4.12.2010
RO
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
C 328/21
Recurs introdus la 1 octombrie 2010 de Republica Federală Germania împotriva Ordonanței Tribunalului (Camera întâi) pronunțate la 14 iulie 2010 în cauza T-571/08, Republica Federală Germania/Comisia Europeană
(Cauza C-475/10 P)
2010/C 328/37
Limba de procedură: germana
Părțile
Recurentă: Republica Federală Germania (reprezentanți: T. Henze, J. Möller și N. Graf Vitzthum, agenți)
Cealaltă parte în proces: Comisia Europeană
Concluziile recurentei
—
Guvernul federal solicită anularea Ordonanței Tribunalului Uniunii Europene pronunțate la 14 iulie 2010 în cauza T-571/08, Republica Federală Germania/Comisia Europeană și
—
obligarea Comisiei Europene la plata cheltuielilor de judecată.
Motivele și principalele argumente
Obiectul prezentului recurs este reprezentat de ordonanța Tribunalului, prin care acesta a respins, în cadrul unui incident de procedură, ca inadmisibilă acțiunea recurentei formulată împotriva ordinului de furnizare a informațiilor al Comisiei din 30 octombrie 2008, în procedura referitoare la ajutorul de stat în favoarea Deutsche Post AG (denumită în continuare „DPAG”).
Prin decizia atacată, Comisia a dispus ca recurenta să furnizeze informații cu privire la toate cheltuielile și veniturile DPAG din perioada cuprinsă între 1989 și 2007, cu toate că privatizarea DPAG, în cadrul căreia s-au realizat, în esență, transferurile de plăți contestate, fusese definitivată deja în anul 1994. În loc să clarifice problema juridică preliminară referitoare la perioadele care trebuie efectiv luate în considerare, Comisia a solicitat mai întâi informații cu privire la situația veniturilor și a cheltuielilor DPAG pentru întreaga perioadă de la privatizare și până în prezent, fără să țină seama de efortul pe care îl presupune această solicitare. Procedând astfel, Comisia a impus o sarcină disproporționată recurentei și întreprinderii vizate.
În opinia recurentei, Curtea trebuie să realizeze o clarificare de principiu cu privire la problema dacă, în cadrul procedurilor din domeniul ajutoarelor de stat, Comisia poate obliga efectiv un stat membru să furnizeze orice informații fără a fi supusă unui control jurisdicțional direct. Dacă aprecierea juridică a Tribunalului în sensul că astfel de decizii nu sunt atacabile ar fi corectă, statele membre și întreprinderile vizate ar trebui să depună întotdeauna, în primul rând, un efort considerabil — de asemenea financiar — pentru a îndeplini astfel de ordine, cu toate că le consideră nelegale. În plus, există pericolul divulgării secretelor comerciale a căror cunoaștere nu prezintă, eventual, nicio importanță în procedura ajutoarelor de stat.
În opinia recurentei, ordonanța atacată a Tribunalului este eronată din punct de vedere juridic în mai multe privințe.
În primul rând, Tribunalul a interpretat greșit din punct de vedere juridic noțiunea de act atacabil și a ignorat jurisprudența referitoare la aceasta, întrucât a examinat actul atacabil „în raport cu conținutul acestuia”. Astfel, o apreciere a unui act în raport cu efectele sale juridice materiale este relevantă numai atunci când nu există o decizie care are caracter obligatoriu chiar în temeiul formei sale juridice. Cu toate acestea, întrucât caracterul obligatoriu al deciziei Comisiei în discuție, adoptată potrivit articolului 10 alineatul (3) din Regulamentul nr. 659/1999, rezultă chiar din forma juridică a acesteia, nu este necesar să se mai analizeze dacă voința autorului măsurii era în mod concret aceea de a produce efecte juridice față de recurentă.
În al doilea rând, Tribunalul a apreciat greșit din punct de vedere juridic caracterul provizoriu al ordinului de furnizare a informațiilor întrucât, referindu-se la jurisprudența privind admisibilitatea unei acțiuni împotriva inițierii unei proceduri de examinare de dreptul concurenței, a concluzionat în mod eronat că stabilirea caracterului definitiv al deciziei este decisivă și pentru admisibilitatea acțiunii formulate împotriva respectivului ordin al Comisiei de furnizare a informațiilor.
În al treilea rând, Tribunalul a apreciat greșit din punct de vedere juridic ordinul de furnizare a informațiilor, ignorând că o măsură produce efecte juridice obligatorii atunci când afectează interesele destinatarului printr-o modificare în situația sa juridică. Aceasta este situația în cazul ordinului de furnizare a informațiilor deoarece nerespectarea acestuia atrage după sine sancțiuni. Acestea constau, pe de o parte, în faptul că statului membru i se interzice să invoce caracterul incomplet al situației de fapt, iar Comisiei i se permite să decidă în funcție de situația dosarului. Pe de altă parte, aceasta implică diminuarea nivelului probei, de la care Comisia poate prezuma că împrejurările pe care le invocă sunt dovedite. Aceasta reprezintă o favorizare a situației procedurale a Comisiei și, prin urmare, implică o înrăutățire a poziției statului respectiv în cadrul procedurii principale de examinare. Prin ordinul de furnizare a informațiilor, recurenta a fost pusă în situația de a alege între două situații: fie să își încalce obligațiile, caz în care i se interzice însă să invoce caracterul incomplet al situației de fapt și se produce o diminuare a nivelului probei impus Comisiei, fie, pentru protejarea dreptului său la apărare, este constrânsă, în fapt, să furnizeze informațiile considerate disproporționate. În această privință, pe lângă prejudiciul juridic suferit, intervine permanent un efort extraordinar de timp și financiar, care nu este compensat. Ordinul de furnizare a informațiilor poate atrage, dincolo de cazul din speță, efecte juridice pentru statul membru respectiv, prin faptul că nerespectarea acestuia poate determina o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor potrivit articolului 258 TFUE și, în cazul extrem, o procedură de aplicare a unor penalități cu titlu cominatoriu potrivit articolului 260 TFUE.
În al patrulea rând, ordonanța Tribunalului încalcă principiul statului de drept și al protecției jurisdicționale efective, considerând că singura modalitate de a se proteja împotriva unui ordin excesiv de furnizare a informațiilor constă în nerespectarea acestuia. Un astfel de mod de a proceda nu este acceptabil și încalcă principiile menționate mai sus. Protecția jurisdicțională față de ordinele nelegale de furnizare a informațiilor nu poate depinde de faptul dacă statul membru încalcă acest ordin. Posibilitatea atacării ordinului de furnizare a informațiilor constituie singurul mijloc de a nu supune obligația de loialitate a statului membru unei puteri de apreciere nelimitate a Comisiei și permite de asemenea Comisiei să respecte la rândul său obligația de colaborare loială cu statele membre.
În sfârșit, Tribunalul a apreciat greșit din punct de vedere juridic competența în cauzele din domeniul ajutoarelor de stat, hotărând că protecția față de ordinele excesive de furnizare a informațiilor trebuie să constea în refuzul statelor membre de a furniza informațiile considerate în opinia lor ca nefiind necesare pentru cercetarea faptelor. Aceasta implică un transfer al obligației de cercetare a faptelor și al obligației de stabilire a obiectului procedurii către statele membre, transfer care contravine repartizării competențelor în dreptul ajutoarelor de stat. Acest transfer de competență indicat de Tribunal încalcă structura competenței prevăzută la articolele 107 TFUE și 108 TFUE, impune statelor membre riscul unei erori de apreciere și eliberează Comisia, în măsura indicată, de obligația unei cercetări diligente a faptelor în procedura administrativă.
Full & Egal Universal Law Academy