectul garantării dreptului la apărare în contextul litigiului, făcând distincția în acest scop între decizia inițială de înghețare a fondurilor prevăzută la articolul 1 alineatul (4) din Poziția comună 2001/931, pe de o parte, și deciziile ulterioare de menținere a înghețării fondurilor după reexaminarea periodică prevăzută la articolul 1 alineatul (6) din aceeași poziție comună, pe de altă parte. Potrivit Tribunalului, în primul caz, respectarea dreptului la apărare impune, în principiu, pe de o parte, ca persoanei interesate să i se comunice de către Consiliu informațiile precise sau elementele din dosar care arată că o decizie corespunzătoare definiției prevăzute la 1 alineatul (4) din Poziția comună 2001/931 a fost adoptată în privința sa de către o autoritate competentă a unui stat membru și, pe de altă parte, ca acesteia să i se asigure posibilitatea de a‑și valorifica în mod util punctul de vedere cu privire la informațiile sau elementele din dosar. În al doilea caz, respectarea dreptului la apărare impune, în mod asemănător, pe de o parte, ca persoanei interesate să i se comunice informațiile sau elementele din dosar care justifică, potrivit Consiliului, menținerea sa pe listele în litigiu și, pe de altă parte, să i se asigure posibilitatea de a‑și valorifica în mod util punctul de vedere cu privire la acest subiect(14).

28.      În ceea ce privește, în al doilea rând, obligația de motivare, Tribunalul a apreciat că, exceptând cazul în care considerații imperative referitoare la siguranța Comunității sau a statelor membre ori la desfășurarea relațiilor lor internaționale se opun, motivarea unei decizii inițiale de înghețare a fondurilor trebuie să privească cel puțin, în mod specific și concret, fiecare dintre elementele care justifică adoptarea sa, în conformitate cu articolul 1 alineatul (4) din Poziția comună 2001/931, precum și, dacă este cazul, eventualele elemente noi și să indice motivele pentru care Consiliul, în exercitarea puterii sale discreționare de apreciere, consideră că persoana interesată trebuie să facă obiectul unei astfel de măsuri. Acesta a precizat de asemenea că, sub aceleași rezerve, motivarea unei decizii subsecvente de înghețare a fondurilor trebuie să indice motivele specifice și concrete pentru care Consiliul consideră, după reexaminare, că înghețarea fondurilor persoanei interesate rămâne justificată.

29.      În ceea ce privește, în al treilea rând, dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă, Tribunalul a subliniat că controlul legalității unei decizii de înghețare a fondurilor adoptate în temeiul articolului 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2580/2001 cuprinde și aprecierea faptelor și a împrejurărilor invocate pentru justificarea acesteia, precum și verificarea elementelor de probă și a informațiilor pe care se întemeiază această apreciere. Acest control trebuie să privească de asemenea respectarea dreptului la apărare și a obligației de motivare, precum și, dacă este cazul, temeinicia considerațiilor imperative invocate în mod excepțional de Consiliu pentru a nu îndeplini aceste obligații(15). Tribunal a precizat că „acest control se dovedește cu atât mai mult indispensabil cu cât constituie singura garanție procedurală care permite să se asigure un just echilibru între cerințele combaterii terorismului internațional și protecția drepturilor fundamentale”(16).

30.      Aplicând în speță principiile astfel elaborate, Tribunalul a arătat întâi că „reglementarea relevantă, și anume Regulamentul nr. 2580/2001 și Poziția comună 2001/931, la care acesta face trimitere, nu prevede în mod explicit nicio procedură de comunicare a elementelor incriminatoare și nicio procedură de audiere a persoanelor interesate, fie înainte, fie concomitent cu adoptarea unei decizii inițiale de înghețare a fondurilor lor sau, în contextul adoptării deciziilor ulterioare, în vederea obținerii retragerii lor de pe lista în litigiu”(17). În continuare, Tribunalul a constatat că la niciun moment anterior introducerii acțiunii elementele incriminatoare nu fuseseră comunicate reclamantei. Aceleași considerații au fost apreciate ca fiind aplicabile mutatis mutandis în ceea ce privește verificarea respectării obligației de motivare. În sfârșit, Tribunalul a arătat că, în lipsa oricărei indicații în decizia atacată a motivelor specifice și concrete care o justificau, nu este în măsură să procedeze la controlul legalității acestei decizii. Acesta a concluzionat, așadar, că decizia atacată nu era motivată, că fusese adoptată în cadrul unei proceduri în care dreptul la apărare al reclamantei nu fusese respectat și că nu era în măsură să procedeze la controlul jurisdicțional al legalității acestei decizii.

31.      În consecință, Tribunalul a anulat decizia atacată „în măsura în care o privește pe reclamantă”.

32.      Prin mai multe hotărâri ulterioare, au fost admise acțiunile introduse de organizații(18) sau de particulari(19) înscriși pe lista în discuție, în temeiul unor motive în mare parte similare cu cele expuse mai sus. În toate aceste cazuri, Tribunalul a anulat deciziile atacate numai în măsura în care priveau organizația sau particularul care introdusese acțiunea.

II – Acțiunea principală și întrebările preliminare

33.      Procedura penală referitoare la E și la F (denumiți în continuare „inculpații”) se întemeiază pe un act de punere sub acuzare emis de Generalbundesanwalt beim Bundesgerichtshof (Germania) (denumit în continuare „Generalbundesanwalt”) la 6 octombrie 2009, în care acestora li se reproșează că, de la 30 august 2002 până la 5 noiembrie 2008, data arestării lor, au fost membri ai DHKP/C, organizație al cărei obiectiv este, potrivit acestui act, răsturnarea ordinii de stat din Turcia prin intermediul luptei armate. Aceste fapte prezumate de apartenență la un grup terorist în străinătate constituie fundamentul arestării lor preventive.

34.      Tot potrivit actului de punere sub acuzare, pe întreaga durată a apartenenței lor la DHKP‑C, inculpații, însărcinați să conducă subunitățile geografice („Bölge”) ale acestei organizații în Germania, ar fi organizat, în cadrul misiunii lor principale, care consta în furnizarea de fonduri organizației menționate, campaniile anuale de colectare de donații în beneficiul acesteia și au transmis fondurile colectate către cele mai înalte foruri ale acesteia. În plus, aceștia ar fi jucat un rol decisiv în organizarea și în desfășurarea de evenimente, precum și în vânzarea de publicații ale partidului destinate să colecteze fonduri pentru DHKP‑C și ar fi transmis fondurile respective organizației menționate. Aceștia nu ar fi fost în necunoștință de cauză în legătură cu faptul că banii astfel colectați urmăreau, cel puțin în parte, finanțarea activităților teroriste ale organizației.

35.      În plus, unul dintre cei doi inculpați ar fi selecționat curieri adecvați pentru transportul de arme și de explozibil spre Turcia și ar fi dobândit tușiere și ștampile care să permită falsificarea documentelor de identitate ale membrilor DHKP‑C.

36.      În perioada vizată de respectivul act de punere sub acuzare, inculpații ar fi colectat și transmis organizației, primul, cel puțin 215 809 euro, iar celălalt, cel puțin 105 051 de euro.

37.      În acest context, instanța de trimitere este confruntată cu îndoieli referitoare la Regulamentul nr. 2580/2001.

38.      În primul rând, instanța de trimitere arată că hotărârile Tribunalului menționate la punctele 23-32 din prezenta luare de poziție (denumite în continuare „hotărârile Tribunalului”) ridică îndoieli cu privire la validitatea înscrierii DHKP‑C pe lista prevăzută la articolul 2 alineatul (3) din acest regulament.

39.      Aceasta arată totuși că în actul de punere sub acuzare emis de Generalbundesanwalt se invocă, pe de o parte, că înscrierea DHKP‑C pe listă este „valabilă” de la început întrucât nu a fost constatată nulitatea sa în cadrul unei proceduri jurisdicționale și, pe de altă parte, că, chiar dacă s‑ar presupune că această înscriere nu a fost efectuată inițial în mod valabil, a fost validată în mod retroactiv din cauza procedurii modificate de punere în aplicare a articolului 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2580/2001, aplicată în vederea adoptării Deciziei 2007/445.

40.      Cu toate acestea, unul dintre cei doi inculpați ar susține că înscrierea DHKP‑C pe listă este nulă cel puțin în ceea ce privește perioada anterioară modificării procedurii în cauză și că, în consecință, o astfel de înscriere nu putea constitui temeiul caracterului sancționabil al faptelor care îi sunt reproșate, în pofida faptului că organizația vizată nu a introdus nicio acțiune în justiție împotriva înscrierii sale pe această listă.

41.      În al doilea rând, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la aplicabilitatea Regulamentului nr. 2580/2001 unei persoane care este ea însăși membră a unei organizații înscrise pe lista întocmită în temeiul articolului 2 alineatul (3) din regulamentul respectiv, atunci când această persoană furnizează organizației fonduri, alte active financiare, precum și resurse economice sau participă la această furnizare sau la activități care urmăresc eludarea articolului 2 din acest regulament.

42.      În al treilea rând, chiar dacă s‑ar presupune că domeniul de aplicare ratione personae al Regulamentului nr. 2580/2001 cuprinde membrii unei organizații înscrise pe listă, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la problema dacă primirea de fonduri de către un membru însărcinat să colecteze donații și transmiterea lor ulterioară de către acest membru în interiorul organizației intră în domeniul de aplicare ratione materiae al articolelor 2 și 3 din acest regulament.

43.      Având în vedere aceste diferite îndoieli, Oberlandesgericht Düsseldorf (Germania) a decis să adreseze Curții următoarele întrebări:

„1)      Ținând seama, dacă este cazul, de procedura modificată în urma Deciziei [2007/445], includerea pe o listă în temeiul articolului 2 din Regulamentul […] nr. 2580/2001 […] a unei organizații care nu a introdus acțiune împotriva deciziilor care o privesc trebuie considerată valabilă («wirksam») de la bun început, chiar și atunci când includerea s‑a realizat cu încălcarea unor garanții procedurale elementare?

2)      Articolele 2 și 3 din Regulamentul […] nr. 2580/2001 […] trebuie interpretate în sensul că punerea de fonduri, de active financiare și de resurse economice la dispoziția unei persoane juridice, a unui grup sau a unei entități incluse în lista prevăzută la articolul 2 alineatul (3) din regulament sau participarea la activități al căror scop este eludarea acestei dispoziții poate exista chiar și atunci când însuși donatorul este membru al acestei persoane juridice, al acestui grup sau al acestei entități?

3)      Articolele 2 și 3 din Regulamentul […] nr. 2580/2001 […] trebuie interpretate în sensul că punerea de fonduri, de active financiare și de resurse economice la dispoziția unei persoane juridice, a unui grup sau a unei entități incluse în lista prevăzută la articolul 2 alineatul (3) din regulament sau participarea la activități al căror scop este eludarea articolului 2 din regulament poate exista chiar și atunci când activul care se donează este deja accesibil (chiar și numai în mod indirect) persoanei juridice, grupului sau entității?”

III – Procedura în fața Curții

44.      Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare, datată 21 decembrie 2009, a fost primită de Curte la 29 decembrie 2009. Această cerere conținea o referire la articolul 267 al patrulea paragraf TFUE.

45.      Printr‑un act separat din 5 februarie 2010, primit la grefa Curții la 11 februarie 2010, instanța de trimitere a solicitat Curții judecarea prezentei cauze potrivit procedurii accelerate. În susținerea cererii, aceasta a indicat că, prin ordonanța din 25 ianuarie 2010, a declanșat procedura penală împotriva inculpaților și a stabilit ședințele în perioada cuprinsă între 11 martie și 31 august 2010. Aceasta a arătat că, având în vedere durata previzibilă a acestei proceduri penale, precum și importanța întrebărilor preliminare pentru acțiunea principală, există o urgență deosebită în pronunțarea asupra acestor întrebări.

46.      Prin Ordonanța președintelui Curții din 1 martie 2010, s‑a decis judecarea cauzei potrivit procedurii accelerate.

47.      Generalbundesanwalt, E, F, guvernul francez, Consiliul și Comisia au depus observații scrise. Cu excepția guvernului francez, pledoariile acestora au fost de asemenea ascultate în ședința din 12 mai 2010.

IV – Cu privire la prima întrebare preliminară

A –    Observații introductive

48.      Cu titlu introductiv, se impun mai întâi câteva observații scurte referitoare la rolul jucat de Regulamentul nr. 2580/2001 în procedura penală din acțiunea principală, precum și la suprapunerea normelor de natură penală și de natură extrapenală, naționale și comunitare, care caracterizează contextul normativ în care se situează acuzațiile formulate împotriva inculpaților. Ulterior, este necesar să se analizeze problema întinderii întrebării preliminare adresate Curții.

1.      Cu privire la rolul jucat de Regulamentul nr. 2580/2001 în procedura penală din acțiunea principală

49.      Este desigur adevărat, astfel cum subliniază Generalbundesanwalt, că nici dispozițiile din Regulamentul nr. 2580/2001 și nici măsurile adoptate de Consiliu pentru punerea în aplicare a articolului 2 alineatul (3) din acest regulament nu au caracter penal(20).

50.      Regulamentul respectiv nu impune, cel puțin formal, nici incriminarea la nivel național a nerespectării normelor pe care le instituie. Astfel, articolul 9 din regulament, care prevede că fiecare stat membru stabilește sancțiunile care trebuie să fie impuse în cazul încălcării regulamentului, se limitează să precizeze că aceste sancțiuni trebuie să fie „eficace, proporționale și disuasive”.

51.      Cu toate acestea, prin intermediul trimiterii operate de legiuitorul german, dispozițiile Regulamentului nr. 2580/2001, completate prin deciziile Consiliului de întocmire și de actualizare a listei prevăzute la articolul 2 alineatul (3) din acest regulament, contribuie la determinarea conținutului dispoziției de drept penal pe care se întemeiază actul de punere sub acuzare a inculpaților în acțiunea principală. Acest mecanism este ilustrat chiar de textul acestei dispoziții.

52.      Astfel cum am văzut mai sus(21), articolul 34 alineatul (4) din AWG, în diferitele versiuni aplicabile ratione temporis situației de fapt din speță, se limitează să prevadă o pedeapsă cu închisoarea (nu mai mică de 2 ani pentru versiunea aplicabilă până la 7 aprilie 2006 și de la 6 luni la 5 ani în versiunea aplicabilă ulterior acestei date) și să precizeze că această pedeapsă se aplică „oric[ărei] persoan[e] care încalcă un act juridic al Comunităților […] prin care se urmărește restrângerea schimburilor externe […] și are rolul de a pune în aplicare o măsură de sancțiune economică decisă de Consiliul de Securitate […] în temeiul capitolului VII din Carta Organizației Națiunilor Unite (versiunea aplicabilă până la 7 aprilie 2006) sau „oric[ărei] persoan[e] […] care încalcă o interdicție de export, de vânzare, de livrare, de punere la dispoziție, de transmitere, de furnizare de servicii, de investiție, de susținere sau de eludare, prevăzută de un act juridic al Comunităților […] care are rolul de a pune în aplicare o sancțiune economică decisă de Consiliu […] în domeniul politicii externe și de securitate comune” (versiunea aplicabilă ulterior datei de 7 aprilie 2006).

53.      În consecință, legiuitorul german a recurs în articolul 34 alineatul (4) din AWG la tehnica incriminării prin trimitere. Prin urmare, astfel cum arată Generalbundesanwalt în observațiile scrise depuse la Curte, „în dreptul german, caracterul sancționabil al faptelor în discuție [în acțiunea principală] rezultă din această dispoziție și din actele [Uniunii] la care aceasta se referă, și anume Regulamentul nr. 2580/2001 coroborat cu diferite decizii ale Consiliului” prin care numele DHKP‑C a fost înscris și menținut pe lista prevăzută la articolul 2 din acest regulament.

54.      Mai precis, prin această trimitere, actele în discuție ale Uniunii determină comportamentul reprobabil în întregime, iar nu numai un element, o condiție de drept sau de fapt a acestuia. Așa cum vom vedea în continuare, o astfel de constatare nu este lipsită de efecte asupra răspunsului care trebuie dat la prima întrebare preliminară.

2.      Cu privire la întinderea întrebării adresate Curții

55.      Astfel cum este formulată, prima întrebare ar părea să solicite Curții să se pronunțe numai cu privire la valabilitatea, în lumina hotărârilor Tribunalului, a includerii pe lista prevăzută la articolul 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2580/2001 a unei organizații care nu a contestat deciziile Consiliului prin care s‑a efectuat o astfel de includere. În acest sens o interpretează guvernul francez, care, în observațiile prezentate Curții, susține că instanța de trimitere s‑a abținut să invoce vreo problemă de validitate a deciziilor de înghețare a fondurilor DHKP‑C.

56.      O astfel de interpretare, la care Consiliul s‑a alăturat cu ocazia ascultării pledoariilor, nu ni se pare totuși corectă, având în vedere ansamblul considerațiilor dezvoltate în decizia de trimitere.

57.      În primul rând, formularea întrebării prin utilizarea termenului „eficacitate” („wirksam”), iar nu a celui de „validitate” („Gültigkeit”), a actelor în discuție pare să se datoreze în principal faptului că instanța de trimitere ridică în același timp problema consecințelor pe care le are modificarea procedurii de includere pe lista prevăzută la articolul 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2580/2001, în special, astfel cum este explicat în motivarea ordonanței, cu privire la posibilitatea ca Decizia 2007/445, introducând o astfel de modificare, să fi realizat o remediere retroactivă a actelor respective.

58.      În al doilea rând, din decizia de trimitere rezultă că problema validității și/sau a existenței actelor de înscriere a DHKP‑C pe lista respectivă a fost invocată în mod efectiv de inculpați în cursul acțiunii principale.

59.      În al treilea rând, la punctul 40 din decizia de trimitere se indică faptul că „potrivit instanței de trimitere, faptul că DHK‑P nu solicitase anularea deciziilor adoptate împotriva sa în temeiul articolului 2 alineatul (3) din Regulamentul 2580/2001 nu determină inadmisibilitatea trimiterii preliminare în temeiul articolului 267 primul paragraf litera (b) [și] al doilea paragraf TFUE”. Această afirmație este urmată, printre altele, de o apreciere referitoare la aplicabilitatea în speță a principiilor dezvoltate de Curte în Hotărârea TWD Textilwerke Deggendorf(22), asupra căreia vom reveni. O astfel de afirmație și aprecierea care urmează nu ar fi fost necesare dacă instanța de trimitere nu ar fi înțeles să solicite Curții să se pronunțe asupra legalității actelor în discuție.

60.      Or, este de competența Curții să deducă din ansamblul elementelor furnizate de instanța națională acele elemente de drept al Uniunii care necesită o apreciere a validității, având în vedere obiectul litigiului(23).

61.      Pe baza elementelor invocate mai sus, este necesar, așadar, să se considere că, în cadrul primei sale întrebări, Oberlandesgericht Düsseldorf solicită Curții, în esență, să se pronunțe – în lumina hotărârilor Tribunalului – cu privire la valabilitatea și la validitatea actelor Consiliului anterioare Deciziei 2007/445, prin care o organizație, în speță DHKP‑C, care nu a atacat în justiție actele respective, a fost întâi înscrisă, apoi menținută, pe lista prevăzută la articolul 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2580/2001, ținând seama, dacă este cazul, de modificarea modalităților de înscriere pe această listă, introdusă prin Decizia 2007/445.

62.      Dimpotrivă, nu a fost invocată nicio problemă de validitate a acestei din urmă decizii, în pofida concluziilor care par să reiasă în urma lecturii observațiilor scrise depuse de F. Astfel, în niciun pasaj al ordonanței nu este exprimată vreo îndoială cu privire la legalitatea acestui act.

B –    Apreciere

1.      Cu privire la măsurile de înghețare a fondurilor DHKP‑C adoptate înainte de intrarea în vigoare a Deciziei 2007/445

63.      Potrivit unei jurisprudențe constante, actele instituțiilor Uniunii beneficiază în principiu de o prezumție de validitate și produc, așadar, efecte juridice atât timp cât nu au fost revocate, anulate în cadrul unei acțiuni în anulare sau declarate nule în urma unei trimiteri preliminare ori a unei excepții de nelegalitate(24).

64.      În împrejurările din speță, ne putem pune deja întrebarea dacă o astfel de prezumție acoperă de asemenea actele în cazul cărora a fost constatată o neregularitate în cadrul unei acțiuni directe – cum este cazul unei părți din deciziile de includere a DHKP‑C pe lista în discuție –, chiar dacă o astfel de constatare nu a condus la anularea lor decât în măsura în care această neregularitate, care afectează actul în integralitatea sa(25), privea partea care a introdus acțiunea(26). În orice caz, oricare ar fi răspunsul, nu este mai puțin adevărat că un act, chiar afectat de nelegalitate, își produce efectele, dacă este apt, atât timp cât nu a fost abrogat, retras sau modificat de autoritatea care l‑a emis sau chiar anulat în cadrul unui control jurisdicțional al legalității sale.

65.      În speță, este cert că organizația din care au făcut parte inculpații nu a atacat niciodată deciziile de înghețare a fondurilor care o privesc.

66.      Pe de altă parte, hotărârile Tribunalului nu au anulat actele supuse controlului său decât în măsura în care acestea îi vizau pe reclamanți. În consecință, aceste hotărâri nu au putut exercita nicio influență asupra unor astfel de acte în măsura în care acestea privesc alte persoane decât părțile respective și, cu atât mai mult, nici asupra altor acte, chiar dacă ar fi afectate de aceleași vicii sau de vicii comparabile cu cele constatate de Tribunal.

67.      Cu toate acestea, jurisprudența este de asemenea constantă în sensul că, prin excepție de la principiul prezumției de validitate, trebuie să se considere că actele afectate de o neregularitate a cărei gravitate este atât de evidentă încât nu poate fi tolerată de ordinea juridică comunitară nu au produs niciun efect juridic, nici chiar provizoriu, și anume trebuie considerate inexistente din punct de vedere juridic. Această excepție ar urmări menținerea unui echilibru între două cerințe fundamentale, însă uneori antagonice, pe care trebuie să le îndeplinească o ordine juridică, și anume stabilitatea raporturilor juridice și respectarea legalității(27). Potrivit aceleiași jurisprudențe, gravitatea consecințelor legate de constatarea inexistenței unui act al instituțiilor Uniunii impune ca, pentru motive de securitate juridică, această constatare să fie rezervată cazurilor într‑adevăr extreme(28).

68.      Întemeindu‑se pe această jurisprudență, inculpații susțin, în observațiile prezentate Curții, că decizia Consiliului de înscriere a DHKP‑C pe lista prevăzută la articolul 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2580/2001, precum și actele succesive de menținere a numelui acestei organizații pe lista respectivă în orice caz până la intrarea în vigoare a Deciziei 2007/445 ar trebui considerate inexistente din punct de vedere juridic.

69.      Nu împărtășim acest punct de vedere.

70.      Astfel, în pofida gravității obiective a viciilor de procedură și de formă identificate în hotărârile Tribunalului – primele afectând dreptul fundamental la apărare și celelalte având legătură cu o lipsă a motivării a cărei consecință este că actul nu poate fi supus unui control jurisdicțional –, condițiile deosebit de stricte stabilite de jurisprudența menționată mai sus nu ni se par a fi îndeplinite în speță. De altfel, Tribunalul s‑a pronunțat în acest sens în cadrul unei a doua acțiuni în anulare introduse de reclamantă în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea OMPI I(29).

71.      Din cele prezentate mai sus rezultă că actele Consiliului, anterioare Deciziei 2007/445, prin care DHKP‑C a fost întâi înscrisă și apoi menținută pe lista prevăzută la articolul 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2580/2001 și‑au produs efectele începând de la intrarea în vigoare și până la abrogarea lor, impunând înghețarea fondurilor acestei organizații, fără întrerupere, din 3 mai 2002, data intrării în vigoare a Deciziei 2002/334, până la 29 iunie 2007, ziua publicării Deciziei 2007/445 de abrogare a Deciziei 2006/379.

72.      Rezultă că aceste acte și‑au produs efectele juridice pe o parte din perioada în care s‑a săvârșit infracțiunea continuată, care face obiectul procedurilor declanșate împotriva inculpaților.

73.      Guvernul francez, prin observațiile scrise, și Consiliul, în cadrul pledoariei orale, solicită Curții, în esență, să se limiteze la o astfel de constatare în cadrul răspunsului la prima întrebare.

74.      În ceea ce ne privește, nu considerăm că ar trebui reținută o astfel de soluție în măsura în care aceasta nu ar permite să se dea un răspuns exhaustiv la întrebările instanței de trimitere care privesc, astfel cum am văzut la punctele 56-60 din prezenta luare de poziție, nu numai valabilitatea, ci și legalitatea măsurilor de înghețare a fondurilor DHKP‑C.

75.      Prin urmare, trebuie efectuată o astfel de examinare a legalității.

2.      Cu privire la validitatea măsurilor de înghețare a fondurilor DHKP‑C adoptate anterior Deciziei 2007/445

76.      În observațiile prezentate, Generalbundesanwalt și Comisia apreciază că motive legate în principal de securitatea juridică și de caracterul definitiv al actelor neatacate ar împiedica Curtea să se pronunțe, în cadrul prezentei proceduri a întrebărilor preliminare, asupra validității măsurilor în discuție.

77.      Înainte de a fi analizate viciile de care ar fi afectate aceste măsuri [titlul c) de mai jos], trebuie, așadar, să se examineze, mai întâi, temeinicia acestor diverse argumentări [titlul a) de mai jos].

78.      Ulterior, este necesar să se ridice problema consecințelor intrării în vigoare a Deciziei 2007/445 asupra validității măsurilor anterioare de înghețare a fondurilor [titlul b) de mai jos].

a)      Cu privire la împrejurările care ar împiedica Curtea să efectueze în speță o apreciere a validității

i)      Cu privire la împrejurarea că măsurile în discuție de înghețare a fondurilor nu au fost atacate de inculpați

79.      Dacă acțiunea în anulare întemeiată pe articolul 263 TFUE și trimiterea preliminară pentru aprecierea validității întemeiată pe articolul 267 TFUE prevăd căi de atac autonome, supuse propriilor condiții de admisibilitate, jurisprudența Curții a adus totuși excepții de la o astfel de regulă.

80.      Astfel, în Hotărârea TWD Textilwerke Deggendorf(30), Curtea, amintind jurisprudența potrivit căreia un stat membru care nu contestă în termenele prevăzute o decizie al cărei destinatar este nu poate repune în discuție validitatea acestei decizii cu ocazia unei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor, a exclus posibilitatea ca beneficiarul unui ajutor, care face obiectul unei decizii a Comisiei adoptate în temeiul articolului 108 TFUE, beneficiar care ar fi putut ataca această decizie și care a lăsat să expire termenul prevăzut în acest sens, să repună în discuție legalitatea acestuia în fața instanțelor naționale cu ocazia unei acțiuni îndreptate împotriva măsurilor naționale de executare a acestei decizii. Potrivit Curții, un astfel de efect de decădere urmărește protecția securității juridice, evitând repunerea în discuție permanentă a actelor comunitare ce produc efecte juridice. A admite că, în astfel de împrejurări, persoana interesată se poate opune, în fața instanței naționale, executării deciziei întemeindu‑se pe nelegalitatea acesteia ar însemna a‑i recunoaște posibilitatea de a eluda caracterul definitiv pe care decizia îl are în privința sa după expirarea termenelor de introducere a acțiunii.

81.      Potrivit acestei jurisprudențe, nu numai destinatarul unei decizii, ci și orice persoană fizică și juridică care, chiar dacă nu este destinatara unei decizii, este vizată direct și individual de aceasta în sensul articolului 263 TFUE, poate fi decăzută din dreptul de invoca nelegalitatea acestei decizii prin intermediul unei trimiteri preliminare pentru aprecierea validității acesteia. În opinia Curții, aceeași este situația unui particular care nu a atacat în termen un regulament care trebuie considerat, în ceea ce îl privește, o decizie individuală(31).

82.      Cu toate acestea, pentru ca un astfel de efect de decădere să fie în mod concret opozabil unei persoane fizice sau juridice care invocă nelegalitatea unui act al Uniunii în fața unei instanțe naționale, este necesar ca această persoană să fi putut fără nicio îndoială să solicite anularea unui astfel de act în temeiul articolului 263 TFUE(32), admisibilitatea unei astfel de acțiuni trebuind să fie, așadar, evidentă.

83.      O astfel de condiție decurge din principiul general dedus de Curte din articolul 277 TFUE, care urmărește să garanteze că orice persoană dispune sau a dispus de posibilitatea de a contesta un act comunitar care servește drept fundament pentru o decizie care îi este opozabilă(33).

84.      Considerăm că, în speță, efectul de decădere afirmat în jurisprudența inițiată prin Hotărârea TWD Textilwerke Deggendorf, citată anterior, nu poate fi opus în mod valabil inculpaților.

85.      În primul rând și în mod general, ne putem pune întrebarea dacă o astfel de decădere este aplicabilă atunci când limitează posibilitățile unui inculpat de a se apăra în fața acuzațiilor penale reținute împotriva sa, cu atât mai mult într‑un caz precum cel din speță, în care se invocă nelegalitatea actelor Uniunii care, prin intermediul mecanismului incriminării prin trimitere prezentat la punctele 49-53 din prezenta luare de poziție, contribuie la stabilirea conținutului normei penale aplicabile.

86.      Astfel cum a subliniat avocatul general Jacobs în Concluziile prezentate în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea TWD Textilwerke Deggendorf, citată anterior, securitatea juridică nu este o cerință absolută(34). Nu ni se pare că aceasta trebuie să primeze asupra dreptului de a nu fi inculpat pe baza unor acte neconforme cu ordinea juridică din care provin, a fortiori atunci când o astfel de neconformitate aduce atingere respectării drepturilor fundamentale și normelor fundamentale de procedură.

87.      În al doilea rând și în orice caz, condițiile impuse de jurisprudența menționată mai sus nu ni se par îndeplinite în speță. Astfel, nu este evident că ar fi fost admisibilă acțiunea inculpaților introdusă în temeiul articolului 263 TFUE împotriva deciziilor de înghețare a fondurilor DHKP‑C, adoptate de Consiliu.

88.      Înainte de toate, este necontestat faptul că numele lor nu au figurat niciodată pe lista întocmită și actualizată prin aceste acte.

89.      Apoi, este departe de a fi evident că aceștia ar fi putut acționa în nume propriu împotriva unor astfel de acte, întemeindu‑și calitatea de a acționa în justiție numai pe calitatea lor de membri ai acestei organizații(35).

90.      În sfârșit, este permis de asemenea să ne îndoim de admisibilitatea unei acțiuni pe care aceștia ar fi putut să o formuleze în numele DHKP‑C, în calitate de reprezentanți ai acestei organizații. În această privință, trebuie amintit că, în Hotărârea PKK și KNK/Consiliul, Curtea a afirmat că, pentru a putea formula o acțiune în numele unei organizații înscrise pe lista prevăzută la articolul 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2580/2001, „trebuie să se demonstreze că organizația respectivă are cu adevărat intenția să introducă acțiunea și că avocații care pretind că o reprezintă au fost într‑adevăr mandatați în acest scop”(36). Subliniind cerința de a evita un formalism excesiv în aplicarea normelor procedurale care guvernează admisibilitatea acțiunilor în anulare introduse de organizații lipsite de personalitate juridică, Curtea a arătat totuși în această hotărâre că, în speță, o îndoială privind validitatea reprezentării organizației reclamante de către domnul Osman Ocalan, care a introdus acțiunea, rezulta din faptul că acesta „s‑a prezentat, în mandatul avocaților, drept fost membru al PKK, fără niciun alt titlu de legitimare pentru reprezentarea acesteia din urmă”. O astfel de îndoială nu a putut fi risipită decât cu ajutorul declarațiilor unuia dintre avocații mandatați, potrivit cărora șeful PKK, precum și „mulți alți reprezentanți de înalt rang ai PKK și ai succesorului acestuia KADEK” l‑au însărcinat să continue procedura inițiată prin acțiunea introdusă la Tribunal.

91.      Or, deși inculpații din acțiunea principală sunt acuzați că au fost membri ai DHKP‑C și chiar conducători ai celulelor locale ale acestei organizații, totuși, nu rezultă nicidecum din decizia de trimitere că ei ar fi jucat un rol preeminent în interiorul acestei organizații, care să permită să se rețină că ar fi putut acționa în numele acesteia în cadrul unei acțiuni în fața Tribunalului. Dimpotrivă, din această ordonanță rezultă că rolul lor era limitat, în esență, la identificarea de fonduri în vederea finanțării activităților organizației.

92.      În consecință, având în vedere cele prezentate mai sus, apreciem că inculpații nu trebuie considerați, în temeiul principiilor rezultate din Hotărârea TWD Textilwerke Deggendorf, citată anterior, decăzuți din dreptul de a invoca în fața instanței naționale nelegalitatea măsurilor de înghețare a fondurilor DHKP‑C în cadrul unei proceduri penale în care sunt acuzați că au încălcat astfel de măsuri.

ii)    Cu privire la posibilitatea inculpaților de a invoca încălcarea drepturilor procedurale ale DHKP‑C

93.      Generalbundesanwalt și Comisia contestă dreptul inculpaților de a invoca, în sprijinul excepției lor de nelegalitate, încălcarea drepturilor procedurale ale DHKP‑C. În special, Comisia arată că, pentru motive de securitate juridică, articolul 277 TFUE trebuie interpretat în sensul că terți, precum inculpații, nu pot să se prevaleze de motive pe care numai persoana vizată direct și individual, în speță DHKP‑C, ar fi putut să o invoce în cadrul unei acțiuni directe în anulare întemeiate pe articolul 263 TFUE.

94.      Aceste argumente nu ni se par convingătoare.

95.      Cu titlu introductiv, reținem că referirea la articolul 277 TFUE nu pare pertinentă. Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, posibilitatea pe care o dă această dispoziție de a invoca inaplicabilitatea unui regulament „nu poate fi exercitată decât pe cale incidentală cu ocazia unei proceduri desfășurate chiar în fața Curții în temeiul unei alte dispoziții a tratatului”(37). Rezultă că, întrucât articolul 277 TFUE nu poate fi invocat în fața Curții în lipsa unei acțiuni principale cu care aceasta ar fi sesizată, dispoziția menționată nu poate fi aplicată, ca atare, în cadrul procedurii trimiterii preliminare prevăzute la articolul 267 TFUE. Astfel cum a arătat Curtea, acest ultim articol „prevede el însuși o procedură ce permite soluționarea unei probleme care se pune cu privire la validitatea unui act comunitar, atunci când o astfel de problemă se ridică cu titlu incidental într‑un litigiu aflat în fața unei instanțe naționale”(38).

96.      Teza avansată de Comisie pare să se lovească de întinderea pe care Curtea o recunoaște propriei competențe atunci când este solicitată de o instanță națională, în temeiul articolului 267 TFUE, să se pronunțe cu privire la validitatea actelor adoptate de instituțiile Uniunii. Astfel, potrivit Curții, o astfel de competență nu prezintă nicio limită cu privire la cauzele pe baza cărora ar putea fi contestată validitatea acestor acte și, în consecință, se extinde la toate motivele de invaliditate susceptibile să afecteze actele respective(39).

97.      În plus, în împrejurările din speță, o astfel de teză înseamnă în esență că, pentru cerințe de securitate juridică, nu este respectat dreptul pe care îl au inculpații într‑o procedură penală de a se apăra în fața acuzațiilor ridicate împotriva lor, invocând, prin orice mijloc juridic, nelegalitatea actelor în temeiul cărora sunt formulate aceste acuzații. În speță, întrucât, astfel cum am văzut, nimic nu împiedică inculpații să invoce nelegalitatea măsurilor de înghețare a fondurilor DHKP‑C, aceștia din urmă trebuie, în opinia noastră, să poată invoca în sprijinul unei astfel de excepții orice motiv susceptibil să conducă la demonstrarea unei astfel de nelegalități. Pe de altă parte, E și F sunt afectați în mod evident de orice viciu, chiar pur formal, care afectează legalitatea măsurii de înghețare a fondurilor DHKP‑C, în condițiile în care de astfel de măsuri depinde calificarea comportamentului lor ca reprobabil din punct de vedere penal(40).

98.      De altfel, teza prezentată de Comisie omite de asemenea să ia în considerare că aparține instanței naționale competența de a adresa Curții o întrebare referitoare la validitatea unui act. Dacă, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea TWD Textilwerke Deggendorf, citată anterior, Curtea a recunoscut, în esență, că această competență prezintă limite în cazul în care partea ce ar beneficia de declarația de invaliditate a actului nu l‑a atacat în mod direct, cu toate că era, fără nicio îndoială, îndreptățită în acest sens(41), aceasta nu este în niciun caz situația inculpaților, astfel cum s‑a demonstrat anterior.

99.      În plus, trebuie să nu se piardă din vedere că hotărârile Tribunalului au demonstrat de asemenea o lipsă de motivare a actelor atacate. Or, dacă s‑ar presupune că aceeași lipsă afectează de asemenea măsurile de înghețare a fondurilor DHKP‑C, ar trebui să se concluzioneze că inculpații, necunoscând motivele care au determinat Consiliul să includă această organizație pe listă, ar fi putut contesta în condiții dificile temeinicia unei astfel de înscrieri, invocând, de exemplu, erori de apreciere din partea Consiliului(42).

100. Comisia susține de asemenea că, astfel cum Tribunalul a constatat în raport cu organizația reclamantă – dar nu în mod general –, încălcarea obligației de motivare, la fel ca și pretinsele încălcări ale dreptului la apărare al DHKP‑C, nu ar fi existat decât în raport cu această organizație.

101. Or, în primul rând, având în vedere motivele hotărârilor Tribunalului, o astfel de afirmație ni se pare contestabilă în sine(43).

102. În al doilea rând, chiar dacă am presupune că este posibil să se afirme că un astfel de viciu, dacă este constatat în speță, nu ar exista decât în raport cu DHKP/C, nu este mai puțin adevărat că, în speță, inculpații sunt cei care, în lipsa oricărei motivări a includerii acestei organizații pe listă, sunt limitați în fapt în ceea ce privește posibilitatea de a contesta temeinicia unei astfel de includeri(44) și, prin urmare, de a se apăra împotriva acuzațiilor îndreptate împotriva lor.

103. În sfârșit, chiar dacă am presupune, astfel cum susține Comisia, că inculpații nu aveau dreptul să invoce, în cadrul excepției de nelegalitate, lipsa motivării deciziilor de înghețare a fondurilor DHKP/C și că însăși instanța de trimitere era lipsită de o astfel de competență, în schimb, nimic nu ar împiedica Curtea să invoce și să constate din oficiu un astfel de viciu în cadrul aprecierii validității cu care a fost învestită prin prezenta trimitere preliminară(45).

iii) Cu privire la împrejurarea că măsurile în discuție de înghețare a fondurilor au fost abrogate

104. Cu toate că niciuna dintre părțile interesate care au participat la dezbateri nu a abordat în mod expres această problemă, ne putem pune totuși întrebarea dacă împrejurarea că actele despre care este vorba nu mai sunt în vigoare, toate fiind abrogate între timp și înlocuite cu alte acte până la intrarea în vigoare a Deciziei 2007/445, are vreun efect asupra competenței Curții de a se pronunța în temeiul articolului 267 primul paragraf litera (b) TFUE cu privire la validitatea unor astfel de acte.

105. În opinia noastră, răspunsul la această întrebare trebuie să fie negativ. În această privință, este suficient să se arate că abrogarea unui act nu poate echivala cu anularea sau cu declararea invalidității sale în urma unei trimiteri preliminare, întrucât aceasta nu este o recunoaștere a nelegalității sale și produce, în principiu, un efect ex nunc, în timp ce o anulare sau o declarare a invalidității produce un efect ex tunc. Numai în aceste din urmă cazuri actul ar fi considerat nul și neavenit în sensul articolului 264 TFUE.

106. Pe de altă parte, împrejurarea că actele supuse controlului lor fuseseră abrogate nu a împiedicat Curtea și Tribunalul să se pronunțe asupra legalității lor în cadrul acțiunii în anulare, după ce au subliniat că, în pofida abrogării lor, astfel de acte produseseră efecte juridice obligatorii care afectează interesele reclamanților prin modificarea situației lor juridice și că, în consecință, aceștia continuau să aibă interes cu privire la constatarea nelegalității(46).

107. Faptul că, în speță, Curtea este sesizată în temeiul articolului 267 primul paragraf litera (b) TFUE, iar nu în temeiul articolului 263 TFUE, nu necesită o soluție diferită. În schimb, un control al Curții se impune în speță cu atât mai mult, dat fiind că actele în discuție, în pofida abrogării lor, continuă să producă efecte, astfel cum atestă procedura penală declanșată împotriva inculpaților, și că nelegalitatea actelor respective este invocată de aceștia din urmă pentru a se apăra în fața acuzațiilor formulate împotriva lor.

b)      Cu privire la consecințele modificării procedurii de includere pe lista introdusă prin Decizia 2007/445

108. Astfel cum am văzut, pentru a se conforma hotărârilor Tribunalului, Consiliul a modificat, începând cu Decizia 2007/445, procedura de includere pe lista prevăzută la articolul 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2580/2001.

109. Generalbundesanwalt, Consiliul și Comisia apreciază că această decizie a realizat o regularizare retroactivă a deciziilor anterioare de înghețare a fondurilor.

110. Nu împărtășim acest punct de vedere.

111. Chiar dacă am presupune că vicii precum cele constatate de Tribunal pot fi acoperite retroactiv, rezultă din considerentele Deciziei 2007/445 că o astfel de regularizare ar fi privit cel mult Deciziile 2006/379/CE și 2006/1008/CE, pentru care Consiliul a procedat efectiv, a posteriori, la comunicarea către persoanele, grupurile și entitățile interesate a unei expuneri de motive în care se explică motivele pentru care au fost menționate în listă(47).

112. În rest, din nota publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene la 25 aprilie 2007(48) rezultă că posibilitatea acordată persoanelor, grupurilor și entităților vizate de a adresa Consiliului o cerere în vederea obținerii expunerii de motive privitoare la includerea lor pe lista prevăzută la articolul 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2581/2001 urmărește să le permită să prezinte observații cu privire la intenția Consiliului de a „menține” numele lor pe listă. La fel, posibilitatea de a solicita o „reexaminare a deciziei prin care au fost incluse pe lista respectivă” nu pare să deschidă persoanelor interesate dreptul de a repune în discuție ansamblul deciziilor succesive prin care s‑a efectuat înscrierea și menținerea numelui lor pe listă.

113. În aceste condiții, este totuși necesar să se pună întrebarea dacă Decizia 2007/445, deși nu produce o acoperire a posteriori a viciilor care ar afecta deciziile anterioare de înghețare a fondurilor, nu are totuși efect retroactiv.

114. O astfel de eventualitate nu a fost înlăturată de Tribunal(49), care, apreciind conformitatea Deciziei 2007/445 cu Hotărârea OMPI I, a considerat aplicabilă prin analogie jurisprudența potrivit căreia, atunci când un act a fost anulat pentru vicii de formă sau de procedură, instituția vizată are dreptul să adopte din nou un act identic, cu respectarea, de această dată, a normelor de formă și de procedură în discuție, și chiar să dea acestui act un efect retroactiv dacă este necesar pentru realizarea obiectivului de interes general urmărit și dacă încrederea legitimă a persoanelor interesate este respectată în mod corespunzător(50).

115. Or, chiar dacă am presupune că Decizia 2007/445 are un astfel de efect, ceea ce, de altfel, nu rezultă nicidecum din considerentele acesteia, acest aspect nu poate fi invocat, în opinia noastră, împotriva inculpaților în cadrul acțiunii principale.

116. Astfel, unui asemenea rezultat i se opune principiul neretroactivității legii penale, corolar al principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, consacrat la articolul 7 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și la articolul 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

117. Un astfel de principiu se aplică de asemenea dispozițiilor legale care nu au ele însele caracter penal, dar care, cum este cazul, în speță, al Regulamentului nr. 2580/2001 și al deciziei Consiliului de înghețare a fondurilor DHKP‑C, contribuie la stabilirea conținutului incriminării.

118. Pe de altă parte, Curtea a făcut referire la acest principiu într‑un context comparabil pentru a exclude posibilitatea ca retroactivitatea dispoziției unui regulament să aibă ca efect justificarea a posteriori a aplicării de sancțiuni penale pe baza unui act național nul din cauza incompatibilității sale cu dreptul comunitar(51). La fel, în Hotărârea Fedesa și alții, Curtea a afirmat de asemenea că retroactivitatea dispozițiilor unei directive adoptate în urma anulării unei directive anterioare „nu poate constitui temei pentru procedurile penale ce ar fi declanșate pe baza dispozițiilor dreptului național care ar fi fost adoptate în aplicarea directivei anulate și al căror singur temei ar fi această directivă”(52).

c)      Cu privire la existența viciilor care afectează validitatea măsurilor de înghețare a fondurilor DHKP‑C adoptate înainte de intrarea în vigoare a Deciziei 2007/445

119. Nu se contestă faptul că, până la intrarea în vigoare a Deciziei 2007/445, procedura de alcătuire a listei prevăzute la articolul 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2580/2001 nu prevedea nicio comunicare prealabilă către particularii și entitățile vizate a elementelor reținute în sarcina lor și care justifică includerea pe această listă(53). Pe de altă parte, o astfel de comunicare nu era prevăzută nici ulterior înscrierii.

120. În ședință, astfel de împrejurări au fost confirmate de Consiliu în ceea ce privește măsurile de înghețare a fondurilor DHKP‑C luate anterior Deciziei 2007/445.

121. De asemenea, nu se contestă faptul că deciziile de înghețare a fondurilor, adoptate în conformitate cu Regulamentul nr. 2580/2001 înainte de intrarea în vigoare a Deciziei 2007/445, erau lipsite de motivare, considerentele deciziilor respective conținând numai formule generice și standardizate, și că, astfel cum a constatat Tribunalul în Hotărârea OMPI I, o astfel de lipsă împiedica orice control jurisdicțional pe fondul unor astfel de acte.

122. Or, după cum am arătat, în respectiva hotărâre, Tribunalul a constatat că astfel de vicii afectau legalitatea actelor supuse controlului său. Apreciind legalitatea deciziilor de înghețare a fondurilor adoptate de Consiliu în conformitate cu Regulamentul nr. 881/2002(54), Curtea a ajuns, de altfel, la o concluzie similară, întemeiată pe încălcarea dreptului la apărare și a principiului protecției jurisdicționale efective(55).

123. Rezultă că toate deciziile Consiliului prin care s‑au înghețat fondurile DHKP‑C până la intrarea în vigoare a Deciziei 2007/445 erau afectate de vicii care aduceau atingere validității acestora.

3.      Răspunsul la prima întrebare preliminară

124. În ceea ce privește consecințele care trebuie deduse din constatarea nelegalității măsurilor de înghețare a fondurilor DHKP‑C adoptate înainte de intrarea în vigoare a Deciziei 2007/445, trebuie amintit că, la fel ca în cadrul unei hotărâri de anulare, în temeiul articolului 264 al doilea paragraf TFUE, aplicabil prin analogie, în cadrul unei trimiteri preliminare pentru aprecierea validității, Curtea beneficiază de o putere de apreciere pentru a indica în fiecare caz concret acele efecte ale actului vizat care trebuie considerate definitive(56) și, mai general, pentru a configura efectele declarării invalidității(57).

125. În speță, ținând seama în special de contextul în care se situează acțiunea principală, apreciem că efectele constatării nelegalității măsurilor în cauză ar trebui limitate numai la consecințele penale determinate de aplicarea lor în coroborare cu interdicțiile prevăzute de Regulamentul nr. 2580/2001.

126. O astfel de abordare ar răspunde în parte cerințelor de securitate juridică invocate de Consiliu și de Comisie, prin evitarea repunerii în discuție a caracterului definitiv pe care îl prezintă măsurile respective față de DHKP‑C, din cauza faptului că aceasta nu a utilizat dreptul de a le ataca în justiție.

127. Pe baza tuturor considerațiilor dezvoltate mai sus, propunem Curții să răspundă la prima întrebare în sensul că încălcarea dispozițiilor Regulamentului nr. 2580/2001 nu poate atrage declanșarea unor proceduri penale atunci când aceasta privește măsurile de înghețare a fondurilor unei organizații, precum cea la care erau afiliați inculpații din acțiunea principală, care a fost înscrisă pe lista prevăzută la articolul 2 alineatul (3) din regulamentul respectiv – și a fost menținută până la intrarea în vigoare a Deciziei 2007/445 – cu nerespectarea dreptului la apărare al acestei organizații și cu încălcarea obligației de motivare care revine instituțiilor comunitare. Aceasta este situația în pofida faptului că:

–        măsurile în discuție de înghețare a fondurilor nu au fost atacate de organizația respectivă;

–        în lipsa anulării în cadrul unei acțiuni în anulare sau a declarării invalidității în cadrul unei trimiteri preliminare, aceste măsuri și‑au produs efectele față de această organizație până la data abrogării lor;

–        procedura de înscriere pe lista respectivă a fost modificată începând cu Decizia 2007/445, organizația în cauză fiind menținută pe lista menționată în temeiul acestei noi proceduri.

V –    Cu privire la a doua și la a treia întrebare preliminară

128. Prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări preliminare, care trebuie examinate împreună, instanța de trimitere dorește să afle, în esență, pe de o parte, dacă interdicțiile prevăzute la articolele 2 și 3 din Regulamentul nr. 2580/2001 de a pune fonduri, active financiare sau resurse economice la dispoziția unei persoane juridice, a unui grup sau a unei entități incluse pe lista prevăzută la articolul 2 alineatul (3) din acest regulament sau participarea la activități al căror scop este eludarea respectivului articol 2 se aplică de asemenea membrilor persoanei juridice, ai grupului sau ai entității respective și, pe de altă parte, dacă astfel de interdicții se aplică și atunci când fondurile, activele sau resursele economice în discuție sunt deja accesibile, chiar și numai în mod indirect, persoanei juridice, grupului sau entității respective.

129. Trebuie arătat, înainte de toate, că textul articolului 2 alineatul (1) litera (b) și alineatul (2) din Regulamentul nr. 2580/2001, precum și cel al articolului 3 alineatul (1) din regulamentul respectiv nu autorizează nicidecum o interpretare care să limiteze domeniul lor de aplicare ratione personae. Dimpotrivă, chiar termenii acestor dispoziții și în special utilizarea formelor verbale pasive și a construcțiilor impersonale precum „fondurile […] nu se pun […] la dispoziția”(58), „se interzice furnizarea de servicii financiare”(59), „se interzice participarea […] la activitățile care urmăresc sau care au ca efect […] eludarea articolului 2”(60) reprezintă argumente în sensul unei aplicări generalizate a interdicțiilor pe care le prevăd, făcând abstracție de raporturile existente între persoanele care pun în aplicare comportamentul descris în aceste dispoziții și persoanele juridice, grupul sau entitatea care beneficiază de acesta.

130. Pe de altă parte, o astfel de limitare ratione personae nu se justifică nici în lumina articolelor 2 și 3 din Poziția comună 2001/931 și a punctului 1 din Rezoluția 1373 (2001) a Consiliului de Securitate.

131. Trebuie remarcat apoi că nimic din textul articolului 2 alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 2580/2001 nu permite să se presupună că acesta nu acoperă obținerea de fonduri de o persoană juridică, de un grup sau de o entitate înscrisă pe lista prevăzută la articolul 2 alineatul (3) din acest regulament, într‑un context precum cel din acțiunea principală, și anume atunci când o astfel de obținere decurge din transferul veniturilor care provin din activitatea de colectare de donații și din vânzarea de publicații, realizate de unul dintre membrii săi.

132. Dimpotrivă, interdicția prevăzută la respectivul articol 2 este formulată în mod deosebit de larg, astfel cum atestă utilizarea termenilor „direct sau indirect”. La fel, expresia „se pun […] la dispoziția” prezintă o accepție largă, care înglobează nu numai orice act a cărui îndeplinire este necesară, potrivit dreptului național aplicabil, pentru a permite unei persoane să obțină în mod efectiv puterea de a dispune pe deplin de activele sau de resursele respective – astfel cum a afirmat deja Curtea în ceea ce privește Regulamentul nr. 881/2002 (61) –, ci și orice transfer, chiar în interiorul acestei persoane juridice, al acestui grup sau al acestei entități, care îi permite să afecteze în mod concret aceste active sau resurse scopurilor pe care le urmărește.

133. În plus, precum a afirmat Curtea referitor la Regulamentul nr. 881/2002, trebuie să se considere că obiectivul Regulamentului nr. 2580/2001 este să împiedice persoanele fizice sau juridice, grupurile sau entitățile incluse pe lista prevăzută la articolul 2 alineatul (3) din același regulament să dispună de orice resurse financiare și economice, pentru a opri finanțarea de activități teroriste(62). Un astfel de obiectiv este explicitat în considerentul (2) al regulamentului respectiv, prin care se declară că lupta împotriva finanțării terorismului reprezintă un aspect fundamental al luptei împotriva terorismului și rezultă din considerentele (2) și (3) ale Poziției comune 2001/931, prin care se reafirmă hotărârea Uniunii de a ataca sursele de finanțare a terorismului.

134. Or, ar fi vădit contrar unui astfel de obiectiv să se excludă din domeniul de aplicare al interdicțiilor prevăzute la articolul 2 din Regulamentul nr. 2580/2001 punerea la dispoziția unei persoane juridice, a unui grup sau a unei entități incluse pe lista prevăzută la alineatul (3) al acestui articol a activelor financiare sau a resurselor economice pentru simplul fapt că o astfel de punere la dispoziție este realizată de o persoană care are calitatea de membru al beneficiarului. De asemenea, nu ar fi conformă cu un astfel de obiectiv nici excluderea transferurilor de active sau de resurse, efectuate de un membru către forurile de conducere ale unei astfel de persoane, ale unui astfel de grup sau ale unei astfel de entități pentru motivul că aceste active sau resurse sunt deja din punct de vedere material la dispoziția acestor subiecți. Astfel, în măsura în care asemenea transferuri au rolul de a permite sau de a facilita utilizarea finală a resurselor în discuție pentru atingerea obiectivelor urmărite de organizație, acestea participă la activitatea de finanțare a terorismului care este vizată prin Regulamentul nr. 2580/2001 și, prin urmare, trebuie să fie considerate acte de „punere la dispoziție” în sensul articolului 2 din acest regulament.

135. În sfârșit, chiar dacă ar trebui să se concluzioneze că aceste acte, și anume punerea la dispoziție din partea unui membru și transferurile în interiorul organizației, nu sunt prevăzute la articolul 2 din Regulamentul nr. 2580/2001, aceasta nu ar implica nici că se află în afara domeniului de aplicare al Regulamentul nr. 2580/2001, fiind acoperite în orice caz de articolul 3 din regulamentul respectiv, care interzice „participarea intenționată la activitățile care urmăresc sau care au ca efect, în mod direct sau indirect, eludarea articolului 2”. Astfel, în practică, aceste acte ar avea ca efect eludarea înghețării fondurilor, impusă prin articolul 2 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 2580/2001 cu privire la fondurile „care aparțin, se află în posesia sau sunt deținute de o persoană […] juridică, grup sau entitate inclusă pe lista menționată la alineatul (3)” în măsura în care permit acestor subiecți să mobilizeze aceste fonduri și să le utilizeze în vederea scopurilor pe care le urmăresc.

136. Având în vedere cele prezentate mai sus, apreciem că interdicțiile prevăzute la articolele 2 și 3 din Regulamentul nr. 2580/2001 se aplică de asemenea în cazul în care donatorul resurselor este el însuși membru al persoanei juridice, al grupului sau al entității destinatare a acestora și în cazul în care astfel de resurse sunt deja accesibile din punct de vedere material unei astfel de persoane, unui astfel de grup sau unei astfel de entități având în vedere faptul că aparțin unuia dintre membrii săi.

137. Astfel, punerea de către membrii unei organizații înscrise pe lista prevăzută la articolul 2 din Regulamentul nr. 2580/2001 la dispoziția forurilor de conducere ale acestei organizații a donațiilor sau a altor active colectate de la terți constituie o încălcare a acestor dispoziții.

138. Considerăm că o astfel de concluzie nu este afectată de argumentul conținut în avizul emis de European Center for Constitutional and Human Rights (ECCHR), anexat la observațiile prezentate de F, aviz potrivit căruia faptul că nici Poziția comună 2001/931, nici Regulamentul nr. 2580/2001 nu prevăd în mod expres colectarea de fonduri în beneficiul organizațiilor incluse pe listele întocmite în temeiul acestor acte ar indica, contrar celor prevăzute la punctul 1 litera (b) din Rezoluția 1373 (2001) a Consiliului de Securitate(63), intenția legiuitorului Uniunii de a exclude un astfel de comportament din domeniul lor de aplicare.

139. Astfel, chiar dacă am presupune că este corectă, o astfel de interpretare nu ar permite să se concluzioneze că punerea la dispoziția unei persoane juridice, a unui grup sau a unei entități incluse pe lista prevăzută la articolul 2 din Regulamentul nr. 2580/2001 a fondurilor astfel colectate, în calitate de comportament distinct de activitatea de colectare, nu intră în domeniul de aplicare al interdicțiilor prevăzute la articolul 2 din acest regulament, iar aceasta independent de împrejurarea că furnizorul este sau nu este membru al persoanei juridice, al grupului sau al entității respective.

140. Pe baza tuturor considerațiilor de mai sus, propunem Curții să răspundă la a doua întrebare că articolele 2 și 3 din Regulamentul nr. 2580/2001 trebuie interpretate în sensul că punerea de fonduri, de active financiare și de resurse economice la dispoziția unei persoane juridice, a unui grup sau a unei entități incluse în lista prevăzută la articolul 2 alineatul (3) din același regulament sau participarea la activități al căror scop este eludarea acestei dispoziții poate exista chiar și atunci când însuși donatorul resurselor este membru al acestei persoane juridice, al acestui grup sau al acestei entități.

141. De asemenea, propunem Curții să răspundă la a treia întrebare că articolele 2 și 3 din Regulamentul nr. 2580/2001 trebuie interpretate în sensul că punerea de fonduri, de active financiare și de resurse economice la dispoziția unei persoane juridice, a unui grup sau a unei entități incluse în lista prevăzută la articolul 2 alineatul (3) din regulament sau participarea la activități al căror scop este eludarea acestei dispoziții poate exista chiar și atunci când activul care se donează este deja accesibil, chiar și numai în mod indirect, acestora.

VI – Concluzie

142. Având în vedere ansamblul considerațiilor de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Oberlandesgericht Düsseldorf după cum urmează:

„1)      Încălcarea dispozițiilor Regulamentului (CE) nr. 2580/2001 al Consiliului din 27 decembrie 2001 privind măsuri restrictive specifice îndreptate împotriva anumitor persoane și entități în vederea combaterii terorismului nu poate atrage declanșarea unor proceduri penale atunci când aceasta privește măsurile de înghețare a fondurilor unei organizații, precum cea la care erau afiliați inculpații din acțiunea principală, care a fost înscrisă pe lista prevăzută la articolul 2 alineatul (3) din regulamentul respectiv – și a fost menținută până la intrarea în vigoare a Deciziei 2007/445/CE a Consiliului din 28 iunie 2007 de punere în aplicare a articolului 2 alineatul (3) din Regulamentul (CE) nr. 2580/2001 și de abrogare a Deciziilor 2006/379/CE și 2006/1008/CE – cu nerespectarea dreptului la apărare al acestei organizații și cu încălcarea obligației de motivare care revine instituțiilor comunitare. Aceasta este situația în pofida faptului că:

–        măsurile în discuție de înghețare a fondurilor nu au fost atacate de organizația respectivă;

–        în lipsa anulării în cadrul unei acțiuni în anulare sau a declarării invalidității în cadrul unei trimiteri preliminare, aceste măsuri și‑au produs efectele față de această organizație până la data abrogării lor;

–        procedura de înscriere pe lista respectivă a fost modificată începând cu Decizia 2007/445, organizația în cauză fiind menținută pe lista menționată în temeiul acestei noi proceduri.

2)      Articolele 2 și 3 din Regulamentul nr. 2580/2001 trebuie interpretate în sensul că punerea de fonduri, de active financiare și de resurse economice la dispoziția unei persoane juridice, a unui grup sau a unei entități incluse în lista prevăzută la articolul 2 alineatul (3) din același regulament sau participarea la activități al căror scop este eludarea acestei dispoziții poate exista chiar și atunci când însuși donatorul resurselor este membru al acestei persoane juridice, al acestui grup sau al acestei entități.

3)      Articolele 2 și 3 din Regulamentul nr. 2580/2001 trebuie interpretate în sensul că punerea de fonduri, de active financiare și de resurse economice la dispoziția unei persoane juridice, a unui grup sau a unei entități incluse în lista prevăzută la articolul 2 alineatul (3) din regulament sau participarea la activități al căror scop este eludarea acestei dispoziții poate exista chiar și atunci când activul care se donează este deja accesibil, chiar și numai în mod indirect, acestora.”

1 – Limba originală: franceza.

2 – JO L 344, p. 70, Ediție specială, 18/vol. 1, p. 169.

3 – JO L 344, p. 90, Ediție specială, 18/vol.1, p. 175.

4 – JO L 344, p. 93, Ediție specială, 18/vol. 1, p. 179.

5 – JO L 344, p. 83.

6 – JO L 116, p. 33.

7 – JO L 144, p. 21, Ediție specială, 18/vol. 05, p. 97.

8 – JO L 169, p. 58.

9– 2007/C 90/01.

10 – T‑228/02, Rec., p. II‑4665, denumită în continuare „Hotărârea OMPI I”.

11 – Punctul 91.

12 – Consiliul și Comisia Comunităților Europene au arătat că nici Convenția europeană privind apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, și nici principiile generale ale dreptului comunitar nu conferă particularilor vreun drept de a fi ascultați înainte de adoptarea unui act cu caracter normativ.

13 – Punctele 96-98.

14 – Punctul 126. Tribunalul continuă indicând că, exceptând cazul în care considerații imperative referitoare la siguranța Comunității sau a statelor membre ori la desfășurarea relațiilor lor internaționale se opun, elementele incriminatoare astfel identificate trebuie comunicate persoanei interesate în măsura posibilului fie concomitent cu, fie cât se poate de repede după adoptarea unei decizii inițiale de înghețare a fondurilor. Sub aceleași rezerve, orice decizie ulterioară de înghețare a fondurilor trebuie să fie precedată, în principiu, de o comunicare a noilor elemente incriminatoare și de o audiere. În schimb, respectarea dreptului la apărare nu impune, potrivit Tribunalului, nici ca elementele incriminatoare să fie comunicate persoanei interesate înainte de adoptarea unei măsuri inițiale de înghețare a fondurilor, nici ca aceasta să fie ascultată din oficiu a posteriori într‑un astfel de context (punctul 137).

15 – Punctul 154.

16 – Potrivit Tribunalului, „întrucât limitările aduse de Consiliu dreptului la apărare al persoanelor interesate trebuie să fie contrabalansate de un strict control jurisdicțional independent și imparțial […], instanța comunitară trebuie să poată controla legalitatea și temeinicia măsurilor de înghețare a fondurilor fără să îi poată fi opus secretul sau confidențialitatea elementelor de probă și a informațiilor utilizate de Consiliu” (punctul 155).

17 – Punctul 160.

18 – Hotărârea Tribunalului du 11 iulie 2007, Al‑Aqsa/Consiliul (T‑327/03), Hotărârea din 3 aprilie 2008, PKK/Consiliul (T‑229/02), precum și Hotărârea din 3 aprilie 2008, Kongra‑Gel și alții/Consiliul (T‑253/04). În toate aceste hotărâri, anularea se întemeia numai pe lipsa motivării, singurul motiv examinat de Tribunal.

19 – Hotărârea Tribunalului din 11 iulie 2007, Sison/Consiliul (T‑47/03).

20 – De altfel, Tribunalul s‑a pronunțat în mod expres în acest sens în Hotărârea Sison/Consiliul, citată la nota de subsol 19, în care a afirmat că măsurile restrictive instituite prin Regulamentul nr. 2580/2001, prin faptul că nu prevăd confiscarea în calitate de produs al infracțiunii a activelor persoanelor interesate, ci înghețarea acestora ca măsură asigurătorie, nu constituie o sancțiune penală și nu implică nicio acuzație de această natură (punctul 101).

21 – Punctele 20 și 21 din prezenta luare de poziție.

22 – Hotărârea din 9 martie 1994 (C‑188/92, Rec., p. I‑833).

23 – Hotărârea din 15 octombrie 1980, Roquette Frères (145/79, Rec., p. 2917, punctul 7).

24 – A se vedea în acest sens Hotărârea din 1 aprilie 1982, Dürbeck/Comisia (11/81, Rec., p. 1251, punctul 17), Hotărârea din 26 februarie 1987, Consorzio Cooperative d’Abruzzo/Comisia (15/85, Rec., p. 1005, punctul 10), Hotărârea din 15 iunie 1994, Comisia/BASF și alții (C‑137/92 P, Rec., p. I‑2555, punctul 48), Hotărârea din 8 iulie 1999, Chemie Linz/Comisia (C‑245/92 P, Rec., p. I‑4643, punctul 93), precum și Hotărârea din 5 octombrie 2004, Comisia/Grecia (C‑475/01, Rec., p. I‑8923, punctul 18).

25 – Aceasta este situația, în orice caz, în ceea ce privește lipsa de motivare, chiar dacă Tribunalul, subliniind natura normativă a actelor supuse controlului său, le‑a analizat în esență ca pe o serie de decizii ce privesc în mod individual persoanele înscrise pe lista în discuție.

26 – În Hotărârea din 23 octombrie 2008, People’s Mojahedin Organization of Iran/Consiliul (T‑256/07, Rec., p. II‑3019), Tribunalul a afirmat totuși că o astfel de prezumție acoperea și decizia adoptată după închiderea procedurii orale în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea OMPI I, decizie care nu fusese anulată de Tribunal (punctul 55).

27 – A se vedea Hotărârile citate anterior, nota de subsol 24, Comisia/BASF și alții (punctul 49), Chemie Linz/Comisia, (punctul 94), precum și Comisia/Grecia (punctul 19).

28 – A se vedea Hotărârile citate anterior, nota de subsol 24, Comisia/BASF și alții (punctul 50), Chemie Linz/Comisia (punctul 95), precum și Comisia/Grecia (punctul 20).

29 – A se vedea Hotărârea People’s Mojahedin Organization of Iran/Consiliul, citată anterior, nota de subsol 26 (punctul 58).

30 – Citată anterior, nota de subsol 22 (punctele 16 și 17).

31 – Hotărârea din 15 februarie 2001, Nachi Europe (C‑239/99, Rec., p. I‑1197, punctul 35), și Hotărârea din 8 martie 2007, Roquette Frères (C‑441/05, Rec., p. I‑1993, punctul 39).

32 – A se vedea în special Hotărârea TWD Textilwerke Deggendorf, citată la nota de subsol 22 (punctul 24), Hotărârea din 12 decembrie 1996, Accrington Beef și alții (C‑241/95, Rec., p. I‑6699, punctele 15 și 16), Hotărârea din 11 noiembrie 1997, Eurotunnel și alții (C‑408/95, Rec., p. I‑6315, punctul 28), precum și Hotărârea Nachi Europe, citată la nota de subsol precedentă (punctul 37).

33 – Hotărârea din 27 septembrie 1983, Universität Hamburg (216/82, Rec., p. 2771, punctele 10 și 12), precum și Hotărârea Nachi Europe, citată la nota de subsol 31 (punctul 35).

34 – Punctul 18.

35 – Problema s‑a pus în mod concret în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Kongra‑Gel și alții/Consiliul, citată la nota de subsol 18, dar nu a fost soluționată de Tribunal.

36 – Hotărârea din 18 ianuarie 2007 (C‑229/05 P, Rec., p. I‑439, punctul 113).

37 – Hotărârea din 14 decembrie 1962, Wöhrmann și Lütticke/Comisia (31/62 și 33/62, Rec., p. 965, 979), Hotărârea din 16 iulie 1981, Albini/Consiliul și Comisia (33/80, Rec., p. 2141, punctul 17), Hotărârea din 11 iulie 1985, Salerno și alții/Comisia și Consiliul (87/77, 130/77, 22/83, 9/84 și 10/84, Rec., p. 2523, punctul 36), Ordonanța din 28 iunie 1993, Donatab și alții/Comisia (C‑64/93, Rec., p. I‑3595, punctul 19), precum și Hotărârea Nachi Europe, citată anterior, nota de subsol 31 (punctul 33).

38 – Hotărârea Nachi Europe, citată anterior, nota de subsol 31 (punctul 34).

39 – Hotărârea din 12 decembrie 1972, International Fruit Company și alții (21/72-24/72, Rec., p. 1219, punctele 5 și 6), precum și Hotărârea din 16 iunie 1998, Racke (C‑162/96, Rec., p. I‑3655, punctele 26 și 27).

40 – Pe de altă parte, consecințele unei încălcări a dreptului la apărare, precum cea stabilită în hotărârile Tribunalului, nu se opresc numai la încălcarea drepturilor procedurale ale persoanei respective, deoarece o astfel e încălcare împiedică din punct de vedere material această persoană să prezinte în mod util elemente care să poată conduce, eventual, la neadoptarea măsurilor care afectează situația sa juridică.

41 – A se vedea totuși Hotărârea din 10 ianuarie 2006, Cassa di Risparmio di Firenze și alții (C‑222/04, Rec., p. I‑289, punctele 72-74), în care Curtea pare să considere neaplicabilă jurisprudența TWD Textilwerke Deggendorf atunci când problema validității este ridicată din oficiu de instanța de trimitere.

42 – Astfel cum, fără îndoială, aveau dreptul, odată ce în privința lor a fost exclusă aplicarea decăderii prevăzute de jurisprudența TWD Textilwerke Deggendorf, citată anterior.

43 – Constatările făcute de Tribunal la punctele 160 și 164 din Hotărârea OMPI I, privind respectarea atât a dreptului la apărare, cât și a obligației de motivare, au o aplicabilitate generală și nu sunt limitate la situația organizației reclamante.

44 – Cel puțin în ceea ce privește perioada anterioară Deciziei 2007/445. Se înțelege de la sine că temeinicia unei decizii de includere a unei persoane fizice sau juridice, a unui grup sau a unei entități pe lista prevăzută la articolul 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2580/2001 trebuie apreciată pe baza elementelor care au justificat o astfel de includere și că, fiind vorba despre o persoană, despre un grup sau despre o entitate al cărei nume este menținut pe această listă pentru o anumită perioadă, aceste elemente pot varia de‑a lungul timpului, astfel cum atestă cazul Organisation des Modjahedines du peuple d’Iran, care a fost înscrisă pe lista respectivă pe baza elementelor transmise Consiliului de Regatul Unit și care, începând cu o anumită dată, a fost menținută pe această listă pe baza unor elemente noi transmise de autoritățile franceze (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 4 decembrie 2008, People’s Mojahedin Organization of Iran/Consiliul, T‑284/08, Rec., p. II‑3487).

45 – A se vedea Hotărârea din 18 februarie 1964, Rotterdam și Putterskoek (73/63 și 74/63, Rec., p. 1).

46 – A se vedea în acest sens Hotărârea din 23 aprilie 1956, Groupement des industries sidérurgiques luxembourgeoises/Înalta Autoritate (7/54 și 9/54, Rec., p. 53), precum și Hotărârea din 12 februarie 1960, Geitling și alții/Înalta Autoritate (16/59-18/59, Rec., p. 45); a se vedea de asemenea, în special, Ordonanța Tribunalului din 14 martie 1997, Arbeitsgemeinschaft Deutscher Luftfahrt‑Unternehmen și Hapag‑Lloyd/Comisia (T‑25/96, Rec., p. II‑363).

47 – A se vedea considerentul (3).

48 – A se vedea punctul 17 din prezenta luare de poziție.

49 – Hotărârea Tribunalului din 23 octombrie 2008, People’s Mojahedin Organization of Iran/Consiliul, citată anterior (punctul 65 și urm.).

50 – Hotărârea din 30 septembrie 1982, Amylum/Consiliul (108/81, Rec., p. 3107, punctele 4-17), Hotărârea din 13 noiembrie 1990, Fedesa și alții (C‑331/88, Rec., p. I‑4023, punctele 45-47), precum și Hotărârea Tribunalului din 17 octombrie 1991, de Compte/Parlamentul European (T‑26/89, Rec., p. II‑781, punctul 66). Potrivit Tribunalului, în urma Hotărârii OMPI I, Consiliul avea dreptul să mențină în vigoare actul care a abrogat sau a înlocuit actul anulat ulterior închiderii procedurii orale desfășurate în această cauză pe timpul care îi era strict necesar pentru adoptarea unui nou act, cu respectarea normelor de formă și de procedură avute în vedere. Tribunalul continuă explicând că, într‑adevăr, în acest caz foarte particular, „obligarea Consiliului să retragă, într‑o primă fază, actul neconform cu aceste norme, apoi autorizarea acestuia, într‑o a doua fază, să acorde un efect retroactiv actului nou adoptat în conformitate cu normele menționate ar fi vădit contrară realizării obiectivului de interes general urmărit” (punctul 66).

51 – Hotărârea din 10 iulie 1984, Kirk (63/83, Rec., p. 2689, punctele 21 și 22).

52 – Hotărârea citată anterior (punctul 43).

53 – A se vedea Hotărârea OMPI I (punctul 160).

54 – Regulamentul (CE) nr. 881/2002 al Consiliului din 27 mai 2002 de instituire a unor măsuri restrictive specifice împotriva anumitor persoane și entități care au legătură cu Osama ben Laden, cu rețeaua Al‑Qaida și cu talibanii și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 467/2001 al Consiliului de interzicere a exportului anumitor mărfuri și servicii către Afganistan, de întărire a interdicției de zbor și de extindere a înghețării fondurilor și a altor resurse financiare în ceea ce‑i privește pe talibanii din Afganistan (JO L 139, p. 9, Ediție specială, 18/vol. 1, p. 189).

55 – A se vedea în special Hotărârea din 3 septembrie 2008, Kadi și Al Barakaat International Foundation/Consiliul și Comisia (C‑402/05 P și C‑415/05 P, Rec., p. I‑6351).

56 – Hotărârea din 29 iunie 1988, Van Landschoot (300/86, Rec., p. 3443, punctul 24), și Hotărârea din 22 decembrie 2008, Régie Networks (C‑333/07, Rec., p. I‑10807, punctul 121).

57 – Hotărârea Van Landschoot, citată la nota de subsol 56 (punctul 24).

58 – Articolul 2 alineatul (1) litera (b). Sublinierea noastră. În germană: „werden [nicht] Gelder […] bereitgestellt”.

59 – Articolul 2 alineatul (2). Sublinierea noastră. În germană: „[…] ist die Erbringung von Finanzdienstleistungen untersagt”.

60 – Articolul 3 alineatul (1). Sublinierea noastră. În germană: „Die […] Beteiligung an Maßnahmen, deren Ziel oder Folge […] die Umgehung des Artikels 2 ist, ist untersagt”.

61 – A se vedea Hotărârea Curții din 11 octombrie 2007, Möllendorf și Möllendorf‑Niehuus (C‑117/06, Rec., p. I‑8361, punctele 49 și 50).

62 – A se vedea Hotărârea din 29 aprilie 2010, M și alții (C‑340/08, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 52), Hotărârea Möllendorf și Möllendorf‑Niehuus, citată la nota de subsol 61 (punctul 63), precum și Hotărârea Kadi și Al Barakaat International Foundation/Consiliul și Comisia, citată anterior, nota de subsol 55 (punctul 169).

63 – Această dispoziție prevede că statele „vor incrimina furnizarea deliberată sau strângerea de fonduri, prin orice mijloace, directe sau indirecte, de către cetățenii lor sau pe teritoriile lor, cu intenția ca fondurile să fie folosite sau știind că urmează să fie folosite pentru comiterea de acte teroriste”. Punerea în aplicare a unei astfel de dispoziții la nivelul Uniunii este prevăzută la articolul 1 din Poziția comună 2001/930.

Full & Egal Universal Law Academy