EUR-Lex -  62011CC0578 - RO

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

ELEANOR SHARPSTON

prezentate la 27 martie 2014 ( 1 )

Cauza C‑578/11 P

Deltafina SpA

împotriva

Comisiei Europene

„Recurs — Concurență — Imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului acestora în cauzele referitoare la înțelegeri — Obligația de cooperare a unei întreprinderi prevăzută de o comunicare privind cooperarea — Încălcarea unei norme de procedură — Decizie întemeiată pe proba cu martori audiați cu încălcarea Regulamentului de procedură al Tribunalului — Încălcarea dreptului la apărare — Încălcarea dreptului fundamental la un proces echitabil într‑un termen rezonabil de către Tribunal”

1. 

Prin prezentul recurs, Deltafina SpA (denumită în continuare „Deltafina”) atacă o hotărâre a Tribunalului ( 2 ) prin care se confirmă o decizie a Comisiei Europene privind încălcări ale normelor de concurență legate de o înțelegere pe piața italiană privind achiziționarea și prima procesare a tutunului brut ( 3 ). În timpul etapei administrative a procedurii și în contextul regimului de clemență ( 4 ) aplicabil la momentul respectiv, Comisia a acordat societății Deltafina imunitate la amenzi pe baza cooperării la investigația sa. Totuși, Comisia i‑a retras ulterior acea imunitate prin decizia atacată. Principalele probleme puse în discuție de Deltafina în prezenta speță privesc sensul obligației de cooperare a unei întreprinderi în cadrul regimului de clemență, chestiunea dacă în cursul judecății în primă instanță au existat încălcări ale unor norme de procedură care au adus atingere dreptului la apărare al societății Deltafina și faptul că Tribunalul nu s‑a pronunțat într‑un termen rezonabil.

Contextul juridic

Convenția Europeană a Drepturilor Omului

2.

Articolul 6 paragraful 1 din CEDO prevede că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într‑un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanță independentă și imparțială.

Drepturile fundamentale

3.

Articolul 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene ( 5 ) garantează fiecărei persoane dreptul de a beneficia, în ce privește problemele sale, de un tratament imparțial, echitabil și într‑un termen rezonabil din partea instituțiilor, organelor și agențiilor Uniunii.

4.

Articolul 47 din cartă este intitulat „Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil. Acesta prevede inter alia: „Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într‑un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege. [...]” Articolul 48 din cartă garantează prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare ( 6 ).

5.

Carta prevede că dispozițiile sale se adresează instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarității, precum și statelor membre, numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Prin urmare, acestea respectă drepturile și principiile și promovează aplicarea lor în conformitate cu atribuțiile pe care le au în acest sens și cu respectarea limitelor competențelor conferite Uniunii de tratate ( 7 ).

6.

Atunci când drepturile garantate de cartă corespund drepturilor stabilite de CEDO, interpretarea lor trebuie să fie aceeași ( 8 ).

Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene

7.

Articolul 101 TFUE (ex‑articolul 81 CE) interzice întreprinderilor să participe la acorduri, decizii și practici concertate care împiedică, restrâng sau denaturează concurența în cadrul pieței interne.

Amenzi în dreptul concurenței

Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului

8.

În temeiul articolului 23 din Regulamentul nr. 1/2003 ( 9 ), Comisia poate adopta o decizie prin care să aplice amenzi întreprinderilor atunci când, inter alia, în mod intenționat sau din neglijență, acestea încalcă articolul 101 TFUE ( 10 ). La stabilirea valorii amenzii se iau în considerare atât gravitatea, cât și durata încălcării ( 11 ). Drepturile fundamentale și principiile din cartă trebuie să fie recunoscute la stabilirea amenzilor, iar Regulamentul nr. 1/2003 trebuie să fie interpretat și aplicat cu respectarea acestor principii ( 12 ).

9.

Articolul 31 din Regulamentul nr. 1/2003 prevede: „Curtea de Justiție are plenitudine de competență cu privire la acțiunile introduse împotriva deciziilor prin care Comisia stabilește o amendă sau o penalitate cu titlu cominatoriu. Curtea de Justiție poate anula, reduce sau mări amenda sau penalitățile periodice aplicate. Curtea de Justiție poate elimina, reduce sau mări amenda sau penalitatea cu titlu cominatoriu aplicată ( 13 ).”

Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor

10.

La data faptelor erau de asemenea aplicabile Liniile directoare ale Comisiei din 1998 ( 14 ). Potrivit considerentelor acestor linii directoare, cuantumul de bază al amenzii se determină prin adunarea sumelor stabilite în funcție de gravitatea și de durata încălcării. Cuantumul respectiv poate fi apoi diminuat atunci când există circumstanțe atenuante cum sunt cooperarea efectivă a unei întreprinderi în afara sferei de aplicare a Comunicării privind cooperarea ( 15 ). Liniile directoare din 1998 recunoșteau totodată posibilitatea ca o întreprindere să beneficieze de imunitate la amenzi în anumite împrejurări ( 16 ).

Comunicarea Comisiei privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri

11.

În introducerea la Comunicarea Comisiei privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri ( 17 ) se precizează că aceasta vizează încălcările grave ale normelor de concurență cum sunt stabilirea prețurilor, stabilirea cotelor de producție sau vânzări și împărțirea piețelor de către carteluri. Comisia a arătat că anumite întreprinderi implicate în astfel de practici ilegale doresc să pună capăt participării lor și să o informeze în legătură cu existența unor astfel de înțelegeri, dar sunt descurajate să facă acest lucru de amenzile mari la care s‑ar expune. Comisia a considerat că era în interesul Comunității (la acea vreme) să se acorde un tratament favorabil întreprinderilor care cooperează cu aceasta. O contribuție decisivă la deschiderea unei investigații sau la descoperirea unei încălcări ar putea justifica acordarea imunității la orice amendă întreprinderii în cauză, sub rezerva îndeplinirii anumitor cerințe suplimentare. Mai mult, cooperarea uneia sau mai multor întreprinderi poate conduce la reducerea de către Comisie a cuantumului oricărei amenzi aplicate. Orice astfel de reducere trebuie să reflecte contribuția efectivă a unei întreprinderi, atât în ceea ce privește calitatea, cât și momentul în care se produce, la stabilirea de către Comisie a existenței încălcării. Reducerile au fost limitate la acele întreprinderi care au furnizat Comisiei elemente de probă care au adăugat o valoare semnificativă datelor aflate deja în posesia acesteia ( 18 ).

12.

Denumirea secțiunii A a Comunicării privind cooperarea din 2002 era „Imunitatea la amenzi”. Potrivit punctului 8, Comisia acorda unei întreprinderi imunitate la orice amendă care s‑ar fi aplicat în caz contrar dacă acea întreprindere este prima care furnizează probe în legătură cu o înțelegere care se presupune că afectează Comunitatea și care, în opinia Comisiei: (a) îi permit să adopte o decizie de efectuare a unei anchete sau (b) ar putea să îi permită constatarea unei încălcări a articolului 81 CE. În temeiul secțiunii B, întreprinderile care nu întrunesc condițiile pentru obținerea imunității pot totuși să beneficieze de o reducere a oricărei amenzi care s‑ar fi aplicat în caz contrar ( 19 ).

13.

Pe lângă aceste cerințe, următoarele condiții de la punctul 11 din comunicare trebuiau să fie îndeplinite în mod cumulativ pentru ca o întreprindere să poată beneficia de imunitate la o amendă:

„(a)

întreprinderea trebuie să coopereze cu Comisia pe deplin, permanent și cu rapiditate în cursul întregii proceduri administrative și să îi furnizeze toate elementele de probă referitoare la presupusa înțelegere care i‑ar parveni sau la care are acces. În special, trebuie să rămână la dispoziția Comisiei pentru a răspunde cu rapiditate oricărei cereri care poate contribui la stabilirea faptelor;

(b)

întreprinderea își încetează participarea la presupusa activitate ilicită cel mai târziu la momentul în care furnizează elementele de probă menționate la punctul 8 [litera] (a) [sau] (b), după caz;

(c)

întreprinderea nu a luat măsuri pentru a constrânge alte întreprinderi să ia parte la încălcare.”

14.

Procedura de solicitare a imunității la amenzi a fost indicată la punctele 12‑19. În cazul în care, la finalul procedurii administrative, întreprinderea a îndeplinit condițiile prevăzute la punctul 11, Comisia îi putea acorda imunitate la amenzi prin decizia sa finală. Neîndeplinirea oricăreia dintre cerințele indicate în secțiunea A sau B, după caz, în oricare dintre etapele procedurii administrative, poate atrage pierderea oricărui tratament favorabil ( 20 ).

Decizia atacată și contextul său

Înțelegerea

15.

Punctele 2‑20 din hotărârea atacată cuprind o explicație detaliată a contextului în care s‑a adoptat decizia atacată.

16.

Pe scurt, faptele s‑au petrecut după cum urmează. La 3, 4 și 5 octombrie 2001, Comisia a efectuat verificări la sediile Fédération européenne des transformateurs de tabac (denumită în continuare „Fédération”) și Maison des métiers du tabac din Bruxelles (Belgia). În aceeași zi, prin fax, Fédération i‑a informat pe toți membrii săi în legătură cu verificările, inclusiv pe Associazione professionale trasformatori tabacchi italiani (Asociația profesională a procesatorilor italieni de tutun brut: denumită în continuare „APTI”). Comisia a efectuat de asemenea în zilele respective verificări la sediile primilor trei procesatori spanioli de tutun brut, precum și la sediile celor două asociații spaniole de procesatori și de producători de tutun.

17.

La 19 februarie 2002, Deltafina, o societate italiană procesatoare de tutun brut (și membră APTI) a formulat o cerere către Comisie pentru acordarea imunității la amenzi în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002 și, în subsidiar, o cerere de reducere a cuantumului amenzii în temeiul secțiunii B din acea comunicare. Cererea de imunitate privea o presupusă înțelegere între procesatorii de tutun brut de pe piața italiană. La 6 martie 2002, Comisia a informat Deltafina că cererea formulată îndeplinește condițiile prevăzute la punctul 8 litera (b) din Comunicarea privind cooperarea din 2002 și că la finalul procedurii administrative îi va acorda imunitatea la amenzi pentru toate încălcările constatate în urma anchetei efectuate de Comisie în legătură cu elementele de probă furnizate, cu condiția ca Deltafina să îndeplinească toate cerințele prevăzute la punctul 11 din comunicarea menționată. La 14 martie 2002 a avut loc o reuniune între serviciile Comisiei și reprezentanții Deltafina și Universal Corporation ( 21 ) pentru a se discuta modalitățile cooperării societății Deltafina cu Comisia (denumită în continuare „reuniunea din 14 martie 2002”). Printre aspectele discutate în cadrul acestei reuniuni s‑a aflat caracterul confidențial al cererii de imunitate formulate de Deltafina. La 19, 21, 25 și 26 martie 2002, Deltafina a furnizat Comisiei informații suplimentare. La 22 martie 2002 a avut loc o conversație telefonică între reprezentanții Deltafina și funcționarul Comisiei care se ocupa de dosar, cu privire la mai multe aspecte referitoare la cooperarea societății Deltafina cu Comisia.

18.

La 2 aprilie 2002, consilierul juridic extern al Universal i‑a informat pe consilierii juridici externi ai Standard Commercial Corp. și Dimon Inc, societățile‑mamă ale Transcatab SpA (denumită în continuare „Transcatab”) și, respectiv, Dimon Italia Srl (denumită în continuare „Dimon Italia”), două societăți italiene de primă procesare a tutunului brut, că Deltafina a formulat la Comisie o cerere de imunitate cu privire la înțelegerea dintre procesatorii de pe piața tutunului din Italia. În dimineața zilei de 4 aprilie 2002 a avut loc o reuniune a biroului APTI (denumită în continuare „reuniunea APTI”). Cu ocazia acestei reuniuni, președintele Deltafina a informat persoanele prezente că Deltafina a început să coopereze cu Comisia în sensul Comunicării privind cooperarea din 2002. În după‑amiaza aceleiași zile, respectiv 4 aprilie 2002, Dimon Italia și Transcatab, ai căror reprezentanți au fost prezenți la reuniunea APTI, au formulat de asemenea o cerere de tratament favorabil în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002.

19.

Comisia a emis comunicarea privind obiecțiunile sale la 25 februarie 2004. Cu ocazia audierii înaintea consilierului auditor din 22 iunie 2004, la care a participat Deltafina, un reprezentant al Dimon Italia a atras atenția Comisiei cu privire la două documente depuse la dosar care sintetizează declarațiile președintelui Deltafina din cadrul reuniunii APTI. La 21 decembrie 2004, Comisia a adoptat un addendum la comunicarea privind obiecțiunile, prin care a informat Deltafina și celelalte întreprinderi în cauză cu privire la intenția sa de a nu îi acorda societății Deltafina imunitatea la amendă în considerarea încălcării de către Deltafina a obligației de cooperare prevăzute la punctul 11 litera (a) din Comunicarea privind cooperarea din 2002.

Decizia atacată și stabilirea cuantumului amenzii

20.

Comisia a adoptat decizia atacată la 20 octombrie 2005. La articolul 1 din acea decizie se afirmă că Deltafina și Universal au încălcat articolul 81 alineatul (1) CE în perioadele ( 22 ) indicate prin participarea la acorduri și/sau practici concertate în sectorul tutunului brut în Italia. Prin articolul 2 din decizia atacată, Deltafina și Universal au fost amendate în solidar cu 30000000 de euro.

21.

Toate împrejurările relevante au fost luate în considerare la stabilirea cuantumului de bază al amenzii conform articolului 23 alineatul (3) din Regulemantul nr. 1/2003. Astfel, Comisia a examinat în special: (i) gravitatea încălcării, (ii) natura foarte gravă a încălcării normelor de concurență, (iii) cota de piață concretă a fiecărei întreprinderi (Deltafina era cel mai mare cumpărător de pe piața tutunului brut în cauză), (iv) faptul că Deltafina face parte dintr‑un grup multinațional din care fac parte principalii comercianți de tutun mondiali (un coeficient multiplicator de 1.5 a fost aplicat la cuantumul de plecare al amenzii pentru obținerea unui efect descurajator) și (v) durata încălcării (cuantumul respectiv a fost astfel mărit cu 60 %).

22.

Comisia a ținut seama în continuare, cu titlu de circumstanță atenuantă în favoarea Deltafina, de cooperarea efectivă a acesteia în cadrul procedurii, în afara domeniului de aplicare al Comunicării privind cooperarea din 2002. Cuantumul de bază al amenzii a fost redus din două motive. Deltafina a fost prima întreprindere care a formulat o cerere de aplicare a Comunicării privind cooperarea din 2002 și prima întreprindere căreia Comisia i‑a acordat imunitate condiționată și Deltafina a contribuit de la început în mod semnificativ la investigația sa și a continuat să o facă pe parcursul întregii proceduri, cu excepția faptelor care au justificat refuzarea imunității finale.

23.

Imunitatea la amenzi a fost retrasă întrucât Comisia a considerat că Deltafina nu a îndeplinit condițiile de la punctul 11 litera (a) din Comunicarea privind cooperarea din 2002. Deși era la curent cu intenția Comisiei de a proceda la verificări la fața locului în perioada cuprinsă între 18 și 20 aprilie 2002, președintele Deltafina i‑a informat în mod voluntar pe cei doi principali concurenți ai săi despre formularea cererii sale de imunitate la 4 aprilie 2002, înainte de efectuarea acestor verificări. Comportamentul societății Deltafina era perfect susceptibil să compromită rezultatul acestor verificări, ceea ce Deltafina știa sau, cel puțin, ar fi trebuit să știe, mai ales întrucât fusese informată în mod special de Comisie cu privire la efectuarea în viitor a verificărilor și întrucât i se pusese în vedere să păstreze caracterul confidențial al cererii de imunitate formulate, astfel încât să nu compromită rezultatul acestor verificări. În această privință, nici discuțiile din cadrul reuniunii din 14 martie 2002, nici comportamentul ulterior al Comisiei nu au indicat că ar fi acceptat faptul că Deltafina urma în mod inevitabil să divulge concurenților săi cererea sa de aplicare a Comunicării privind cooperarea din 2002.

24.

Comisia a recunoscut atât dificultățile practice ale Deltafina de a păstra confidențialitatea cererii de imunitate, cât și faptul că dacă Deltafina ar fi fost obligată să divulge concurenților săi cererea sa de imunitate, era extrem de improbabil că verificările ulterioare ar fi condus la vreun rezultat. Totuși, divulgarea de către Deltafina a cererii sale de imunitate cu ocazia reuniunii APTI a fost voluntară și spontană. Faptul că Deltafina nu a informat Comisia niciodată cu privire la această divulgare lasă să se înțeleagă că se aștepta ca acest comportament al său să nu fie aprobat de Comisie. Mai mult, nici Universal nu a informat cu rapiditate Comisia despre divulgarea făcută de consilierul său juridic extern la 2 aprilie 2002.

Procedura în fața Tribunalului și hotărârea atacată

25.

În primă instanță, Deltafina a solicitat Tribunalului:

—

anularea amenzii aplicate în ceea ce o privește prin articolul 2 din decizia atacată;

—

în subsidiar, reducerea cuantumului acestei amenzi;

—

obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

26.

Deltafina a invocat șapte motive. Prin primele sale trei motive de anulare a deciziei atacate invocate în principal, Deltafina a susținut că au fost comise trei erori vădite de către Comisie: (i) întrucât i‑a retras imunitatea la amendă pe baza unei premise de fapt eronate, (ii) întrucât Comisia a considerat că Deltafina a încălcat obligația de cooperare prevăzută la punctul 11 litera (a) din Comunicarea privind cooperarea din 2002 și (iii) întrucât Comisia a considerat că divulgarea de către Deltafina a cererii sale de imunitate a compromis investigația. Prin cel de al patrulea motiv, Deltafina a susținut că au fost încălcate principiul protecției încrederii legitime, principiul bunei administrări și principiul proporționalității. Deltafina a invocat apoi, în subsidiar, trei motive de reducere a cuantumului amenzii. Cel de al cincilea motiv este întemeiat pe încălcarea principiului proporționalității în considerarea caracterului excesiv al cuantumului de plecare al amenzii. Cel de al șaselea motiv este întemeiat pe o eroare, întrucât Comisia a considerat că Universal este răspunzătoare în solidar pentru comportamentul Deltafina și, în consecință, i‑ar fi aplicat o amendă excesivă acesteia din urmă. Cel de al șaptelea motiv este întemeiat pe o apreciere eronată a circumstanțelor atenuante.

27.

În cadrul ședinței desfășurate în fața Tribunalului, Deltafina a încercat pentru prima dată să susțină încălcarea de către Comisie a principiului egalității de tratament în măsura în care aceasta a redus cu 50 % atât amenda pentru Deltafina, cât și cea pentru Dimon Italia. Tribunalul a respins acest motiv ca fiind inadmisibil în temeiul articolului 48 alineatul (2) din Regulamentul de procedură.

28.

Prin hotărârea pronunțată la 9 septembrie 2011, Tribunalul a respins acțiunea în totalitate și a obligat Deltafina la plata cheltuililor de judecată.

Recursul și procedura în fața Curții de Justiție

29.

Deltafina și‑a întemeiat recursul pe patru motive, care pot fi rezumate în modul următor. În primul rând, Tribunalul a săvârșit o eroare prin faptul că nu s‑a pronunțat cu privire la problema dacă, în lumina „regulilor de bază” ( 23 ) stabilite în cadrul reuniunii din 14 martie 2002, Comisia putea să concluzioneze în mod legitim că Deltafina a încălcat obligația de cooperare întrucât la reuniunea ATPI a dezvăluit faptul că a formulat o cerere de imunitate. Procedând astfel, Tribunalul s‑ar fi substituit părților prin definirea ex post a condițiilor obligației de cooperare a Deltafina și a încălcat altfel dreptul la apărare al Deltafina.

30.

În al doilea rând, Tribunalul nu a constatat faptele în mod adecvat și corect și a ignorat principiile fundamentale privind administrarea probelor, întrucât a audiat doi participanți la reuniunea din 14 martie 2002 în privința „regulilor de bază” potrivit unei proceduri care se susține că a fost neconformă și, astfel, viciată, fără să fi respectat garanțiile prevăzute de propriul Regulament de procedură.

31.

În al treilea rând, Tribunalul nu s‑a pronunțat într‑un termen rezonabil. Procedura în fața Tribunalului a avut o durată excesivă, întrucât a durat 5 ani și 8 luni și întrucât au trecut mai mult de 43 de luni între terminarea procedurii scrise și decizia de deschidere a procedurii orale.

32.

În al patrulea rând, Tribunalul a refuzat în mod nelegal să se pronunțe, în temeiul competenței sale de fond, cu privire la argumentul invocat de Deltafina pentru prima dată în cadrul ședinței, potrivit căruia amenda aplicată de Comisie era disproporționată și discriminatorie, întrucât Comisia a aplicat același nivel al reducerii amenzii în privința Deltafina și în privința Dimon Italia, în pofida diferenței semnificative dintre contribuțiile acestora la ancheta Comisiei care a condus la constatarea încălcării.

33.

Procedura desfășurată în fața Curții a fost suspendată în urma ședinței din 13 noiembrie 2012 până la pronunțarea Hotărârii de către Marea Cameră în cauza Gascogne Sack Deutschland/Comisia ( 24 ), în cauza Kendrion/Comisia ( 25 ) și în cauza Groupe Gascogne/Comisia ( 26 ). Prin hotărârile pronunțate în cauzele respective, Curtea și‑a reevaluat jurisprudența referitoare la acțiunile formulate în contextul unei căi de atac în privința căreia Tribunalul nu s‑a pronunțat într‑un termen rezonabil. Hotărârile respective au fost pronunțate la 26 noiembrie 2013. Depunerea acestor concluzii a fost amânată în mod corespunzător, astfel încât să se poată lua în considerare aceste hotărâri.

Al treilea motiv: nepronunțarea într‑un termen rezonabil

34.

Este convenabil să abordăm, mai întâi, cel de al treilea motiv de recurs invocat de Deltafina, întrucât este complet distinct de chestiunile de fond la care se referă primul, al doilea și al patrulea motiv.

Rezumatul argumentelor

35.

Deltafina susține că Tribunalul a încălcat articolele 42 și 47 din cartă întrucât nu s‑a pronunțat într‑un termen rezonabil. În consecință, Deltafina solicită Curții anularea hotărârii atacate sau, în subsidiar, reducerea substanțială a cuantumului amenzii sale.

36.

În comparație cu durata procedurii din cauza Baustahlgewebe/Comisia ( 27 ), o speță mai complexă, în care Curtea a statuat că pronunțarea după 5 ani și 6 luni a însemnat o întârziere excesivă (între terminarea procedurii scrise și începutul celei orale au trecut 32 de luni), este clar că procedura în fața Tribunalului din prezenta cauză a avut o durată excesivă. În acest caz, procedura a durat 5 ani și 8 luni, iar între sfârșitul procedurii scrise și decizia de deschidere a fazei orale au trecut 43 de luni. Deltafina nu a avut nicio contribuție în ceea ce privește durata acestei proceduri. Deși este adevărat că termenul pentru depunerea replicii a fost suspendat din 6 iulie 2006 până în 16 octombrie 2006 după ce Deltafina a solicitat Tribunalului să oblige Comisia să prezinte un document, Deltafina a depus replica în termenul impus. Prezenta cauză prezintă o importanță semnificativă pentru Deltafina din două motive. În primul rând, amenda aplicată este considerabilă. În al doilea rând, aceasta privește o chestiune de principiu, și anume dacă o întreprindere care a solicitat imunitate la amenzi poate încheia în mod legal o înțelegere cu Comisia în privința modului în care trebuie îndeplinită obligația sa de cooperare în cadrul Comunicării privind cooperarea din 2002.

37.

Comisia consideră că acest motiv invocat de Deltafina nu este întemeiat. În primul rând, Comisia contestă modul în care Deltafina a calculat durata procedurii. Aceasta consideră că procedura a durat 5 ani 3 luni și 8 zile (mai puțin decât procedura din cauza Baustahlgewebe). Cererea formulată de Deltafina pentru extinderea termenului de depunere a replicii sale a prelungit procedura cu 4 luni și 12 zile. În al doilea rând, potrivit unei jurisprudențe constante, atunci când se stabilește dacă a existat o întârziere excesivă în pronunțare, trebuie luate în considerare împrejurările concrete ale cauzei. Deltafina a fost implicată într‑o înțelegere complexă care a cauzat o serie de încălcări conexe în cazul cărora întreprinderile în cauză au depus cereri de anulare a aceleiași decizii a Comisiei ( 28 ). Acele cazuri au fost instrumentate în trei limbi diferite (engleză, italiană și spaniolă). Mai mult, în cazul societății Deltafina, au existat elemente complexe de fapt și de drept care au trebuit să fie examinate. Prin urmare, durata procedurii desfășurate în fața Tribunalului nu trebuie considerată ca fiind excesivă. În al treilea rând, chiar și în cazul în care Curtea consideră că procedura desfășurată în fața Tribunalului a avut o durată excesivă, această împrejurare nu trebuie să atragă anularea deciziei atacate.

Apreciere

38.

În primul rând, potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului, depășirea unui termen de soluționare rezonabil, în calitate de neregularitate de procedură care constituie o încălcare a unui drept fundamental, trebuie să deschidă părții vizate o cale de atac efectivă care îi oferă un remediu adecvat ( 29 ).

39.

În al doilea rând, în lipsa oricărui indiciu potrivit căruia durata excesivă a procedurii în fața Tribunalului ar fi avut o influență asupra soluționării litigiului, nerespectarea unui termen de soluționare rezonabil nu poate determina anularea hotărârii atacate ( 30 ). Motivul este că, în lipsa unei influențe asupra soluționării litigiului a nerespectării unui termen de soluționare rezonabil, anularea hotărârii atacate nu ar remedia încălcarea de către Tribunal a principiului protecției jurisdicționale efective ( 31 ).

40.

În al treilea rând, în speță, Deltafina nu a furnizat Curții niciun indiciu de natură să evidențieze că nerespectarea de către Tribunal a unui termen de soluționare rezonabil a putut influența soluționarea litigiului.

41.

În al patrulea rând, ținând seama de necesitatea de a se asigura respectarea normelor de concurență din dreptul Uniunii Europene, Curtea nu poate permite recurentei, numai pentru motivul nerespectării unui termen de soluționare rezonabil, să repună în discuție temeinicia sau cuantumul unei amenzi, în condițiile în care toate motivele îndreptate împotriva constatărilor Tribunalului în legătură cu cuantumul acestei amenzi și cu comportamentele pe care le sancționează au fost respinse ( 32 ). Pentru motivele arătate în continuare la punctele 72-100 (primul motiv de recurs), 109-120 (al doilea motiv de recurs) și 125-129 (al patrulea motiv de recurs), considerăm că criticile formulate de Deltafina în prezentul recurs ar trebui în mod clar respinse.

42.

Rezultă că al treilea motiv invocat de Deltafina în susținerea recursului nu poate determina anularea hotărârii atacate.

43.

În măsura în care Deltafina solicită o reducere a amenzii sale pentru a se ține seama de prejudiciul economic pe care l‑a suferit din cauza duratei excesive a procedurii desfășurate în fața Tribunalului, trebuie amintit că, atunci când s‑a confruntat cu o situație similară în cauza Baustahlgewebe, Curtea a admis o asemenea cerere și a redus cuantumul amenzii din rațiuni de economie a procedurii și în scopul de a asigura remedierea imediată și efectivă a acestei neregularități procedurale ( 33 ). Dimpotrivă, prin hotărârea pronunțată în cauza Der Grüne Punkt – Duales System Deutschland/Comisia ( 34 ), o speță ulterioară în care Comisia a constatat un abuz de poziție dominantă, dar nu a aplicat o amendă, Curtea a statuat că depășirea unui termen de soluționare rezonabil de către Tribunal poate da naștere unei cereri de despăgubire.

44.

Deltafina nu a specificat dacă cererea sa se întemeiază pe Hotărârea Baustahlgewebe sau dacă urmărește obținerea de despăgubiri și nici nu a indicat dacă sau în ce măsură a suferit un prejudiciu material. În opinia noastră, recursul formulat de Deltafina este mai degrabă întemeiat în mod implicit pe abordarea Curții din Hotărârea Baustahlgewebe decât prezentat ca o cerere separată în despăgubire pentru prejudiciul material și/sau moral suferit. În perioada intervenită între suspendarea și redeschiderea procedurii orale, Curtea a confirmat că o cerere de despăgubiri formulată împotriva Uniunii Europene în temeiul articolului 268 TFUE și al articolului 340 alineatul (2) TFUE constituie un remediu efectiv și de aplicare generală pentru invocarea și pentru sancționarea unei asemenea încălcări ( 35 ). Prin urmare, cererea societății Deltafina trebuie să fie respinsă în măsura în care se întemeiază pe Hotărârea Baustahlgewebe. Dacă Deltafina dorește să formuleze o cerere de despăgubiri, cererea respectivă trebuie introdusă la Tribunal ( 36 ).

45.

În ceea ce privește criteriile care permit să se aprecieze dacă Tribunalul s‑a pronunțat într‑un termen rezonabil, această chestiune trebuie să fie apreciată în funcție de circumstanțele proprii fiecărei cauze precum complexitatea litigiului și comportamentul părților ( 37 ). Lista criteriilor relevante nu este exhaustivă și aprecierea caracterului rezonabil al unui termen nu necesită o examinare sistematică a împrejurărilor cauzei în raport cu fiecare dintre acești factori atunci când durata procedurii apare ca fiind justificată în raport cu unul dintre aceștia. Astfel, complexitatea cauzei sau un comportament dilatoriu al reclamantului pot fi reținute pentru a justifica un termen care este, la prima vedere, prea lung ( 38 ).

46.

Aplicând aceste principii în prezenta cauză, Deltafina a depus cererea sa de anulare la 19 ianuarie 2006. La 26 iunie 2006, Deltafina a solicitat Tribunalului să oblige Comisia să depună versiunea integrală a unui document anexat la memoriul în apărare. Prin scrisoarea din 22 noiembrie 2006, grefa Tribunalului a informat Deltafina că cererea sa a fost respinsă. Potrivit societății Deltafina, procedura scrisă s‑a încheiat la 26 februarie 2007. Ședința a avut loc la 29 septembrie 2010, iar hotărârea a fost pronunțată la 9 septembrie 2011.

47.

Durata totală a procedurii în primă instanță a fost de aproximativ 5 ani și 8 luni, iar între încheierea procedurii scrise și ședință s‑a scurs o perioadă de aproximativ 43 de luni. Durata procedurii în fața Tribunalului nu poate fi justificată prin niciuna dintre împrejurările speciale din cauza referitoare la Deltafina. Lungimea perioadei dintre faza scrisă și faza orală a procedurii nu se poate explica prin complexitatea litigiului, comportamentul părților sau survenirea vreunor incidente procedurale. În special cererea formulată de Deltafina pentru emiterea unui ordin prin care să se oblige Comisia să prezinte un document pe care îl deținea nu a avut niciun fel de impact asupra perioadei de inactivitate clară dintre încheierea procedurii scrise și deschiderea fazei orale. Curtea nu a primit niciun fel de informații care să explice sau să justifice această perioadă.

48.

În ceea ce privește în special complexitatea litigiului, este clar că, deși motivele invocate au necesitat o examinare detaliată, acestea nu au prezentat dificultăți deosebite. Chiar dacă este adevărat că mai mulți destinatari ai deciziei atacate au introdus la Tribunal acțiuni în anulare împotriva acesteia, împrejurarea respectivă nu putea să împiedice această instanță să examineze amănunțit documentele aflate la dosar și să pregătească procedura orală în mai puțin de 3 ani și 7 luni. Trebuie arătat că Tribunalul nu a adoptat în acea perioadă măsuri de organizare a procedurii care să întrerupă sau să întârzie desfășurarea procedurii.

49.

Aceste fapte ne determină să concluzionăm că procedura desfășurată în fața Tribunalului a încălcat articolul 47 al doilea paragraf din cartă și că Tribunalul nu s‑a pronunțat într‑un termen rezonabil. Aceasta constituie o încălcare suficient de gravă a unei norme de drept având ca obiect conferirea de drepturi particularilor ( 39 ) și, în consecință, Deltafina are posibilitatea să introducă o acțiune în despăgubire separată, dacă dorește să facă acest lucru.

50.

Totuși, întrucât cererea formulată de Deltafina nu poate duce la anularea hotărârii atacate, al treilea motiv de recurs trebuie să fie respins ca nefondat.

Primul și al doilea motiv: rezumatul fragmentelor relevante din hotărârea atacată

51.

Tribunalul a început cu stabilirea cadrului abordării sale la punctele 102‑148 din hotărârea atacată. Programul de clemență are ca obiect acordarea unui tratament favorabil întreprinderilor care cooperează cu Comisia la investigațiile privind înțelegerile secrete. Programul urmărește astfel un obiectiv de instrucție, de represiune și de descurajare a practicilor care fac parte dintre cele mai grave încălcări ale normelor de concurență. Programul de clemență este întemeiat pe un acord încheiat între Comisie și întreprinderile care decid să coopereze cu aceasta. În temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002, Comisia poate să acorde atât imunitate la amendă primei întreprinderi care cooperează la investigații, cât și reduceri ale amenzilor aplicate întreprinderilor care cooperează ulterior. În această privință, logica programului de clemență presupune ca numai unul dintre membrii unei înțelegeri să poată beneficia de imunitatea totală la amendă, dat fiind că efectul urmărit este acela de a crea un climat de incertitudine în cadrul înțelegerilor prin încurajarea de a dezvălui Comisiei existența acestora. Participanții la înțelegere știu că numai unul dintre ei va putea beneficia de imunitate la amendă prin denunțarea celorlalți participanți la încălcare, expunându‑i astfel riscului de a li se aplica amenzi ( 40 ).

52.

Din Comunicarea privind cooperarea din 2002 rezultă că procedura de acordare a imunității la amenzi unei întreprinderi are trei etape distincte: (i) întreprinderea care dorește imunitate abordează Comisia și îi furnizează elemente de probă în ceea ce privește o presupusă înțelegere care afectează concurența în Uniunea Europeană, (ii) Comisia evaluează apoi respectivele elemente de probă din perspectiva condițiilor prevăzute, după caz, la punctul 8 litera (a) sau (b) din Comunicarea privind cooperarea din 2002, iar dacă această întreprindere îndeplinește prima dintre aceste condiții, Comisia îi poate acorda în scris imunitate condiționată la amenzi, (iii) la finalul procedurii administrative, când se adoptă decizia finală, Comisia decide dacă acordă sau nu acordă imunitate definitivă la amenzi. Aceasta poate fi acordată numai dacă întreprinderea în cauză a îndeplinit, pe parcursul întregii proceduri administrative și până la luarea deciziei finale, cele trei condiții cumulative indicate la punctul 11 literele (a)‑(c) din Comunicarea privind cooperarea din 2002 ( 41 ).

53.

Cu privire la întinderea obligației de cooperare în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002, Tribunalul a afirmat că reiese chiar din termenii punctului 11 litera (a) și în special din calificarea cooperării necesare drept „deplină, permanentă și rapidă” că acea obligație este foarte generală, cu limite care nu sunt definite cu precizie și a cărei întindere exactă nu poate fi înțeleasă decât în contextul programului de clemență. Tribunalul a considerat că din calificarea cooperării drept „deplină” rezultă că aceasta trebuie să fie totală, absolută și fără rezerve pentru ca imunitatea să fie acordată prin decizia finală. Calificarea sa drept „permanentă” și „rapidă” presupune că această cooperare a întreprinderii trebuie să îndeplinească două condiții: (i) trebuie să dureze pe parcursul întregii proceduri administrative și (ii) trebuie să fie imediată ( 42 ).

54.

Tribunalul a explicat că, în cadrul regimului de clemență, „cooperarea” presupune o colaborare reală și totală. Potrivit unei jurisprudențe constante, o reducere a cuantumului amenzii întemeiată pe Comunicarea privind cooperarea din 2002 nu poate fi justificată decât în cazul în care s‑ar putea considera în această privință că informațiile furnizate și, mai general, comportamentul întreprinderii în cauză ar demonstra o adevărată cooperare din partea sa ( 43 ). Tribunalul a afirmat că acest raționament se aplică a fortiori cooperării necesare pentru a justifica acordarea imunității totale la amenzi, în măsura în care imunitatea constituie un tratament și mai favorabil decât simpla reducere a amenzii ( 44 ).

55.

Tribunalul a arătat în continuare că atunci când o întreprindere furnizează o prezentare a faptelor incompletă sau inexactă, comportamentul acesteia nu poate fi considerat reflectarea unui spirit de cooperare reală, în sensul jurisprudenței respective ( 45 ). Astfel, o întreprindere care urmărește să i se acorde imunitate la amenzi nu poate omite să informeze Comisia cu privire la situația de fapt relevantă pe care o cunoaște și care este de natură să afecteze, fie și numai ipotetic, desfășurarea procedurii administrative și eficiența investigației Comisiei. Aprecierea privind existența unui comportament care reflectă un spirit de cooperare reală nu se poate realiza decât în funcție de circumstanțele existente la momentul la care a avut loc acest comportament. Rezultă că, pentru a justifica acest comportament, nu poate fi invocată eventuala constatare ex post facto că comportamentul care încalcă obligația de cooperare nu a produs efecte negative asupra anchetei Comisiei ( 46 ).

56.

În acest context, Tribunalul a constatat următoarele.

57.

În primul rând, Deltafina a omis să informeze Comisia cu privire la circumstanțe relevante pentru investigație, mai precis, împrejurarea că președintele său a dezvăluit, cu ocazia reuniunii APTI din 4 aprilie 2002, că Deltafina a formulat cererea de imunitate și că la 2 aprilie 2002 consilierul juridic extern al societății Universal făcuse o dezvăluire similară față de societățile‑mamă ale unora dintre concurenții săi. În al doilea rând, Comisia nu a avut cunoștință de aceste circumstanțe – care erau relevante pentru investigație – timp de mai mult de 2 ani. În al treilea rând, reiese din decizia atacată și din dosar că cerința de a păstra secretă formularea cererii de imunitate pentru a nu avertiza concurenții și a nu compromite eficacitatea verificărilor făcuse obiectul unor discuții exprese între părți cu ocazia contactelor dintre Deltafina și serviciile Comisiei care au avut loc în cadrul programului de clemență și în special cu ocazia reuniunii din 14 martie 2002. Reiese mai ales că a existat o solicitare expresă din partea Comisiei ca Deltafina să păstreze secretă cererea de imunitate, având în vedere intenția sa de a efectua verificări. Astfel, Deltafina știa că o divulgare a cererii de imunitate era considerată de Comisie o circumstanță relevantă susceptibilă să aibă, cel puțin ipotetic, o influență asupra desfășurării corespunzătoare a investigației. În al patrulea rând, Deltafina nu poate susține că nu știa că se considera că menținerea confidențialității cererii de imunitate este un element important pentru succesul investigației ( 47 ).

58.

Tribunalul a hotărât că, în aceste împrejurări, un comportament care demonstrează un spirit de cooperare reală ar fi impus ca Deltafina să informeze cu rapiditate Comisia despre divulgarea cererii sale de imunitate ( 48 ).

59.

Tribunalul a respins susținerile societății Deltafina potrivit cărora Comisia știa că avea să divulge cererea de imunitate altor membri ai înțelegerii cu ocazia reuniunii APTI din 4 aprilie 2002. Tribunalul a considerat că, întrucât Comisia nu era la curent cu intenția societății Deltafina de a face o astfel de divulgare spontană, nu putea să fi acceptat sau să fi autorizat aceasta în prealabil ( 49 ).

60.

Tribunalul a analizat apoi argumentele specifice invocate de Deltafina întemeiate pe erori care afectează decizia atacată, în special legate de pretinsul acord privind „regulile de bază”. Tribunalul a respins argumentul societății Deltafina potrivit căruia reiese fie din decizia atacată, fie din înscrisurile depuse la dosar că Deltafina a informat Comisia în mod expres și clar înainte de reuniunea APTI că urma să facă o divulgare spontană a cererii sale de imunitate în cadrul acesteia. Astfel, nici procesul‑verbal al reuniunii din 14 martie 2002, întocmit de serviciile Comisiei, nici notele luate de unul dintre reprezentanții Universal cu ocazia acestei reuniuni nu menționează împrejurarea că Deltafina a prevenit Comisia în mod expres că va face această divulgare. Notele luate de reprezentantul Universal, arată că Deltafina s‑a limitat să sublinieze dificultățile sale privind păstrarea secretă a cererii sale de imunitate în măsura în care un comportament diferit din partea sa cu ocazia reuniunii iminente a APTI față de cel pe care îl avusese cu ocazia reuniunilor precedente ar fi fost susceptibil să trezească bănuieli printre concurenții săi în ceea ce privește formularea unei cereri de imunitate. Tribunalul a arătat că, drept răspuns la o întrebare pe care i‑a adresat‑o în ședință, însăși Deltafina a recunoscut, în esență, că, în cadrul întâlnirii din 14 martie 2002, nu a informat în mod expres serviciile Comisiei că la reuniunea APTI din 4 aprilie 2002 urma să divulge în mod spontan cererea sa de imunitate. În plus, din niciun înscris depus la dosar nu reiese că, în altă împrejurare, Deltafina a avertizat Comisia în prealabil și în mod expres că va face o astfel de declarație spontană ( 50 ).

61.

În special, Tribunalul a examinat notele separate la dosar făcute de reprezentanții Deltafina și de serviciile Comisiei referitoare la conversația telefonică din 22 martie 2002 (dintre domnul Jacchia pentru Deltafina și domnul Van Erps din partea serviciilor Comisiei). Tribunalul nu a admis argumentul societății Deltafina că în cursul acelei conversații telefonice Deltafina a informat Comisia că va divulga cererea sa de imunitate ( 51 ).

62.

În sfârșit, Tribunalul a examinat argumentul societății Deltafina potrivit căruia la reuniunea din 14 martie 2002 a convenit cu Comisia anumite „reguli de bază”. Potrivit Deltafina, cele mai importante aspecte ale pretinsului acord au fost acceptarea de către Comisie a faptului că dezvăluirea făcută de Deltafina era inevitabilă și faptul că, în schimb, Deltafina ar fi acceptat o sarcină mai dificilă, angajându‑se să furnizeze mai multe probe cel mai rapid posibil. Deltafina a susținut că și‑a respectat, prin urmare, obligația de cooperare în măsura în care a furnizat informațiile suplimentare solicitate de Comisie. Tribunalul a arătat că, chiar dacă teza Deltafina ar fi corectă, aceasta nu ar putea infirma concluzia potrivit căreia, întrucât a omis ulterior să informeze Comisia cu privire la divulgarea cererii de imunitate, Deltafina și‑a încălcat obligația de cooperare. Prin urmare, Comisia avea dreptul de a nu‑i acorda societății Deltafina imunitatea prin decizia sa finală.

63.

Tribunalul a considerat că, chiar dacă la reuniunea din 14 martie 2002 Comisia a fost de acord că era imposibil ca Deltafina să păstreze caracterul confidențial al cererii sale de imunitate (chestiune care era litigioasă), aceasta nu ar afecta constatarea potrivit căreia, în cadrul unei conduite care demonstrează un spirit de cooperare reală, Deltafina avea obligația să informeze cu rapiditate Comisia că într‑adevăr a avut loc divulgarea cererii de imunitate. Același raționament era valabil dacă Deltafina ar fi fost efectiv constrânsă să își divulge cererea de imunitate din unul dintre motivele pe care le‑a invocat în cursul procedurii administrative – în special în cazul în care Deltafina s‑ar fi aflat, astfel cum a susținut, într‑o situație atât de „presantă” încât nu a avut altă posibilitate decât să dezvăluie cererea sa de cooperare celorlalți membri ai înțelegerii, în temeiul unei preocupări legitime de a nu își încălca obligația de a înceta încălcarea, prevăzută la punctul 11 litera (b) din Comunicarea privind cooperarea din 2002. Întrucât solicitase imunitatea, Deltafina era, în orice caz, supusă obligației de cooperare. Acest lucru îi impunea să informeze Comisia cu rapiditate despre divulgările făcute. De asemenea, presupunând chiar că ar fi dovedită circumstanța invocată de Deltafina – potrivit căreia s‑ar fi conformat „celei de a doua cea mai bună opțiune” pretins convenite cu Comisia pentru a încerca să atenueze efectele negative ale divulgării „inevitabile” prin furnizarea informațiilor solicitate de Comisie – nici această circumstanță nu era susceptibilă să libereze Deltafina de obligația sa de a informa Comisia cu rapiditate despre divulgarea cererii sale de imunitate ( 52 ).

Primul motiv: eroare de apreciere legată de obligația de cooperare și încălcarea dreptului la apărare

Rezumatul argumentelor

64.

Delfina obiectează că Tribunalul i‑a încălcat dreptul la apărare prin faptul că nu s‑a pronunțat asupra motivului invocat în principal care decurge din acordul privind regulile de bază stabilite în reuniunea din 14 martie 2002, potrivit căruia Deltafina a fost eliberată de obligația de a ascunde formularea cererii sale de imunitate de ceilalți membri ai înțelegerii. În consecință, Deltafina nu și‑a încălcat obligația de confidențialitate atunci când a dezvăluit acest fapt la reuniunea APTI. În schimb, Tribunalul și‑a substituit propriile motive celor invocate de părți, introducând un nou argument: acela că Deltafina și‑a încălcat obligația de cooperare prin faptul că a omis să informeze Comisia că a dezvăluit formularea cererii sale de imunitate celorlalți membri ai înțelegerii. Prin aceasta, Tribunalul și‑a depășit competența, care este limitată la controlul deciziei atacate. Tribunalul nu poate să substituie ceea ce a considerat că Deltafina ar fi trebuit să facă pentru a‑și îndeplini obligația de cooperare regulilor de bază stabilite prin acordul părților în cadrul reuniunii din 14 martie 2002. Mai mult, acordul respectiv avea o natură contractuală. Hotărârea atacată este în mod iremediabil contradictorie.

65.

Potrivit susținerilor societății Deltafina, conținutul regulilor de bază se bazează pe detaliile pe care le‑a stabilit cu Comisia. Poziția societății Deltafina, potrivit căreia ar fi fost eliberată de obligația sa de confidențialitate la reuniunea din 14 martie 2002, este confirmată de probe din acea perioadă, inclusiv de procesele‑verbale ale acelei reuniuni. Acestea arată că, în schimbul eliberării societății Deltafina de obligația sa, Comisia a impus cerințe mai stricte în privința angajamentului de a furniza informațiile necesare pentru efectuarea investigațiilor privind înțelegerea. Dacă Tribunalul ar fi analizat procesele‑verbale, ar fi constatat că a fost acceptat de către Comisie faptul că Deltafina avea să fie obligată să dezvăluie cererea sa de imunitate. Aceste procese‑verbale nu arată că Deltafina avea obligația să informeze Comisia dacă ar dezvălui faptul că a formulat o cerere de imunitate. Comisia nu i‑a întrebat ulterior niciodată pe reprezentanții Deltafina în legătură cu această poziție a sa. Astfel, Comisia nu a părut interesată de această chestiune. Comisia a acuzat Deltafina că a făcut o dezvăluire voluntară și spontană a cererii sale de imunitate. Totuși, nu există nimic în procesele‑verbale ale reuniunii din 14 martie 2002 care să indice că o dezvăluire trebuia să fie involuntară și inevitabilă în urma căutării de informații de către un terț.

66.

Deltafina susține că obligația sa de cooperare în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002 nu este aceeași cu cea examinată anterior de Curte în cauza Dansk Rørindustri ( 53 ). În această cauză, întreprinderile care solicitaseră un tratament favorabil aveau obligația de a furniza Comisiei informații complete și precise privind existența unei încălcări a normelor de concurență. În astfel de împrejurări, întreprinderea respectivă nu putea fi eliberată de obligația sa de cooperare în temeiul Comunicării privind cooperarea aplicabile. În schimb, Deltafina avea o obligație de confidențialitate de care putea fi eliberată. Această poziție este confirmată de punctul 12 litera (a) din Comunicarea privind cooperarea din 2006. Oricum, Deltafina adaugă că ea ar trebui să beneficieze de existența oricărei îndoieli privind regulile de bază convenite și modalitățile de colaborare cu Comisia.

67.

Comisia susține că primul motiv invocat de Deltafina nu este întemeiat. Aceasta nu și‑a dat acordul pentru eliberarea societății Deltafina de obligația de a ascunde formularea cererii sale de imunitate. Tribunalul a analizat cu diligență argumentele aduse de Deltafina referitoare la pretinsul acord cu Comisia privind dezvăluirea cererii sale de imunitate și a concluzionat pe baza faptelor că nu a existat un astfel de acord. În consecință, Tribunalul nu a încălcat dreptul la apărare al societății Deltafina, nici nu a depășit limitele competenței sale când a statuat că Deltafina și‑a încălcat obligația de cooperare.

68.

Comisia contestă afirmația făcută de Deltafina potrivit căreia Tribunalul și‑a întemeiat hotărârea pe un motiv nou care nu exista în decizia atacată. Omisiunea societății Deltafina de a informa Comisia în privința dezvăluirii sale (pretinsul motiv nou) este menționată în considerentele deciziei respective ( 54 ). Este adevărat că Tribunalul a insistat mai mult decât Comisia asupra acestei omisiuni. Totuși, Comisia consideră, la fel ca Tribunalul, că Deltafina a încălcat prin aceasta punctul 11 litera (a) din Comunicarea privind cooperarea din 2002. Această omisiune din partea societății Deltafina arată că ea a continuat să se comporte ca un membru al înțelegerii și că nu a demonstrat un spirit de cooperare reală și loială. Articolul 31 din Regulamentul nr. 1/2003 prevede că Tribunalul dispune de o competență de fond în ceea ce privește stabilirea amenzilor. Din perspectiva acestei prevederi, nu se poate deduce că Tribunalul și‑a depășit competența când a stabilit dacă Deltafina și‑a îndeplinit obligația de cooperare în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002.

69.

Comisia arată că Tribunalul a respins argumentul adus de Deltafina că era imposibil ca aceasta să ascundă cererea sa de ceilalți membri ai înțelegerii și a considerat că dezvăluirea respectivă s‑a făcut în mod voluntar. Susținerile societății Deltafina potrivit cărora Comisia nu a precizat că orice dezvăluire a cererii Deltafina de imunitate către ceilalți membri ai înțelegerii presupune să nu fie făcută în mod voluntar ,este un subterfugiu lingvistic, iar argumentul invocat de Deltafina nu are niciun temei.

70.

Regulile stabilite prin programul de clemență se bazează pe tratat, legislația secundară și comunicările Comisiei. Este de neconceput ca un funcționar al Comisiei care este responsabil de un anumit caz să poată stabili „reguli de bază” diferite. Rolul funcționarilor este să explice conținutul regulilor, dar în același timp ei pot să își exprime punctele de vedere privind modul în care regulile pot fi aplicate în fiecare caz în parte. În consecință, Tribunalul a hotărât în mod corect că trebuie să analizeze Comunicarea privind cooperarea din 2002 pentru a identifica prevederile aplicabile societății Deltafina. Comisia arată că nu ar fi putut să autorizeze Deltafina să dezvăluie cererea sa de imunitate celorlalți membri ai înțelegerii în temeiul punctului 12 din Comunicarea privind cooperarea din 2006. Această Comunicare privind cooperarea nu era aplicabilă ratione temporis. Oricum, recursul este inadmisibil în măsura în care se urmărește reexaminarea situației de fapt.

71.

În sfârșit, în cazul în care Curtea consideră că primul motiv de recurs este admisibil și fondat, Comisia susține că Curtea trebuie să facă următoarele constatări: (i) Deltafina nu și‑a îndeplinit obligația de cooperare de care era ținută în temeiul punctului 11 litera (a) din Comunicarea privind cooperarea din 2002, (ii) verificările Comisiei riscau să devină ineficiente în urma dezvăluirii cererii de imunitate de Deltafina către alți membri ai înțelegerii, (iii) în contextul programului de clemență există întotdeauna un risc inerent ca unii membri ai înțelegerii să devină suspicioși față de alți membri, (iv) nu era imposibil ca Deltafina să păstreze secretă cererea sa de imunitate, dar, în loc să facă acest lucru, a ales să facă o divulgare intenționată, care arată că a persistat în comportamentul său anticoncurențial.

Apreciere

72.

În linii mari, primul motiv de recurs invocat de Deltafina cuprinde trei părți: (i) Tribunalul a omis să se pronunțe în privința motivului său invocat în principal, potrivit căruia Comisia a eliberat Deltafina de obligația de a ascunde formularea cererii sale de imunitate, (ii) Tribunalul și‑a substituit propriul raționament celui cuprins în decizia atacată prin faptul că a decis că Deltafina ar fi trebuit să informeze Comisia înainte de a dezvălui că a solicitat imunitatea și (iii) dreptul la apărare al societății Deltafina a fost încălcat.

73.

Tribunalul a statuat în privința motivului invocat în principal de Deltafina?

74.

În primă instanță, Deltafina a susținut că există trei erori vădite care viciază refuzul acordării imunității la amenzi prin decizia atacată: în primul rând, o eroare de fapt bazată pe premisa falsă că procesatorii italieni de tutun brut nu aveau cunoștință despre investigațiile Comisiei, în al doilea rând, o eroare de apreciere din partea Comisiei întrucât a considerat că Deltafina și‑a încălcat obligația de cooperare astfel cum este prevăzută la punctul 11 litera (a) din Comunicarea privind cooperarea din 2002 și, în al treilea rând, o altă eroare de apreciere săvârșită de Comisie prin faptul că a considerat că dezvăluirea făcută de Deltafina a compromis investigația.

75.

Ceea ce Deltafina a indicat ca fiind motivul său principal este de fapt cel de al doilea motiv invocat în primă instanță [privind obligația de cooperare a unei întreprinderi în sensul punctului 11 litera (a) din Comunicarea privind cooperarea din 2002], iar ceea ce contestă Deltafina este examinarea motivului respectiv de către Tribunal. Este clar că aceasta a susținut în primă instanță că, în cadrul ședinței din 14 martie 2002, Comisia a acceptat că ascunderea de către Deltafina a cererii sale de imunitate de ceilalți membri ai înțelegerii ar fi imposibilă. Deltafina a pretins că, în consecință, Comisia a insistat că, în schimbul permiterii divulgării acestei informații, obligația societății Deltafina de a furniza Comisiei celelalte informații necesare pentru efectuarea investigațiilor a devenit mai presantă (potrivit așa‑numitelor „reguli de bază” sau „reguli ale jocului”).

76.

Considerăm că Tribunalul a interpretat în mod corect motivul invocat de Deltafina în sensul că acesta privește obligația de cooperare astfel cum este prevăzută la punctul 11 litera (a) din Comunicarea privind cooperarea din 2002. Tribunalul a consemnat în mod riguros argumentele societății Deltafina, în special cele privind reuniunea din 14 martie 2002, la punctele 90‑93 din hotărârea atacată. Tribunalul a considerat că Deltafina nu a reușit să demonstreze că a informat în prealabil Comisia că urma să dezvăluie în mod spontan formularea cererii de imunitate la reuniunea APTI ( 55 ). Tribunalul a analizat de asemenea în mod expres pretinsul acord privind regulile de bază încheiat în cadrul reuniunii din 14 martie 2002 ( 56 ).

77.

Totuși, ceea ce este important este faptul că Tribunalul nu a stabilit dacă a existat (sau nu a existat) un astfel de acord. Dimpotrivă, Tribunalul a afirmat că, chiar dacă ar fi existat un acord privind regulile de bază între Comisie și Deltafina după cum s‑a pretins, faptul că Deltafina nu a informat în prealabil Comisia despre intenția sa de a divulga cererea sa de imunitate a constituit o încălcare a obligației de cooperare în temeiul punctului 11 litera (a) din Comunicarea privind cooperarea din 2002. Tribunalul a mai apreciat că nu au existat împrejurări susceptibile să elibereze Deltafina de obligația sa subsecventă de a informa de îndată Comisia despre dezvăluirile pe care le‑a făcut.

78.

Elementul esențial al problemei constă în a stabili dacă raționamentul din hotărârea atacată este defectuos din cauză că Tribunalul a omis să răspundă în mod special la argumentul invocat de Deltafina că în temeiul pretinselor reguli de bază aceasta a fost eliberată de obligația de a ascunde formularea cererii sale de imunitate în schimbul acceptării unei obligații mai oneroase de a furniza informații Comisiei (obligație pe care susține că și‑a îndeplinit‑o).

79.

Potrivit jurisprudenței constante, motivarea unei hotărâri trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul Tribunalului, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile deciziei adoptate, iar Curții să își exercite funcția de control ( 57 ). Obligația de motivare nu impune însă Tribunalului să facă o expunere care să urmeze în mod exhaustiv și unul câte unul toate argumentele prezentate de părțile în litigiu. Prin urmare, motivarea poate fi implicită, cu condiția să permită persoanelor interesate să cunoască motivele pentru care Tribunalul nu a admis argumentele lor, iar Curții să dispună de elemente suficiente pentru a‑și exercita controlul ( 58 ).

80.

Când a respins argumentul invocat de Deltafina întemeiat pe cunoașterea de către Comisie a faptului că aceasta va divulga cererea de imunitate cu ocazia reuniunii APTI, Tribunalul a considerat că, întrucât Comisia nu era la curent că Deltafina va face o astfel de divulgare spontană, nu putea să fi acceptat sau să fi autorizat aceasta în prealabil ( 59 ).

81.

În măsura în care Deltafina urmărește să conteste aprecierea Tribunalului asupra situației de fapt prin atacarea constatărilor referitoare la consemnările din acea perioadă privind reuniunea din 14 martie 2002 și detaliile contactelor ulterioare dintre reprezentanții societății Deltafina și funcționarii Comisiei responsabili de dosar, aceste argumente sunt inadmisibile. Practic, Deltafina vizează astfel obținerea unei reexaminări a aprecierilor de fapt cu privire la care Curtea nu are competență în cadrul unui recurs ( 60 ).

82.

Tribunalul a concluzionat în mod corect că Deltafina nu și‑a îndeplinit obligația de cooperare în sensul Comunicării privind cooperarea din 2002?

83.

După cum a explicat Tribunalul, trei condiții cumulative trebuie îndeplinite pentru a beneficia de imunitate la amenzi ( 61 ). În cazul de față, problema în discuție este aprecierea Tribunalului privind chestiunea dacă Deltafina a cooperat în mod real, pe deplin, permanent și cu rapiditate pe parcursul întregii proceduri administrative.

84.

Considerăm că Tribunalul a precizat în mod corect întinderea obligației de cooperare a unei întreprinderi la punctele 124‑132 din hotărârea sa. Potrivit unei jurisprudențe constante, o reducere acordată în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002 nu poate fi justificată decât atunci când informațiile furnizate și, în general, comportamentul întreprinderii în cauză demonstrează o veritabilă cooperare din partea acesteia ( 62 ). Doar atunci când comportamentul întreprinderii vizate demonstrează un astfel de spirit de cooperare poate fi acordată o reducere pe baza comunicării respective ( 63 ). Nu suntem de acord cu argumentul invocat de Deltafina potrivit căruia acest criteriu nu se aplică în speță din cauză că situația societății Deltafina (în cazul căreia este vorba despre o obligație de a ascunde formularea cererii de imunitate) era diferită de cea a unei întreprinderi care solicită imunitatea în schimbul furnizării de informații faptice complete și exacte.

85.

În opinia noastră, obligația de cooperare în temeiul unei comunicări privind cooperarea se aplică în egală măsură în cazul comportamentului unei întreprinderi care are o obligație de confidențialitate. Pentru a beneficia de imunitate la o amendă, întreprinderea respectivă trebuie să fie la dispoziția Comisiei pentru a demonstra o veritabilă cooperare din partea sa. Prin urmare, aceasta trebuie să informeze Comisia cu privire la orice fapte relevante despre care are cunoștință și care sunt susceptibile să aibă un impact asupra desfășurării procedurii administrative și asupra investigațiilor Comisiei. Acordul dintre Comisie și întreprinderea în cauză în sensul unei comunicări privind cooperarea nu este un contract, nici nu există vreo constrângere. Cooperarea întreprinderii este voluntară, dar trebuie să fie fără rezerve și completă pentru a beneficia de imunitate.

86.

În cadrul aprecierii sale privind întinderea acestei obligații, Tribunalul trebuia să fi stabilit dacă a existat un acord din partea Comisiei în sensul că Deltafina nu mai era obligată să ascundă formularea cererii sale de imunitate?

87.

În opinia noastră, nu în mod necesar.

88.

Când a evaluat întinderea obligației de cooperare, Tribunalul avea mai multe posibilități. Ar fi putut considera (după cum a susținut Comisia) că nu exista un acord prin care Deltafina a fost eliberată de obligația sa de a ascunde formularea cererii de imunitate. În acest caz, ar fi existat o încălcare clară a obligației de cooperare a întreprinderii. Pentru mai multă precizie, adăugăm că o întreprindere aflată în situația societății Deltafina ar trebui să prezinte probe privind luarea unei decizii la un nivel adecvat în cadrul Comisiei pentru a dovedi că s‑a realizat un astfel de acord.

89.

Trebuie să avem în vedere că Deltafina risca să i se aplice o amendă pentru încălcarea gravă a normelor de concurență și, potrivit principiului răspunderii personale, era obligată să răspundă pentru această încălcare ( 64 ). Totuși, pentru motivele arătate în introducerea la Comunicarea privind cooperarea din 2002 ( 65 ), Comisia a putut să acorde imunitate la această sancțiune. În această privință, Comisia confirmase imunitatea condiționată a societății Deltafina prin scrisoarea din 6 martie 2002, semnată de membrul Comisiei care era responsabil de domeniul concurenței în acea perioadă. Având în vedere aceste elemente, declarațiile făcute de un funcționar în cursul unei reuniuni sau în discuțiile ulterioare nu poate constitui o dovadă decisivă a acordului Comisiei de a modifica un factor fundamental pentru stabilirea cooperării unei întreprinderi în sensul regimului de clemență. Pentru a dovedi existența acordului Comisiei pentru modificarea condițiilor acordului în sensul Comunicării privind cooperarea din 2002, întreprinderea în cauză ar fi trebuit să obțină o confirmare oficială din partea Comisiei, semnată la nivelul corespunzător. În opinia noastră, de aceeași persoană care a confirmat acordarea imunității condiționate (sau de succesorul său). Considerăm că acest lucru se impune datorită importanței deciziilor luate în contextul regimului de clemență și datorită necesității de a garanta posibilitatea prevalării de aceste decizii și de a oferi solicitanților garanția că regimul de clemență se aplică în mod consecvent. Aceste elemente ar lipsi dacă oricare funcționar al Comisiei ar putea să modifice condițiile de acordare a imunității fără confirmarea acestui acord de către structurile ierarhice superioare ale Comisiei.

90.

Deltafina face referire la punctul 12 litera (a) a cincea liniuță din Comunicarea privind cooperarea din 2006, care prevede că întreprinderea cooperează în mod real, pe deplin, permanent și cu rapiditate din momentul în care depune cererea și în decursul întregii proceduri administrative a Comisiei, inter alia, nedivulgând existența sau conținutul cererii sale înainte de emiterea de către Comisie a unei comunicări a obiecțiilor în respectiva cauză, cu excepția cazului în care aceasta își dă acordul. Totuși, Comunicarea privind cooperarea din 2006 nu era aplicabilă ratione temporis și nu vom continua să explorăm cum ar trebui să fie interpretată aceasta în funcție de modul său de redactare.

91.

Chiar dacă Tribunalul ar fi considerat, după cum pretinde Deltafina, că a existat un acord prin care se permitea dezvăluirea formulării cererii sale de imunitate, aceasta nu înseamnă că Tribunalul era obligat să concluzioneze că obligația de cooperare în sensul Comunicării privind cooperarea din 2002 a fost îndeplinită. Din liniile generale ale obligației de cooperare rezultă că, în cursul examinării sale, Tribunalul poate să identifice alte elemente ale acestei obligații și să hotărască dacă o întreprindere care a solicitat imunitatea a întrunit aceste elemente.

92.

În cazul de față, Tribunalul a prezentat o ipoteză prin care acordă societății Deltafina beneficiul care rezultă din existența îndoielii, întrucât pleacă de la premisa că regulile de bază au fost stabilite prin acord după cum a pretins Deltafina ( 66 ). Totuși, Tribunalul a apreciat că Deltafina și‑a încălcat obligația de cooperare în temeiul punctului 11 litera (a) din Comunicarea privind cooperarea din 2002 prin faptul că a dezvăluit formularea cererii sale de imunitate celorlalți membri ai înțelegerii fără să informeze în prealabil serviciile Comisiei. Astfel, Tribunalul a identificat un element al obligației de cooperare pe care a considerat că Deltafina a omis, în mod clar, să îl respecte.

93.

Este adevărat că hotărârea atacată ar fi fost mai completă dacă Tribunalul ar fi stabilit, mai întâi, dacă a existat de fapt un acord prin care Deltafina a fost eliberată de obligația sa de a ascunde formularea cererii sale de imunitate. Absența unei concluzii în această privință nu viciază însă raționamentul Tribunalului.

94.

Considerăm că raționamentul din hotărârea atacată este suficient de clar și inteligibil pentru a constitui un temei adecvat pentru concluzia la care a ajuns Tribunalul și, prin urmare, îndeplinește cerințele referitoare la motivare.

95.

Tribunalul a afirmat în mod inechivoc, în primul rând, că Deltafina nu a informat niciodată Comisia despre intenția sa de divulgare. În al doilea rând, Deltafina avea obligația de a coopera pe deplin, permanent și să facă acest lucru cu rapiditate pentru a demonstra cooperarea sa reală în sensul punctului 11 litera (a) din Comunicarea privind cooperarea din 2002. În al treilea rând, Deltafina și‑a încălcat această obligație prin faptul că nu a informat Comisia în prealabil sau cel puțin imediat după efectuarea dezvăluirii. În al patrulea rând, chestiunea dacă au fost convenite regulile de bază după cum pretinde Deltafina nu poate fi determinantă, întrucât nu s‑a contestat faptul că Deltafina nu a informat imediat Comisia despre dezvăluirea sa – acest fapt a fost cunoscut pentru prima dată aproximativ 3 ani mai târziu, în cursul audierii de către consilierul‑auditor.

96.

Considerăm că Tribunalul a interpretat în mod corect esența principalului motiv invocat de Deltafina în sensul că acesta privește faptul că nu i‑a fost acordată imunitatea la amenzi de către Comisie și sensul și întinderea obligației de cooperare potrivit Comunicării privind cooperarea din 2002. Tribunalul nu a depășit limitele unei interpretări acceptabile a motivului respectiv când a subliniat că Deltafina nu a respectat un anumit element al acestei obligații. Prin urmare, Tribunalul nu și‑a substituit propriile motive celor expuse în decizia atacată.

97.

Tribunalul a identificat elementele de fapt pe care Comisia le‑a luat în considerare la examinarea acelui motiv. Este adevărat că Tribunalul a subliniat că Deltafina a omis să informeze Comisia de îndată despre dezvăluirea sa. Totuși, acest fapt constituie o împrejurare relevantă în decizia atacată. Tribunalul a analizat apoi sensul obligației de cooperare de la punctul 11 litera (a) din Comunicarea privind cooperarea din 2002, după cum a făcut și Comisia ( 67 ). Prin urmare, considerăm că Tribunalul nu și‑a întemeiat hotărârea pe un nou motiv care nu exista în decizia atacată.

98.

Principiul contradictorialității face parte din dreptul la apărare, care este un principiu general din dreptul Uniunii ( 68 ). Instanța însăși trebuie să respecte acest principiu în special atunci când soluționează un litigiu în temeiul unui motiv invocat din oficiu ( 69 ). Astfel, în vederea îndeplinirii cerințelor privind dreptul la un proces echitabil, este important ca părțile să aibă cunoștință și să poată discuta în contradictoriu atât elementele de fapt, cât și elementele de drept care sunt decisive pentru rezultatul procedurii ( 70 ).

99.

A fost respectat dreptul la apărare al societății Deltafina?

100.

Procedura desfășurată înaintea Tribunalului a privit sensul și întinderea obligației de cooperare. Aceste două chestiuni au fost incluse în motivele invocate în principal de Deltafina, astfel că aceasta a avut numeroase posibilități de a se prevala în primă instanță de toate elementele relevante de fapt și de drept.

101.

Mai mult, Tribunalul nu a soluționat litigiul pe baza unui nou motiv invocat din oficiu. Dimpotrivă, acesta (i) a identificat motivele invocate de Deltafina, (ii) a identificat motivele relevante din decizia atacată și (iii) a interpretat obligația de cooperare în sensul Comunicării privind cooperarea din 2002. Deltafina a depus observații scrise și orale privind aceste chestiuni. Prin urmare, dreptul la apărare al societății Deltafina nu a fost încălcat și concluzionăm că primul motiv de recurs este nefondat.

Al doilea motiv: încălcarea normelor de procedură referitoare la citarea și la audierea martorilor

102.

Al doilea motiv de recurs privește examinarea de către Tribunal a probelor privind pretinsele reguli de bază stabilite în cadrul reuniunii din 14 martie 2002, a chestiunii dacă aceste probe au fost obținute în mod legal și a chestiunii dacă a fost încălcat dreptul la un proces echitabil al societății Deltafina.

Rezumatul argumentelor

103.

Deltafina arată că citarea și audierea martorilor trebuie să fie efectuate în conformitate cu Regulamentul de procedură al Tribunalului. În cadrul ședinței din 29 septembrie 2010, încălcând acest regulament, Tribunalul a ascultat doi martori, domnul Reher (avocatul societății Deltafina) și domnul Van Erps (funcționarul Comisiei responsabil de cazul de față). Ambii martori au dat declarații privind reuniunea din 14 martie 2002, referindu‑se în special la pretinsul acord asupra regulilor de bază. Totuși, Tribunalul nu a desfășurat activități de cercetare judecătorească conform articolului 65 din Regulamentul său de procedură, nici nu a emis ordonanțe de citare a martorilor în temeiul articolului 68 din acest regulament. Mai mult, nu există nicio consemnare a declarației date de domnul Reher (în timp ce declarația domnului Van Erps este reflectată în textul hotărârii) ( 71 ). În procesul‑verbal al ședinței desfășurate înaintea Tribunalului, această probă este denumită un „schimb de opinii”.

104.

Tribunalul a statuat pe baza depoziției domnului Van Erps că Deltafina nu a afirmat în mod clar nici la reuniunea din 14 martie 2002, nici într‑o conversație telefonică ulterioară dintre domnul Van Erps și domnul Jacchia (un alt avocat al societății Deltafina) din 22 martie 2002 că va dezvălui în mod spontan formularea cererii sale de imunitate la reuniunea APTI. În cazul în care Comisia ar fi cunoscut intenția societății Deltafina de a face acest lucru, nu și‑ar fi dat acordul. Totuși, Tribunalul nu a ascultat versiunea domnului Jacchia privind aceste evenimente, deși era prezent în sală.

105.

În mod eronat Tribunalul a acordat o pondere mai mare depoziției orale făcute la aproximativ 8 ani după evenimente decât procesului‑verbal întocmit la momentul respectiv de domnul Jacchia cu privire la contactele sale cu Comisia din acea perioadă. În consecință, Tribunalul a încălcat drepturile societății Deltafina prevăzute la articolul 6 paragrafele 1 și 3 din CEDO și la articolul 47 din cartă, dreptul la un proces echitabil și la disponibilitatea mijloacelor pentru asigurarea apărării sale. Rezultă din cele de mai sus că hotărârea atacată este afectată de o eroare de drept.

106.

Comisia consideră că al doilea motiv al recursului trebuie să fie respins.

107.

Comisia susține că nici domnul Van Erps, nici domnul Reher nu au fost audiați ca martori. De fapt, aceștia au fost ascultați în calitate de reprezentanți ai părților în litigiu. Deși este adevărat că doar avocații și agenții (după cum prevede mandatul ad litem) prezintă observații orale, cu acordul ambelor părți, se pot adresa Curții și alte persoane. Această practică facilitează desfășurarea procedurii, deoarece permite Curții să îi asculte în mod direct pe cei care dețin cunoștințele și informațiile relevante și elimină necesitatea ca avocații și agenții să primească în mod constant instrucțiuni atunci când sunt în discuție chestiuni tehnice sau elemente de fapt complexe. Este o practică acceptată, care nu a fost niciodată sancționată de Curtea de Justiție.

108.

Chiar dacă domnul Reher și domnul Van Erps ar fi fost audiați ca martori, acest motiv invocat de Deltafina este fie inadmisibil, fie nefondat, întrucât la momentul respectiv Deltafina nu a ridicat obiecții în fața Tribunalului. Mai mult, Deltafina nu a cerut Tribunalului să îl audieze pe domnul Jacchia (care era prezent, într‑adevăr, în calitate de consilier juridic al societății Deltafina).

109.

Oricum, Tribunalul dispune de o marjă largă de apreciere în privința ponderii pe care o acordă probelor care îi sunt prezentate, iar aprecierea sa în legătură cu acest aspect nu poate fi răsturnată prin recurs. Chiar dacă argumentele invocate de Deltafina ar fi considerate de Curtea de Justiție ca fiind bine întemeiate, în lumina celorlalte probe examinate și fapte constatate de Tribunal, rezultatul procedurii ar fi același.

Apreciere

110.

Motivul că hotărârea atacată este afectată de o eroare de drept întrucât decizia Tribunalului se bazează pe probe care au fost obținute cu încălcarea propriului regulament de procedură nu poate atrage anularea hotărârii atacate decât în cazul în care Deltafina poate dovedi că a existat o neregulă procedurală care i‑a afectat interesele ( 72 ).

111.

În temeiul articolului 65 din Regulamentul de procedură al Tribunalului pot să fie realizate activități de cercetare judecătorească legate de proba testimonială. Articolul 68 alineatul (1) prevede că Tribunalul, după ascultarea părților, din oficiu sau la cererea acestora, poate dispune ca anumite fapte să fie probate cu martori. Depunerea mărturiilor trebuie să se facă sub jurământ.

112.

Fără a recurge la transcrierea procedurii orale ( 73 ), este imposibilă obținerea unei relatări concomitente a faptelor petrecute în cadrul ședinței. Totuși, următoarele fapte nu sunt contestate: Domnul Reher și domnul Van Erps au participat la reuniunea din 14 martie 2002 și fiecare a fost ascultat de Tribunal în legătură cu amintirile sale legate de evenimentul respectiv. Procesul‑verbal al ședinței din 29 septembrie 2010 denumește acest demers „schimb de opinii”. Tribunalul nu l‑a audiat pe domnul Jacchia referitor la reuniunea din 14 martie 2002 sau în privința conversației sale telefonice ulterioare cu domnul Van Erps din 22 martie 2002. Totuși, a ascultat relatarea acestei conversații făcută de domnul Van Erps ( 74 ). Nici Deltafina, nici Comisia nu au solicitat emiterea unei ordonanțe de citare și audiere a martorilor, iar Tribunalul nu a emis din oficiu o astfel de ordonanță. Nici nu au fost dispuse activități de cercetare judecătorească în conformitate cu articolul 65. Declarațiile domnului Reher și ale domnului Van Erps nu par să fi fost făcute sub jurământ ( 75 ).

113.

Potrivit unei jurisprudențe constante, Tribunalul dispune de o marjă mare de apreciere în privința chestiunii dacă există necesitatea de a completa informațiile de care dispune ( 76 ).

114.

În opinia noastră, domnului Reher și domnului Van Erps li s‑a cerut probabil să ajute Tribunalul. Nici Deltafina, nici Comisia nu s‑au opus audierii acestora de către Tribunal în cursul procedurii orale. Niciuna dintre părți nu a susținut că s‑ar aduce atingere dreptului său la un proces echitabil din cauză că domnul Reher și domnul Van Erps depuneau mărturie fără o înștiințare corespunzătoare și cu încălcarea Regulamentului de procedură al Tribunalului. Nici nu există vreo mențiune în procesul‑verbal al ședinței potrivit căreia vreuna dintre părți să se fi plâns că nu i s‑a acordat posibilitatea să conteste această depoziție. Se pare că ambele părți au acceptat abordarea Tribunalului fără a se opune la momentul respectiv.

115.

Calitatea exactă a domnului Reher și a domnului Van Erps în completarea informațiilor aflate la dispoziția Tribunalului este ambiguă. Este clar că aceștia nu au fost martori în sens formal. Totuși, nimic nu sugerează că au oferit Tribunalului informații tehnice noi sau că au explicat informații de acest fel care existau deja la dosar. Considerăm că informațiile pe care le‑au oferit nu se încadrează în categoria celor la care nu se poate obiecta, la care a făcut referire Comisia în argumentele sale. Această categorie privește situațiile în care Curtea se confruntă cu o chestiune obscură și – adesea chiar la inițiativa Curții – experții care însoțesc respectivele echipe de juriști răspund în mod direct întrebărilor Curții. Aceasta facilitează desfășurarea procedurii prin evitarea discuțiilor în șoaptă (uneori frenetice) între expert și avocatul care, după ce primește instrucțiunile, prezintă Curții informațiile oferite de expertul echipei. Într‑adevăr, în astfel de situații, este extrem de practic ca întrebările să fie adresate de Curte în mod direct experților și să primească răspunsurile direct de la aceștia.

116.

Totuși, considerăm că, în acest caz, atât domnul Reher, cât și domnul Van Erps au oferit informații privind anumite fapte și și‑au exprimat, fiecare, punctul de vedere asupra acestor fapte, și anume: (i) dacă au fost stabilite regulile de bază la reuniunea din 14 martie 2002, (ii) dacă a existat acordul Comisiei ca Deltafina să dezvăluie cererea sa de imunitate, (iii) dacă acest acord a fost confirmat în cursul contactelor ulterioare și (iv) dacă Deltafina a informat în prealabil Comisia despre intenția sa de a dezvălui cererea sa de imunitate la reuniunea APTI. Primele trei dintre aceste elemente de fapt au fost abordate în contradictoriu ( 77 ) (după cum am înțeles, răspunsul de comun acord la a patra chestiune a fost negativ) ( 78 ). Niciuna dintre acestea nu are ca obiect ceea ce am numi „informații tehnice”.

117.

Nu vedem niciun motiv pentru care Tribunalul nu ar fi putut să citeze martori fie din oficiu, fie la solicitarea oricărei părți. Acest lucru ar fi avut avantajul de a permite societății Deltafina să decidă în mod clar asupra calității avocatului său, domnul Jacchia, care a fost împuternicit să se prezinte înaintea Tribunalului (ceea ce a și făcut), dar care putea totodată să ofere o depoziție relevantă privind contactele cu Comisia care au avut loc până la reuniunea APTI. (Ne oprim puțin ca să observăm că este dificil de înțeles cum a putut Deltafina să considere, după cum pretinde, că acesta ar fi trebuit să își asume o a doua calitate și să depună mărturie în cadrul ședinței în care avea calitatea de consilier juridic.)

118.

Atunci când există elemente de fapt litigioase care sunt relevante pentru soluționarea unei cauze și trebuie să fie rezolvate, abordarea adecvată trebuie să fie strângerea probelor în conformitate cu Regulamentul de procedură al Tribunalului, care are drept scop inclusiv garantarea dreptului la un proces echitabil. Prin urmare, considerăm că Tribunalul a săvârșit o neregulă procedurală când i‑a audiat pe domnul Reher și pe domnul Van Erps în acel mod.

119.

Această neregulă a afectat interesele societății Deltafina?

120.

Faptul că Deltafina nu a informat niciodată Comisia că a dezvăluit cererea sa de imunitate celorlalți membri ai înțelegerii, nici înainte, nici după reuniunea APTI ( 79 ), nu este contestat. Mai mult, Tribunalul s‑a întemeiat pe documentele aflate la dosar, inclusiv pe consemnările din acea perioadă ale reuniunii din 14 martie 2002 și ale conversației telefonice din 22 martie 2002, atunci când a hotărât că Deltafina nu a avertizat Comisia în prealabil și în mod expres că va face respectiva dezvăluire ( 80 ). Prin urmare, Tribunalul nu avea nevoie de declarațiile date în cadrul ședinței de domnul Reher și de domnul Van Erps ( 81 ) pentru a statua că Deltafina și‑a încălcat obligația de cooperare în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002 ( 82 ).

121.

Rezultă că interesele societății Deltafina nu au fost afectate de neregula procedurală săvârșită de Tribunal în legătură cu ascultarea domnului Reher și a domnului Van Erps, că nu a fost încălcat dreptul la un proces echitabil al societății Deltafina și că hotărârea atacată nu este afectată de o eroare de drept în această privință. Cel de al doilea motiv de recurs este, așadar, nefondat.

Al patrulea motiv: încălcarea principiului egalității de tratament la calculul cuantumului reducerii amenzii aplicate societății Deltafina

122.

În cadrul ședinței desfășurate înaintea Tribunalului, Deltafina a invocat pentru prima dată motivul potrivit căruia Comisia a încălcat principiul egalității de tratament. Al patrulea motiv de recurs al societății Deltafina înaintea Curții este invocat în subsidiar; aceasta solicită Curții anularea hotărârii Tribunalului și mărirea în mod considerabil a reducerii de 50 % care i‑a fost acordată pentru cooperarea sa cu Comisia în cursul procedurii administrative. Deltafina solicită acest lucru pe temeiul că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept când a statuat că acest nou motiv este inadminisibil conform articolului 48 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului ( 83 ).

Rezumatul argumentelor

123.

Deltafina susține că nu este exclusă examinarea de către Tribunal a motivelor noi invocate în cadrul ședinței cu privire la calculul cuantumului amenzilor, întrucât astfel de chestiuni se încadrează în competența de fond a Tribunalului în privința sancțiunilor ( 84 ). Mai mult, refuzul Tribunalului de a se pronunța în privința noului motiv invocat de Deltafina a fost deosebit de injust din cauză că Hotărârea Nintendo ( 85 ), pe care aceasta s‑a întemeiat, a devenit disponibilă abia după închiderea procedurii scrise.

124.

Deltafina susține că a avut o contribuție mai mare decât Dimon Italia la procedura administrativă în două privințe: (i) a avut o contribuție calitativă mai mare și (ii) a fost prima întreprindere care a cooperat cu Comisia. Prin urmare, Comisia a comis o eroare vădită de apreciere acordând societăților Deltafina și Dimon Italia același procent de reducere a amenzii aplicate fiecăreia.

125.

Comisia consideră că al patrulea motiv de recurs este în mod vădit nefondat. Principiul egalității de tratament stabilit în Hotărârea Nintendo nu este un element nou de drept sau de fapt descoperit în cursul procedurii. Potrivit unei jurisprudențe constante, o hotărâre care confirmă legislația existentă la momentul când a fost introdusă cererea nu constituie un element nou care să genereze un nou motiv ( 86 ). Principiul egalității de tratament în privința reducerii amenzilor nu a fost aplicat pentru prima dată în cadrul Hotărârii Nintendo ( 87 ). În plus, contribuțiile aduse de Deltafina și de Dimon Italia nu se pot compara și, prin urmare, acestea au fost tratate diferit. În cazul societății Deltafina, Comisia a retras imunitatea (care fusese acordată condiționat) și a decis să aplice o amendă. Amenda a fost apoi redusă cu 50 % întrucât a existat totuși o anumită cooperare din partea sa. Dimon Italia nu a beneficiat niciodată de imunitate la amenzi, dar Comisia i‑a redus amenda cu 50 % pentru că a cooperat în cursul investigațiilor Comisiei.

Apreciere

126.

În opinia noastră, Tribunalul în mod corect a statuat că noul motiv invocat de Deltafina în cadrul ședinței este inadmisibil.

127.

În primul rând, principiul egalității de tratament nu este nou. Este unul dintre principiile generale din dreptul Uniunii ( 88 ). În al doilea rând, potrivit unei jurisprudențe constante, Tribunalul are competență de fond în privința cuantumului amenzilor aplicate întreprinderilor pentru încălcări ale dreptului Uniunii, iar exercitarea acestei competențe în legătură cu stabilirea acestor amenzi nu poate avea drept rezultat discriminarea întreprinderilor care au participat la o înțelegere ( 89 ). În al treilea rând, atunci când evaluează cooperarea oferită de întreprinderi pe parcursul procedurii administrative inițiate în privința unei înțelegeri interzise, Comisia trebuie să respecte principiul egalității de tratament, care, potrivit unei jurisprudențe constante, este încălcat dacă situații comparabile sunt tratate diferit sau dacă situații diferite sunt tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv ( 90 ). În al patrulea rând, Curtea avusese deja ocazia să analizeze situația întreprinderilor care susțin că merită o reducere mai mare pentru cooperare pentru motivul că nu au contestat încălcarea sau că au fost primele care au dezvăluit Comisiei existența unei înțelegeri în temeiul regimului de clemență ( 91 ).

128.

În acest context, nu suntem de acord că Hotărârea Nintendo a evidențiat o nouă regulă de drept. După cum susține Comisia, confirmarea unui principiu de drept existent nu constituie un nou element de drept sau de fapt în sensul articolului 48 alineatul (2) din Regulamentul de procedură.

129.

Nu suntem de acord nici cu interpretarea societății Deltafina privind Hotărârea Arkema ( 92 ). Tribunalul a decis în cauza respectivă că nu era necesar să examineze dacă reclamantul a ridicat o nouă problemă, întrucât motivul era în mod vădit nefondat. Tribunalul nu a statuat că nu poate să examineze un nou motiv atunci când este vorba despre competența sa de fond privind stabilirea amenzilor.

130.

Prin urmare, concluzionăm că al patrulea motiv de recurs invocat de Deltafina este inadmisibil.

Cheltuielile de judecată

131.

În conformitate cu articolele 137, 138, 140 și 184 din Regulamentul de procedură, coroborate, în calitatea sa de parte care a căzut în pretenții cu privire la toate motivele de recurs, Deltafina trebuie să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Concluzie

132.

Având în vedere toate considerațiile de mai sus, propunem Curții următoarele:

—

respingerea recursului, precum și

—

obligarea Deltafina la plata cheltuielilor de judecată.

( 1 )   Limba originală: engleza.

( 2 )   Hotărârea din 9 septembrie 2011, Deltafina/Comisia (T-12/06, Rep., p. II-5639) (denumită în continuare „hotărârea atacată”).

( 3 )   Decizia 2006/901/CE a Comisiei din 20 octombrie 2005 privind o procedură de aplicare a articolului 81 alineatul (1) [CE] (cazul COMP/C 38.281/B.2 – Tutun brut – Italia) [notificată sub numărul C(2005) 4012 final] (denumită în continuare „decizia atacată”), al cărei rezumat a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 13 decembrie 2006 (JO L 353, p. 45).

( 4 )   A se vedea și punctele 11‑14 de mai jos.

( 5 )   JO 2010, C 83, p. 329 (denumită în continuare „carta”).

( 6 )   O garanție similară se regăsește la articolul 6 paragraful 2 din CEDO.

( 7 )   Articolul 51 alineatul (1).

( 8 )   Articolul 52 alineatul (3).

( 9 )   Regulamentul din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 și 82 din tratat (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167) (denumit în continuare „Regulamentul nr. 1/2003”). Regulamentul nr. 17 al Consiliului din 6 februarie 1962, Primul regulament de punere în aplicare a articolelor [81 CE] și [82 CE] (JO 13, p. 204, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 3) (denumit în continuare „Regulamentul nr. 17”) a fost abrogat în temeiul articolului 43 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003. Comisia a citat ambele regulamente în partea 2.6 a deciziei atacate drept temei juridic pentru amenzile aplicate. Dispozițiile relevante ale Regulamentului nr. 17 sunt articolul 15 alineatul (2) și articolul 17. Acestea sunt reproduse la articolul 23 alineatele (2) și (3) și la articolul 31 din Regulamentul nr. 1/2003. În prezentele concluzii vom face trimitere la dispozițiile Regulamentului nr. 1/2003, care trebuie interpretate în sensul că includ de asemenea articolul 15 alineatul (2) și articolul 17 din Regulamentul nr. 17, întrucât acestea nu au fost modificate pe fond în măsura în care este relevant pentru problemele ridicate în prezentul recurs.

( 10 )   Articolul 23 alineatul (2).

( 11 )   Articolul 23 alineatul (3).

( 12 )   Considerentul (37) al Regulamentului nr. 1/2003.

( 13 )   A se vedea și articolul 261 TFUE și considerentul (33) al Regulamentului nr. 1/2003.

( 14 )   Liniile directoare ale Comisiei din 1998 privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO (JO C 9, p. 3, Ediție specială, 08/vol. 3, p. 69) (denumite în continuare „Liniile directoare ale Comisiei din 1998”). Orientările privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003 (JO 2006, C 210, p. 2, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 264) au înlocuit între timp textul respectiv.

( 15 )   A se vedea și punctele 11‑14 de mai jos.

( 16 )   A se vedea secțiunea 4, care face referire la Comunicarea privind cooperarea din 1996 (a se vedea nota de subsol nr. 17 de mai jos).

( 17 )   (JO 2002, C 45, p. 3, denumită în continuare „Comunicarea privind cooperarea din 2002”). Acea comunicare a înlocuit Comunicarea Comisiei privind neaplicarea de amenzi sau reducerea cuantumului acestora în cauzele având ca obiect înțelegeri (JO 1996, C 207, p. 4) (denumită în continuare „Comunicarea privind cooperarea din 1996”). Versiunea actuală este Comunicarea Comisiei privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri (JO C 298, p. 17, Ediție specială, 08/vol. 5, p. 3) (denumită în continuare „Comunicarea privind cooperarea din 2006”).

( 18 )   A se vedea punctele 1‑7.

( 19 )   A se vedea punctul 20.

( 20 )   A se vedea punctul 30.

( 21 )   Societatea‑mamă a Deltafina (denumită în continuare „Universal”).

( 22 )   Încălcarea a avut loc în perioada 29 septembrie 1995 și 19 februarie 2002.

( 23 )   „Regulile de bază” sau „regulile jocului” se referă la detaliile pretinsului acord între Deltafina și Comisie: a se vedea punctul 62 de mai jos.

( 24 )   Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 26 noiembrie 2013 (C‑40/12 P, denumită în continuare „Hotărârea Gascogne Sack Deutschland”).

( 25 )   Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 26 noiembrie 2013 (C‑50/12 P, denumită în continuare „Hotărârea Kendrion”).

( 26 )   Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 26 noiembrie 2013 (C‑58/12 P, denumită în continuare „Hotărârea Groupe Gascogne”).

( 27 )   Hotărârea din 17 decembrie 1998 (C-185/95 P, Rec., p. I-08417, denumită în continuare „Hotărârea Baustahlgewebe”).

( 28 )   Hotărârile din sectorul tutunului brut spaniol au fost: Hotărârea din 27 octombrie 2010, Alliance One International și alții/Comisia (T-24/05, Rep., p. II-5329), Hotărârea din 8 septembrie 2010, Deltafina/Comisia (T-29/05, Rep., p. II-4077), Hotărârea din 3 februarie 2011, Cetarsa/Comisia (T-33/05, Rep., p. II-12), Hotărârea din 8 martie 2011, World Wide Tobacco España/Comisia (T-37/05, Rep., p. II-41), Hotărârea din 12 octombrie 2011, Agroexpansión/Comisia (T-38/05, Rep., p. II-7005), și Hotărârea din 12 octombrie 2011, Alliance One International/Comisia (T-41/05, Rep., p. II-7101). Sectorul tutunului brut italian cuprinde șase cauze, inclusiv cea cu privire la Deltafina, celelalte cauze fiind cele în care s‑au pronunțat hotărârile: Hotărârea din 5 octombrie 2011, Romana Tabacchi/Comisia (T-11/06, Rep., p. II-6681), Hotărârea din 5 octombrie 2011, Mindo/Comisia (T-19/06, Rep., p. II-6795), Hotărârea din 9 septembrie 2011, Alliance One International/Comisia (T-25/06, Rep., p. II-5741), Ordonanța din 1 septembrie 2010, Universal/Comisia (T‑34/06), și Hotărârea din 5 octombrie 2011, Transcatab/Comisia (T-39/06, Rep., p. II-6831).

( 29 )   Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Kudła/Polonia din 26 octombrie 2000, Recueil des arrêts et décisions 2000‑XI, § 156 și 157.

( 30 )   Hotărârea Gascogne Sack Deutschland, citată la nota de subsol 24, punctul 81 și jurisprudența citată. O prezentare completă a raționamentului Curții privind chestiunea pronunțării într‑un termen rezonabil este cuprinsă în Hotărârea Gascogne Sack Deutschland, punctele 80‑103, Hotărârea Kendrion, citată la nota de subsol 25, punctele 77‑108, și Hotărârea Groupe Gascogne, citată la nota de subsol 26, punctele 66‑97. Am abordat această chestiune în Concluziile noastre prezentate în cauza Gascogne Sack Deutschland, punctele 128‑141, în cauza Kendrion, punctele 113‑134, și mult mai pe larg în cauza Groupe Gascogne, punctele 70‑150. Pentru comoditate și pentru evitarea repetărilor, ne vom referi, mai întâi, la hotârârea pronunțată în cauza Gascogne Sack Deutschland.

( 31 )   Hotărârea Gascogne Sack Deutschland, citată la nota de subsol 24, punctul 82 și jurisprudența citată.

( 32 )   Hotărârea Gascogne Sack Deutschland, citată la nota de subsol 24, punctul 84 și jurisprudența citată.

( 33 )   Hotărârea Gascogne Sack Deutschland, citată la nota de subsol 24, punctul 86 și jurisprudența citată.

( 34 )   Hotărârea din 16 iulie 2009, Der Grüne Punkt – Duales System Deutschland/Comisia (C-385/07 P, Rep., p. I-6155, denumită în continuare „Hotărârea Der Grüne Punkt”).

( 35 )   Hotărârea Gascogne Sack Deutschland, citată la nota de subsol 24, punctele 88 și 89.

( 36 )   Hotărârea Gascogne Sack Deutschland, citată la nota de subsol 24, punctul 90.

( 37 )   Hotărârea Gascogne Sack Deutschland, citată la nota de subsol 24, punctul 91. A se vedea și Concluziile noastre prezentate în cauza Groupe Gascogne, citate la nota de subsol 26, punctele 91‑94.

( 38 )   Hotărârea Gascogne Sack Deutschland, citată la nota de subsol 24, punctul 92.

( 39 )   Hotărârea Gascogne Sack Deutschland, citată la nota de subsol 24, punctul 102 și jurisprudența citată.

( 40 )   Punctele 103‑110.

( 41 )   Punctele 111‑115.

( 42 )   Punctele 124‑126.

( 43 )   Hotărârea Curții din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri și alții/Comisia (C-189/02 P, C-202/02 P, C-205/02 P-C-208/02 P și C-213/02 P, Rec., p. I-5425, punctul 395, denumită în continuare „Hotărârea Dansk Rørindustri”), Hotărârea din 29 iunie 2006, Comisia/SGL Carbon (C-301/04 P, Rec., p. I-5915, punctul 68, denumită în continuare „Hotărârea SGL Carbon”), și Hotărârea din 24 septembrie 2009, Erste Group Bank și alții/Comisia (C-125/07 P, C-133/07 P, C-135/07 P și C-137/07 P, Rep., p. I-8681, punctul 281, denumită în continuare „Hotărârea Erste Group Bank”), referitoare la Comunicarea privind cooperarea din 1996.

( 44 )   Punctele 127‑130.

( 45 )   A se vedea în acest sens următoarele pasaje din hotărârile citate la nota de subsol 43: Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 397, Comisia/SGL Carbon, punctul 69, și Erste Group Bank și alții/Comisia, punctul 283.

( 46 )   Punctele 131‑134.

( 47 )   Punctele 135‑146.

( 48 )   Punctele 147‑149.

( 49 )   Punctele 151‑153.

( 50 )   Punctele 152‑156.

( 51 )   Punctele 157‑160.

( 52 )   Punctele 164‑167.

( 53 )   Citată la nota de subsol 43. A se vedea și Hotărârea Erste Group Bank, citată la aceeași notă de subsol.

( 54 )   A se vedea considerentele (429), (449), (459) și (460) ale deciziei atacate.

( 55 )   Punctele 152‑160 din hotărârea atacată.

( 56 )   Punctele163-167 din hotărârea atacată.

( 57 )   Hotărârea din 15 ianuarie 2014, Comisia/Portugalia, (C‑292/11 P), punctul 72 și jurisprudența citată.

( 58 )   Hotărârea din 17 iunie 2010, Lafarge/Comisia (C-413/08 P, Rec., p. I-5361, punctul 41) și jurisprudența citată.

( 59 )   Punctele 152‑160 din hotărârea atacată.

( 60 )   Hotărârea din 24 octombrie 2013, Kone și alții/Comisia (C‑510/11 P, punctele 60‑62 și jurisprudența citată).

( 61 )   A se vedea punctul 13 de mai sus.

( 62 )   Hotărârea Erste Group Bank, citată la nota de subsol 43, punctul 281.

( 63 )   Hotărârea Erste Group Bank, citată la nota de subsol 43, punctul 282.

( 64 )   Hotărârea Erste Group Bank, citată la nota de subsol 43, punctul 77.

( 65 )   A se vedea punctul 11 de mai sus, în cuprinsul căruia sunt indicate motivele adoptării regimului de clemență.

( 66 )   Punctele 164‑167 din hotărârea atacată.

( 67 )   A se vedea considerentul (431) și următoarele ale deciziei atacate.

( 68 )   Hotărârea din 2 decembrie 2009, Comisia/Irlanda și alții (C-89/08 P, Rep., p. I-11245, punctul 50). A se vedea și Hotărârea din 18 iulie 2013, Comisia/Kadi (C‑584/10 P, C‑593/10 P și C‑595/10 P, punctele 97 și 98).

( 69 )   Hotărârea Comisia/Irlanda și alții, citată la nota de subsol 68, punctul 54.

( 70 )   Hotărârea Comisia/Irlanda și alții, citată la nota de subsol 68, punctul 56. A se vedea și Hotărârea din 14 martie 2013, Viega/Comisia (C‑276/11 P, punctul 35).

( 71 )   A se vedea punctul 159 din hotărârea atacată.

( 72 )   Hotărârea din 2 octombrie 2003, Corus UK/Comisia (C-199/99 P, Rec., p. I-11177, punctul 30).

( 73 )   Actualul regulament de procedură al Tribunalului nu conține prevederi referitoare la accesul părților la înregistrările și la transcrierile procedurilor. Articolul 63 permite părților doar să consulte procesul‑verbal al ședinței la grefă și să obțină copii pe cheltuială proprie. Articolul 68 alineatul (6) (care prevede că grefierul trebuie să întocmească procesul‑verbal în care să fie redată declarația fiecărui martor) se aplică numai când Tribunalul a dispus, în temeiul articolului 68 alineatul (1), ca anumite fapte să fie dovedite cu martori, situație care nu se regăsește în prezenta cauză. Articolul 85 din actualul Regulament de procedură al Curții prevede: „La cererea corespunzător motivată a unei părți sau a unei persoane interesate prevăzute la articolul 23 din Statut care a participat la faza scrisă sau orală a procedurii, președintele îi poate încuviința să asculte, în localurile Curții, banda sonoră a ședinței de audiere a pledoariilor în limba folosită de orator în cursul acesteia.” Versiunea revizuită a proiectului de regulament de procedură al Tribunalului (aflat în prezent la Consiliu pentru examinare și disponibil la ) conține un nou articol 115, creat mutatis mutandis după modelul articolului 85 din Regulamentul de procedură al Curții și care (în cazul adoptării sale) ar permite părților, dacă acestea ar considera că este necesar, să asculte înregistrările audio ale ședinței desfășurate în fața Tribunalului într‑o speță cum este cea de față. Totuși, nu există nicio prevedere specifică în vreunul dintre aceste regulamente de procedură care să prevadă dacă Curtea poate să solicite accesul la înregistrarea sau la transcrierea unei ședințe desfășurate în fața Tribunalului în cadrul unui recurs.

( 74 )   A se vedea punctul 159 din hotărârea atacată.

( 75 )   Această afirmație a noastră se bazează pe (i) absența ordonanței prin care s‑a dispus audierea martorilor potrivit articolului 68 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, (ii) absența procesului‑verbal în care să fie consemnate depozițiile în conformitate cu articolul 68 alineatul (6) din Regulamentul de procedură al Tribunalului și (iii) absența oricărei referiri, în cuprinsul procesului‑verbal al ședinței, la depunerea jurământului de către domnul Reher sau de către domnul Van Erps.

( 76 )   Hotărârea Der Grüne Punkt, citată la nota de subsol 34, punctele 163 și 164.

( 77 )   A se vedea în special punctele 89‑97 din raportul de ședință al Tribunalului.

( 78 )   A se vedea punctul 138 din hotărârea atacată.

( 79 )   Punctul 138 din hotărârea atacată.

( 80 )   Punctele 152 și 153 din hotărârea atacată.

( 81 )   Punctele 155 și 159 din hotărârea atacată.

( 82 )   Punctul 160 din hotărârea atacată.

( 83 )   Punctul 310 din hotărârea atacată.

( 84 )   Deltafina se întemeiază pe Hotărârea din 7 iunie 2011, Arkema France și alții/Comisia (T-217/06, Rep., p. II-2593, denumită în continuare „Hotărârea Arkema”).

( 85 )   Hotărârea din 30 aprilie 2009, Nintendo și Nintendo of Europe/Comisia (T-13/03, Rep., p. II-975, denumit în continuare „Hotărârea Nintendo”).

( 86 )   Hotărârea Curții din 1 aprilie 1982, Dürbeck/Comisia (11/81, Rec., p. 1251, punctul 17).

( 87 )   A se vedea, de exemplu, Hotărârea din 27 februarie 1997, FFSA și alții/Comisia (T-106/95, Rec., p. II-229, punctul 57, denumită în continuare „Hotărârea FFSA”).

( 88 )   A se vedea Hotărârea din 16 decembrie 2008, Arcelor Atlantique și Lorraine și alții (C-127/07, Rep., p. I-9895, punctul 23 și jurisprudența citată).

( 89 )   Hotărârea C-411/04 P, Salzgitter Mannesmann/Comisia, Rec., I-959, punctul 68 și jurisprudența citată.

( 90 )   Hotărârea Salzgitter Mannesmann, citată la nota de subsol 89, punctele 68‑72 și jurisprudența citată.

( 91 )   A se vedea, de exemplu, Hotărârea Dansk Rørindustri, citată la nota de subsol 43, punctele 407‑414, și (din jurisprudența Tribunalului) Hotărârea FFSA, citată la nota de subsol 88, punctul 57.

( 92 )   Citată la nota de subsol 85, punctele 247‑250.

Full & Egal Universal Law Academy