CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
WAHL
prezentate la 19 iunie 2013 ( 1 )
Cauza C‑321/12
F. van der Helder și
D. Farrington
împotriva
College voor zorgverzekeringen (CVZ)
[cerere de decizie preliminară formulată de Centrale Raad van Beroep (Țările de Jos)]
„Securitate socială — Asigurare de sănătate — Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 — Titlul III capitolul 1 — Articolul 28 alineatul (2) litera (b) — Titularul unei pensii care are dreptul la prestații în natură în temeiul legislației unuia sau mai multor state membre — Legislația la care titularul unei pensii a fost supus pentru cea mai lungă perioadă — Noțiunea «pensii»”
1.
Libera circulație a persoanelor pe teritoriul Uniunii Europene constituie, astfel cum se arată în preambulul Regulamentului (CE) nr. 1408/71 al Consiliului ( 2 ), unul dintre fundamentele Uniunii Europene. Din acest motiv, legiuitorul Uniunii Europene a adoptat, încă din 1971, un set de norme detaliat și complet pentru a coordona legislația națională privind securitatea socială în scopul de a garanta „lucrătorilor care se deplasează în cadrul [Uniunii Europene], precum și persoanelor aflate în întreținerea lor și urmașilor acestora menținerea drepturilor și avantajelor dobândite sau în curs de a fi dobândite” ( 3 ).
2.
Prezenta cauză ridică o problemă care este importantă pentru pensionarii cu domiciliul într‑un stat membru în care nu au dreptul la prestații și care primesc pensii de la unul sau de la mai multe state membre.
3.
Prin cererea sa de decizie preliminară, Centrale Raad van Beroep (Curtea de Apel pentru Litigii Sociale) (Țările de Jos) încearcă să determine, într‑o situație precum cea prezentată mai sus, care ramură a securității sociale reglementează stabilirea statului membru care suportă costurile prestațiilor în natură care urmează să fie plătite în statul în care au reședința pensionarii și, în consecință, care reține contribuțiile datorate. În acest scop, instanța de trimitere a solicitat Curții să interpreteze noțiunea „legislație la care titularul la pensie a fost supus pentru cea mai lungă perioadă”, menționată la articolul 28 alineatul (2) litera (b) din regulament („noțiunea în discuție”).
4.
Înainte de a începe analiza noastră juridică, ar putea fi totuși util să menționăm faptul că regulamentul a fost abrogat și înlocuit de la 1 mai 2010 cu Regulamentul (CE) nr. 883/2004 ( 4 ). Acest lucru nu are însă niciun efect asupra importanței problemei ridicate de Centrale Raad van Beroep, deoarece prevederile relevante în cadrul prezentului litigiu au rămas, în esență, identice în noul regulament.
I – Cadru juridic
A – Dreptul UE Uniunii
5.
Al optulea considerent al regulamentului este formulat după cum urmează:
„[…] Întrucât este necesar ca lucrătorii salariați și cei care desfășoară activități independente care se deplasează în interiorul Comunității să fie cuprinși în regimul de securitate socială al unui singur stat membru, pentru a se evita suprapunerea legislațiilor naționale aplicabile și complicațiile care ar putea rezulta din această situație.”
6.
Definițiile aplicabile regulamentului sunt cuprinse la articolul 1 din acest regulament, care prevede printre altele:
„(j)
legislație înseamnă, pentru fiecare stat membru, actele cu putere de lege, normele administrative, dispozițiile statutare și orice alte măsuri de punere în aplicare, prezente sau viitoare, care privesc ramurile și regimurile de securitate socială prevăzute la articolul 4 alineatele (1) și (2) sau prestațiile speciale necontributive prevăzute la articolul 4 alineatul (2a).
[…]”
7.
Articolul 28 din regulament, intitulat „Pensii sau indemnizații datorate în temeiul legislației unuia sau mai multor state, în cazurile în care nu există niciun drept la prestații în țara de reședință”, prevede:
„(1) Titularul unei pensii sau indemnizații datorate în temeiul legislației unui stat membru sau al pensiilor sau indemnizațiilor datorate în temeiul legislației a două sau mai multe state membre și care nu are dreptul la prestații în temeiul legislației statului membru pe al cărui teritoriu are reședința beneficiază cu toate acestea de astfel de prestații pentru el însuși și pentru membrii de familie ai acestuia, în măsura în care ar avea dreptul la acestea […], în temeiul legislației statului membru sau cel puțin a unuia dintre statele membre competente în privința pensiilor în cazul în care are reședința pe teritoriul unui astfel de stat. Prestațiile sunt acordate în următoarele condiții:
(a)
prestațiile în natură se acordă pe seama instituției menționate la alineatul (2) de instituția de la locul de reședință ca și când persoana respectivă ar fi titularul unei pensii sau indemnizații în temeiul legislației statului pe al cărui teritoriu aceasta are reședința și ar avea dreptul la astfel de prestații;
[…]
(2) În cazurile prevăzute la alineatul (1), costul prestațiilor în natură incumbă instituției stabilite în conformitate cu următoarele reguli:
[…]
(b)
dacă titularul are dreptul la respectivele prestații în temeiul legislației a două sau mai multe state membre, costul incumbă instituției competente a statului membru la a cărui legislație titularul a fost supus pentru cea mai lungă perioadă de timp; în cazul în care punerea în aplicare a acestei reguli ar avea drept efect atribuirea costului prestațiilor mai multor instituții, costul incumbă instituției care aplică legislația la care titularul a fost supus ultima dată.”
8.
Articolul 33 alineatul (1) din regulament, intitulat „Contribuții datorate de către titularii pensiilor sau indemnizațiilor”, prevede:
„(1) Instituția unui stat membru care este responsabilă de plata unei pensii sau indemnizații și care aplică o legislație care prevede rețineri ale contribuțiilor din pensii sau indemnizații pentru acoperirea prestațiilor pentru boală și maternitate este autorizată să opereze aceste rețineri, calculate în conformitate cu legislația respectivă, din pensia sau indemnizația datorată de o astfel de instituție, în măsura în care costul prestațiilor acordate conform articolelor 27, 28, 28a, 29, 31 și 32 este suportat de către o instituție a statului membru respectiv.”
B – Dreptul național
9.
Înainte de 1 ianuarie 2006, Legea privind casele de asigurări de sănătate (Ziekenfondswet, denumită în continuare „ZFW”) prevedea un sistem legal obligatoriu de asigurări de sănătate numai pentru lucrătorii salariați al căror venit era inferior unui anumit prag. Persoanele care nu intrau sub incidența acestui sistem – pentru a fi acoperite împotriva riscului de boală – trebuiau să încheie un contract de asigurare de sănătate în sistem privat.
10.
În plus, chiar înainte de 2006, Legea generală privind cheltuielile medicale speciale (Algemene Wet Bijzondere Ziektekosten, denumită în continuare „AWBZ”) – care este încă în vigoare – asigura întreaga populație împotriva riscului unor cheltuieli medicale speciale. Este vorba în special despre acele riscuri care nu sunt acoperite de ZFW sau de o altă asigurare privată.
11.
De la 1 ianuarie 2006, Legea privind asigurările de sănătate (Zorgverzekeringswet, denumită în continuare „ZVW”) instituie un sistem legal obligatoriu de asigurări de sănătate pentru toate persoanele care au reședința sau lucrează în Țările de Jos.
12.
Articolul 69 din ZVW prevede:
„1. Persoanele cu reședința în străinătate, care, în temeiul unui regulament al Consiliului Comunităților Europene […], au dreptul, în caz de nevoie, la asistență medicală sau la rambursarea acesteia, în condițiile prevăzute de legislația privind asigurarea asistenței medicale din țara lor de reședință, se înregistrează la College voor zorgverzekeringen (Consiliul pentru Asigurări de Sănătate, denumit în continuare «CVZ»), cu excepția cazului în care acestea sunt supuse, potrivit prezentei legi, asigurării obligatorii.
2. Persoanele menționate la alineatul 1 datorează o contribuție care va fi stabilită prin ordin ministerial. Pentru o cotă care va fi stabilită prin acest ordin, contribuția respectivă este considerată, în vederea aplicării Legii privind indemnizația suplimentară pentru asistență medicală (Wet op de zorgtoeslag), ca fiind o primă pentru o asigurare de sănătate.
[…]
4. [CVZ] este însărcinat cu administrarea, după cum rezultă din dispozițiile cuprinse la alineatul 1 și din reglementările internaționale menționate în acestea, precum și cu luarea de decizii privind perceperea și încasarea contribuției menționate la alineatul 2.
[…]”
II – Situația de fapt, procedura și întrebarea preliminară
13.
Domnul van der Helder este un cetățean olandez care, după ce a avut reședința și a lucrat în mai multe state membre, locuiește în Franța din anul 1991. Din luna august 1997, el primește din Țările de Jos o pensie conform Legii privind regimul general al asigurării pentru limită de vârstă (Algemene Ouderdomswet, denumită în continuare „AOW”). Această pensie se întemeiază pe contribuțiile plătite timp de 43 de ani (în parte în temeiul reședinței, iar în parte în temeiul asigurării facultative). Pe lângă această pensie, domnul van der Helder primește câte o pensie pentru limită de vârstă din Finlanda, precum și din Regatul Unit.
14.
Domnul Farrington, cetățean britanic, locuiește în Spania din luna mai 2004. Din luna aprilie 2006, el primește din Țările de Jos o pensie pentru limită de vârstă. Această pensie are la bază contribuțiile plătite în Țările de Jos timp de 35 de ani. Pe lângă această pensie, domnul Farrington primește și o pensie pentru limită de vârstă din Regatul Unit.
15.
Domnii van der Helder și Farrington (denumiți în continuare „recurenții din litigiul principal”) nu erau asigurați în mod legal în Țările de Jos în cadrul ZFW. Cu toate acestea, aceștia încheiaseră contracte de asigurare de sănătate în regim privat în Țările de Jos și erau de asemenea asigurați în temeiul AWBZ în perioada în care au avut reședința în Țările de Jos. De aceea, la momentul respectiv, recurenții din litigiul principal nu intrau în domeniul de aplicare al regulamentului. Într‑adevăr, în ceea ce privește costurile medicale, regulamentul se aplica exclusiv persoanelor cărora li se aplica regimul obligatoriu de asigurări de sănătate în cadrul AWBZ și ZFW în ansamblul său ( 5 ).
16.
De la 1 ianuarie 2006, când ZVW a intrat în vigoare, asigurarea de sănătate obligatorie a devenit aplicabilă integral tuturor rezidenților și lucrătorilor salariați în Țările de Jos, inclusiv acelor persoane care aveau anterior asigurări de sănătate private. În consecință, regulamentul a devenit aplicabil, printre altele, și beneficiarilor de pensii pentru limită de vârstă și de prestații pentru incapacitate de muncă din Țările de Jos care anterior au fost asigurați în sistemul privat pentru costuri medicale și care au reședința în alte state membre ( 6 ).
17.
Având în vedere aceste condiții, CVZ a considerat că recurenții din litigiul principal, începând de la data de 1 ianuarie 2006, trebuiau să fie considerați „beneficiari ai unor prestații sociale” în sensul regulamentului. În consecință, aceștia aveau dreptul la îngrijiri medicale în țara lor de reședință. Întrucât aceștia nu au beneficiat de pensie în țara de reședință, iar dintre țările din partea cărora primeau o pensie legală aceștia au fost asigurați în Țările de Jos pentru perioada cea mai îndelungată, CVZ a considerat că cheltuielile asociate trebuie suportate de Țările de Jos. Pe această bază, CVZ a decis să rețină, din pensiile care trebuie plătite recurenților din litigiul principal, contribuțiile prevăzute la articolul 69 din ZVW.
18.
Recurenții din litigiul principal au formulat o acțiune la Rechtbank te Amsterdam (Tribunalul Federal Amsterdam) pentru a contesta decizia CVZ de a face rețineri din pensiile pentru limită de vârstă ale acestora. Deși recurenții nu pun în discuție nici faptul că au lucrat cel mai mult în Țările de Jos, nici faptul că în cazul lor s‑au aplicat cel mai mult timp dispozițiile olandeze privind asigurarea socială, aceștia consideră că articolul 28 alineatul (2) litera (b) din regulament privește legislația privind prestațiile de boală sau de maternitate. Aceștia susțin că, întrucât nu au fost niciodată asigurați obligatoriu în cadrul sistemului asigurărilor de sănătate din Țările de Jos (în temeiul ZFW) sau întrucât, în orice caz, orice astfel de asigurare a fost pentru o perioadă mai scurtă decât în cazul asigurării de sănătate în temeiul căreia erau acoperiți în alte state membre, nu acesta este statul membru care trebuie să plătească prestațiile în natură acordate în țările de reședință ale acestora. În opinia recurenților, costurile respective incumbă Finlandei în cazul domnului van der Helder și, respectiv, Regatului Unit în cazul domnului Farrington.
19.
Prin hotărârile din 23 februarie 2010 cu privire la domnul van der Helder și, respectiv, din 31 august 2009 și din 10 mai 2011 cu privire la domnul Farrington, Rechtbank te Amsterdam a declarat ca fiind întemeiată acțiunea introdusă de domnul van der Helder, menținând însă efectele juridice ale deciziei atacate, și a respins ca nefondate cererile domnului Farrington.
20.
Recurenții din litigiul principal au formulat la Centrale Raad van Beroep un recurs împotriva hotărârilor pronunțate de Rechtbank te Amsterdam. Având îndoieli cu privire la interpretarea corectă a articolului 28 alineatul (2) litera (b) din regulament, această instanță a decis să suspende procedura și să adreseze următoarea întrebare preliminară:
„Prin «legislația la care [beneficiarul pensiei] a fost supus pentru cea mai lungă perioadă» de la articolul 28 alineatul (2) litera (b) [din regulament] se înțelege legislația privind prestațiile de boală și de maternitate, legislația privind prestațiile de limită de vârstă sau ansamblul legislației privind domeniul securității sociale menționat la articolul 4 [din regulament] aplicabile conform titlului II din acesta?”
21.
Potrivit cererii instanței de trimitere, având în vedere circumstanțele speciale ale cauzei, aceasta a fost tratată cu prioritate, potrivit articolului 53 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție.
22.
În prezenta procedură, au depus observații scrise domnul Farrington, domnul van der Helder și CVZ, precum și guvernele estonian, olandez, finlandez, suedez și al Regatului Unit, precum și Comisia. Domnul van der Helder, guvernele olandez, finlandez, suedez și al Regatului Unit, precum și Comisia au prezentat și observații orale la ședința din 18 aprilie 2013.
III – Observații ale instanței de trimitere și ale intervenienților
23.
Potrivit Centrale Raad van Beroep, există trei interpretări posibile ale noțiunii „legislația la care titularul a fost supus pentru cea mai lungă perioadă”, prevăzută la articolul 28 alineatul (2) litera (b) din regulament. Acestea sunt prezentate mai jos.
24.
În opinia recurenților din litigiul principal, noțiunea în cauză se referă în mod exclusiv la legislația în domeniul prestațiilor de boală și de maternitate. Această interpretare se întemeiază, în principal, pe faptul că articolul 28 apare în capitolul I – intitulat „Boala și maternitatea” – din titlul III din regulament. Potrivit recurenților din litigiul principal, acest titlu clarifică ce ramuri ale sistemului de securitate socială sunt relevante pentru această prevedere. În susținerea afirmației lor, recurenții se întemeiază pe o hotărâre a Curții Administrative Supreme a Suediei din 14 decembrie 2011.
25.
Potrivit celei de a doua interpretări, susținută de CVZ și de guvernele olandez și suedez, noțiunea în cauză se referă la legislația privind securitatea socială în ansamblu. Această interpretare s‑ar întemeia pe prevederile articolului 1 litera (j) din regulament, care definește noțiunea „legislație” făcând trimitere la articolul 4 – care enumeră toate problemele reglementate de regulament – și definește, astfel, termenul în sensul cel mai extins posibil.
26.
În cele din urmă, în conformitate cu interpretarea adoptată de Rechtbank te Amsterdam și privilegiată de asemenea de instanța de trimitere, noțiunea în cauză se referă la legislația privind asigurarea pentru pensiile primite de persoanele în cauză. În opinia acestor instanțe, această interpretare ar fi în concordanță cu obiectivul și cu finalitatea articolului 28 alineatul (2) litera (b) din regulament, astfel cum au fost afirmate de Curte în cauza Rundgren ( 7 ) . A considera statul care plătește pensia ca fiind răspunzător pentru acordarea prestațiilor de boală în natură ar fi, în plus, în concordanță cu faptul că sistemele de asigurare de sănătate sunt finanțate din contribuții pe baza venitului persoanei în cauză. Această interpretare este de asemenea susținută de guvernele estonian, finlandez și al Regatului Unit, precum și de Comisie.
IV – Analiză
27.
În analiza ce urmează, vom arăta de ce, în opinia noastră, este corectă interpretarea propusă de Rechtbank te Amsterdam și de Centrale Raad van Beroep a articolului 28 alineatul (2) litera (b) din regulament.
28.
Curtea a arătat deja că obiectivul regulamentului „este de a asigura, astfel cum precizează al doilea și al patrulea considerent ale preambulului acestuia, libera circulație a lucrătorilor salariați și a lucrătorilor care desfășoară activități independente în cadrul Uniunii, respectând în aceleași timp caracteristicile speciale ale legislațiilor naționale privind securitatea socială. În acest scop, […] [regulamentul] reține ca principiu egalitatea de tratament a lucrătorilor, în conformitate cu diferitele legislații naționale, și urmărește să garanteze în fapt egalitatea de tratament a tuturor lucrătorilor ocupați pe teritoriul unui stat membru, precum și să nu îi dezavantajeze pe aceia dintre ei care își exercită dreptul la liberă circulație” ( 8 ).
29.
Acest obiectiv de a favoriza mobilitatea pe teritoriul Uniunii Europene nu este și nu poate fi însă promovat punând în pericol, în același timp, echilibrul financiar delicat dintre contribuțiile plătite și prestațiile oferite pe care se bazează, în general, sistemele de securitate socială ale statelor membre.
30.
De aceea, Curtea a indicat în mod clar că diferențele substanțiale și procedurale dintre sistemele de securitate socială ale diferitelor state membre și, prin urmare, diferențele dintre drepturile persoanelor care au calitatea de persoane asigurate în cadrul acestor sisteme nu fac obiectul regulamentului. Într‑adevăr, fiecare stat membru își rezervă dreptul de a stabili în legislația sa, în conformitate cu dreptul UE, condițiile pentru acordarea de prestații în cadrul unui sistem de asigurări sociale. În aceste condiții, prevederile dreptului UE nu pot garanta unei persoane asigurate că mutarea într‑un alt stat membru va fi neutră din punctul de vedere al securității sociale, în special în ceea ce privește prestațiile de boală. Având în vedere disparitățile existente între sistemele și legislația statelor membre în acest domeniu, o astfel de mutare poate fi, în funcție de caz, mai mult sau mai puțin avantajoasă pentru persoana în cauză din punctul de vedere al protecției sociale ( 9 ).
31.
Este semnificativ în acest sens că Curtea a reținut că regulamentul „formează un sistem de norme conflictuale al cărui caracter complet are ca efect deposedarea legiuitorilor naționali de puterea de a stabili întinderea și condițiile de aplicare a legislației naționale în acest domeniu cu privire la persoanele supuse acesteia și la teritoriul în interiorul căruia își produc efectele dispozițiile naționale” ( 10 ). Prin urmare, statele membre nu dispun de posibilitatea de a stabili în ce măsură trebuie să se aplice propria lor legislație sau pe cea a unui alt stat membru, având obligația de a respecta prevederile dreptului Uniunii în vigoare ( 11 ). Aplicarea sistemului de norme conflictuale instituit de regulament depinde numai de situația obiectivă a lucrătorului vizat ( 12 ).
32.
Principiul esențial al acestui sistem de norme este prevăzut la articolul 13 alineatul (1) care deschide titlul II din regulament. Această dispoziție prevede că, excluzând excepțiile indicate în mod expres, „persoanele cărora li se aplică prezentul regulament se află sub incidența legislației unui singur stat membru. Această legislație se stabilește în conformitate cu dispozițiile prezentului titlu”.
33.
Cu toate acestea, normele generale prevăzute în titlul II din regulament se aplică numai „în lipsa unor dispoziții contrare în prevederile speciale privind diferitele categorii sau prestații care constituie titlul III din același regulament” ( 13 ).
34.
Chiar în această situație se află recurenții din litigiul principal, deoarece – ceea ce este necontestat de părți – aceștia intră în domeniul de aplicare al articolului 28 din regulament: recurenții sunt titulari de pensii care au dreptul la prestații în natură în temeiul legislației a cel puțin două state membre și nu au dreptul la prestațiile în cauză în temeiul legislației statului membru în care au reședința.
35.
În acest caz, articolul 28 alineatul (2) litera (b) din regulament prevede că costul prestațiilor în natură incumbă, în principiu, „instituției competente a statului membru la a cărui legislație titularul a fost supus pentru cea mai lungă perioadă”.
36.
Curtea a avut deja ocazia să clarifice, printre altele, scopul și sensul articolului 28 din regulament în cauza Rundgren. Principalul aspect în cauza respectivă era acela de a se stabili dacă un cetățean suedez cu reședința în Finlanda, care primea efectiv prestații de pensie numai din Suedia, trebuia să plătească contribuții de securitate socială în Finlanda numai pe baza statutului său de rezident.
37.
În opinia noastră, hotărârea Curții în cauza respectivă furnizează un punct de vedere important în ceea ce privește interpretarea noțiunii în discuție. Prin urmare, vom reproduce acele părți din hotărâre care, în opinia noastră, sunt esențiale pentru prezenta cauză.
38.
Răspunzând la una dintre întrebările preliminare ale instanței naționale în cauza Rundgren, Curtea a arătat mai întâi că articolele 27, 28 și 28a din regulament au scopul „de a identifica, în diferitele situații pe care le analizează, în primul rând, instituția însărcinată cu acordarea de prestații de boală și de maternitate titularilor de pensii și, în al doilea rând, instituția căreia i se impută costurile”. Curtea a subliniat în continuare că articolul 28a din regulament – care era, pentru cauza respectivă, dispoziția relevantă – „atribuie, în principiu, costul prestațiilor respective instituției din unul dintre statele membre competent cu privire la pensii, astfel încât costul acestora să nu fie imputat statului membru în care persoana în cauză are reședința numai ca urmare a faptului că are reședința în statul membru respectiv”. Obiectivul prevederii respective a fost cât se poate de clar pentru Curte: „a asigura că statele membre a căror legislație conferă dreptul de a primi prestații în natură numai pe baza reședinței în statul respectiv nu sunt penalizate pentru că procedează în acest fel” ( 14 ).
39.
Curtea a adăugat – ceea ce este deosebit de relevant pentru prezenta cauză – că articolul 28a din regulament prevede că instituția căreia i se impută costurile prestațiilor în natură trebuie să fie stabilită conform unor reguli identice celor care se aplică în temeiul articolului 28 din regulament. Astfel cum a indicat Curtea, „[p]e baza acestor reguli, instituția din locul de reședință plătește prestațiile în natură titularilor de pensii în numele instituției unuia dintre statele membre competent în ceea ce privește pensiile, căruia îi incumbă costurile” ( 15 ).
40.
Pe această bază, Curtea a concluzionat că, „în cadrul sistemului astfel instituit conform articolelor 27, 28 și 28a din regulament, instituția căreia îi incumbă costurile prestațiilor în natură va fi întotdeauna o instituție a unui stat membru competentă din punctul de vedere al pensiilor deoarece titularul la pensie va avea dreptul la respectivele prestații în temeiul legislației statului membru în cauză dacă a avut reședința în acest stat membru. În cazul în care două sau mai multe state membre sunt competente în ceea ce privește pensiile, costul prestațiilor în natură incumbă unuia dintre acestea pe baza criteriilor concrete precum locul de reședință al persoanei în cauză sau, în cazul în care niciunul dintre statele membre respective nu este statul de reședință al persoanei interesate, perioada în care persoana a fost supusă legislației fiecăruia dintre statele membre respective”. În acel context, Curtea a subliniat și că „relația astfel stabilită în cadrul acelui sistem între competența de a plăti pensii și obligația de a suporta costul prestațiilor în natură conduce la concluzia că obligația respectivă este accesorie competenței efective cu privire la pensii” ( 16 ).
41.
În Hotărârea van Delft, mai recentă, Curtea a confirmat aceste principii, arătând că „statul membru răspunzător pentru plata pensiei sau a indemnizației către un titular care are reședința în alt stat membru suportă riscul principal legat de acordarea unor prestații de boală în natură în statul membru în care are reședința titularul respectiv” ( 17 ).
42.
În opinia noastră, reiese în mod clar din jurisprudența Curții că legătura necesară dintre pensie și prestațiile în natură constituie esența articolului 28 din regulament. În acest caz, statul membru care trebuie să plătească pensia va fi întotdeauna cel care trebuie să suporte și costurile prestațiilor în natură.
43.
Această interpretare a articolului 28 este susținută și de următoarele trei considerații.
44.
În primul rând, după cum au afirmat mai multe părți care au depus observații, regula de la articolul 28 se întemeiază pe premisa că finanțarea oricărui sistem de securitate socială depinde în mod inevitabil de contribuțiile plătite de cetățenii care desfășoară o formă de activitate economică ( 18 ). Astfel, este logic și echitabil ca respectivele costuri pentru prestațiile în natură care trebuie furnizate în cadrul pensiei să fie suportate de statul membru în care pensionarul și‑a desfășurat activitatea economică pentru cea mai lungă perioadă ( 19 ). Este probabil ca pensionarul să fi plătit o mare parte din contribuții în țara respectivă.
45.
Potrivit interpretării prezentate de recurenții din litigiul principal, trebuie de asemenea luate în considerare acele perioade în care pensionarul în cauză, cel mai probabil, nu a plătit deloc contribuții sau a plătit numai puține contribuții. În unele cazuri, acest lucru ar însemna totuși că perioadele mai lungi în care nu s‑au plătit deloc contribuții ar prevala asupra perioadelor mai scurte în care s‑au plătit efectiv contribuții. Într‑adevăr, câteva state membre permit plata de prestații în natură pentru îngrijiri medicale numai pe baza reședinței pe teritoriul acestora.
46.
În „De Legibus” („Despre legi”), oratorul roman Marcus Tullius Cicero scrie: „salus populi suprema lex esto” („bunăstarea poporului trebuie să fie legea supremă”) ( 20 ). Într‑adevăr, și noi considerăm că unul dintre principalele obiective ale oricărei forme de guvernare este de a asigura bunăstarea cetățenilor săi. În acest scop, este important ca o țară să asigure un acces larg la serviciile de îngrijire medicală pentru toți cetățenii, în pofida diferențelor care ar putea exista între veniturile și averile acestora. În fond, punctul comun al majorității societăților dezvoltate este că accesul universal la o gamă largă de servicii medicale și de sănătate publice este obligatoriu prin lege ( 21 ). Având în vedere acest context, putem reaminti că în Declarația Universală a Drepturilor Omului a Organizației Națiunilor Unite se prevede că „[o]rice persoană, în calitatea sa de membru al societății, are dreptul la securitatea socială” (articolul 22) și că „[o]rice om are dreptul la un nivel de trai care să‑i asigure sănătatea și bunăstarea lui și a familiei sale, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuința, îngrijirea medicală, precum și serviciile sociale necesare; el are dreptul la asigurare în caz de șomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrânețe sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistență, în urma unor împrejurări independente de voința sa” [articolul 25 alineatul (1)]. Și articolul 35 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, sub titlul „Protecția sănătății”, prevede: „[…] Orice persoană are dreptul de acces la asistența medicală preventivă și de a beneficia de îngrijiri medicale în condițiile stabilite de legislațiile și practicile naționale.”
47.
Cu toate acestea, sistemele care permit accesul larg la prestațiile de asistență medicală pentru întreaga populație determină, în mod inevitabil, costuri mai mari pentru societate. Costurile pentru asistența medicală asigurată anumitor categorii de persoane precum șomerii, studenții, copiii sau femeile însărcinate trebuie să fie, de obicei, acoperite de contribuțiile plătite de cetățenii activi sau, în linii generale, din banii contribuabililor.
48.
În opinia noastră, regula consacrată la articolul 28 din regulament urmărește să garanteze că acele state membre care au o politică mai generoasă în această privință nu vor fi obligate să plătească costurile prestațiilor în natură oferite pensionarilor care nu au contribuit la sistemul acestora de asigurări sociale sau care au contribuit într‑o măsură foarte mică.
49.
Caracterul inechitabil, în mod obiectiv, al unui astfel de sistem – care ar presupune riscul de a determina statele membre să se angajeze într‑o uniformizare în sens descrescător în ceea ce privește accesul la serviciile medicale – poate fi ilustrat luând drept exemplu situația domnului Farrington.
50.
Domnul Farrington susține că Regatul Unit trebuie să fie statul membru căruia îi incumbă, în temeiul articolului 28 alineatul (2) litera (b) din regulament, costurile prestațiilor în natură care trebuie să îi fie plătite în Spania deoarece a avut reședința în Regatul Unit începând din anul 1948, când avea 7 ani, până în anul 1972, când a emigrat în Țările de Jos, după 14 ani de muncă. Ceea ce înseamnă că, în cursul unei părți semnificative din viața sa în Regatul Unit, domnul Farrington a avut acces la National Health Service pe baza simplului fapt că avea reședința în țara respectivă. În schimb, domnul Farrington a lucrat în Țările de Jos în întreaga perioadă de 32 de ani în care a locuit în această țară (1972-2004). Se poate presupune că domnul Farrington a plătit contribuții mult mai mari la sistemul de asigurări sociale în Țările de Jos decât în Regatul Unit – sau că, cel puțin, majoritatea persoanelor aflate într‑o astfel de situație ar fi procedat în acest mod. Prin urmare, nu am găsit niciun motiv pentru care costurile prestațiilor în natură pe care domnul Farrington are dreptul să le primească în noua sa țară de reședință, după pensionare, trebuie să incumbe Regatului Unit, iar nu Țărilor de Jos.
51.
Acest exemplu arată că interpretarea articolului 28 alineatul (2) litera (b) susținută de recurenții din litigiul principal nu poate fi corectă. În esență, interpretarea noțiunii în discuție ca referindu‑se pur și simplu la legislația privind securitatea socială în materie de maternitate și boală ar distruge legătura care există între contribuțiile plătite către stat și beneficiile acordate de stat, legătură care constituie fundamentul tuturor sistemelor de asigurări sociale. Acest lucru ar conduce, astfel cum Comisia arată în mod just, la o distribuție dezechilibrată a sarcinii financiare între diferitele state membre și, am putea adăuga de asemenea, ar putea submina stabilitatea anumitor sisteme de asigurări sociale.
52.
Astfel cum indică recurenții din litigiul principal, interpretarea de către aceștia a noțiunii în discuție este întemeiată pe o decizie a Curții Administrative Supreme din Suedia din 14 decembrie 2011 ( 22 ), în care situația de fapt în discuție era comparată cu situația de fapt din litigiul principal. În cauza respectivă, Curtea Administrativă Supremă susținea că articolul 28 din regulament, care este inclus în capitolul I, „Boala și maternitatea” din titlul III din regulament, constituie o derogare de la prevederile generale privind stabilirea legislației aplicabile prevăzute la articolul 13 din titlul II din regulament, și a concluzionat că termenul „legislație” trebuie interpretat ca însemnând legislația privind securitatea socială în materie de maternitate și boală.
53.
Este adevărat că articolul 28 se regăsește în capitolul I, „Boala și maternitatea”, din titlul III din regulament. Acest lucru nu înseamnă însă că noțiunea în discuție se limitează la legislația privind boala și maternitatea. Astfel cum observă guvernul suedez, titlul capitolului indică numai tipurile de prestații reglementate de normele prevăzute în capitolul respectiv, ca derogare de la regulile generale prevăzute în titlul II din regulament ( 23 ).
54.
Caracterul neconcludent al argumentelor prezentate de recurenții din litigiul principal – când se bazează pe titlul din capitolul 1 – devine evidentă dacă titlul respectiv este interpretat în coroborare cu modul de redactare a titlului III („Dispoziții speciale privind diferitele categorii de prestații”), precum și cu titlurile capitolelor ulterioare din titlul respectiv, fiecare indicând categoriile de prestații vizate ( 24 ).
55.
În al doilea rând, interpretarea noțiunii în discuție pe care o sugerăm generează o normă conflictuală care, după cum indică în mod just Regatul Unit, este relativ simplu de aplicat și produce rezultate care sunt certe din punct de vedere juridic ( 25 ). Perioadele în care un titular de pensie a acumulat drepturi la pensie în fiecare stat membru sunt înregistrate și sunt în mod evident cunoscute de instituțiile competente din fiecare stat membru.
56.
Dimpotrivă, interpretarea articolului 28 alineatul (2) litera (b) din regulament susținută de CVZ și de guvernele olandez și suedez, prezentată la punctul 24 de mai sus, pare să producă rezultate mai incerte. Dat fiind că anumite ramuri ale unui regim de asigurări sociale se aplică deseori oricărui rezident al unui stat membru, criteriul principal pentru aplicarea articolului 28 alineatul (2) litera (b) din regulament ar fi, de obicei, durata șederii unei persoane într‑o țară. Cu toate acestea, astfel cum unele guverne au trebuit să admită în cursul ședinței, aceste informații nu pot fi întotdeauna stabilite cu ușurință sau într‑un mod cu totul fiabil. În timp ce perioadele în care un cetățean a plătit contribuțiile pentru pensii sunt înregistrate în mod corespunzător și pot fi verificate cu ușurință, nu putem afirma același lucru cu privire la perioadele în care cetățenii intră sub incidența altor ramuri ale unui regim de asigurare socială.
57.
În plus, chiar și guvernele olandez și suedez susțin că obiectivul articolului 28 alineatul (2) litera (b) este să asigure că țara în care titularul la pensie a lucrat pentru cea mai lungă perioadă și, prin urmare, a plătit, probabil, cea mai mare parte a contribuțiilor este cea căreia îi incumbă costurile prestațiilor în natură. Cu toate acestea, interpretarea sugerată de aceste guverne a prevederii respective nu pare să garanteze că acest obiectiv va fi atins în toate cazurile. De fapt, interpretarea în cauză presupune că întreaga perioadă în care un cetățean a intrat sub incidența unei ramuri a legislației privind asigurarea socială trebuie de asemenea luată în considerare în sensul articolului 28 din regulament. Ar fi cu totul irelevant dacă într‑o anumită perioadă cetățeanul a fost, de exemplu, un copil care a beneficiat de acces la serviciile de sănătate universale furnizate de un stat membru sau, dimpotrivă, un lucrător care a plătit toate contribuțiile datorate. Într‑adevăr, factorul timp ar fi singurul parametru care contează în contextul articolului 28 alineatul (2) litera (b) din regulament.
58.
În opinia noastră, aceasta nu poate fi interpretarea corectă a articolului 28 alineatul (2) litera (b). Această interpretare ar risca din nou să împovăreze în mod injust acele state membre care asigură rezidenților săi o formă de asistență de asigurare socială, indiferent dacă cetățenii respectivi desfășoară sau nu desfășoară o activitate economică și dacă contribuie sau nu contribuie la sistemul de asigurări sociale în vigoare.
59.
Astfel cum am explicat la punctele 50 și 51 de mai sus, considerăm că un astfel de rezultat ar fi nu numai injust față de statele membre care sunt mai generoase în ceea ce privește sistemele de asigurări sociale, dar probabil și prejudiciabil pentru stabilitatea financiară a acestor sisteme.
60.
În mod evident, articolul 1, care include definițiile în sensul regulamentului, definește la litera (j) termenul „legislație” ca însemnând „pentru fiecare stat membru, dispozițiile statutare și orice alte măsuri de punere în aplicare, prezente sau viitoare, care privesc ramurile și regimurile de securitate socială prevăzute la articolul 4 alineatele (1) și (2) sau prestațiile speciale necontributive prevăzute la articolul 4 alineatul (2a)”. Această definiție pare să sugereze o interpretare extinsă a noțiunii în discuție.
61.
Cu toate acestea, nu considerăm că acest argument este convingător. În opinia noastră, definiția care figurează la articolul 1 trebuie, în mod necesar, să fie cuprinzătoare în măsura în care această definiție este aplicabilă în scopul întregului regulament. O definiție cuprinzătoare a termenului „legislație” este coerentă cu scopul legiuitorului Uniunii de a asigura o aplicare uniformă a regulamentului în toate statele membre, în pofida varietății de sisteme de asigurări sociale din aceste state membre. În același timp, definiția de la articolul 1 servește de asemenea la a indica ceea ce nu trebuie considerat legislație privind securitatea socială (de exemplu contractele colective sau regimurile speciale pentru lucrătorii care desfășoară activități independente a căror constituire este lăsată la inițiativa persoanelor interesate).
62.
Aceasta nu înseamnă că de fiecare dată când termenul apare în regulament el trebuie înțeles în sensul definiției prevăzute la articolul 1 ( 26 ). Unele dispoziții din regulament pot desemna de asemenea termenul „legislație” și pot face astfel referire la anumite ramuri ale legislației.
63.
Chiar aceasta este situația articolului 28 din regulament. Termenul „legislație” de la articolul 28 alineatul (2) litera (b) nu trebuie interpretat, în opinia noastră, complet izolat de restul prevederii. Este revelator în această privință că articolul 28 alineatul (1) se referă la „[t]itularul unei pensii sau indemnizații datorate în temeiul legislației unui stat membru sau al pensiilor sau indemnizațiilor datorate în temeiul legislației a două sau mai multe state membre”. Pasajul introductiv al alineatului (2), în măsura în care face trimitere la alineatul (1), arată că se aplică numai cazurilor reglementate la acel alineat ( 27 ).
64.
La o interpretare de ansamblu a articolului 28, reiese, prin urmare, în mod clar că este relevantă legislația în temeiul căreia o persoană are dreptul la pensie, iar nu legislația care se referă la toate ramurile sistemului de securitate socială.
65.
În al treilea și ultimul rând, interpretarea pe care o propunem în privința noțiunii în discuție pare să fie confirmată de alte două dispoziții legale.
66.
În primul rând, articolul 33 alineatul (1) din regulament prevede că „instituția unui stat membru care este responsabilă de plata unei pensii sau indemnizații și care aplică o legislație care prevede rețineri ale contribuțiilor din pensii sau indemnizații pentru acoperirea prestațiilor pentru boală […] este autorizată să opereze aceste rețineri […] din pensia sau indemnizația datorată de o astfel de instituție, în măsura în care costul prestațiilor […] este suportat de către o instituție a statului membru respectiv.”
67.
Această dispoziție pledează în favoarea ideii că statul membru căruia îi revine obligația de plată a unei pensii trebuie să suporte și costul prestațiilor în natură oferite în statul de reședință al pensionarului. Astfel se explică de ce este posibil ca un astfel de stat membru să opereze rețineri din pensia care trebuie plătită pensionarului. Este de remarcat că, în Hotărârea Rundgren, Curtea a explicat că termenul „plătibil” de la articolul 33 înseamnă că o pensie trebuie să fie în mod efectiv plătită unui pensionar și că o competență ipotetică de a plăti o pensie nu ar fi suficientă pentru a permite instituției competente să opereze rețineri ( 28 ).
68.
În al doilea rând, articolul 95 din Regulamentul (CEE) nr. 574/72 al Consiliului din 21 martie 1972 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CEE) nr. 1408/71 ( 29 ), intitulat „Rambursarea prestațiilor în natură de asigurare de sănătate și maternitate acordate titularilor pensiilor sau indemnizațiilor și membrilor de familie ai acestora care nu au dreptul la prestații în temeiul legislației statului membru în care au reședința”, pare de asemenea să fie relevant. În Hotărârea van der Duin, Curtea a statuat, cu privire la această prevedere, că „suma prestațiilor oferite în temeiul […] articolului 28 este în principiu rambursată instituției din locul de reședință de către instituția competentă a statului răspunzător pentru plata pensiei […]” ( 30 ).
69.
Dacă am lua în considerare interpretarea articolului 28 alineatul (2) litera (b) din regulament prezentată de recurenții din litigiul principal sau interpretarea susținută de CVZ, aceste două dispoziții și‑ar pierde „raison d’être”: nu se poate exclude faptul că, în anumite cazuri, costurile prestațiilor în natură trebuie să fie acoperite de un stat membru care nu plătește nicio pensie pensionarului. În aceste cazuri, este evident că nu pot fi operate rețineri din pensie sau restituiri de la o instituție răspunzătoare pentru plata unei pensii.
70.
Având în vedere motivele expuse mai sus, considerăm că noțiunea în discuție se referă la legislația privind pensiile.
71.
Ajungând la această concluzie, o altă problemă trebuie de asemenea soluționată. În decizia de trimitere, Centrale Raad van Beroep întreabă, de fapt, ce tipuri de asigurări de pensie trebuie luate în considerare în sensul articolului 28 din regulament într‑o cauză ca aceea care face obiectul prezentei proceduri.
72.
Considerăm că modul de redactare a articolului 28 din regulament trebuie interpretat, în primul rând, în sens larg și, în al doilea rând, în conformitate cu legislația națională relevantă.
73.
Cu privire la primul aspect, considerăm că nu există niciun element în textul regulamentului care să sugereze că prevederea respectivă trebuie interpretată în sens restrâns. În schimb, expresia „la a cărui legislație titularul a fost supus” pare să fi fost în mod deliberat formulată în sensul cel mai cuprinzător.
74.
De fapt, în cauza Rundgren, Curtea a declarat că „expresia «pensie» de la articolul 28a din Regulamentul nr. 1408/71 se referă atât la o pensie bazată pe reședință și care constă în special în prestații pentru invaliditate și limită de vârstă […], cât și la o pensie bazată pe munca remunerată […]” ( 31 ). Considerăm că un astfel de termen trebuie interpretat în același mod în ceea ce privește articolul 28 din regulament.
75.
În plus, dacă titlul în versiunea în limba engleză al articolului 28 din regulament conține expresia „pensii datorate”, alte versiuni lingvistice ale acestui act juridic sunt formulate în mod diferit. De exemplu, redarea în limba daneză a titlului articolului 28 este „ret til pension eller rente”, cea în limba olandeză este „Pensioenen of renten”, versiunea în limba franceză este „pensions ou rentes dues”, versiunea în limba italiană este „pensioni o rendite dovute”, versiunea în limba portugheză este „pensões ou rendas devidas”, iar versiunea în limba spaniolă este „pensiones o rentas debidas” ( 32 ). Prin această comparație dorim să sugerăm că domeniul de aplicare al articolului 28 trebuie interpretat în sens larg.
76.
Pe scurt, nu există nicio indicație că legiuitorul Uniunii a intenționat să limiteze domeniul de aplicare al articolului 28 la anumite tipuri de pensii sau la anumite perioade de asigurare de pensie precum, de exemplu, pensii pentru limită de vârstă sau pensii acumulate de o persoană în cursul vieții active. De asemenea, nu găsim niciun motiv întemeiat pentru care perioadele în care beneficiarul unei pensii a plătit contribuții într‑un stat membru, în cadrul unui regim de asigurare facultativ, nu trebuie luate în considerare în cazul în care acest lucru este prevăzut în legislația națională.
77.
A face o distincție între diferitele tipuri de pensie sau diferitele perioade de asigurare de pensie ar adăuga, în plus, un element de complexitate și de nesiguranță pentru criteriul prevăzut la articolul 28 alineatul (2) litera (b) din regulament.
78.
Cu privire la cel de al doilea aspect, reamintim că Curtea a declarat deja că, în principiu, condițiile care reglementează stabilirea perioadelor de asigurare sunt, în conformitate cu articolul 1 litera (r) din Regulamentul nr. 1408/71, definite în mod exclusiv de legislația statului membru în cadrul căruia perioadele în cauză au fost finalizate ( 33 ).
79.
Faptul că, în fond, articolul 28 transferă problema în cauză legislației interne relevante ne determină să considerăm că acest lucru este în concordanță cu faptul că regulamentul este întemeiat pe articolul 48 TFUE (fostul articol 51 din Tratatul CEE). În această privință, Curtea a reținut în mod consecvent că „întrucât articolul 48 TFUE prevede o coordonare între legislațiile statelor membre, iar nu armonizarea lor, diferențele de fond și de procedură dintre regimurile de securitate socială din fiecare stat membru și, prin urmare, diferențele dintre drepturile persoanelor asigurate în aceste regimuri nu sunt afectate de dispoziția menționată” ( 34 ).
80.
De aceea, concluzionăm că termenul „pensii” trebuie înțeles în sens larg și în conformitate cu legislația națională relevantă, astfel încât să includă, atunci când este cazul, pensii care sunt datorate de statul membru pe baza contribuțiilor facultative.
V – Concluzii
81.
Având în vedere cele de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Centrale Raad van Beroep (Țările de Jos) după cum urmează:
„Expresia «legislația la care titularul a fost supus pentru cea mai lungă perioadă» de la articolul 28 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 se referă la legislația privind pensiile. Termenul «pensii» trebuie înțeles în sens larg și în conformitate cu legislația națională relevantă, astfel încât să includă, atunci când este cazul, pensiile care sunt datorate de statul membru pe baza contribuțiilor facultative.”
( 1 ) Limba originală: engleza.
( 2 ) Regulamentul (CE) nr. 1408/71 al Consiliului din 14 iunie 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu lucrătorii salariați, cu lucrătorii care desfășoară activități independente și cu membrii familiilor acestora care se deplasează în cadrul Comunității (denumit în continuare „regulamentul”) (JO L 149, Ediție specială, 05/vol. 1, p. 26).
( 3 ) Al șaselea considerent al preambulului regulamentului.
( 4 ) Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială (JO 2004, L 166, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 82) a abrogat și a înlocuit regulamentul de la 1 mai 2010, ca rezultat al intrării în vigoare a Regulamentului (CE) nr. 987/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 septembrie 2009 de stabilire a procedurii de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială (JO 2009, L 284, p. 1).
( 5 ) Până la 1 ianuarie 2006, punctul 1 din secțiunea Q (Țările de Jos) din anexa VI la regulament prevedea la litera (a): „În ceea ce privește dreptul la beneficii în natură în temeiul legislației olandeze, este necesar să se înțeleagă prin persoană care are dreptul la beneficii în natură, în sensul aplicării capitolului 1 din titlul III, persoana care este asigurată sau coasigurată în temeiul sistemului de asigurare instituit de Legea olandeză privind casa de asigurări de sănătate.”
( 6 ) În perioada de referință, punctul 1 din secțiunea R (Țările de Jos) din anexa VI la regulament prevedea la litera (a): „În ceea ce privește dreptul la beneficii în temeiul legislației olandeze, este necesar să se înțeleagă prin persoană care are dreptul la beneficii în natură, în sensul aplicării capitolelor 1 și 4 din titlul III la prezentul regulament, următoarele: (i) persoana care are obligația de a încheia o asigurare de sănătate la un organism de asigurări de sănătate, în temeiul articolului 2 din [ZVW], și (ii) în măsura în care nu se încadrează încă la subpunctul (i), […] persoanele care sunt rezidente în alt stat membru și care au, în temeiul regulamentului, dreptul la o asigurare de sănătate în țara de reședință ale cărei costuri sunt acoperite de Țările de Jos.”
( 7 ) Hotărârea din 10 mai 2001, Rundgren (C-389/99, Rec., p. I-3760).
( 8 ) Hotărârea din 18 iulie 2006, Nikula (C-50/05, Rec., p. I-7029, punctul 20), și Hotărârea din 3 martie 2011, Tomaszewska (C-440/09, Rep., p. I-1033, punctul 28).
( 9 ) Hotărârea din 14 octombrie 2010, van Delft și alții (C-345/09, Rep., p. I-9879, punctele 99 și 100), și Hotărârea von Chamier‑Glisczinski (C-208/07, Rep., p. I-6095, punctele 84 și 85).
( 10 ) Hotărârea din 10 iulie 1986, Luijten (60/85, Rec., p. 2365, punctul 14), și Hotărârea din 14 decembrie 1989, Agegate (C-3/87, Rec., p. I-4459, punctul 27).
( 11 ) Hotărârea din 12 iunie 1986, Ten Holder (302/84, Rec., p. 1821, punctul 21 și jurisprudența citată).
( 12 ) A se vedea în această privință Hotărârea din 29 iunie 1994, Aldewereld (C-60/93, Rec., p. I-2991, punctele 16-20), și Hotărârea van Delft și alții, citată anterior, punctul 52 și jurisprudența citată.
( 13 ) Hotărârea din 27 mai 1982, Aubin (227/81, Rec., p. 1991, punctul 11).
( 14 ) Hotărârea Rundgren, citată anterior, punctele 44 și 45.
( 15 ) Ibidem.
( 16 ) Hotărârea Rundgren, citată anterior, punctele 46 și 47.
( 17 ) Hotărârea Van Delft și alții, citată anterior, punctul 79.
( 18 ) Acest principiu stă la baza întregului regulament, astfel cum este explicat la articolul 13 alineatul (2) litera (a) din regulament, care prevede: „persoana care desfășoară o activitate salariată pe teritoriul unui stat membru se supune legislației statului respectiv chiar dacă își are domiciliul pe teritoriul altui stat membru sau dacă întreprinderea sau angajatorul la care persoana este încadrată își are sediul social sau adresa pe teritoriul altui stat membru”.
( 19 ) În această privință, avocatul general Poiares Maduro a arătat la punctul 11 din Concluziile prezentate în cauza Nikula: „este necesar, pe cât posibil, să se asigure că statul în care persoana în cauză a desfășurat activități economice pe baza cărora are dreptul la pensie este cel căruia îi incumbă costurile prestațiilor acordate.”
( 20 ) Cartea III partea III punctul VIII.
( 21 ) Recent, Statele Unite ale Americii (în continuare „SUA”) au adoptat o lege federală care are ca obiectiv creșterea ratei de asigurări medicale pentru cetățenii americani. A se vedea Legea privind asistența medicală accesibilă financiar și protecția pacienților [Patient Protection and Affordable Care Act (PPACA)], la care mass‑media se referă în general sub denumirea „Obamacare”, promulgată de președintele B. Obama la 23 martie 2010. La 28 iunie 2012, în cauza National Federation of Independent Business v Sebelius, 567 SUA ___ (2012), Curtea Supremă de Justiție a SUA (U. S. Supreme Court) a susținut caracterul constituțional al majorității dispozițiilor legii.
( 22 ) Cauza nr. 4381‑10, Wehmeyer.
( 23 ) De fapt, la punctul 48 din Concluziile prezentate în cauza Rundgren, avocatul general Alber sugerează că din contextul articolelor 28 și 28a din regulament rezultă că sunt vizate pensiile.
( 24 ) Capitolul 2 „Invaliditatea”, capitolul 3 „Limita de vârstă și decesul (pensii)”, capitolul 4 „Accidentele de muncă și bolile profesionale”, capitolul 5 „Ajutoarele de deces”, capitolul 6 „Ajutoare de șomaj”, capitolul 7 „Prestațiile familiale”, capitolul 8 „Prestațiile pentru copii aflați în întreținerea titularilor de pensii sau de indemnizații și pentru orfani”.
( 25 ) De altfel, Curtea a subliniat deja că sistemul care trebuie pus în aplicare în temeiul regulamentului trebuie să fie previzibil, astfel încât să fie coerent cu principiul securității juridice. A se vedea Hotărârea din 30 martie 2000, Banks și alții (C-178/97, Rec., p. I-2005, punctul 41, și Concluziile avocatului general Jacobs prezentate în cauza van Pommeren‑Bourgondiën (C-227/03, Rec., p. I-6101, punctul 41).
( 26 ) Astfel cum am arătat în Concluziile noastre prezentate la 29 mai 2013 în cauza Brey, C‑140/12, aflată pe rolul Curții, punctul 34, în general, este întotdeauna de dorit ca aceleași concepte ale dreptului Uniunii să fie interpretate uniform, fiind astfel asigurat un nivel de securitate juridică mai ridicat. Cu toate acestea, interpretarea uniformă nu este întotdeauna posibilă în practică.
( 27 ) Articolul 28 alineatul (2) din regulament prevede: „În cazurile prevăzute la alineatul (1) […]”.
( 28 ) Hotărârea Rundgren, citată anterior, punctele 47-50.
( 29 ) JO L 74, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 1, p. 74.
( 30 ) Hotărârea din 3 iulie 2003, van der Duin și ANOZ Zorgverzekeringen (C-156/01, Rec., p. I-7045, punctul 44).
( 31 ) Hotărârea Rundgren, citată anterior, punctul 39.
( 32 ) În schimb, unele versiuni lingvistice se apropie mai mult de textul în limba engleză: expresia este tradusă în versiunea în limba estonă prin „makstavad pensionid”, în versiunea în limba finlandeză prin „maksettavat eläkkeet”, în versiunea în limba germană prin „Rentenanspruch”, iar versiunea în limba suedeză prin „Rätt till pensioner”.
( 33 ) A se vedea printre altele Hotărârea Tomaszewska, citată anterior, punctul 26, și Hotărârea din 11 aprilie 2013, Mulders (C‑548/11, punctul 37).
( 34 ) A se vedea printre altele Hotărârea din 11 aprilie 2013, Jeltes și alții (C‑443/11, punctul 43). A se vedea de asemenea Hotărârea von Chamier‑Glisczinski, citată anterior, punctul 84, și Hotărârea din 15 ianuarie 1986, Pinna (41/84, Rec., p. 1, punctul 20).
Full & Egal Universal Law Academy