CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
NILS WAHL
prezentate la 11 iulie 2013 ( 1 )
Cauza C‑225/12
C. Demir
împotriva
Staatssecretaris van Justitie
[cerere de decizie preliminară formulată de Raad van State (Țările de Jos)]
„Acordul de asociere CEE‑Turcia — Libera circulație a lucrătorilor — Obligație de standstill în temeiul articolului 13 din Decizia nr. 1/80 — Domeniu de aplicare — Reglementare a unui stat membru care impune deținerea unui permis de ședere provizorie înainte de prima intrare pe teritoriul național”
1.
Prezenta cauză privește interpretarea articolului 13 din Decizia nr. 1/80 a Consiliului de asociere ( 2 ) instituit prin Acordul de asociere CEE‑Turcia ( 3 ). Această dispoziție este o clauză de standstill care interzice părților contractante să introducă, începând cu 1 decembrie 1980, noi restricții privind libera circulație a lucrătorilor.
2.
Prin intermediul cererii sale de decizie preliminară, Raad van State (Consiliul de Stat) (Țările de Jos) solicită precizări cu privire la domeniul de aplicare exact al acestei clauze de standstill. În special, se ridică următoarea întrebare: care sunt împrejurările în care un resortisant turc poate invoca articolul 13 din Decizia nr. 1/80?
I – Cadrul juridic
A – Acordul de asociere CEE‑Turcia
3.
Potrivit articolului 2 alineatul (1) din acordul de asociere, acesta are drept scop să promoveze consolidarea continuă și echilibrată a relațiilor comerciale și economice dintre părțile contractante prin asigurarea treptată a liberei circulații a lucrătorilor și prin eliminarea restricțiilor cu privire la libertatea de stabilire și libera prestare a serviciilor.
4.
La 23 noiembrie 1970, a fost semnat un Protocol adițional la acordul de asociere (denumit în continuare „protocolul adițional”) ( 4 ), al cărui articol 41 prevede:
„(1) Părțile contractante se abțin să introducă în relațiile dintre ele noi restricții cu privire la libertatea de stabilire și libertatea de prestare a serviciilor.”
5.
La 19 septembrie 1980, Consiliul de asociere a adoptat Decizia nr. 1/80.
6.
Articolul 6 din Decizia nr. 1/80 prevede:
„(1) „Sub rezerva dispozițiilor articolului 7 referitor la accesul liber la încadrarea în muncă al membrilor familiei sale, lucrătorul turc care este încadrat pe piața legală a muncii dintr‑un stat membru:
—
are dreptul, în acest stat membru, după un an în care a fost încadrat în muncă în mod legal, la reînnoirea permisului său de muncă la același angajator, dacă acesta dispune de un loc de muncă; […]” [traducere neoficială]
7.
Articolul 13 din această decizie prevede:
„Statele membre ale Comunității și Turcia nu pot introduce noi restricții privind condițiile de acces la încadrarea în muncă al lucrătorilor și al membrilor familiei lor a căror ședere este legală și care sunt încadrați legal pe piața muncii pe teritoriul acestor state.” [traducere neoficială]
8.
Potrivit articolului 16, dispozițiile Deciziei nr. 1/80 trebuiau aplicate începând cu 1 decembrie 1980.
B – Dreptul național
9.
La 1 decembrie 1980, data relevantă în sensul clauzei de standstill prevăzute la articolul 13 din Decizia nr. 1/80, intrarea și șederea resortisanților străini în Țările de Jos erau reglementate de Legea privind străinii din 1965 ( 5 ) (Vreemdelingenwet 1965, denumită în continuare „Vw 1965”) și de Decretul privind străinii din 1966 ( 6 ) (Vreemdelingenbesluit 1966, denumit în continuare „Vb 1966”).
10.
Conform articolului 41 alineatul 1 litera c) din Vb 1966, în versiunea în vigoare la 1 decembrie 1980, resortisanții străini trebuiau să dețină un pașaport valabil și un permis de ședere provizorie valid în cazul în care doreau să rămână în Țările de Jos pentru o perioadă mai mare de trei luni. Cu toate acestea, lipsa permisului de ședere provizorie nu era considerată un motiv suficient de refuz al admisiei atunci când examinarea pe fond evidenția că celelalte condiții pentru prima admisie pe teritoriul Țărilor de Jos erau îndeplinite.
11.
La 1 aprilie 2001, a intrat în vigoare Legea din 23 noiembrie 2000 de revizuire generală a Vreemdelingenwet ( 7 ) (Wet van 23 november 2000 tot algehele herziening van de Vreemdelingenwet, denumită în continuare „Vw 2000”). La aceeași dată, a intrat în vigoare și Vreemdelingenbesluit 2000 ( 8 ) (denumit în continuare „Vb 2000”), care a fost adoptat în temeiul Vw 2000.
12.
Articolul 1 litera h) din Vw 2000 definește „permisul de ședere provizorie” ca fiind viza pentru o ședere mai lungă de trei luni, solicitată personal de un străin la o reprezentanță diplomatică sau consulară a Țărilor de Jos în țara de origine a acestuia și eliberată de reprezentanța menționată în temeiul unei autorizații prealabile acordate de ministrul olandez al afacerilor externe.
13.
În temeiul articolului 8 litera a) din Vw 2000, un străin are drept de ședere în Țările de Jos dacă deține un permis de ședere pe durată determinată.
14.
Potrivit articolului 8 litera f) din Vw 2000, un străin care a solicitat un permis de ședere pe durată determinată are drept de ședere în Țările de Jos până la soluționarea cererii, timp în care persoana respectivă nu trebuie îndepărtată de pe teritoriul național.
15.
Articolul 16 alineatul 1 litera a) din Vw 2000 prevede că o cerere de eliberare a unui permis de ședere standard pe durată determinată poate fi respinsă dacă străinul nu deține un permis de ședere provizorie valid eliberat în același scop precum cel pentru care se solicită permisul de ședere pe durată determinată.
16.
Potrivit articolului 3.71 alineatul 1 din Vb 2000, cererea de eliberare a unui permis de ședere pe durată determinată este respinsă dacă străinul nu deține un permis de ședere provizorie valid.
17.
În sfârșit, conform Circularei din 2000 privind străinii (Vreemdelingencirculaire 2000), cererea de eliberare a unui permis de ședere provizorie trebuie să fie examinată pentru a se stabili dacă sunt îndeplinite toate condițiile pentru eliberarea unui permis de ședere. Potrivit acestei circulare, obligația de a solicita un permis de ședere provizorie înainte de a călători în Țările de Jos este motivată de faptul că permite autorităților naționale din această țară să stabilească mai ușor dacă străinul respectiv îndeplinește toate condițiile privind admisia.
II – Situația de fapt, procedura și întrebările preliminare
18.
Domnul Demir, resortisant turc, a intrat în Țările de Jos la 1 octombrie 1990 și, după ce a fost arestat pentru ședere ilegală, a fost îndepărtat de pe teritoriul național la 11 decembrie 1991.
19.
La 19 aprilie 1993, domnul Demir a introdus o cerere prin care solicita eliberarea unui permis de ședere în Țările de Jos pentru a locui împreună cu soția sa, resortisant olandez. Acestuia i‑a fost acordat un permis de ședere valabil de la 7 mai 1993 până la 19 septembrie 1993. Acest permis de ședere i‑a dat domnului Demir posibilitatea să obțină un loc de muncă pentru care nu era necesar să dețină permis de muncă. Valabilitatea permisului menționat a fost extinsă ulterior până la 18 iulie 1995. În acest timp, domnul Demir a fost încadrat în muncă la diverși angajatori pentru o perioadă mai lungă de 10 luni.
20.
După destrămarea căsătoriei, domnul Demir a introdus, la 3 august 1995, o cerere pentru eliberarea unui permis pentru continuarea șederii. Prin decizia din 8 iulie 1997, cererea menționată a fost respinsă. După respingerea unei contestații administrative formulate de domnul Demir, acțiunea în justiție introdusă de acesta împotriva deciziei menționate a fost declarată inadmisibilă prin hotărârea din 12 martie 1998.
21.
Între anii 1998 și 2007, domnul Demir a prezentat alte cereri pentru eliberarea unui permis de ședere, însă autoritățile naționale competente au respins toate aceste cereri.
22.
Prezenta cauză privește o cerere formulată de domnul Demir la 13 februarie 2007 pentru eliberarea unui permis de ședere standard pe durată determinată, cu scopul de a putea exercita o activitate salariată.
23.
Staatssecretaris van justitie (ministrul justiției, denumit în continuare „Staatssecretaris”) a respins cererea domnului Demir prin decizia din 26 aprilie 2007, motivând că domnul Demir nu deținea un permis de ședere provizorie valid eliberat în același scop precum cel pentru care a fost solicitat permisul de ședere pe durată determinată. Ulterior, prin decizia din 10 septembrie 2007, Staatssecretaris a respins ca nefondată opoziția formulată de domnul Demir împotriva respectivei decizii.
24.
Domnul Demir a contestat această din urmă decizie la Rechtbank’s‑Gravenhage (Tribunalul Districtual din Haga), care a respins acțiunea prin hotărârea din 16 iunie 2008. Potrivit Rechtbank’s‑Gravenhage, din Hotărârea Curții Abatay și alții ( 9 ) rezultă că articolul 13 din Decizia nr. 1/80 nu putea fi invocat de resortisanții turci care nu au respectat normele statului membru gazdă în materie de primă intrare și de ședere și, în consecință, a căror ședere pe teritoriul acestui stat nu era legală. Rechtbank’s‑Gravenhage a constatat că domnul Demir nu putea să invoce articolul 13 din Decizia nr. 1/80, întrucât la momentul introducerii cererii relevante, și anume la 13 februarie 2007, șederea sa în Țările de Jos nu era legală.
25.
La 16 iulie 2008, domnul Demir a atacat cu apel hotărârea menționată la instanța de trimitere, care a formulat o cerere de decizie preliminară cu privire la următoarele întrebări:
„1)
Articolul 13 din Decizia nr. 1/80 trebuie interpretat în sensul că această dispoziție este aplicabilă unei condiții de fond și/sau de procedură în materie de primă admisie, chiar dacă o astfel de condiție – în prezenta cauză un permis de ședere provizorie – are drept obiectiv între altele să prevină intrarea și șederea ilegale, înainte de introducerea unei cereri de eliberare a unui permis de ședere, și, în aceste limite, poate fi considerată o măsură în sensul punctului 85 din Hotărârea […] Abatay și alții, care poate deveni mai strictă?
2)
a)
Ce semnificație trebuie recunoscută în acest context cerinței privind șederea legală în sensul articolului 13 din Decizia nr. 1/80?
b)
Este relevant că însăși introducerea unei cereri determină, potrivit dreptului național, caracterul legal al șederii, atât timp cât cererea nu a fost respinsă, sau este relevant doar faptul că șederea anterioară introducerii unei cereri este considerată nelegală potrivit dreptului național?”
26.
Domnul Demir, guvernele olandez, german și italian și Comisia au prezentat observații scrise și toți aceștia – cu excepția guvernului italian – au prezentat observații orale în ședința din 25 aprilie 2013.
III – Analiză
A – Considerații introductive
27.
Raționamentul care stă la baza clauzelor de standstill precum articolul 13 din Decizia nr. 1/80 și articolul 41 alineatul (1) din protocolul adițional are în vedere interzicerea agravării condițiilor specifice existente la o dată precisă ( 10 ). Aceste clauze operează ca „norme de natură cvasiprocedurală”, care stabilesc dispozițiile relevante ratione temporis potrivit cărora trebuie examinată situația unui resortisant turc care intenționează să își exercite drepturile care îi sunt conferite prin acordul de asociere ( 11 ). Altfel spus, o clauză de standstill stabilește, în cauze precum cea aflată pe rolul instanței de trimitere, care este legea aplicabilă.
28.
În prezenta cauză, esența problemei constă în necesitatea de punere în acord a două jurisprudențe care privesc domeniul de aplicare al articolului 13 din Decizia nr. 1/80 și, respectiv, domeniul de aplicare al articolului 41 din protocolul adițional. Mai precis, problema constă în aspectul dacă aceste clauze de standstill trebuie interpretate în același mod, în pofida unor anumite diferențe de formulare.
29.
Pentru o mai bună înțelegere a aspectelor problematice care stau la baza prezentei cereri de decizie preliminară, considerăm că va fi utilă o descriere pe scurt a principiilor de bază din jurisprudența Curții cu privire la clauzele de standstill în discuție.
30.
Pe de o parte, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, fiecare dintre aceste clauze de standstill are drept obiectiv să interzică autorităților naționale să introducă noi obstacole în calea exercitării liberei circulații a lucrătorilor, a dreptului de stabilire și a liberei prestări a serviciilor și să creeze în acest fel condiții favorabile pentru realizarea treptată a acestor libertăți. Astfel, același obiectiv – acela de a asigura realizarea treptată a acestor libertăți între părțile contractante – constituie esența ambelor dispoziții ( 12 ).
31.
În plus, Curtea a statuat că dispozițiile menționate interzic, în același mod, introducerea a noi restricții privind exercitarea libertății de stabilire, a liberei prestări a serviciilor sau a liberei circulații a lucrătorilor. Această interdicție include restricții care privesc condițiile de fond și/sau de procedură în materie de primă admisie pe teritoriul unui stat membru gazdă a resortisanților turci care intenționează să se prevaleze de libertățile economice garantate în acordul de asociere ( 13 ).
32.
Pe de altă parte, astfel cum observă instanța de trimitere, Curtea a statuat în cauza anterioară în care s-a pronunțat Hotărârea Abatay și alții că, deși domeniul de aplicare al articolului 13 din Decizia nr. 1/80 nu este limitat la resortisanții turci deja integrați pe piața muncii dintr‑un stat membru – spre deosebire de articolul 6 din Decizia nr. 1/80 –, un resortisant turc nu poate invoca respectiva clauză de standstill „decât dacă acesta a respectat normele statului membru gazdă în materie de intrare, de ședere și, dacă este cazul, de încadrare în muncă și dacă, în consecință, acesta are o ședere legală pe teritoriul statului menționat”. În consecință, autoritățile naționale păstrează „dreptul, chiar de la intrarea în vigoare a Deciziei nr. 1/80, să intensifice măsurile care pot fi adoptate împotriva resortisanților turci care se află într‑o situație nelegală” ( 14 ).
33.
Totuși, aceasta pare a fi în contradicție cu jurisprudența ulterioară a Curții cu privire la articolul 41 alineatul (1) din protocolul adițional. În acest context, Curtea a statut în mod expres că aspectul dacă șederea resortisantului turc vizat este sau nu este legală în statul membru gazdă la data la care prezintă cererea este lipsit de relevanță în raport cu aplicarea clauzei de standstill menționate ( 15 ).
34.
La prima vedere, legătura dintre afirmațiile de mai sus pare într‑o oarecare măsură incertă. Cum ar trebui interpretat domeniul de aplicare al articolului 13 din Decizia nr. 1/80? În special, ce semnificație trebuie să se atribuie expresiei „a căror ședere este legală” care figurează la articolul 13 atunci când se stabilesc persoanele care pot invoca această dispoziție?
35.
În cele ce urmează, vom aborda în primul rând problema dacă articolul 13 din Decizia nr. 1/80 se aplică normelor de reglementare a acordării permiselor de ședere precum cele examinate în prezenta cauză. Ulterior, vom analiza relevanța cerinței privind șederea legală în raport cu aplicarea dispoziției menționate. În acest context, vom aborda și aspectul dacă, astfel cum consideră instanța de trimitere, soluția Curții din Hotărârea Abatay și alții ( 16 ) este relevantă pentru interpretarea articolului 13 în legătură cu cauza aflată pe rolul instanței de trimitere.
B – Existența unei noi restricții
36.
Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă o condiție precum cea privind deținerea unui permis de ședere provizorie, astfel cum este prevăzută în Vw 2000, reprezintă o nouă restricție privind libera circulație a lucrătorilor, care constituie „o condiție de fond și/sau de procedură în materie de primă admisie a resortisanților turci pe teritoriul acestui stat membru” în sensul jurisprudenței Curții menționate mai sus ( 17 ).
37.
Considerăm că răspunsul este afirmativ.
38.
De la bun început, trebuie să subliniem că articolul 13 din Decizia nr. 1/80 nu aduce atingere competenței statelor membre de a‑i refuza unui resortisant turc dreptul de a intra pe teritoriul lor și de a fi încadrat într‑un loc de muncă ( 18 ). Cu toate acestea, articolul 13 impune limite cu privire la modul în care este exercitată această competență. Mai exact, obligația de standstill nu a impus statelor membre să elimine restricțiile privind libera circulație a lucrătorilor care existau deja la data intrării în vigoare a clauzei de standstill. Dimpotrivă, aceasta creează o obligație de a menține statu-quoul și, în consecință, de a se abține de la introducerea unor noi măsuri care pot îngreuna realizarea treptată a obiectivelor acordului de asociere ( 19 ).
39.
Ulterior Hotărârii Abatay și alții, Curtea a admis de asemenea că obligația de standstill prevăzută la articolul 13 din Decizia nr. 1/80 se extinde – precum obligația prevăzută la articolul 41 din protocolul adițional – la introducerea oricărei măsuri noi care ar avea drept obiect sau drept efect să subordoneze exercitarea liberei circulații a lucrătorilor îndeplinirii unor condiții mai restrictive decât cele aplicabile la data la care Decizia nr. 1/80 a intrat în vigoare în statul membru în cauză ( 20 ).
40.
Articolul 13 din Decizia nr. 1/80 se aplică, în principiu, nu numai măsurilor legate direct de accesul la un loc de muncă, ci și normelor în materie de primă admisie pe teritoriul unui stat membru gazdă a resortisanților turci care intenționează să exercite libera circulație a lucrătorilor. În această privință, Curtea a interpretat articolul 13 în sensul că se aplică normelor care reglementează acordarea și prelungirea permiselor de ședere ( 21 ). De fapt, având în vedere legătura strânsă dintre necesitatea de a obține un permis de ședere, pe de o parte, și posibilitatea de a se încadra în muncă în statul membru gazdă, pe de altă parte, extinderea în acest mod a domeniului de aplicare al articolului 13 din Decizia nr. 1/80 pentru a include măsurile în materie de primă admisie pare adecvată pentru a asigura eficacitatea clauzei de standstill menționate.
41.
În ceea ce privește prezenta cauză, din informațiile prezentate în decizia de trimitere rezultă că, în urma intrării în vigoare a Vw 2000, condițiile de exercitare a dreptului de liberă circulație al lucrătorilor au devenit mai stricte.
42.
Desigur, condiția deținerii unui permis de ședere provizorie exista deja la 1 decembrie 1980 (astfel cum era prevăzută de Vb 1966). Aceasta este data la care obligația de standstill a început să producă efecte și data de referință relevantă pentru evaluarea implicațiilor acestei clauze pentru cauza aflată pe rolul instanței de trimitere.
43.
Cu toate acestea, în conformitate cu jurisprudența instanței de trimitere, dacă solicitantul îndeplinea celelalte condiții pentru prima admisie, lipsa unui astfel de permis nu era considerată un temei suficient pentru refuzul admisiei în temeiul Vw 1965. Altfel spus, lipsa permisului de ședere provizorie nu era enumerată printre motivele de refuz, cu condiția ca examinarea pe fond a cererii să fi demonstrat îndeplinirea în rest a condițiilor pentru acordarea permisului de ședere solicitat.
44.
În această privință, instanța de trimitere observă că, până la intrarea în vigoare a Vw 2000, la 1 aprilie 2001 ( 22 ), lipsa permisului de ședere provizorie nu a reprezentat un motiv distinct și suficient pentru refuzul admisiei.
45.
Din decizia de trimitere rezultă că, începând din anul 2001, resortisanții țărilor terțe – inclusiv resortisanții turci – au fost obligați să solicite un permis de ședere provizorie din afara teritoriului Țărilor de Jos. Astfel, deținerea unui permis de ședere provizorie (obținut în afara teritoriului Țărilor de Jos) pare să constituie în prezent o condiție prealabilă necesară pentru obținerea unui permis de ședere standard pe durată determinată.
46.
Altfel spus, înainte de intrarea în vigoare a Vw 2000, străinii puteau solicita un permis de ședere standard pe durată determinată în Țările de Jos fără a exista riscul unui refuz automat pentru motivul că aceștia nu erau deja în posesia unui permis de ședere provizorie. Dat fiind că situația nu mai este aceeași și că intrarea și șederea nelegale înainte de prezentarea unei cereri sunt în prezent un motiv suficient de refuz, considerăm că este clar că o reglementare națională precum cea în litigiu în prezenta cauză constituie un nou obstacol în calea liberei circulații a lucrătorilor în sensul articolului 13 din Decizia nr. 1/80. Motivul este că, spre deosebire de situația existentă anterior datei de 1 aprilie 2001, prima admisie în țară este condiționată de deținerea unui permis de ședere provizorie eliberat în afara teritoriului Țărilor de Jos ( 23 ).
47.
În consecință, propunem ca răspunsul la prima întrebare să fie în sensul că articolul 13 din Decizia nr. 1/80 este aplicabil condițiilor de fond și/sau de procedură în materie de primă admisie, precum condiția din cauza aflată pe rolul instanței de trimitere, legată de deținerea unui permis de ședere provizorie.
C – Criteriul șederii legale
1. Cine poate invoca articolul 13 din Decizia nr. 1/80?
48.
Prin intermediul celei de a doua întrebări care este compusă din două părți, instanța de trimitere solicită să se stabilească ce semnificație trebuie să se atribuie în acest context expresiei „a căror ședere este legală” care figurează la articolul 13 din Decizia nr. 1/80. Altfel spus: articolul 13 este aplicabil numai resortisanților turci a căror ședere este legală în statul membru gazdă ( 24 )?
49.
În opinia noastră, răspunsul la această întrebare trebuie să fie negativ. În cele ce urmează, vom expune motivele pentru care apreciem că „șederea legală” nu poate reprezenta un criteriu pentru a determina categoriile de persoane care pot invoca articolul 13.
50.
În acest moment, trebuie să subliniem că aplicarea articolului 13 din Decizia nr. 1/80 nu este supusă condiției ca resortisantul turc în cauză să îndeplinească cerințele prevăzute la articolul 6 alineatul (1) din aceeași decizie. În consecință, domeniul de aplicare al clauzei de standstill nu este limitat la resortisanții turci care exercită o activitate salariată ( 25 ). În timp ce articolul 6 reglementează condițiile de exercitare a unei activități salariate efective, care contribuie la integrarea treptată a persoanei interesate în statul membru gazdă, articolul 13 privește măsurile naționale în materia accesului la încadrarea în muncă ( 26 ). De fapt, această din urmă dispoziție poate fi de asemenea invocată de resortisanții turci care nu beneficiază încă de drepturile conferite în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Decizia nr. 1/80 ( 27 ). În această privință, articolul 13 are un domeniu de aplicare considerabil mai larg decât cel al articolului 6 și, în principiu, acoperă o categorie largă de resortisanți turci.
51.
Având în vedere diferența dintre contextul în care operează articolul 13 din Decizia nr. 1/80 comparativ cu cel în care operează articolul 6 din aceeași decizie, faptul că un resortisant turc precum domnul Demir nu îndeplinește cerințele necesare pentru a beneficia de drepturile specifice prevăzute la articolul 6 ( 28 ) nu înseamnă în mod automat că acesta nu poate invoca articolul 13.
52.
Cu toate acestea, rămâne întrebarea: cine poate invoca articolul 13 din Decizia nr. 1/80?
53.
În această privință, guvernele olandez, german și italian susțin că articolul 13 din Decizia nr. 1/80 nu poate fi invocat de resortisanții turci – precum domnul Demir – care se află într-o situație nelegală. În consecință, această clauză de standstill poate fi invocată numai de resortisanții turci care au respectat normele naționale în materie de intrare și de ședere.
54.
Potrivit guvernului german, ar trebui să se facă distincție între articolul 13 din Decizia nr. 1/80 și articolul 41 alineatul (1) din protocolul adițional, care a intrat în vigoare cu mult mai devreme decât Decizia nr. 1/80. În timp ce articolul 41 alineatul (1) interzice în mod general restricții noi în materie de stabilire și de servicii, articolul 13 privește în mod specific lucrătorii a căror ședere este legală și membrii familiilor acestora. În opinia guvernului german, modul de formulare a acestor două dispoziții este diferit pentru un anumit motiv: această diferență reflectă dorința clară a părților contractante de a limita domeniul de aplicare al articolului 13 din Decizia nr. 1/80 la libera circulație a lucrătorilor, comparativ cu cel al clauzei de standstill de la articolul 41 alineatul (1), care se aplică în materie de stabilire și de servicii.
55.
Este adevărat că, potrivit jurisprudenței care rezultă din Hotărârea Abatay și alții, resortisanții turci se pot prevala de articolul 13 numai în măsura în care aceștia au respectat normele statului membru gazdă în materie de primă intrare, de ședere și, dacă este cazul, de încadrare în muncă și dacă, în consecință, persoana interesată se află în mod legal pe teritoriul statului menționat ( 29 ).
56.
În plus, admitem că, în timp ce articolul 41 alineatul (1) din protocolul adițional nu impune resortisanților turci să se afle în mod legal – sau să se afle efectiv ( 30 ) – în statul membru gazdă pentru a putea să invoce clauza de standstill care figurează în dispoziția menționată, articolul 13 conține o cerință expresă în acest sens ( 31 ). Având în vedere criteriul respectiv și faptul că încadrarea în muncă în statul membru gazdă presupune în mod necesar prezența pe teritoriul acestui stat, nu este surprinzător că Curtea s-a referit în mod constant la cerința șederii legale în acest context și a statuat că resortisanții turci pot invoca această dispoziție numai în măsura în care se află în mod legal în statul membru gazdă. Mai recent, Curtea a reiterat această concluzie în Hotărârea Sahin ( 32 ).
57.
Cu toate acestea, considerăm că un accent special trebuie pus pe împrejurările specifice ale acestei din urmă cauze. În fapt, reclamantul avea deja reședința în statul membru gazdă la momentul intrării în vigoare a reglementării naționale contestate. Reclamantul intrase în mod legal pe teritoriul statului membru gazdă și respectase toate normele naționale relevante în materie de acordare a permiselor de ședere înainte de intrarea în vigoare a reglementării naționale contestate – care a înăsprit anumite condiții referitoare la aceasta ( 33 ). În astfel de împrejurări, Curtea nu a trebuit să abordeze în mod explicit problema șederii legale în legătură cu resortisanții turci care doresc să intre în statul membru gazdă după intrarea în vigoare a acestei reglementări.
58.
De fapt, în opinia noastră, limitarea domeniului de aplicare ratione personae al articolului 13 din Decizia nr. 1/80 la resortisanții turci a căror ședere este legală în statul membru gazdă la data intrării în vigoare a reglementării naționale contestate – sau la data solicitării unui permis de ședere, astfel cum sugerează în prezenta cauză guvernele german și olandez – ar lipsi de eficacitate clauza de standstill.
59.
Pentru a exemplifica această situație, să ne imaginăm că statul membru X adoptă o reglementare nouă care intră în vigoare la 1 februarie 1981 și care, spre deosebire de reglementarea în vigoare la 1 decembrie 1980, înăsprește normele cu privire la condițiile de acordare și de prelungire a valabilității permiselor de ședere. Potrivit interpretării propuse de guvernele care au prezentat observații în prezenta cauză, articolul 13 din Decizia nr. 1/80 poate fi invocat numai de resortisanții turci a căror ședere este deja legală în statul membru X la 1 februarie 1981. În consecință, cei care sosesc în acest stat ulterior datei de 1 februarie 1981 vor trebui să îndeplinească noile condiții înainte de a putea să invoce dispoziția menționată.
60.
Mai mult, să ne imaginăm că statul membru X introduce măsuri suplimentare, de această dată la 1 iulie 1982. Aceste norme noi înăspresc și mai mult condițiile de acordare și de prelungire a valabilității permiselor de ședere aflate în vigoare la 1 decembrie 1980. Și în acest caz, articolul 13 poate fi invocat numai de resortisanții turci a căror ședere este legală în statul membru X la 1 iulie 1982. Cei care sosesc în acest stat ulterior datei de 1 iulie 1982 vor trebui să respecte normele mai stricte în materie de intrare și de ședere înainte de a putea să invoce articolul 13.
61.
Astfel cum rezultă în mod clar din exemplul dat, interpretarea strictă a domeniului de aplicare al articolului 13 din Decizia nr. 1/80 ar permite, în practică, statelor membre să înăsprească treptat norme care nu ar trebui să devină mai stricte și, așadar, ar permite acestora să eludeze obligația de standstill. Într‑adevăr, această obligație se traduce printr‑o obligație de a nu face în raport cu acei resortisanți turci care pot invoca articolul 13 ( 34 ). Dat fiind că scopul clauzei de standstill este de a asigura că domeniul de aplicare al liberei circulații a lucrătorilor este extins în mod treptat față de resortisanții turci, situația descrisă mai sus reprezintă exact tipul de situație pe care această clauză intenționează să o împiedice.
62.
În consecință, considerăm că, pentru a se asigura eficacitatea articolului 13 din Decizia nr. 1/80, acesta trebuie aplicat în egală măsură resortisanților turci care doresc să intre pentru prima dată în statul membru gazdă ulterior intrării în vigoare a reglementării contestate. Orice altă interpretare ar fi contrară înseși rațiunii de a fi a clauzei de standstill, care este aceea de a asigura că statele membre respectă obligațiile care le revin în temeiul acordului de asociere.
2. Cerința șederii legale nu este relevantă în acest context
63.
Soluția pronunțată de Curte în Hotărârea Abatay și alții ocupă un loc central în decizia de trimitere ( 35 ). Mai exact, instanța de trimitere este nesigură cu privire la aspectul dacă această hotărâre influențează în vreun fel interpretarea articolului 13 din Decizia nr. 1/80 în prezenta cauză.
64.
Considerăm că răspunsul este negativ.
65.
Am încercat să ilustrăm mai sus motivul pentru care considerăm că clauza de standstill în discuție ar trebui să se aplice în egală măsură resortisanților turci care intră pentru prima dată în statul membru gazdă ulterior intrării în vigoare a reglementării naționale contestate. Într‑adevăr, acest punct de vedere nu determină în mod automat inoperabilitatea cerinței privind șederea legală și ar putea să fie, în principiu, în acord cu Hotărârea Abatay și alții, dat fiind că reglementarea în discuție în cauza menționată privea excepțiile de la cerințele legate de permisele de muncă, iar nu normele în materie de primă admisie. Totuși, acest lucru ar putea fi posibil numai în cazul în care condițiile privind prima admisie și, în mod specific, acordarea de permise de ședere nu ar intra în domeniul de aplicare material al articolului 13.
66.
Într‑adevăr, astfel cum am menționat la punctul 31 de mai sus, Curtea a recunoscut în mod expres domeniul de aplicare extins al articolului 13 din Decizia nr. 1/80 începând cu Hotărârea Abatay și alții. În prezent se admite că această dispoziție nu include numai „condițiile de acces la încadrarea în muncă” în sens strict, ci și – în mod similar cu articolul 41 alineatul (1) din protocolul adițional – restricții noi privind condițiile de fond și/sau de procedură în materie de primă admisie pe teritoriul statului membru vizat. Aceasta fiind situația, obiecțiile formulate de guvernul german cu privire la delimitarea deliberată a domeniului de aplicare a articolului 13 din Decizia nr. 1/80 de către părțile contractante par a fi dificil de pus în acord cu jurisprudența.
67.
În această privință, cauza aflată pe rolul instanței de trimitere oferă un exemplu util al motivului pentru care nu se poate recunoaște că cerința privind „șederea legală” are vreo semnificație atunci când se stabilesc categoriile de persoane care pot invoca articolul 13 din Decizia nr. 1/80 în împrejurări precum cele în discuție în prezenta cauză.
68.
În cauza aflată pe rolul instanței de trimitere, această clauză de standstill impune autorităților competente o obligație de a se abține să aplice Vw 2000 – și în special condiția privind deținerea unui permis de ședere provizorie – în cazul resortisanților turci care au posibilitatea să invoce articolul 13 din Decizia nr. 1/80. Altfel spus, în pofida noii reglementări, cererea formulată de aceștia în vederea obținerii unui permis de ședere ar trebui să fie examinată în raport cu aceleași condiții de fond ca și cele prevăzute de normele aflate în vigoare înainte de 1 aprilie 2001.
69.
Cu toate acestea, astfel cum observă instanța de trimitere, lipsa permisului de ședere provizorie a avut drept efect ca intrarea și șederea resortisanților turci în Țările de Jos să devină ilegale atât la data de 1 decembrie 1980 și ulterior acestei date, cât și la data de 1 aprilie 2001 și ulterior acestei date. Cu toate că intrarea ilegală în Țările de Jos nu constituia un temei suficient pentru respingerea cererii de eliberare a unui permis de ședere în cazul în care solicitantul îndeplinea în rest condițiile pentru acordarea unui astfel de permis, aceasta nu modifica situația ilegală a unui resortisant turc în raport cu normele în materie de primă admisie pe teritoriul statului membru gazdă.
70.
Pentru a clarifica, să ne imaginăm că un resortisant turc, domnul Y, intră pe teritoriul Țărilor de Jos cu intenția de a se încadra în muncă în anul 2013. Am explicat deja motivul pentru care considerăm că articolul 13 din Decizia nr. 1/80 ar trebui să se aplice resortisanților turci care intră pe teritoriul statului membru gazdă ulterior intrării în vigoare a reglementării naționale care intră în domeniul de aplicare material al acestei dispoziții. În consecință, domnul Y ar trebui să poată invoca articolul 13 în legătură cu normele în discuție în procedura principală. În termeni simpli, cererea sa de eliberare a unui permis de ședere ar trebui examinată în temeiul normelor aflate în vigoare la 1 decembrie 1980 – sau, dacă aceste norme au fost relaxate ulterior datei respective, în conformitate cu normele cele mai favorabile în vigoare după această dată ( 36 ) – indiferent de lipsa permisului de ședere provizorie. Totuși, dacă în acest context s‑ar recunoaște vreo importanță cerinței privind șederea legală și dacă domnul Y nu ar deține un permis de ședere provizorie la momentul intrării în Țările de Jos, acesta nu ar putea să invoce clauza de standstill de la articolul 13 pentru a se opune Vw 2000. Motivul ar fi că, exact ca domnul Demir, domnul Y s-ar afla într‑o situație formal nelegală atât potrivit reglementării anterioare, cât și potrivit reglementării noi.
71.
În mod clar, recunoașterea faptului că cerința „șederii legale” prezintă relevanță în aceste împrejurări ar lipsi obligația de standstill de la articolul 13 de orice semnificație. În măsura în care legislația națională, precum Vw 2000, reglementează prima admisie și acordarea permisului de ședere în statul membru gazdă și, în consecință, influențează posibilitatea de obținere a unui drept de ședere în acest stat, nu înțelegem modul în care „șederea legală” ar putea oferi un element util pentru stabilirea domeniului de aplicare al articolului 13 din Decizia nr. 1/80 ( 37 ).
72.
În sfârșit, considerăm adecvat să analizăm pe scurt concluzia Curții de la punctul 85 din Hotărârea Abatay și alții, prin intermediul căreia Curtea admite în mod expres că este permisă intensificarea măsurilor care pot fi adoptate împotriva cetățenilor turci care s‑ar afla într‑o situație nelegală.
73.
Observăm că articolul 13 din Decizia nr. 1/80 nu conferă drepturi pozitive resortisanților turci (precum dreptul de intrare sau de ședere), însă stabilește în schimb legislația aplicabilă ratione temporis, în conformitate cu care trebuie examinată situația persoanei interesate. Într‑adevăr, astfel cum s‑a explicat la punctul 38 de mai sus, articolul 13 nu limitează competența statelor membre de a refuza resortisanților țărilor terțe, inclusiv resortisanților turci, intrarea pe teritoriul lor. Cu toate acestea, în conformitate cu obligația de standstill prevăzută la articolul 13, un astfel de refuz în cazul resortisanților turci trebuie să se întemeieze pe normele cele mai favorabile aflate în vigoare din momentul în care a fost adoptată respectiva dispoziție.
74.
În consecință, în cazul în care un resortisant turc decide să rămână pe teritoriul statului respectiv ulterior adoptării unei decizii de respingere în temeiul normelor menționate și în conformitate cu legislația Uniunii aplicabilă în domeniul relevant, atunci persoana respectivă se află, fără îndoială, în situație nelegală în statul membru gazdă. În astfel de împrejurări, statele membre își mențin dreptul de a decide cu privire la consecințele unei astfel de prezențe nelegale pe teritoriul lor, cu condiția ca – și trebuie să subliniem acest aspect – normele care operează împotriva acestor persoane să nu intre sub incidența articolului 13.
75.
Având în vedere considerațiile de mai sus, răspunsul la întrebarea 2 litera a) ar trebui să fie, în opinia noastră, în sensul că, în împrejurări precum cele din cauza aflată pe rolul instanței de trimitere, cerința privind șederea legală de la articolul 13 din Decizia nr. 1/80 nu prezintă relevanță pentru stabilirea aspectului dacă un resortisant turc poate sau nu poate să invoce această dispoziție.
76.
În sfârșit, în ipoteza în care răspunsul Curții la prima și la întrebarea 2 litera a) va fi cel pe care l‑am sugerat noi, nu va mai fi necesar să se răspundă la întrebarea 2 litera b). Cu toate acestea, din motive de exhaustivitate, în cazul în care Curtea va dori să se aplece asupra acestei întrebări, vom adăuga următoarele observații.
77.
Am ajuns deja la concluzia că cerința privind „șederea legală” nu ar trebui să aibă nicio relevanță în stabilirea aspectului dacă un resortisant turc poate sau nu poate să invoce clauza de standstill de la articolul 13. Faptul că, în conformitate cu legislația națională, prezentarea unei cereri determină ca șederea să devină legală pe durata procedurii de soluționare a cererii nu poate să influențeze, în opinia noastră, această concluzie. Deși recunoașterea unei anumite importanțe acestei norme ar conferi cu siguranță o valoare cerinței privind șederea legală, o astfel de interpretare nu ar putea fi decât artificială.
78.
Potrivit raționamentului Curții cu privire la articolul 6 din Decizia nr. 1/80, nu se poate considera că resortisanții turci îndeplinesc cerința șederii legale în cazul în care dreptul de ședere le‑a fost acordat exclusiv pe baza legislației naționale care acordă drept de ședere în statul membru gazdă până la finalizarea procedurii de eliberare a permisului de ședere ( 38 ). Astfel cum observă guvernul olandez, acordarea dreptului de ședere provizorie unui solicitant urmărește pur și simplu să asigure că situația persoanei interesate nu este îngreunată în mod excesiv în cursul procedurii și în special că străinii nu sunt îndepărtați de pe teritoriul național înainte de adoptarea unei decizii definitive. Cu excepția efectului suspensiv al unei cereri în curs de soluționare, aplicarea acestor dispoziții naționale nu dă naștere unui drept de ședere cert și permanent în sensul jurisprudenței menționate mai sus.
IV – Concluzie
79.
În lumina considerațiilor de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Raad van State (Țările de Jos) în felul următor:
„1)
Articolul 13 din Decizia nr. 1/80 a Consiliului de asociere din 19 septembrie 1980 privind dezvoltarea asocierii este aplicabil condițiilor de fond și/sau de procedură prevăzute de legislația națională în materie de primă admisie, precum condiția din cauza aflată pe rolul instanței de trimitere cu privire la deținerea unui permis de ședere provizorie.
2)
În împrejurări precum cele din cauza aflată pe rolul instanței de trimitere, cerința privind șederea legală, prevăzută la articolul 13 din Decizia nr. 1/80, nu prezintă relevanță pentru stabilirea aspectului dacă un resortisant turc poate sau nu poate să invoce această dispoziție.”
( 1 ) Limba originală: engleza.
( 2 ) Decizia Consiliului de asociere din 19 septembrie 1980 privind dezvoltarea asocierii (denumită în continuare „Decizia nr. 1/80”).
( 3 ) La 12 septembrie 1963, a fost semnat un acord care a instituit o asociere între Comunitatea Economică Europeană și Republica Turcia. Acest acord (denumit în continuare „acordul de asociere”) a fost încheiat, aprobat și confirmat în numele Comunității de către Consiliul Comunității Europene prin Decizia 64/732/CEE a Consiliului din 23 decembrie 1963 (JO 1973, C 113, p. 1, Ediție specială, 11/vol. 69, p. 3).
( 4 ) Protocolul adițional a fost semnat la Bruxelles la 23 noiembrie 1970 și a fost încheiat, aprobat și confirmat în numele Comunității prin Regulamentul (CEE) nr. 2760/72 al Consiliului din 19 decembrie 1972 (JO L 293, p. 1, Ediție specială, 11/vol. 1, p. 37).
( 5 ) Staatsblad 1965, nr. 40.
( 6 ) Staatsblad 1966, nr. 387.
( 7 ) Staatsblad 2000, nr. 495.
( 8 ) Staatsblad 2000, nr. 497.
( 9 ) Hotărârea din 21 octombrie 2003 (cauzele conexate C-317/01 și C-369/01, Rec., p. I-12301).
( 10 ) Hotărârea din 9 decembrie 2010, Toprak și Oguz (cauzele conexate C-300/09 și C-301/09, Rep., p. I-12845, punctele 53 și 54).
( 11 ) Hotărârea din 20 septembrie 2007, Tum și Dari (C-16/05, Rep., p. I-7415, punctul 55).
( 12 ) Hotărârea Toprak și Oguz, punctele 52‑54 și jurisprudența citată.
( 13 ) În legătură cu articolul 13, a se vedea Hotărârea din 17 septembrie 2009, Sahin (C-242/06, Rep., p. I-8465, punctele 63‑65), și Hotărârea din 29 aprilie 2010, Comisia/Țările de Jos (C-92/07, Rep., p. I-3683, punctele 47‑49). În ceea ce privește articolul 41 alineatul (1), a se vedea Hotărârea Tum și Dari, punctul 69, și Hotărârea din 19 februarie 2009, Soysal și Savatli (C-228/06, Rep., p. I-1031, punctele 47 și 49).
( 14 ) Hotărârea Abatay și alții, punctele 84 și 85.
( 15 ) Hotărârea Tum și Dari, punctul 59, și Hotărârea din 21 iulie 2011, Oguz (C-186/10, Rep., p. I-6957, punctul 33).
( 16 ) A se vedea punctul 32 de mai sus.
( 17 ) A se vedea în special Hotărârea Sahin, punctele 64‑66, și Hotărârea Comisia/Țările de Jos, punctele 48 și 49.
( 18 ) A se vedea printre altele Hotărârea Abatay și alții, punctul 80, și Hotărârea din 29 septembrie 2011, Unal (C-187/10, Rep., p. I-9045, punctul 41).
( 19 ) Ar trebui să adăugăm că articolul 13 se opune de asemenea înăspririi dispozițiilor introduse ulterior datei la care a intrat în vigoare clauza de standstill, care prevede o relaxare a normelor aplicabile la acea dată. A se vedea Hotărârea Toprak și Oguz, punctul 62.
( 20 ) A se vedea Hotărârea Sahin, punctul 63. A se vedea și Hotărârea din 15 noiembrie 2011, Dereci și alții (C-256/11, Rep., p. I-11315, punctul 94), și Hotărârea Toprak și Oguz, punctul 54.
( 21 ) A se vedea Hotărârea Sahin, punctele 64 și 65, Hotărârea Comisia/Țările de Jos, punctul 50, și Hotărârea Toprak și Oguz, punctul 44.
( 22 ) Curtea a statuat că articolul 13 din Decizia nr. 1/80 se poate aplica nu numai unor dispoziții care figurează într‑un text cu putere de lege sau administrativ, ci și unor dispoziții care figurează într‑o circulară care precizează modul în care guvernul respectiv intenționează să pună în aplicare legea. A se vedea în această privință Hotărârea Toprak și Oguz, punctul 31. Cu privire la aspectul menționat, nu observăm niciun motiv pentru care această dispoziție nu ar trebui să se aplice unei reglementări precum cea în discuție în litigiul principal, dat fiind că, potrivit normelor aplicabile la 1 decembrie 1980, autoritățile naționale competente nu aplicau nicio cerință specifică cu privire la deținerea unui permis de ședere provizorie.
( 23 ) Această concluzie nu poate fi influențată, astfel cum pare să sugereze instanța de trimitere, de obiectivul Vw 2000 de prevenire a șederii ilegale.
( 24 ) Este util să se observe că articolul 13 are efect direct. A se vedea Hotărârea din 20 septembrie 1990, Sevince (C-192/89, Rec., p. I-3461, punctul 26).
( 25 ) Hotărârea Sahin, punctul 50 și jurisprudența citată.
( 26 ) Ibidem, punctul 51.
( 27 ) Ibidem, punctul 51. A se vedea și Hotărârea Toprak și Oguz, punctul 45.
( 28 ) A se vedea punctul 19 de mai sus.
( 29 ) Hotărârea Abatay și alții, punctul 84.
( 30 ) A se vedea Hotărârea Abatay și alții, punctul 105, și Hotărârea Tum și Dari, punctul 59.
( 31 ) Observăm în acest context că, în calitatea sa de tratat internațional, Acordul de asociere CEE‑Turcia și instrumentele întemeiate pe acesta, precum protocolul adițional și Decizia nr. 1/80, trebuie interpretate în conformitate cu articolul 31 din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor – și anume cu bună‑credință – potrivit sensului obișnuit ce urmează a fi atribuit termenilor tratatului în contextul lor și în lumina obiectului și a scopului său. A se vedea Hotărârea din 2 martie 1999, Eddline El‑Yassini (C-416/96, Rec., p. I-1209, punctul 47). A se vedea și Concluziile avocatului general Cruz Villalón prezentate în cauza Demirkan, pendinte în fața Curții, C‑221/11, punctul 53.
( 32 ) Hotărârea Sahin, punctul 52. A se vedea în acest sens și Hotărârea Toprak și Oguz.
( 33 ) Hotărârea Sahin, punctele 54 și 55. A se vedea, în mod similar, și Hotărârea Toprak și Oguz, punctele 15 și 21, și Hotărârea Dereci și alții, punctele 99 și 100. Dimpotrivă, Hotărârea Abatay și alții se referea la șoferi de camion care trăiau și lucrau în Turcia și care stăteau în Germania numai pentru perioade scurte.
( 34 ) Hotărârea Dereci, punctul 87.
( 35 ) A se vedea punctul 32 de mai sus.
( 36 ) Motivul este că clauza de standstill interzice de asemenea statelor membre să revină asupra normelor mai permisive chiar și în cazul în care acestea au fost introduse ulterior datei la care a intrat în vigoare clauza de standstill. Aceasta se aplică și în cazul în care înăsprirea respectivă nu agravează normele relevante în raport cu cele care rezultă din dispoziția în vigoare la data la care a fost adoptată clauza de standstill. A se vedea Hotărârea Toprak și Oguz, punctul 62.
( 37 ) Deși dosarul cauzei nu conține niciun element care să arate existența unui comportament fraudulos sau abuziv în prezenta cauză, este totuși necesar să se observe că, în principiu, justițiabilii nu ar putea să se prevaleze în mod fraudulos sau abuziv de normele Uniunii și că instanțele naționale pot – judecând de la caz la caz – să țină cont de comportamentul abuziv sau fraudulos al persoanelor interesate pentru a le refuza, atunci când este cazul, acordarea beneficiului dispozițiilor dreptului Uniunii invocate. A se vedea în acest sens Hotărârea Tum și Dari, punctul 64.
( 38 ) Hotărârea din 30 septembrie 1997, Ertanir (C-98/96, Rec., p. I-5179, punctele 47‑50 și jurisprudența citată).
Full & Egal Universal Law Academy