FulLegal · İçtihat Detay

İtalya 14.03.2014 RO

EUR-Lex - 62011TJ0297 - RO

Avrupa Adalet Divanı

Karar Metni

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a șaptea)

14 martie 2014 ( *1 )

„Concurență — Procedură administrativă — Decizie de solicitare de informații — Caracterul necesar al informațiilor solicitate — Principiul bunei administrări — Obligația de motivare — Proporționalitate”

În cauza T‑297/11,

Buzi Unicem SpA, cu sediul în Casale Monferrato (Italia), reprezentată de C. Osti și de A. Prastaro, avocați,

reclamantă,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată inițial de B. Gencarelli, de L. Malferrari și de C. Hödlmayr și ulterior de L. Malferrari și de C. Hödlmayr, în calitate de agenți, asistați de M. Merola, avocat,

pârâtă,

având ca obiect o cerere de anulare a Deciziei C(2011) 2356 final a Comisiei din 30 martie 2011 privind o procedură de aplicare a articolului 18 alineatul (3) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului (cazul 39520 – Ciment și produse conexe),

TRIBUNALUL (Camera a șaptea),

compus din domnul A. Dittrich, președinte, doamna I. Wiszniewska‑Białecka și domnul M. Prek (raportor), judecători,

grefier: domnul J. Palacio González, administrator principal,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 26 aprilie 2013,

pronunță prezenta

Hotărâre

Situația de fapt

În cursul lunii octombrie 2008, Comisia Comunităților Europene a efectuat, în temeiul articolului 20 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [101 TFUE] și [102 TFUE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167, rectificare în Ediție specială, 08/vol. 4, p. 269), mai multe inspecții în incintele unor societăți care își desfășoară activitatea în sectorul cimentului, inclusiv în incintele reclamantei, Buzzi Unicem SpA, și în cele ale Dyckerhoff AG și ale Cimalux SA, societăți controlate în mod direct sau indirect de reclamantă.

La 30 septembrie 2009, Comisia a adresat reclamantei o cerere de informații care cuprindea două chestionare. Primul chestionar se referea la documentele obținute în cursul inspecțiilor. În cel de al doilea chestionar anexat la această cerere de informații, Comisia a adresat reclamantei o listă inițială cu 57 de întrebări (denumite în continuare „întrebările inițiale”). Reclamantei i‑a fost adresată o altă cerere de informații în temeiul articolului 18 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 la 11 ianuarie 2010.

La 5 noiembrie 2010, Comisia a informat reclamanta cu privire la intenția sa de a‑i adresa o decizie de solicitare de informații în temeiul articolului 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003 și i‑a comunicat proiectul de chestionar pe care intenționa să îl anexeze la această decizie.

La 17 noiembrie 2010, reclamanta și‑a prezentat observațiile cu privire la acest proiect de chestionar.

La 6 decembrie 2010, Comisia a informat reclamanta că a decis să inițieze o procedură în temeiul articolului 11 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1/2003 în privința sa, precum și în privința a șapte societăți care își desfășoară activitatea în sectorul cimentului, pentru pretinse încălcări ale articolului 101 TFUE vizând „restricții ale fluxurilor comerciale în Spațiul Economic European (SEE), inclusiv restricții la import în SEE din țări din afara SEE, împărțirea piețelor, coordonări ale prețurilor și practici anticoncurențiale conexe pe piața cimentului și pe piețele produselor conexe” (denumită în continuare „decizia de deschidere a procedurii”).

La 30 martie 2011, Comisia a adoptat Decizia C(2011) 2356 final privind o procedură de aplicare a articolului 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003 (cazul 39520 – Ciment și produse conexe) (denumită în continuare „decizia atacată”).

În decizia atacată, Comisia arată că, în conformitate cu articolul 18 din Regulamentul nr. 1/2003, pentru a‑și îndeplini îndatoririle atribuite prin regulamentul menționat, poate, printr‑o simplă cerere sau printr‑o decizie, să solicite întreprinderilor sau asocierilor de întreprinderi să îi furnizeze toate informațiile necesare [considerentul (3) al deciziei atacate]. După ce a amintit că reclamanta fusese informată cu privire la intenția sa de a adopta o decizie conform articolului 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003 și că aceasta își prezentase observațiile cu privire la un proiect de chestionar [considerentele (4) și (5) ale deciziei atacate], Comisia a solicitat, printr‑o decizie, reclamantei, precum și filialelor sale situate în Uniunea Europeană și controlate în mod direct sau indirect de aceasta să răspundă la chestionarul care figurează în anexa I, care conține 79 de pagini și care cuprinde unsprezece serii de întrebări [considerentul (6) al deciziei atacate].

De asemenea, Comisia a reamintit descrierea pretinselor încălcări, care figurează la punctul 5 de mai sus [considerentul (2) al deciziei atacate].

Referindu‑se la natura și la cantitatea informațiilor solicitate, precum și la gravitatea pretinselor încălcări ale normelor de concurență, Comisia a apreciat că reclamantei trebuia să i se acorde un termen de răspuns de douăsprezece săptămâni pentru primele zece serii de întrebări, respectiv de două săptămâni pentru cea de a unsprezecea serie, referitoare la „Contacte și reuniuni” [considerentul (8) al deciziei atacate].

Dispozitivul deciziei atacate are următorul cuprins:

„Articolul 1

[Reclamanta], împreună cu filialele sale situate în UE și controlate în mod direct sau indirect de aceasta, va furniza informațiile menționate în anexa I la prezenta decizie, în forma cerută în anexa II și în anexa III la aceasta din urmă, într‑un termen de răspuns de douăsprezece săptămâni pentru întrebările 1-10, respectiv de două săptămâni pentru întrebarea 11, de la data notificării prezentei decizii. Ambele anexe fac parte integrantă din prezenta decizie.

Articolul 2

[Reclamanta,] împreună cu filialele sale situate în UE și controlate în mod direct sau indirect de aceasta, este destinatara prezentei decizii […]”

Procedura și concluziile părților

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 10 iunie 2011, reclamanta a formulat prezenta acțiune prin care solicită anularea deciziei atacate.

Printr‑un înscris separat depus la grefa Tribunalului la 10 iunie 2011, aceasta a introdus o cerere de soluționare a cauzei potrivit procedurii accelerate în temeiul articolului 76a din Regulamentul de procedură al Tribunalului.

Prin Decizia din 14 septembrie 2011, Tribunalul (Camera a șaptea) a respins această cerere.

Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a șaptea) a decis deschiderea procedurii orale.

În ședința din 26 aprilie 2013, au fost ascultate pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările orale adresate de Tribunal.

Reclamanta solicită Tribunalului:

—

anularea în tot sau în parte a deciziei atacate;

—

obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

Comisia solicită Tribunalului:

—

respingerea acțiunii;

—

obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept

În susținerea acțiunii, reclamanta invocă cinci motive, întemeiate, în esență, în primul rând, pe lipsa motivării sau pe motivarea insuficientă a deciziei atacate, precum și pe încălcarea dreptului la apărare, în al doilea rând, pe depășirea competențelor și pe abuz de putere cu ocazia adoptării deciziei atacate, precum și pe răsturnarea sarcinii probei, în al treilea rând, pe încălcarea articolului 18 din Regulamentul nr. 1/2003, în al patrulea rând, pe încălcarea principiului proporționalității și, în al cincilea rând, pe încălcarea de către Comisie a bunelor sale practici referitoare la comunicarea unor date economice, precum și a principiului bunei administrări.

Cu privire la primul motiv, întemeiat pe lipsa motivării sau pe motivarea insuficientă a deciziei atacate, precum și pe încălcarea dreptului la apărare

Cu titlu principal, reclamanta arată că decizia atacată nu este motivată întrucât nu conține nicio indicație cu privire la obiectul și la scopul solicitării de informații, iar motivarea nu poate fi înlocuită în întregime printr‑o trimitere la alte acte. Cu titlu subsidiar, reclamanta susține că, deși conținutul deciziei de deschidere a procedurii ar putea fi luat în considerare, decizia atacată ar rămâne viciată de o motivare insuficientă, având în vedere caracterul prea general al definiției prezumțiilor privind săvârșirea încălcării pe care intenționează să le verifice. În ceea ce privește celelalte aspecte ale contextului juridic la care se referă Comisia, acestea nu ar permite completarea motivării deciziei atacate. Reclamanta consideră că această motivare insuficientă o împiedică să aprecieze necesitatea informațiilor solicitate și, prin urmare, să își exercite dreptul la apărare.

Comisia consideră că decizia atacată este motivată corespunzător cerințelor legale.

Obligația de a motiva o decizie individuală are ca scop să dea posibilitatea instanței să își exercite controlul asupra legalității deciziei și să acorde persoanei interesate o indicație suficientă pentru a afla dacă decizia este bine fundamentată sau dacă este, eventual, afectată de un viciu care permite contestarea validității sale, fiind precizat că întinderea acestei obligații depinde de natura actului în cauză și de contextul adoptării sale, precum și de toate normele juridice care reglementează domeniul respectiv (Hotărârea Curții din 25 octombrie 1984, Interfacultair Instituut Electronenmicroscopie der Rijksuniversiteit te Groningen, 185/83, Rec., p. 3623, punctul 38, Hotărârea Tribunalului din 15 iunie 2005, Corsica Ferries France/Comisia, T-349/03, Rec., p. II-2197, punctele 62 și 63, și Hotărârea Tribunalului din 12 iulie 2007, CB/Comisia, T‑266/03, nepublicată în Repertoriu, punctul 35).

Potrivit unei jurisprudențe consacrate, elementele esențiale ale motivării unei decizii de solicitare de informații sunt definite la însuși articolul 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003 (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 22 martie 2012, Slovak Telekom/Comisia, T‑458/09 și T‑171/10, punctele 76 și 77 și jurisprudența citată).

Articolul 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003 prevede că Comisia „indică temeiul juridic și scopul cererii, precizează informațiile solicitate și stabilește termenul în care acestea trebuie furnizate”. Articolul 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003 precizează, în plus, că Comisia „indică de asemenea sancțiunile prevăzute la articolul 23”, că „indică sau aplică sancțiunile prevăzute la articolul 24” și că „indică de asemenea și dreptul de a ataca decizia la Curtea de Justiție”.

Această delimitare a obligației de motivare se explică prin caracterul de măsură de investigare al deciziilor de solicitare de informații.

Astfel, trebuie avut în vedere că procedura administrativă în temeiul Regulamentului nr. 1/2003, care se desfășoară în fața Comisiei, se împarte în două etape distincte și succesive, care au, fiecare, o logică internă proprie, și anume o fază de investigare preliminară, pe de o parte, și o fază în contradictoriu, pe de altă parte. Faza de investigare preliminară, în timpul căreia Comisia utilizează competențele de investigare prevăzute de Regulamentul nr. 1/2003 și care durează până la comunicarea privind obiecțiunile, este destinată să permită Comisiei reunirea tuturor elementelor relevante care confirmă sau nu confirmă existența unei încălcări a normelor de concurență și adoptarea unei prime poziții cu privire la direcția, precum și la continuarea care trebuie dată procedurii. În schimb, faza în contradictoriu, care se întinde de la momentul comunicării privind obiecțiunile până la adoptarea deciziei finale, trebuie să permită Comisiei să se pronunțe definitiv asupra încălcării imputate (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2008, AC‑Treuhand/Comisia, T-99/04, Rep., p. II-1501, punctul 47).

Pe de o parte, în ceea ce privește faza de investigare preliminară, aceasta are ca punct de plecare data la care Comisia, în exercitarea competențelor care îi sunt conferite prin articolele 18 și 20 din Regulamentul nr. 1/2003, adoptă măsuri care implică imputarea săvârșirii unei încălcări și care determină repercusiuni importante asupra situației întreprinderilor suspectate. Pe de altă parte, doar la începutul fazei în contradictoriu administrative întreprinderea în cauză este informată, prin intermediul comunicării privind obiecțiunile, cu privire la toate elementele esențiale pe care Comisia se întemeiază în acest stadiu al procedurii, iar această întreprindere dispune de un drept de acces la dosar în vederea garantării exercitării efective a dreptului său la apărare. În consecință, numai după trimiterea comunicării privind obiecțiunile întreprinderea în cauză poate să se prevaleze pe deplin de dreptul la apărare. Astfel, dacă aceste drepturi ar fi extinse la perioada care precedă trimiterea comunicării privind obiecțiunile, eficacitatea investigației Comisiei ar fi compromisă, întrucât, încă din faza investigării preliminare, întreprinderea ar fi în măsură să identifice informațiile care sunt cunoscute de Comisie și, în consecință, acelea care îi pot fi încă ascunse (a se vedea în acest sens Hotărârea AC‑Treuhand/Comisia, punctul 25 de mai sus, punctul 48 și jurisprudența citată).

Cu toate acestea, măsurile de investigare adoptate de Comisie în cursul fazei de investigare preliminară, în special măsurile de verificare și solicitările de informații, implică prin natura lor imputarea unei încălcări și pot avea repercusiuni importante asupra situației întreprinderilor suspectate. Prin urmare, este important să se evite ca dreptul la apărare să poată fi iremediabil compromis în cursul acestei etape a procedurii administrative, din moment ce măsurile de investigare adoptate pot avea un caracter decisiv pentru stabilirea probelor privind caracterul nelegal al comportamentelor întreprinderilor de natură să angajeze răspunderea acestora (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 21 septembrie 1989, Hoechst/Comisia, 46/87 și 227/88, Rec., p. 2859, punctul 15, și Hotărârea AC‑Treuhand/Comisia, punctul 25 de mai sus, punctele 50 și 51).

În acest context, trebuie amintit că obligația impusă Comisiei prin articolul 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003 de a indica temeiul juridic și scopul solicitării de informații constituie o cerință fundamentală pentru a sublinia caracterul justificat al informațiilor solicitate întreprinderilor în cauză, dar și pentru a le da acestora posibilitatea de a cunoaște întinderea obligației lor de colaborare, păstrându‑și în același timp dreptul la apărare. De aici rezultă că Comisia poate să solicite numai comunicarea informațiilor susceptibile să îi permită să verifice prezumțiile privind săvârșirea încălcării care justifică desfășurarea investigației și care sunt indicate în solicitarea de informații (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea Tribunalului din 12 decembrie 1991, SEP/Comisia, T-39/90, Rec., p. II-1497, punctul 25, și Hotărârea Tribunalului din 8 martie 1995, Société Générale/Comisia, T-34/93, Rec., p. II-545, punctul 40).

Astfel cum a subliniat avocatul general Jacobs la punctul 30 din concluziile prezentate în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Curții din 19 mai 1994, SEP/Comisia (C-36/92 P, Rec., p. I-1911, I-1914), obligația de a indica scopul solicitării semnifică „evident [că Comisia] trebuie să identifice pretinsa încălcare a normelor de concurență”, „[c]aracterul necesar al informațiilor trebuie să fie apreciat în raport cu scopul menționat în solicitarea de informații”, iar „[s]copul trebuie indicat cu suficientă precizie, în lipsa căreia ar fi imposibil să se stabilească dacă informațiile sunt necesare, iar Curtea nu și‑ar putea exercita controlul”.

De asemenea, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că Comisia nu are obligația să comunice destinatarului unei astfel de decizii toate informațiile de care dispune cu privire la încălcările prezumate și nici să efectueze o încadrare juridică riguroasă a acestor încălcări, ci trebuie să indice în mod clar prezumțiile pe care intenționează să le verifice (Hotărârile Société Générale/Comisia, punctul 28 de mai sus, punctele 62 și 63, și Slovak Telekom/Comisia, punctul 22 de mai sus, punctul 77).

Nu se poate impune însă Comisiei să indice, în faza de investigare preliminară, pe lângă prezumțiile privind săvârșirea încălcării pe care intenționează să le verifice, și indiciile, cu alte cuvinte elementele care o determină să ia în considerare ipoteza unei încălcări a articolului 101 TFUE. Astfel, o asemenea obligație ar repune în discuție echilibrul stabilit în jurisprudență între asigurarea eficacității investigației și asigurarea dreptului la apărare al întreprinderii în cauză.

În speță, este indicat în mod clar în decizia atacată că aceasta este adoptată în temeiul articolului 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003 și că practicile investigate ar putea constitui o încălcare a articolului 101 TFUE. Considerentele (10) și (11) ale acestei decizii se referă expres la sancțiunile și la dreptul la o cale de atac vizate la punctul 23 de mai sus.

Caracterul suficient sau insuficient al motivării deciziei atacate depinde, așadar, exclusiv de problema dacă prezumțiile privind săvârșirea încălcării pe care Comisia intenționează să le verifice sunt precizate suficient de clar.

Motivarea deciziei atacate cu privire la acest aspect constă în mențiunea care figurează în considerentul (2) al deciziei atacate, potrivit căreia „[p]resupusele încălcări privesc restricții ale fluxurilor comerciale în Spațiul Economic European (SEE), inclusiv restricții la import în SEE din țări din afara SEE, împărțirea piețelor, coordonări ale prețurilor și practici anticoncurențiale conexe pe piața cimentului și pe piețele produselor conexe”.

Pe de altă parte, decizia atacată face trimitere în mod explicit la decizia de deschidere a procedurii menționată la punctul 5 de mai sus, care conține informații suplimentare cu privire la întinderea geografică a prezumțiilor privind săvârșirea încălcării, precum și la tipul de produse vizate.

Tribunalul subliniază că motivarea deciziei atacate este redactată în termeni foarte generali, care ar fi meritat să fie dezvoltați și, prin urmare, poate fi criticată în această privință. Cu toate acestea, se poate considera că referirea la restricții la import în Spațiul Economic European (SEE), la împărțirea piețelor, precum și la coordonări ale prețurilor pe piața cimentului și pe piețele produselor conexe coroborată cu decizia de deschidere a procedurii echivalează cu nivelul minim de claritate care permite să se concluzioneze că prevederile articolului 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003 au fost respectate.

Trebuie dedus de aici că decizia atacată este motivată corespunzător cerințelor legale. În consecință, trebuie concluzionat de asemenea că reclamanta era în măsură să aprecieze necesitatea informațiilor solicitate.

Această concluzie nu este infirmată de argumentația reclamantei întemeiată pe faptul că Comisia nu ar fi precizat perioada vizată de ancheta sa. Astfel, Comisia nu este obligată, în temeiul articolului 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003, să furnizeze o motivare cu privire la acest aspect.

Prin urmare, prezentul motiv trebuie respins.

Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe depășirea competențelor și pe abuz de putere din partea Comisiei, precum și pe răsturnarea sarcinii probei

Reclamanta consideră că Comisia și‑a depășit competențele și a săvârșit un abuz de putere atunci când a adoptat o decizie cu vocație pur exploratorie, deși o decizie adoptată în temeiul articolului 18 din Regulamentul nr. 1/2003 ar trebui să servească numai la confirmarea realității indiciilor deja aflate în posesia sa. Reclamanta reproșează Comisiei că nu a precizat scopul solicitării sale de informații. În plus, reclamanta apreciază că modificările pe care le‑a efectuat Comisia la diferitele sale solicitări de informații atestă că aceasta, atunci când a adoptat decizia atacată, nu se afla în posesia unor indicii care să stabilească existența unei încălcări a dreptului concurenței. Caracterul exploratoriu al deciziei atacate ar reieși și din memoriul în apărare al Comisiei. De asemenea, procedând astfel, Comisia ar fi răsturnat sarcina probei, impunând întreprinderilor în cauză să îi furnizeze elemente de probă care vor fi utilizate în privința acestora. Reclamanta susține că, în prezentele împrejurări, revenea Comisiei, după caz, sarcina de a conduce o investigație sectorială în aplicarea articolului 17 din Regulamentul nr. 1/2003.

În primul rând, Tribunalul arată că, în măsura în care reclamanta reproșează Comisiei prin intermediul prezentului motiv că nu a precizat scopul solicitării sale de informații, motivul menționat se confundă cu argumentația prezentată în cadrul primului motiv, întemeiat pe lipsa motivării, și trebuie, în consecință, să fie respins pentru motivele prezentate la punctele 21-37 de mai sus.

În al doilea rând, trebuie observat că prezentul motiv cuprinde de asemenea, în esență, o critică întemeiată pe caracterul arbitrar al deciziei atacate, pentru motivul că Comisia nu ar fi fost în posesia unor indicii care să dovedească existența unei încălcări a dreptului concurenței înainte de adoptarea acesteia.

Este exact, desigur, că cerința unei protecții împotriva intervențiilor autorității publice în sfera de activitate privată a unei persoane, indiferent dacă aceasta este fizică sau juridică, care ar fi arbitrare sau disproporționate, constituie un principiu general al dreptului Uniunii (Hotărârea Slovak Telekom/Comisia, punctul 22 de mai sus, punctul 81).

De asemenea, trebuie subliniat că, pentru a respecta acest principiu general, o decizie de solicitare de informații trebuie să urmărească să obțină documentația necesară pentru a verifica realitatea și conținutul unor situații de fapt și de drept determinate în privința cărora Comisia dispune deja de informații, care constituie indicii suficient de serioase care permit să se suspecteze existența unei încălcări a normelor de concurență (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea Curții din 22 octombrie 2002, Roquette Frères, C-94/00, Rec., p. I-9011, punctele 54 și 55).

Cu toate acestea, trebuie să se constate că reclamanta se limitează să invoce un anumit număr de critici generale cu privire la atitudinea Comisiei în cursul procedurii administrative. Astfel, în împrejurările cauzei, în lipsa unei cereri explicite și motivate a reclamantei, nu este necesar ca Tribunalul să verifice din proprie inițiativă dacă Comisia dispunea de indicii suficient de serioase care să justifice adoptarea deciziei atacate (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 14 martie 2013, Viega/Comisia, C‑276/11 P, punctele 41-43).

În al treilea rând și pe cale de consecință, critica potrivit căreia Comisia ar fi săvârșit un abuz de putere prin faptul că a adoptat o decizie în temeiul articolului 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003 în locul unei investigații sectoriale trebuie respinsă, întrucât reclamanta nu a dovedit că Comisia a utilizat competențele pe care i le atribuia dispoziția respectivă într‑un scop care nu este prevăzut de aceasta.

În plus, nu este inutil să se sublinieze că recurgerea la o investigație sectorială în temeiul articolului 17 din Regulamentul nr. 1/2003 nu ar avea în mod necesar un caracter mai puțin constrângător pentru reclamantă decât o decizie de solicitare de informații adoptată în temeiul articolului 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003. Astfel, conform articolului 23 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 1/2003, Comisia are dreptul de a aplica o amendă în cazul în care se furnizează informații inexacte, incomplete sau care induc în eroare sau în cazul în care reclamanta nu furnizează o informație în termenul stabilit, ca urmare a unei decizii adoptate în temeiul articolului 17 din Regulamentul nr. 1/2003. Situația este aceeași în ceea ce privește posibilitatea aplicării penalităților cu titlu cominatoriu conform articolului 24 alineatul (1) litera (d) din același regulament. Comisia dispune, în consecință, de mijloace de constrângere identice în cadrul procedurilor prevăzute la articolul 17 și la articolul 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003.

În al patrulea rând, în ceea ce privește critica întemeiată pe faptul că Comisia ar fi impus reclamantei să îi furnizeze elemente de probă care vor fi utilizate împotriva acesteia și, prin urmare, ar fi efectuat o răsturnare a sarcinii probei în detrimentul său, aceasta va fi analizată împreună cu argumentația reclamantei prezentată în cadrul celui de al treilea motiv, prin care se contestă natura informațiilor solicitate, cu care se confundă.

Cu această rezervă, cel de al doilea motiv trebuie respins.

Cu privire la al treilea motiv și cu privire la primul aspect al celui de al patrulea motiv, întemeiate pe încălcarea articolului 18 din Regulamentul nr. 1/2003

În cadrul celui de al treilea motiv, reclamanta susține că Comisia a încălcat articolul 18 din Regulamentul nr. 1/2003, care o autorizează numai să impună furnizarea unor elemente de natură factuală aflate în posesia sa și care sunt necesare. În primul rând, întrebările 1D, 5R, 5S, 5T și 5V ar implica furnizarea unor estimări și a unor opinii și, prin urmare, ar depăși cadrul furnizării unor elemente de natură factuală. Situația ar fi aceeași în ceea ce privește întrebările prin care i se solicită să aprecieze anumite distanțe (întrebarea 1A punctul Y, întrebarea 1B punctele AB și AC, întrebarea 3 punctele AB și AC și întrebarea 4 punctul Y). În al doilea rând, Comisia ar solicita comunicarea unor informații în privința cărora recunoaște că nu sunt deținute sau că nu pot fi deținute de întreprinderea în cauză. În al treilea rând, reclamanta apreciază că Comisia îi solicită furnizarea unor informații pe care ar fi putut să le obțină ea însăși.

Prin intermediul primului aspect al celui de al patrulea motiv, reclamanta susține că decizia atacată a fost adoptată cu încălcarea articolului 18 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 întrucât solicită furnizarea unor informații care nu sunt „necesare” în sensul acestor dispoziții.

Comisia solicită respingerea acestor două motive.

Întrucât al treilea motiv și primul aspect al celui de al patrulea motiv sunt, ambele, întemeiate pe încălcarea articolului 18 din Regulamentul nr. 1/2003, Tribunalul apreciază că trebuie să le analizeze împreună.

Cu privire la natura informațiilor solicitate

În cadrul celui de al treilea motiv, reclamanta contestă dreptul Comisiei de a‑i impune să răspundă la întrebări care, pe de o parte, depășesc cadrul furnizării unor elemente de natură factuală sau, pe de altă parte, se referă la informații care nu se află în posesia sa.

Trebuie amintit că, potrivit considerentului (23) al Regulamentului nr. 1/2003, „Comisia ar trebui împuternicită, în cadrul [Uniunii], să solicite furnizarea informațiilor necesare pentru a identifica orice acorduri, decizii sau practici concertate interzise de articolul [101 TFUE] sau orice abuz de poziție dominantă interzis de articolul [102 TFUE]”. Acesta adaugă că, „[a]tunci când se conformează unei decizii a Comisiei, întreprinderile nu pot fi forțate să recunoască [faptul] că au comis o încălcare, dar sunt obligate, în orice situație, să răspundă la întrebări factuale și să furnizeze documente, chiar dacă aceste informații pot fi folosite pentru a stabili împotriva lor sau a altei întreprinderi existența unei încălcări”.

Prin urmare, întrucât prin furnizarea de „informații” în sensul articolului 18 din Regulamentul nr. 1/2003 trebuie să se înțeleagă nu numai prezentarea de documente, ci și obligația de a răspunde la întrebări referitoare la aceste documente, Comisia nu este limitată să solicite numai prezentarea unor date care există independent de orice intervenție a întreprinderii în cauză. În consecință, Comisia poate adresa unei întreprinderi întrebări care implică formalizarea datelor solicitate (a se vedea în acest sens și prin analogie Concluziile avocatului general M. Darmon prezentate în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Curții din 18 octombrie 1989, Orkem/Comisia, 374/87, Rec., p. 3283, 3301, punctul 55).

Cu toate acestea, este necesar să se sublinieze că exercitarea acestei prerogative trebuie să respecte cel puțin două principii. Pe de o parte, astfel cum se amintește în considerentul (23) al Regulamentului nr. 1/2003, întrebările adresate unei întreprinderi nu o pot forța să recunoască săvârșirea unei încălcări. Pe de altă parte, furnizarea răspunsurilor la întrebările menționate nu trebuie să reprezinte o sarcină disproporționată în raport cu necesitățile investigației (Hotărârea Tribunalului din 12 decembrie 1991, SEP/Comisia, punctul 28 de mai sus, punctul 51, Hotărârea Tribunalului din 30 septembrie 2003, Atlantic Container Line și alții/Comisia, T-191/98, T-212/98-T-214/98, Rec., p. II-3275, punctul 418, și Hotărârea Tribunalului Slovak Telekom/Comisia, punctul 22 de mai sus, punctul 81).

Întrucât caracterul eventual disproporționat al sarcinii pe care o implică răspunsul la decizia atacată este contestat în cadrul celui de al doilea aspect al celui de al patrulea motiv, este suficient să se verifice, în acest stadiu, dacă anumite întrebări au putut să forțeze reclamanta să admită că a comis o încălcare.

Reiese dintr‑o jurisprudență constantă că Comisia nu poate să impună unei întreprinderi obligația de a da răspunsuri prin care aceasta ar fi determinată să admită existența încălcării în privința căreia sarcina probei revine Comisiei (Hotărârea Orkem/Comisia, punctul 56 de mai sus, punctele 34 și 35, și Hotărârea Tribunalului din 28 aprilie 2010, Amann & Söhne și Cousin Filterie/Comisia, T-446/05, Rep., p. II-1255, punctul 325).

De asemenea, în jurisprudență se amintește că un drept absolut de a păstra tăcerea nu poate fi recunoscut unei întreprinderi destinatare a unei decizii de solicitare de informații în sensul articolului 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003. Astfel, recunoașterea acestui drept ar fi contrară a ceea ce este necesar pentru a proteja dreptul la apărare al întreprinderilor și ar constitui un obstacol nejustificat în calea îndeplinirii de către Comisie a misiunii de a asigura respectarea normelor privind concurența pe piața internă. Dreptul de a păstra tăcerea poate fi recunoscut numai în măsura în care întreprinderea în cauză ar fi obligată să dea răspunsuri prin care aceasta ar fi determinată să admită existența încălcării în privința căreia sarcina probei revine Comisiei (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea Amann & Söhne și Cousin Filterie/Comisia, punctul 59 de mai sus, punctul 326).

Prin urmare, pentru a păstra efectul util al articolului 18 din Regulamentul nr. 1/2003, Comisia are dreptul să oblige întreprinderile să furnizeze toate informațiile necesare privind faptele de care acestea pot avea cunoștință și să îi comunice, dacă este cazul, documentele care se referă la acestea și care sunt în posesia lor, chiar dacă ele pot fi utilizate la stabilirea existenței unui comportament anticoncurențial. Această atribuție a Comisiei de a solicita informații nu este contrară nici articolului 6 alineatele 1 și 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, nici jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Ea nu este contrară nici articolelor 47 și 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea Amann & Söhne și Cousin Filterie/Comisia, punctul 59 de mai sus, punctul 327).

Obligația de a răspunde la întrebările pur factuale adresate de Comisie și la solicitarea acesteia de a prezenta documente preexistente nu este susceptibilă să încalce principiul fundamental al respectării dreptului la apărare prevăzut la articolul 48 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale, precum și principiul dreptului la un proces echitabil, prevăzut la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale, care oferă în domeniul dreptului concurenței o protecție echivalentă cu cea garantată de articolul 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, nimic nu se opune ca destinatarul unei cereri de informații să demonstreze ulterior în cadrul procedurii administrative sau într‑o procedură în fața instanței Uniunii că situația de fapt expusă în răspunsurile sale sau în documentele comunicate au o altă semnificație decât cea reținută de Comisie (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea Amann & Söhne și Cousin Filterie/Comisia, punctul 59 de mai sus, punctul 328).

Astfel, o întreprindere nu se poate sustrage unei cereri de prezentare de documente pentru motivul că, dacă i‑ar da curs, ar fi obligată să depună mărturie împotriva sa (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 29 iunie 2006, Comisia/SGL Carbon, C-301/04 P, Rec., p. I-5915, punctul 48). În ceea ce privește răspunsurile la întrebările pe care Comisia le poate adresa întreprinderilor, trebuie făcută distincția între situația în care acestea pot fi calificate ca pur factuale și cea în care nu pot fi calificate în acest fel. Doar în eventualitatea în care o întrebare nu poate fi calificată ca pur factuală trebuie să se verifice dacă aceasta implică un răspuns prin care întreprinderea în cauză ar fi determinată să admită existența încălcării în privința căreia sarcina probei revine Comisiei.

În primul rând, trebuie observat că întrebările 5R, 5S, 5T și 5V se referă la producția maximă de CEM I, la utilizarea totală a capacităților de producție, la utilizarea totală a capacităților de concasare și la volumul producției anuale și au, în consecință, o dimensiune exclusiv factuală.

În al doilea rând, Tribunalul apreciază că situația este aceeași în ceea ce privește întrebarea 1A punctul Y, întrebarea 1B punctul AB, întrebarea 1B punctul AC, întrebarea 3 punctul AB, întrebarea 3 punctul AC și întrebarea 4 punctul Y, întrucât evaluarea solicitată reclamantei a distanțelor de parcurs are un caracter exclusiv factual.

În al treilea rând, în ceea ce privește întrebarea 1D, aceasta este redactată după cum urmează:

„Pe baza datelor furnizate în răspunsurile la diferitele întrebări ale chestionarului, descrieți metoda pe care întreprinderea dumneavoastră ar considera‑o adecvată pentru calcularea marjelor brute trimestriale:

pentru operațiunile individuale;

pentru operațiunile repartizate potrivit subdiviziunii aplicate în întrebările referitoare la vânzările interne și la vânzările la export;

pe locuri de aprovizionare.”

Trebuie să se constate că, prin intermediul acestei întrebări, Comisia impune reclamantei să adopte o poziție cu privire la metoda care ar trebui folosită pentru calcularea marjelor brute trimestriale. Prin urmare, aceasta nu poate fi calificată ca pur factuală în măsura în care solicită reclamantei să efectueze o apreciere. Prin aceasta se deosebește de întrebarea 1C, care o precedă și care are o dimensiune exclusiv factuală întrucât solicită comunicarea „tuturor marjelor calculate de întreprindere în cadrul activităților sale comerciale pentru fiecare țară țintă”.

Prin urmare, trebuie să se verifice dacă răspunsul la întrebarea 1D ar putea determina reclamanta să admită existența unei încălcări în privința căreia sarcina probei revine Comisiei.

Cu titlu introductiv, Tribunalul arată că în mod greșit a afirmat Comisia că reclamanta putea să nu furnizeze un răspuns la această întrebare pentru motivul că litera (a) alineatul (4) din anexa II la decizia atacată privind instrucțiunile care trebuie respectate pentru a răspunde la chestionarul din anexa I prevede posibilitatea de a se răspunde prin mențiunea „UNK”, care desemnează termenul englez „unknown” (necunoscut).

Desigur, este exact că împrejurarea că o întreprindere este liberă să răspundă sau să nu răspundă la o întrebare adresată împiedică să se considere că Comisia impune acesteia obligația de a furniza răspunsuri prin care ar fi determinată să admită existența încălcării în privința căreia sarcina probei revine Comisiei (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 20 aprilie 1999, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, T-305/94-T-307/94, T-313/94-T-316/94, T-318/94, T-325/94, T-328/94, T-329/94 și T-335/94, Rec., p. II-931, punctele 455 și 456).

Cu toate acestea, trebuie amintit că această jurisprudență privea o chestiune care figura într‑o simplă cerere de informații, act lipsit de caracter obligatoriu, în privința căruia nu exista nicio ambiguitate în ceea ce privește libertatea întreprinderii în cauză de a nu răspunde.

Or, o astfel de lipsă de ambiguitate nu se regăsește în speță. Pe de o parte, întrebarea 1D este redactată la modul imperativ, lăsând să se înțeleagă că reclamanta este obligată să răspundă la aceasta. Pe de altă parte, nu se poate deduce din textul literei (a) alineatul (4) din anexa II la decizia atacată că posibilitatea de a nu răspunde la întrebarea 1D a fost oferită în mod clar reclamantei. Astfel, acest alineat subliniază că „principiul general este că trebuie furnizate toate informațiile deținute de întreprindere” și că numai „în cazul în care informațiile solicitate nu sunt deținute în orice formă de [această] întreprindere [ea trebuie] să semnaleze clar și în mod sistematic datele care lipsesc în fișierele Excel prin utilizarea abrevierii «UNK» (nedisponibil/necunoscut)”. În consecință, alineatul respectiv nu acoperă situația unei întreprinderi care nu dorește să răspundă la o întrebare care îi este adresată.

În ceea ce privește problema dacă întrebarea 1D este similară unei încălcări a dreptului la apărare al reclamantei, trebuie arătat că, desigur, într‑un context în care reclamantei i se solicită și prezentarea unor date factuale privind marjele sale de profit, aprecierea pe care aceasta trebuie să o furnizeze în temeiul întrebării 1D echivalează cu comentarea nivelului marjelor sale de profit, chiar dacă acesta poate constitui un indiciu revelator privind existența unor practici de restrângere a concurenței.

Cu toate acestea, trebuie de asemenea să se ia în considerare posibilitatea oferită reclamantei într‑o etapă ulterioară a procedurii administrative sau în cadrul unei căi de atac împotriva deciziei finale a Comisiei de a se prevala de o altă interpretare a răspunsului său la întrebarea 1D decât cea pe care ar putea să o rețină Comisia.

În această privință, trebuie efectuată o distincție între două tipuri de situații.

Pe de o parte, în cazul în care Comisia constată o încălcare a normelor de concurență întemeindu‑se pe presupunerea că faptele stabilite nu pot fi explicate în alt mod decât în funcție de existența unui comportament anticoncurențial, instanța Uniunii va trebui să anuleze decizia menționată atunci când întreprinderile în cauză invocă o argumentație care pune într‑o lumină diferită faptele stabilite de Comisie și care permite astfel înlocuirea explicației reținute de Comisie în vederea stabilirii unei încălcări cu o altă explicație plauzibilă a faptelor. Astfel, nu se poate considera că, într‑o asemenea situație, Comisia a făcut dovada existenței unei încălcări a dreptului concurenței (a se vedea Hotărârea Curții din 22 noiembrie 2012, E.ON Energie/Comisia, C‑89/11 P, punctul 74 și jurisprudența citată). Întrebări care, fără a putea totuși să fie calificate drept pur factuale, implică un răspuns a cărui interpretare reținută de Comisie va putea fi contestată de întreprinderea în cauză conform unor astfel de modalități nu creează în favoarea sa un drept de a păstra tăcerea.

Pe de altă parte, în cazul în care Comisia a putut stabili că o întreprindere a participat la reuniuni între întreprinderi cu caracter vădit anticoncurențial, revine atunci întreprinderii în cauză sarcina de a furniza o altă explicație privind conținutul acestor reuniuni. De asemenea, atunci când Comisia se întemeiază pe elemente de probă care sunt, în principiu, suficiente pentru a demonstra existența încălcării, nu este suficient ca întreprinderea în cauză să menționeze posibilitatea existenței unei împrejurări care ar putea afecta valoarea probantă a respectivelor elemente de probă pentru ca să revină Comisiei sarcina de a dovedi că această împrejurare nu a putut afecta valoarea lor probantă. Dimpotrivă, cu excepția cazurilor în care o astfel de probă nu ar putea fi prezentată de întreprinderea în cauză chiar ca urmare a comportamentului Comisiei, revine întreprinderii în cauză sarcina de a stabili corespunzător cerințelor legale, pe de o parte, că împrejurarea pe care o invocă există și, pe de altă parte, că această împrejurare pune în discuție valoarea probantă a elementelor de probă pe care se întemeiază Comisia (a se vedea Hotărârea E.ON Energie/Comisia, punctul 76 de mai sus, punctele 75 și 76 și jurisprudența citată). În ceea ce privește întrebările care ar avea ca obiect sau ca efect să o determine să furnizeze Comisiei asemenea elemente, o întreprindere dispune în mod necesar de un drept de a păstra tăcerea. Astfel, în caz contrar, aceasta ar fi determinată să admită existența încălcării în privința căreia sarcina probei revine Comisiei în sensul jurisprudenței citate la punctul 60 de mai sus.

Trebuie să se constate că întrebarea 1D nu implică un răspuns care ar putea fi considerat suficient pentru a demonstra existența uneia sau a mai multe prezumții privind săvârșirea încălcării care fac obiectul investigației Comisiei, în sensul jurisprudenței citate la punctul 76 de mai sus. Astfel, în eventualitatea în care Comisia ar invoca împotriva reclamantei aprecierea emisă de aceasta în răspunsul său la întrebarea 1D, reclamanta ar putea, dacă este cazul, să se prevaleze de o altă interpretare a răspunsului său decât cea reținută de Comisie.

Rezultă de aici că, prin faptul că a impus reclamantei să răspundă la întrebarea 1D, Comisia nu i‑a încălcat acesteia dreptul la apărare.

În sfârșit, în ceea ce privește critica reclamantei întemeiată pe faptul că Comisia i‑ar impune să furnizeze informații care nu se află în posesia sa, trebuie amintit că, pe de o parte, reclamanta este supusă unei obligații de colaborare activă, care implică faptul de a ține la dispoziția Comisiei toate informațiile referitoare la obiectul investigației (Hotărârile Orkem/Comisia, punctul 56 de mai sus, punctul 27, și Société Générale/Comisia, punctul 28 de mai sus, punctul 72), și, pe de altă parte, pentru motivele invocate la punctele 55-57 de mai sus, Comisia îi poate adresa întrebări care implică formalizarea datelor solicitate.

În orice situație, trebuie subliniat că, deși, pentru motivele invocate la punctul 72 de mai sus, litera (a) alineatul (4) din anexa II la decizia atacată nu acoperă situația unei întreprinderi care nu dorește să răspundă la o întrebare care îi este adresată, aceasta este aplicabilă cu privire la informații de care reclamanta nu ar putea să dispună.

Prin urmare, Tribunalul apreciază că reclamanta susține pe nedrept că decizia atacată îi impune să furnizeze informații care nu se aflau în posesia sa.

În consecință, criticile privind natura informațiilor solicitate trebuie respinse.

Cu privire la necesitatea informațiilor solicitate

Astfel cum s‑a subliniat deja la punctul 28 de mai sus, Comisia poate solicita numai comunicarea unor informații susceptibile să îi permită să verifice prezumțiile privind săvârșirea unei încălcări ce justifică desfășurarea investigației și care sunt indicate în solicitarea de informații (Hotărârea din 12 decembrie 1991, SEP/Comisia, punctul 28 de mai sus, punctul 25, și Hotărârea Société Générale/Comisia, punctul 28 de mai sus, punctul 40).

Având în vedere competența largă de investigare și de verificare a Comisiei, ea este cea care trebuie să aprecieze necesitatea informațiilor pe care le solicită întreprinderilor vizate (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 18 mai 1982, AM & S Europe/Comisia, 155/79, Rec., p. 1575, punctul 17, și Hotărârea Curții Orkem/Comisia, punctul 56 de mai sus, punctul 15). În ceea ce privește controlul exercitat de Tribunal asupra acestei aprecieri a Comisiei, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, noțiunea „informații necesare” trebuie interpretată în funcție de finalitățile în vederea cărora au fost conferite Comisiei competențele de investigare în cauză. Astfel, este îndeplinită cerința unei corelări între solicitarea de informații și încălcarea prezumată în condițiile în care, în acest stadiu al procedurii, se poate considera în mod legitim că există un raport între solicitarea respectivă și încălcarea prezumată, în sensul că se poate presupune în mod rezonabil de către Comisie că documentul o va ajuta să determine existența încălcării pretinse (Hotărârea din 12 decembrie 1991, SEP/Comisia, punctul 28 de mai sus, punctul 29, și Hotărârea Slovak Telekom/Comisia, punctul 22 de mai sus, punctul 42).

Reclamanta invocă, în esență, patru motive. În cadrul celui de al treilea motiv, reclamanta contestă dreptul Comisiei de a‑i solicita furnizarea unor informații pe care le‑ar fi putut obține ea însăși (primul aspect). În cadrul primului aspect al celui de al patrulea motiv, reclamanta contestă necesitatea, în sensul articolului 18 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003, a obligației de comunicare a informațiilor furnizate anterior (al doilea aspect), precum și utilizarea unui format diferit prin utilizarea unor criterii și a unor variabile diferite (al treilea aspect). Ea contestă de asemenea necesitatea anumitor informații suplimentare solicitate de Comisie prin decizia atacată (al patrulea aspect).

– Cu privire la susținerea întemeiată pe caracterul public al anumitor informații solicitate

În cadrul acestui aspect, reclamanta contestă, în esență, caracterul necesar al întrebărilor privind codurile poștale ale locurilor de aprovizionare, ale locurilor de destinație și ale locului de livrare sau al celor privind calcularea distanțelor parcurse de produs, de la locul de aprovizionare până la adresa de livrare, pentru motivul că informațiile solicitate ar avea un caracter public.

Trebuie subliniat însă că astfel de informații, deși, prin natura lor, sunt accesibile Comisiei, constituie completarea logică a unor informații care se află doar în posesia reclamantei. Prin urmare, eventualul lor caracter public nu este de natură să împiedice ca acestea să poată fi considerate necesare în sensul articolului 18 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003.

– Cu privire la susținerea întemeiată pe faptul că Comisia s‑ar fi aflat în posesia anumitor informații solicitate înainte de decizia atacată

Reclamanta contestă dreptul Comisiei de a‑i solicita informații care au fost furnizate anterior.

Tribunalul arată că în considerentul (6) al deciziei atacate s‑au precizat următoarele:

„În acest context, Comisia solicită [reclamantei], prin decizie, să furnizeze informațiile care figurează în chestionarul din anexa I la prezenta decizie. Anexa I ține seama în măsura necesară de răspunsurile la scrisorile menționate în [considerentul (4)] al prezentei decizii și de observațiile întreprinderilor investigate formulate de‑a lungul întregii investigații. Anumite informații au fost deja solicitate [reclamantei] în temeiul articolului 18 alineatul (2), însă sunt solicitate din nou în anexa I în vederea obținerii unui răspuns exhaustiv, coerent și consolidat. În plus, în anexa I sunt solicitate de asemenea informații suplimentare necesare pentru a se putea aprecia compatibilitatea practicilor investigate cu normele de concurență ale UE, în deplină cunoștință de cauză în ceea ce privește faptele și contextul lor economic exact.”

Rezultă de aici că Comisia invocă, în esență, două justificări în susținerea solicitării sale de informații: pe de o parte, dorința de a obține un „răspuns exhaustiv, coerent și consolidat” și, pe de altă parte, căutarea unor informații suplimentare în raport cu cele furnizate anterior.

În ceea ce privește prima justificare invocată de Comisiei trebuie să se constate că decizia atacată pare într‑adevăr că a fost adoptată, cel puțin în parte, pentru a se obține, printre altele, de la reclamantă o versiune consolidată a răspunsurilor pe care le‑a furnizat anterior.

Este necesar să se observe că întrebările 1A, 1Ei)-1Eiii), 1F, 2-5, 9A, 9B și 10 din anexa I la decizia atacată au un obiect asemănător cu cel al întrebărilor inițiale 8, 31, 39, 10, 18, 17, 28, al întrebării inițiale 40 literele (a) și (b) și, respectiv, al întrebării inițiale 7.

În plus, trebuie arătat că, astfel cum a admis Comisia în ședință, primele zece întrebări ale chestionarului care figurează în anexa I la decizia atacată sunt identice cu cele care figurează în anexa la deciziile adresate altor șapte întreprinderi în cauză în procedura menționată la punctul 5 de mai sus. De aici nu se poate deduce decât că Comisia nu a procedat la o individualizare a întrebărilor adresate fiecăreia dintre întreprinderile în cauză, în funcție de gradul de precizie și de calitatea răspunsurilor anterioare.

Prin urmare, s‑ar putea considera că decizia atacată are ca obiectiv, cel puțin în parte, obținerea unei versiuni consolidate a informațiilor furnizate anterior. Această impresie este susținută de caracterul excesiv de precis al prevederilor chestionarului referitoare la forma în care trebuie prezentate răspunsurile. Există, așadar, în mod incontestabil o dorință a Comisiei de a obține răspunsuri într‑un format care să permită o mai mare ușurință în compararea datelor obținute de la întreprinderile în cauză.

Trebuie amintit însă că Tribunalul, în Hotărârea Atlantic Container Line și alții/Comisia, punctul 57 de mai sus (punctul 425), a subliniat că solicitări de informații care au ca obiect obținerea unor informații cu privire la un document aflat deja în posesia Comisiei nu pot fi considerate justificate de necesitățile investigației.

În plus, trebuie subliniat că, pentru ca o decizie de solicitare de informații să respecte principiul proporționalității, nu este suficient ca informația solicitată să aibă legătură cu obiectul investigației. Trebuie de asemenea ca obligația de a furniza o informație, impusă unei întreprinderi, să nu reprezinte pentru aceasta din urmă o sarcină disproporționată în raport cu necesitățile investigației (Hotărârea Atlantic Container Line și alții/Comisia, punctul 57 de mai sus, punctul 418, și Hotărârea Slovak Telekom/Comisia, punctul 22 de mai sus, punctul 81).

Trebuie dedus de aici că o decizie care impune destinatarului să furnizeze din nou informații solicitate anterior pentru motivul că numai unele dintre acestea ar fi, în opinia Comisiei, incorecte ar putea apărea ca reprezentând o sarcină disproporționată în raport cu necesitățile investigației și nu ar fi conformă, în consecință, nici cu principiul proporționalității, nici cu cerința necesității. Astfel, Comisia poate, într‑o asemenea configurație, să discearnă cu precizie informațiile pe care consideră că întreprinderea în cauză trebuie să le corecteze.

De asemenea, urmărirea unei facilități de prelucrare a răspunsurilor furnizate de întreprinderi nu poate justifica ca întreprinderilor menționate să li se impună să furnizeze într‑un format nou informații aflate deja în posesia Comisiei. Deși întreprinderile sunt supuse unei obligații de colaborare activă, care implică faptul de a ține la dispoziția Comisiei toate informațiile referitoare la obiectul investigației (Hotărârea Orkem/Comisia, punctul 56 de mai sus, punctul 27, și Hotărârea Société Générale/Comisia, punctul 28 de mai sus, punctul 72), această obligație de colaborare activă nu se poate întinde până la prezentarea într‑o anumită formă a informațiilor aflate deja în posesia Comisiei.

100

Prin urmare, în împrejurările cauzei, este necesar să se verifice temeinicia celei de a doua justificări invocate de Comisie, întemeiată pe necesitatea obținerii informațiilor suplimentare.

101

Având în vedere jurisprudența citată la punctele 84 și 85 de mai sus, trebuie să se considere că o decizie a Comisiei prin care se solicită furnizarea unor informații mai precise decât cele care au fost furnizate până atunci trebuie considerată ca justificată de necesitățile investigației. Astfel, investigarea tuturor elementelor pertinente care confirmă sau care infirmă existența unei încălcări a normelor de concurență poate presupune ca Comisia să solicite întreprinderilor să precizeze sau să detalieze anumite informații de ordin factual care i‑au fost comunicate anterior.

102

În această privință, trebuie arătat că anumite întrebări se referă la informații nesolicitate prin cererile de informații anterioare. Aceasta este situația în ceea ce privește seriile de întrebări 1B, 1C, 1G, 6A, 6B, 7, 8A-8C, 9C și 11.

103

În plus, în ceea ce privește întrebările 1A, 1Ei)-1Eiii), 1F, 2-5, 9A, 9B și 10 din anexa I la decizia atacată, trebuie să se constate că acestea implică, în realitate, furnizarea unor informații suplimentare în raport cu cele furnizate în temeiul solicitărilor de informații anterioare, întrucât prezintă un nivel de precizie superior, ca urmare a modificării domeniului lor de aplicare sau a adăugării unor variabile suplimentare.

104

În consecință, trebuie concluzionat că împrejurarea că chestionarul care figurează în anexa I la decizia atacată vizează să obțină fie informații noi, fie informații mai detaliate este în măsură să justifice caracterul necesar al informațiilor solicitate.

105

Prin urmare, prezentul aspect trebuie respins.

– Cu privire la aspectul prin care se contestă necesitatea nivelului de precizie suplimentară solicitat prin decizia atacată

106

Reclamanta apreciază că, în ceea ce privește întrebările al căror obiect este, în esență, identic cu cel al solicitărilor de informații anterioare, nivelul de precizie suplimentară al chestionarului nu avea un caracter necesar, în sensul articolului 18 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003. Ea contestă în special necesitatea de a modifica prezentarea formală a datelor, modificarea criteriilor de calcul și a definițiilor utilizate, precum și adăugarea unor variabile noi.

107

S‑a arătat la punctul 101 de mai sus că necesitățile investigației sunt în măsură să justifice solicitarea adresată de Comisie întreprinderilor să precizeze sau să detalieze anumite informații de ordin factual care i‑au fost comunicate anterior.

108

În plus, trebuie luată în considerare tehnicitatea ridicată a sectorului economic care face obiectul investigației, întrucât aceasta este de natură să justifice adoptarea unui chestionar suplimentar care vizează să ajusteze și să precizeze informațiile aflate deja în posesia Comisiei.

109

În aceste condiții, Tribunalul apreciază că modificările efectuate în raport cu întrebările inițiale trebuie considerate ca fiind necesare pentru examinarea prezumțiilor privind săvârșirea încălcării vizate prin decizia atacată.

– Cu privire la aspectul prin care se contestă necesitatea informațiilor suplimentare solicitate

110

Reclamanta apreciază că informațiile suplimentare solicitate de Comisie nu pot fi considerate necesare în sensul articolului 18 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003. Ea se referă în mod specific la întrebările 1A, 1B și 5, la întrebarea 5 punctul Y și la întrebarea 7 punctele G și H.

111

În primul rând, în ceea ce privește caracterul necesar al includerii CEM I în vrac și a clinkerului în ceea ce privește vânzările interne (întrebarea 1A) și achizițiile interne (întrebarea 1B), este suficient să se observe că aceste produse constituie varietăți de ciment și că, prin urmare, informațiile referitoare la prețul lor de tranzacționare apar, prin însăși natura lor, ca având o legătură, în sensul jurisprudenței citate la punctul 84 de mai sus, cu prezumțiile privind săvârșirea încălcării menționate în decizia atacată.

112

În al doilea rând, în ceea ce privește întrebarea 5, întrebarea 5 punctul Y și întrebarea 7 punctele G și H, rezultă că reclamanta contestă utilitatea informațiilor solicitate. În esență, anumite împrejurări ignorate de Comisie cu ocazia redactării chestionarului ar lipsi de fiabilitate datele furnizate.

113

Trebuie amintit că obiectivul fazei de investigare preliminară, în care se înscrie decizia atacată, este de a permite Comisiei reunirea tuturor elementelor relevante care confirmă sau nu confirmă existența unei încălcări a normelor de concurență și adoptarea unei prime poziții cu privire la orientarea, precum și la modul în care urmează să fie desfășurată în continuare procedura. În schimb, faza în contradictoriu, care se întinde de la momentul comunicării privind obiecțiunile până la adoptarea deciziei finale, trebuie să permită Comisiei să se pronunțe definitiv asupra încălcării imputate (a se vedea în acest sens Hotărârea AC‑Treuhand/Comisia, punctul 25 de mai sus, punctul 47).

114

Astfel, întrucât întrebarea 5, întrebarea 5 punctul Y și întrebarea 7 punctele G și H vizează obținerea unor informații care pot fi privite în mod legitim ca prezentând o legătură cu prezumțiile privind săvârșirea încălcării care justifică desfășurarea investigației, critica întemeiată pe lipsa de fiabilitate a datelor furnizate nu are efect asupra legalității solicitării de informații. Este responsabilitatea Comisiei să aprecieze dacă informațiile obținute îi permit să rețină în sarcina reclamantei existența uneia sau a mai multe prezumții privind săvârșirea încălcării menționate, reclamanta având posibilitatea, dacă este cazul, de a contesta caracterul probant al informațiilor solicitate în cadrul răspunsului său la o eventuală comunicare privind obiecțiunile sau în susținerea unei acțiuni în anulare formulate împotriva deciziei finale.

115

Având în vedere cele de mai sus, trebuie respins acest aspect și, prin urmare, cel de al treilea motiv, precum și cel de al patrulea motiv, în măsura în care este întemeiat pe încălcarea articolului 18 din Regulamentul nr. 1/2003.

Cu privire la al doilea aspect al celui de al patrulea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului proporționalității

116

Prin intermediul celui de al doilea aspect al celui de al patrulea motiv, reclamanta contestă proporționalitatea, pe de o parte, a însăși recurgerii la o decizie de solicitare de informații în temeiul articolului 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003 și, pe de altă parte, a sarcinii pe care o implică răspunsul la chestionarul menționat.

Cu privire la caracterul pretins disproporționat al adoptării unei decizii de solicitare de informații în temeiul articolului 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003

117

Reclamanta arată că adoptarea unei decizii de solicitare de informații în temeiul articolului 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003 nu este conformă cu principiul proporționalității întrucât, chiar în eventualitatea în care ar fi trebuit să fie obținute precizări, acestea ar fi putut fi obținute prin intermediul unei simple cereri de informații.

118

Reiese dintr‑o jurisprudență constantă că principiul proporționalității, care se numără printre principiile generale ale dreptului Uniunii, impune ca actele instituțiilor să nu depășească limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru realizarea obiectivelor legitime urmărite de reglementarea în cauză, fiind stabilit că, atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă la cea mai puțin constrângătoare și că inconvenientele cauzate nu trebuie să fie disproporționate în raport cu scopurile vizate (Hotărârea Curții din 12 iulie 2001, Jippes și alții, C-189/01, Rec., p. I-5689, punctul 81).

119

În temeiul articolului 18 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003, Comisia poate să solicite informații „printr‑o simplă cerere sau printr‑o decizie”, fără ca această dispoziție să condiționeze adoptarea unei decizii de existența unei „simple cereri” prealabile. Astfel, articolul 18 din Regulamentul nr. 1/2003 se distinge de articolul 11 din Regulamentul nr. 17 al Consiliului din 6 februarie 1962, Primul regulament de punere în aplicare a articolelor [81 CE] și [82 CE] (JO 1962, 13, p. 204, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 3), care, la alineatul (5), condiționa posibilitatea solicitării de informații printr‑o decizie de eșecul unei cereri prealabile de informații.

120

Contrar a ceea ce pare că susține Comisia în înscrisurile sale, trebuie subliniat că alegerea pe care trebuie să o facă între o simplă cerere de informații în temeiul articolului 18 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 și o decizie de solicitare de informații în temeiul articolului 18 alineatul (3) din același regulament se circumscrie controlului de proporționalitate. Aceasta reiese în mod necesar din definiția însăși a principiului proporționalității care figurează la punctul 118 de mai sus, în măsura în care acolo se menționează că, „atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă la cea mai puțin constrângătoare”. De asemenea, se poate observa că alegerea pe care Comisia o poate face conform articolului 18 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 prezintă o certă analogie cu cea care există între verificarea efectuată pe baza unei simple autorizații și verificarea dispusă prin decizie în temeiul articolului 14 din Regulamentul nr. 17 și al articolului 20 din Regulamentul nr. 1/2003. Or, exercitarea acestei alegeri face obiectul unui control al instanței Uniunii în raport cu principiul proporționalității (Hotărârea Curții din 26 iunie 1980, National Panasonic/Comisia, 136/79, Rec., p. 2033, punctul 29, și Hotărârea Curții din 22 octombrie 2002, Roquette Frères, C-94/00, Rec., p. I-9011, punctul 77, Hotărârea Tribunalului din 8 martie 2007, France Télécom/Comisia, T-340/04, Rep., p. II-573, punctul 147).

121

Având în vedere abordarea urmată în jurisprudență cu privire la controlul proporționalității recurgerii la o verificare dispusă prin decizie, reiese că un astfel de control, în ceea ce privește alegerea care trebuie efectuată între o simplă cerere de informații și o decizie, trebuie să depindă de necesitățile unei cercetări adecvate, ținând seama de particularitățile cauzei (Hotărârile National Panasonic/Comisia, punctul 120 de mai sus, punctul 29, Roquette Frères, punctul 120 de mai sus, punctul 77, și France Télécom/Comisia, punctul 120 de mai sus, punctul 147).

122

În această privință, trebuie amintit că decizia atacată se înscrie în cadrul unei investigații care are ca obiect practici de restrângere a concurenței în care sunt implicate, pe lângă reclamantă, alte șapte societăți care își desfășoară activitatea în sectorul cimentului.

123

O decizie se deosebește de o simplă cerere de informații prin faptul că Comisia poate aplica o amendă sau penalități cu titlu cominatoriu în cazul furnizării unor informații incomplete sau tardive, în temeiul articolului 23 alineatul (1) litera (b) și, respectiv, al articolului 24 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul nr. 1/2003.

124

În consecință, având în vedere cantitatea informațiilor care trebuie obținute și verificate, nu este nici nepotrivit, nici excesiv din partea Comisiei să recurgă la instrumentul juridic care îi oferă cea mai mare siguranță că reclamanta va furniza un răspuns complet și în termenele stabilite.

125

Rezultă din cele ce precedă că Comisia nu a încălcat principiul proporționalității prin faptul că a adoptat o decizie de solicitare de informații în temeiul articolului 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003 în ceea ce privește reclamanta.

Cu privire la caracterul pretins disproporționat al sarcinii pe care o implică răspunsul la chestionar

126

Reclamanta consideră că sarcina pe care o implică răspunsul la chestionar încalcă principiul proporționalității. Ea critică faptul că Comisia impune furnizarea unor date trimestriale pentru deceniul 2001-2010, precum și caracterul deosebit de oneros al obligației de a furniza din nou anumite informații, într‑o formă modificată, pe baza unor criterii de calcul și a unor definiții modificate și luând în considerare variabile noi. Reclamanta consideră de asemenea că răspunsul la noile întrebări care figurează în chestionar implică un volum de muncă disproporționat.

127

Astfel cum s‑a subliniat deja la punctul 97 de mai sus, obligația impusă unei întreprinderi de a furniza o informație nu trebuie să reprezinte pentru aceasta din urmă o sarcină disproporționată în raport cu necesitățile investigației.

128

În primul rând, trebuie subliniat că, pentru motivele menționate la punctele 102-104 de mai sus, nu se poate reține că Comisia a încălcat principiul proporționalității pentru motivul că ar fi solicitat reclamantei să furnizeze informații care, în parte, au fost deja comunicate anterior Comisiei, întrucât chestionarul care figurează în anexa I la decizia atacată vizează să obțină fie informații noi, fie informații mai detaliate decât cele furnizate anterior.

129

În al doilea rând, în ceea ce privește caracterul eventual disproporționat al sarcinii pe care o implică formatul chestionarului, precum și gradul de precizie suplimentară al anumitor întrebări, Tribunalul arată că este indeniabil că aceste elemente au implicat un volum de muncă deosebit de important.

130

Cu toate acestea, nu se poate concluziona că această sarcină are un caracter disproporționat în raport cu necesitățile investigației legate în special de prezumțiile privind săvârșirea încălcării pe care Comisia intenționează să le verifice și de împrejurările prezentei proceduri.

131

În această privință, în primul rând, trebuie amintit că decizia atacată se înscrie într‑o procedură care vizează „restricții ale fluxurilor comerciale în Spațiul Economic European (SEE), inclusiv restricții la import în SEE din țări din afara SEE, împărțirea piețelor, coordonări ale prețurilor și practici anticoncurențiale conexe pe piața cimentului și pe piețele produselor conexe”. Trebuie să se constate că domeniul de aplicare larg, precum și gravitatea prezumțiilor privind săvârșirea încălcării cu privire la care se desfășoară investigația Comisiei pot justifica furnizarea unui număr ridicat de informații.

132

În al doilea rând, trebuie luată în considerare împrejurarea, amintită deja la punctul 122 de mai sus, că decizia atacată se înscrie în cadrul unei investigații care are ca obiect practici de restrângere a concurenței în care sunt implicate, pe lângă reclamantă, alte șapte întreprinderi care își desfășoară activitatea în sectorul cimentului. Astfel, având în vedere cantitatea informațiilor care trebuie verificate, nu este disproporționat din partea Comisiei să impună ca răspunsurile să fie furnizate într‑un format care să permită compararea lor.

133

Pentru aceleași motive, nu este disproporționat din partea Comisiei să solicite furnizarea unor date trimestriale pe o perioadă de aproape zece ani, în eventualitatea în care Comisia suspectează existența unei încălcări care s‑ar întinde pe o perioadă îndelungată. În plus, trebuie amintit că instanța Uniunii a recunoscut că este necesar pentru Comisie să solicite informații referitoare la o perioadă anterioară celei a încălcării pentru a preciza contextul în care un comportament se înscria în această din urmă perioadă (Hotărârea Slovak Telekom/Comisia, punctul 22 de mai sus, punctul 51).

134

În al treilea rând și pentru aceleași motive, trebuie respins argumentul întemeiat pe caracterul disproporționat al sarcinii pe care o implică întrebările suplimentare care figurează în chestionar.

135

În sfârșit, în al patrulea rând, în ceea ce privește reproșul făcut Comisiei că nu a admis propunerile alternative de întrebări prezentate de reclamantă, trebuie subliniat că, deși, în temeiul principiului proporționalității, Comisia trebuie să recurgă la măsura cea mai puțin constrângătoare, o astfel de obligație nu subzistă decât în cazul în care există o alegere între mai multe măsuri adecvate.

136

Trebuie să se constate că propunerile formulate de reclamantă echivalau, în realitate, cu o cerere de exonerare parțială de obligația de a răspunde la anumite întrebări, întrucât aceasta s‑a oferit să furnizeze informații cu privire la o perioadă de timp mai scurtă decât cea solicitată sau pe baza unei metode de calcul diferite de cea dorită de Comisie. Având în vedere necesitatea unei cercetări adecvate și luând în considerare, printre altele, numărul important de întreprinderi vizate de procedura menționată la punctul 5 de mai sus, Tribunalul apreciază că Comisia a putut în mod valabil să nu admită propunerile reclamantei.

137

Prin urmare, cel de al patrulea motiv trebuie respins în întregime.

Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe încălcarea celor mai bune practici ale Comisiei privind comunicarea de date economice și a principiului bunei administrări

Cu privire la primul aspect al motivului, întemeiat pe încălcarea de către Comisie a celor mai bune practici privind comunicarea de date economice

138

Reclamanta arată că, în cazul în care Comisia adoptă o linie de conduită, ea își limitează propria putere de apreciere. Reclamanta deduce de aici că, întrucât Comisia a efectuat, în speță, o consultare prealabilă a întreprinderilor în cauză astfel cum se prevede în cele mai bune practici ale Comisiei privind comunicarea de date economice în cadrul procedurilor de punere în aplicare a articolelor 101 TFUE și 102 TFUE și în cadrul cazurilor de fuziune (denumite în continuare „cele mai bune practici”), ea avea obligația de a se conforma celor mai bune practici menționate. Aceasta nu ar fi situația în speță întrucât Comisia nu a luat în considerare nici comentariile, nici cererile de precizări formulate de reclamantă, iar chestionarul adoptat în final diferă în mod semnificativ de proiect, dat fiind că mai multe întrebări cuprinse în acesta nu au făcut obiectul unei consultări prealabile.

139

Comisia solicită respingerea acestei argumentații.

140

Tribunalul arată că este adevărat, desigur, că în cazul în care Comisia enunță o normă de conduită indicativă care vizează să producă efecte externe, ea nu se poate îndepărta de la aceasta, într‑un caz particular, fără a oferi motive compatibile cu principiul egalității de tratament (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea Curții din 18 mai 2006, Archer Daniels Midland și Archer Daniels Midland Ingredients/Comisia, C-397/03 P, Rec., p. I-4429, punctul 91).

141

Cu toate acestea, trebuie ca și pasajul din cele mai bune practici invocat de reclamantă să poată fi considerat o normă de conduită. În această privință, trebuie arătat că la punctul 3.4.3 din cele mai bune practici se subliniază că Comisia va efectua o consultare doar în eventualitatea în care aceasta ar fi „adecvată și utilă”. Prin urmare, în măsura în care consultarea întreprinderilor este prezentată ca o simplă facultate, nu se poate reproșa Comisiei că nu a respectat punctul 3.4.3 din cele mai bune practici prin faptul că a inclus în chestionarul său întrebări care nu au făcut obiectul unei consultări prealabile sau, a fortiori, prin faptul că nu a reluat ansamblul observațiilor prezentate de întreprinderile consultate.

142

Prin urmare, primul aspect al motivului trebuie respins.

Cu privire la al doilea aspect al motivului, întemeiat pe încălcarea de către Comisie a principiului bunei administrări

143

Reclamanta apreciază că Comisia nu a acționat cu diligență întrucât a modificat constant tipul de întrebări, criteriile de urmat, produsele vizate și țările de referință vizate de diferitele sale solicitări de informații. Aceasta ar constitui o încălcare a principiului bunei administrări.

144

Comisia neagă faptul că ar fi încălcat principiul bunei administrări.

145

Trebuie amintit că în considerentul (37) al Regulamentului nr. 1/2003 se precizează că acesta „respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute mai ales de Carta drepturilor fundamentale” și că „ar trebui interpretat și aplicat cu respectarea drepturilor și principiilor în cauză”. În plus, de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, în temeiul articolului 6 alineatul (1) primul paragraf TUE, Carta drepturilor fundamentale are aceeași valoare juridică precum tratatele.

146

Articolul 41 din Carta drepturilor fundamentale, intitulat „Dreptul la bună administrare”, prevede, la alineatul (1), că „[o]rice persoană are dreptul de a beneficia, în ce privește problemele sale, de un tratament imparțial, echitabil și într‑un termen rezonabil din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii”.

147

Potrivit jurisprudenței referitoare la principiul bunei administrări, în cazurile în care instituțiile Uniunii ar dispune de o putere de apreciere, respectarea garanțiilor conferite de ordinea juridică a Uniunii în cadrul procedurilor administrative are, cu atât mai mult, o importanță fundamentală. Printre aceste garanții se numără în special obligația instituției competente de a examina cu atenție și cu imparțialitate toate elementele pertinente ale cauzei (Hotărârea Curții din 21 noiembrie 1991, Technische Universität München, C-269/90, Rec., p. I-5469, punctul 14, și Hotărârea Atlantic Container Line și alții/Comisia, punctul 57 de mai sus, punctul 404).

148

Pentru motivele deja prezentate la punctele 102-104 de mai sus, trebuie arătat că chestionarul, deși are un obiect apropiat de cel al solicitărilor de informații anterioare, se deosebește de acestea prin gradul de precizie a întrebărilor sale sau prin prezența unor noi întrebări. În plus, trebuie arătat că amploarea investigației desfășurate de Comisie și numărul întreprinderilor vizate, precum și tehnicitatea pieței produselor în cauză sunt în măsură să justifice adoptarea de către Comisie a mai multor solicitări de informații care se suprapun parțial, fără a încălca principiul bunei administrări.

149

Având în vedere cele de mai sus, se impune respingerea prezentului motiv și, în consecință, a acțiunii în totalitate.

Cu privire la cheltuielile de judecată

150

În temeiul articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât reclamanta a căzut în pretenții, se impune ca, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, să fie obligată să suporte și cheltuielile de judecată efectuate de Comisie.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a șaptea)

declară și hotărăște:

Respinge acțiunea.

Obligă Buzzi Unicem SpA la plata cheltuielilor de judecată.

Dittrich

Wiszniewska‑Białecka

Prek

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 14 martie 2014.

Semnături

Cuprins