EUR-Lex -  62013CC0065 - RO

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

PEDRO CRUZ VILLALÓN

prezentate la 10 iulie 2014 ( 1 )

Cauza C‑65/13

Parlamentul European

împotriva

Comisiei Europene

(acțiune în anulare formulată de Parlamentul European)

„Acțiune în anulare — Regulamentul (UE) nr. 492/2011 — Decizie de punere în aplicare a Comisiei — Depășirea competențelor Comisiei — Interpretarea articolelor 290 TFUE și 291 TFUE — Acte de punere în aplicare — Rețeaua EURES — Precizarea conținutului normativ al unui act legislativ”

1. 

Prezenta cauză oferă Curții posibilitatea de a se pronunța cu privire la sensul și la întinderea „actelor de punere în aplicare” prevăzute la articolul 291 TFUE, luând în considerare Hotărârea Comisia/Parlamentul și Consiliul ( 2 ), prin care Marea Cameră s‑a pronunțat pentru prima dată cu privire la delimitarea actelor de punere în aplicare față de actele „delegate” prevăzute la articolul 290 TFUE. Pornind de la jurisprudența stabilită în acea hotărâre, Curtea trebuie să soluționeze acum acțiunea în anulare introdusă de Parlamentul European împotriva anumitor dispoziții ale Deciziei de punere în aplicare a Comisiei din 26 noiembrie 2012 ( 3 ) de punere în aplicare a Regulamentului (UE) nr. 492/2011 al Parlamentului European și al Consiliului ( 4 ) cu privire la compensarea ofertelor și a cererilor de locuri de muncă și reinstituirea EURES (Servicii europene pentru ocuparea forței de muncă). Mai exact, problema care se ridică în prezenta cauză vizează conținutul și întinderea competențelor de executare prevăzute la articolul 291 TFUE.

2. 

Fără a fi necesară reluarea argumentelor pe care am avut ocazia să le dezvoltăm în concluziile noastre privind cauza în care a fost pronunțată Hotărârea Curții din 18 martie 2014 ( 5 ), citată anterior, ne vom concentra asupra analizei fiecărei dispoziții care face obiectul prezentei acțiuni, cu scopul de a determina în ce măsură conținutul său este compatibil cu noțiunea „punere în aplicare” care, potrivit principiilor statuate în respectiva hotărâre, reglementează domeniul de aplicare al articolului 291 TFUE.

I – Cadru normativ

A – Regulamentul nr. 492/2011

3.

În considerentul (8) al Regulamentului nr. 492/2011 se afirmă următoarele:

„Mecanismele de contact și de compensare, în special prin intermediul unei colaborări directe între serviciile centrale de ocupare a forței de muncă și, de asemenea, între serviciile regionale, precum și al coordonării acțiunii de informare, asigură, în general, o mai mare transparență a pieței muncii. Este necesar ca lucrătorii ce doresc să se deplaseze să fie informați în mod constant despre condițiile de viață și de muncă.”

4.

Considerentul (9) al aceluiași regulament are următorul cuprins:

„Există legături strânse între libera circulație a lucrătorilor, ocuparea forței de muncă și formarea profesională, în măsura în care aceasta urmărește să dea lucrătorilor posibilitatea de a răspunde unor oferte concrete de încadrare în muncă provenind din alte regiuni ale Uniunii. Astfel de legături impun ca problemele care se ivesc în această privință să fie studiate în interdependența lor și nu izolat, ținând seama, de asemenea, de aspectele ocupării forței de muncă pe plan regional. Este, prin urmare, necesar ca eforturile statelor membre să fie îndreptate în direcția coordonării politicilor lor de ocupare a forței de muncă.”

5.

În conformitate cu articolul 11 din Regulamentul nr. 492/2011:

„(1)   […]

Serviciile centrale pentru ocuparea forței de muncă din statele membre cooperează strâns între ele și cu Comisia în vederea unei acțiuni comune în ceea ce privește compensarea cererilor și ofertelor de locuri de muncă în cadrul Uniunii, precum și plasarea lucrătorilor care rezultă din aceasta.

(2)   În acest scop, statele membre desemnează servicii specializate care au sarcina de a organiza activitatea în domeniile menționate la alineatul (1) al doilea paragraf și de a colabora între ele și cu serviciile Comisiei.

[…]”

6.

Potrivit articolului 12 din Regulamentul nr. 492/2011:

„(1)   Statele membre adresează Comisiei informațiile despre problemele și datele referitoare la libera circulație și încadrarea în muncă a lucrătorilor, precum și informații privind situația și evoluția ocupării forței de muncă.

(2)   Comisia, ținând seama în cea mai mare măsură de avizul Comitetului tehnic menționat la articolul 29 (denumit în continuare «Comitetul tehnic»), stabilește modul în care sunt elaborate informațiile menționate la alineatul (1) din prezentul articol.

(3)   În conformitate cu procedura stabilită de Comisie, ținând seama în cea mai mare măsură de avizul Comitetului tehnic, serviciile specializate din fiecare stat membru trimit serviciilor specializate din celelalte state membre și Biroului european de coordonare, menționat la articolul 18, informațiile privind condițiile de viață și de muncă, precum și situația pieței muncii, care pot servi lucrătorilor din alte state membre pentru orientare. Aceste informații se actualizează cu regularitate.

[…]”

7.

Articolul 13 din Regulamentul nr. 492/11 are următorul cuprins:

„(1)   Serviciul specializat din fiecare stat membru adresează periodic serviciilor specializate din celelalte state membre, precum și Biroului european de coordonare, menționat la articolul 18:

(a)

ofertele de locuri de muncă susceptibile să fie satisfăcute de resortisanți din alte state membre;

(b)

ofertele de locuri de muncă adresate țărilor terțe;

(c)

cererile de locuri de muncă depuse de către persoane care au declarat formal că doresc să lucreze într‑un alt stat membru;

(d)

informații, pe regiuni și ramuri de activitate, privind solicitanții de locuri de muncă care au declarat că sunt efectiv dispuși să ocupe un loc de muncă într‑o altă țară.

Serviciul specializat din fiecare stat membru transmite în cel mai scurt timp aceste informații serviciilor și organismelor de ocupare a forței de muncă competente.

(2)   Ofertele și cererile de locuri de muncă menționate la alineatul (1) sunt difuzate conform unui sistem uniformizat stabilit de Biroul european de coordonare, menționat la articolul 18, în colaborare cu Comitetul tehnic.

Dacă este necesar, acest sistem poate fi adaptat.”

8.

Articolul 15 din regulamentul menționat prevede următoarele:

„(1)   Operațiunile definite la articolul 14 sunt îndeplinite de serviciile specializate. Cu toate acestea, în măsura în care au fost autorizate de către serviciile centrale și în măsura în care organizarea serviciilor de ocupare a forței de muncă dintr‑un stat membru și tehnicile de plasare utilizate permit acest lucru:

[…]

(b)

serviciile în a căror competență teritorială se află regiuni limitrofe a două sau mai multe state membre fac, cu regularitate, schimb de date privind ofertele și cererile de locuri de muncă de la nivelul lor și procedează direct între ele, potrivit modalităților în care se desfășoară relațiile lor cu celelalte servicii de ocupare a forței de muncă din țările lor, la operațiuni de punere în contact și de compensare a cererilor și ofertelor de locuri de muncă.

Dacă este necesar, serviciile competente teritorial pentru regiunile limitrofe înființează, de asemenea, structuri de cooperare și de asistență cu scopul de a oferi:

—

pentru utilizatori, cel mai mare număr posibil de informații practice despre diferitele aspecte ale mobilității; și

—

pentru partenerii sociali și economici, pentru serviciile sociale (în special publice, private sau de utilitate publică) și pentru ansamblul instituțiilor implicate, un cadru de măsuri coordonate privind mobilitatea;

[…]

(2)   Comisiei îi este comunicată, de către statele membre interesate, lista serviciilor menționate la alineatul (1), hotărâtă de comun acord, iar Comisia publică această listă, spre informare, precum și orice modificare adusă acesteia, în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.”

9.

Articolul 17 din Regulamentul nr. 492/11 prevede:

„(1)   Pe baza unui raport al Comisiei, elaborat pornind de la informațiile furnizate de statele membre, acestea din urmă și Comisia analizează, cel puțin o dată pe an și în comun, rezultatele măsurilor Uniunii cu privire la ofertele și cererile de locuri de muncă.

(2)   Statele membre examinează împreună cu Comisia toate posibilitățile de a acorda prioritate resortisanților statelor membre la ocuparea locurilor de muncă vacante, în vederea realizării echilibrului între ofertele și cererile de locuri de muncă în cadrul Uniunii. Acestea adoptă toate măsurile necesare în acest scop.

(3)   La fiecare doi ani, Comisia adresează Parlamentului European, Consiliului și Comitetului Economic și Social European un raport cu privire la punerea în aplicare a capitolului II, în care sunt rezumate informațiile obținute și datele provenind din studiile și cercetările efectuate și care menționează orice element util privind evoluția pieței muncii în Uniune.”

10.

Potrivit articolului 18 primul paragraf din același regulament, „Biroul european de coordonare a compensării ofertelor și cererilor de locuri de muncă (denumit în continuare «Biroul european de coordonare»), instituit în cadrul Comisiei, are ca misiune generală favorizarea, la nivelul Uniunii, a punerii în contact și a compensării ofertelor și cererilor de locuri de muncă. Biroul răspunde, în special, de toate aspectele tehnice din acest domeniu care sunt atribuite Comisiei conform dispozițiilor prezentului regulament și, în mod deosebit, de asistența acordată serviciilor naționale de ocupare a forței de muncă”.

11.

Articolul 19 alineatul (1) din Regulamentul nr. 492/2011 prevede următoarele:

„Biroul european de coordonare este însărcinat, în special, cu:

(a)

coordonarea operațiunilor practice necesare pentru punerea în contact și compensarea cererilor și ofertelor de locuri de muncă vacante, în cadrul Uniunii, și de analiza circulației lucrătorilor care rezultă din aceasta;

(b)

contribuirea, în colaborare cu Comitetul tehnic, la punerea în practică, la nivel administrativ și tehnic, a metodelor comune de acțiune;

(c)

punerea în contact, atunci când apare o nevoie specifică și cu acordul serviciilor specializate, a ofertelor și cererilor de locuri de muncă, a căror compensare va fi realizată de aceste servicii.”

12.

Conform articolului 20 din același regulament, „acționând de comun acord cu autoritatea competentă din fiecare stat membru și în conformitate cu condițiile și procedurile pe care le stabilește cu avizul Comitetului tehnic, Comisia poate organiza vizite și misiuni ale funcționarilor din celelalte state membre, precum și programe de perfecționare a personalului specializat”.

13.

Potrivit articolului 38 din Regulamentul nr. 492/2011, „Comisia adoptă măsurile de punere în aplicare necesare în vederea aplicării prezentului regulament. În acest scop, Comisia acționează în strânsă colaborare cu administrațiile publice centrale din statele membre”.

B – Decizia atacată

14.

Conținutul dispozițiilor atacate va fi prezentat cu ocazia analizei pe fond a acestora.

II – Acțiunea în anulare și procedura în fața Curții

15.

Parlamentul solicită anularea deciziei atacate în ceea ce privește compensarea ofertelor și a cererilor de locuri de muncă și reinstituirea EURES. Potrivit Parlamentului, Comisia a depășit competențele de executare care i‑au fost conferite prin articolul 38 din Regulamentul nr. 492/2011, încălcând astfel limitele specifice actului de punere în aplicare în sensul articolului 291 TFUE. În opinia sa, această dispoziție, coroborată cu articolul 290 TFUE, a creat un nou cadru de interpretare a conținutului normativ al articolului 38 menționat, al cărui sens nu poate fi identic cu cel care în trecut a putut să fie dat altor dispoziții care, cum este cazul articolului 44 din Regulamentul (CEE) nr. 1612/68 ( 6 ), deși erau redactate în mod identic, trebuiau să beneficieze de o interpretare diferită datorită contextului normativ în care fuseseră adoptate. Această constatare trebuie aplicată și în privința deciziei atacate, spre deosebire de Decizia 2003/8/CE ( 7 ), care, și ea, la momentul adoptării sale, a reformat EURES.

16.

Comisia solicită respingerea acțiunii, invocând, cu caracter general, faptul că întinderea competențelor de executare trebuie analizată luând în considerare atât obiectivele generale prevăzute de Regulamentul nr. 492/2011, cât și misiunea încredințată Comisiei în ceea ce privește adoptarea măsurilor necesare sau utile pentru punerea în aplicare a acestuia. În acest context, ea susține că Regulamentul nr. 492/2011 reprezintă o expresie a competențelor partajate între Uniune și statele membre, iar obiectivele sale trebuie îndeplinite prin coordonarea politicilor naționale privind ocuparea forței de muncă. În opinia Comisiei, EURES se limitează să pună în aplicare principiul cooperării reglementat la articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 492/2011, urmărind doar să asigure condiții uniforme de punere în aplicare a colaborării dintre statele membre și dintre acestea și Comisie, în conformitate cu articolul 291 TFUE.

17.

În plus față de argumentele generale, criticile formulate de Parlament privesc șase articole ale deciziei atacate. Atât argumentele Parlamentului în acest sens, cât și cele ale Comisiei vor fi prezentate sintetic în cadrul analizei fiecărei obiecțiuni.

18.

Parlamentul concluzionează că, în măsura în care Curtea apreciază că dispozițiile contestate sunt disociabile de restul deciziei atacate, este de acord cu anularea în parte a acesteia din urmă. În sfârșit, el solicită obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

19.

Comisia solicită respingerea acțiunii și obligarea Parlamentului la plata cheltuielilor de judecată. În subsidiar, susține că obiecțiunile Parlamentului nu justifică anularea în tot a deciziei atacate, întrucât acțiunea are ca obiect chestiuni punctuale care pot fi disociate de restul deciziei atacate. În orice caz, Comisia solicită ca, în situația în care se constată nulitatea în tot sau în parte a deciziei atacate, să se dispună menținerea efectelor acesteia până la intrarea în vigoare, într‑un termen rezonabil, a unei noi decizii destinate să o înlocuiască pe cea atacată.

20.

În ședința publică din 30 aprilie 2014, părțile au fost invitate să își concentreze pledoariile asupra aplicabilității în prezenta cauză a hotărârii pronunțate în cauza Comisia/Parlamentul și Consiliul (C‑427/12).

III – Apreciere

A – Considerații preliminare

1. Cu privire la cadrul normativ relevant pentru analiza deciziei atacate

21.

Prezenta acțiune în anulare se întemeiază pe posibila încălcare, prin decizia atacată, a articolului 38 din Regulamentul nr. 492/2011. În opinia Parlamentului, această dispoziție conferă Comisiei competența de a adopta „măsurile de punere în aplicare necesare în vederea aplicării prezentului regulament”, cu alte cuvinte, îi conferă acesteia doar „competențe de executare”, în sensul articolului 291 TFUE. Cu toate acestea, prin decizia atacată, Comisia nu s‑ar fi limitat la a „pune în aplicare” Regulamentul nr. 492/2011, ci ar fi „completat anumite elemente neesențiale” din acesta fără să fi avut abilitarea necesară în acest sens, conform articolului 290 TFUE.

22.

Părțile nu contestă că, în realitate, competențele atribuite Comisiei prin articolul 38 din Regulamentul nr. 492/2011 reprezintă competențe „de executare” în sensul articolului 291 TFUE. Cu alte cuvinte, astfel cum susține Parlamentul, paralelismul care poate fi constatat între această dispoziție și articolul 44 din Regulamentul nr. 1612/68, pe de o parte, și între decizia atacată și deciziile adoptate la momentul respectiv în aplicarea articolului 44 menționat, pe de altă parte, nu depășește identitatea conținutului literal al acestora, întrucât interpretarea sensului dispozițiilor respective depinde de contextul normativ în care fiecare dintre acestea a fost integrată în dreptul Uniunii. Și se constată că, atât Regulamentul nr. 1612/68, cât și deciziile care au precedat decizia atacată în prezent au fost adoptate anterior intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, altfel spus, la momentul la care, după cum a statuat Curtea, „expresia «competențe de executare» […] includea competența de punere în aplicare, la nivelul Uniunii, a unui act legislativ al acesteia din urmă sau a anumitor dispoziții ale acestuia, pe de o parte, precum și, în anumite împrejurări, competența de a adopta acte normative care completează sau modifică elemente neesențiale ale unui act legislativ ( 8 ), pe de altă parte”. Astfel, Convenția Europeană este cea care a propus „o distincție între aceste două tipuri de competențe”, care „a fost preluată în Tratatul de la Lisabona la articolele 290 TFUE și 291 TFUE” ( 9 ).

23.

În consecință, faptul că decizia atacată reproduce în mod substanțial conținutul deciziilor precedente, a căror legalitate nu a fost pusă la îndoială la momentul respectiv, nu are relevanță în ceea ce privește legalitatea acesteia. Acele decizii au fost adoptate într‑un context în care, astfel cum am arătat, „competențele de executare” cuprindeau fără distincție atât competența de adoptare a actelor de punere în aplicare stricto sensu, cât și pe cea de adoptare a dispozițiilor care completau sau modificau elementele neesențiale ale unui act legislativ ( 10 ). Dimpotrivă, decizia atacată a intrat în vigoare după ce dreptul primar a renunțat la acea distincție, astfel încât „competențele de executare”, precum cele conferite Comisiei prin articolul 38 din Regulamentul nr. 492/2011 în vederea adoptării deciziei atacate, trebuie să respecte limitele stabilite la articolul 291 TFUE, neputând cuprinde competența de completare sau de modificare a elementelor neesențiale ale Regulamentului nr. 492/2011. Altfel spus, Comisia nu poate să adopte un „act delegat” în sensul articolului 290 TFUE. Cu atât mai puțin este posibil ca decizia atacată să cuprindă competența de modificare a elementelor esențiale ale regulamentului, atribuție care este specifică, în mod evident, legiuitorului.

24.

În opinia noastră, din aspectele expuse anterior rezultă că diferențele semnalate de Parlamentul dintre diferitele versiuni lingvistice ale articolului 38 din Regulamentul nr. 492/2011 sunt irelevante. Astfel, la punctele 64-68 din cererea sa introductivă, Parlamentul susține că diferitele versiuni lingvistice ale respectivei dispoziții permit să se nuanțeze, într‑o anumită măsură, cu privire la stabilirea atribuției pe care legiuitorul a dorit să o confere în final Comisiei. Astfel, conform versiunii franceze, articolul 38 prevede că Comisia adoptă măsurile „nécessaires à la mise en application” a Regulamentului nr. 492/2011. La rândul său, versiunea engleză se referă la măsuri „pursuant to this Regulation for its implementation”, în timp ce versiunea italiană face referire la măsuri „necessarie per l’applicazione del presente regolamento”. În sfârșit, versiunea spaniolă are în vedere „las medidas de ejecución para la aplicación del presente Reglamento”. Considerăm că, indiferent de nuanțele de interpretare care pot rezulta din fiecare dintre aceste expresii, decisiv nu este dacă legiuitorul a prevăzut cu o precizie mai mare sau mai mică delimitarea sferei de acțiune conferite Comisiei, ci dacă aceasta a respectat cu strictețe limitele „competențelor de executare” pe care le poate conferi legiuitorul în temeiul articolului 291 alineatul (2) TFUE. Cu alte cuvinte, pentru a stabili dacă decizia atacată este sau nu este legală, este esențial să se determine în ce măsură conținutul său corespunde exercitării unei veritabile competențe de executare.

2. Cu privire la obiectul prezentei acțiuni

25.

În introducerea cererii introductive formulate de Parlament se precizează că obiectul prezentei acțiuni constă în „anularea deciziei [atacate]”. În consecință, prin acțiune se solicită Curții să anuleze decizia respectivă. Cu toate acestea, Parlamentul a contestat legalitatea doar a anumitor dispoziții din decizia atacată. Pe de altă parte, fără a susține că respectivele dispoziții sunt indisociabile de ansamblul deciziei atacate și că astfel anularea lor ar trebui să implice și anularea în tot a deciziei atacate, Parlamentul nu s‑a opus, prin memoriul său în replică ( 11 ), cererii Comisiei prin care se solicită ca, în cazul admiterii acțiunii, să nu se dispună anularea în tot a deciziei atacate.

26.

În aceste condiții, considerăm că obiectul prezentei proceduri nu poate consta decât în dispozițiile concrete ale deciziei atacate a căror nelegalitate a fost invocată în mod expres de Parlament.

27.

Întrucât suntem de acord cu opinia părților conform căreia anularea dispozițiilor contestate nu ar afecta decizia atacată în ansamblul său și nici elementele sale esențiale ( 12 ), apreciem de asemenea că tocmai de aceea tăcerea Parlamentului cu privire la posibila nelegalitate a dispozițiilor la care nu a făcut referire în mod expres implică faptul că, în opinia sa, respectivele dispoziții nu trebuie considerate nelegale.

28.

Astfel, întrucât sunt disociabile de dispozițiile a căror nelegalitate a făcut obiectul unei motivări exprese, este evident că nulitatea celorlalte dispoziții nu ar putea rezulta, pe cale de conexitate sau de consecință, din nelegalitatea primelor, așa încât posibila anulare a acestora din urmă ar trebui să facă obiectul unei motivări distincte. Prin urmare, în lipsa unei asemenea motivări, trebuie să concluzionăm că reclamantul consideră legale dispozițiile din decizia atacată asupra cărora nu s‑a pronunțat.

B – Dispozițiile care fac obiectul acțiunii

1. Concluziile acțiunii

29.

Stabilirea obiectului acțiunii în termenii menționați anterior este fundamentală pentru interpretarea întinderii reale a concluziilor acțiunii formulate de Parlament.

30.

Astfel, fiecare dintre obiecțiunile concrete formulate de Parlament trebuie interpretate într‑un context condiționat în primul rând de faptul că instituția reclamantă nu a contestat legalitatea articolului 1 din decizia atacată ( 13 ) și, prin urmare, însăși înființarea rețelei EURES. Așadar, Parlamentul apreciază, în definitiv, că prin înființarea rețelei EURES, Comisia nu a depășit exercitarea unei competențe de executare în sensul articolului 291 TFUE.

31.

Desigur, la punctele 28-33 din cererea introductivă, Parlamentul a menționat că decizia atacată face parte dintr‑un ansamblu normativ care are ca obiect „reforma EURES” și care conține de asemenea două propuneri de regulament aflate în prezent în dezbatere la Parlament, referitoare la finanțarea activităților rețelei EURES ( 14 ). Cu toate acestea, Parlamentul nu susține că decizia atacată ar fi nelegală în ceea ce privește înființarea rețelei EURES pentru motivul că o asemenea decizie ar putea fi conținută doar în una dintre acele propuneri legislative, ci doar în ceea ce privește structura, atribuțiile sau modul de administrare a rețelei, întrucât ar depăși ceea ce poate face o autoritate învestită exclusiv cu competențe de executare.

32.

În orice caz, considerăm că, în ultimă instanță, este decisiv faptul că acțiunea nu este îndreptată în mod expres împotriva articolului 1 din decizia atacată. Faptul că Parlamentul a contestat doar unele dintre dispozițiile deciziei atacate arată, în definitiv, că acțiunea sa vizează doar aspecte concrete privind rețeaua EURES, referitoare la obiectivele, compunerea sau atribuțiile acesteia, fără a pune în discuție însă competența (de executare) a Comisiei referitoare la înființarea respectivei rețele ( 15 ).

33.

În opinia noastră, această abordare a Parlamentului este pe deplin justificată. Rețeaua EURES reprezintă un sistem înființat cu scopul de a realiza „punerea în contact și […] compensarea cererilor și ofertelor de locuri de muncă”, conform titlului capitolului II din Regulamentul nr. 492/2011, în care se stabilesc o serie de obligații în sarcina Comisiei și a statelor membre, a căror îndeplinire reprezintă scopul care, conform articolului 1 din decizia atacată, justifică înființarea acestei rețele.

34.

În conformitate cu capitolul II din Regulamentul nr. 492/2011, statele membre și Comisia sunt obligate să colaboreze în vederea inițierii de studii privind ocuparea forței de muncă sau șomajul (articolul 11), să schimbe informații despre problemele și datele referitoare la libera circulație și încadrarea în muncă a lucrătorilor (articolul 12), să stabilească un mecanism de compensare a ofertelor și a cererilor de locuri de muncă (articolele 13-16) și să analizeze, cel puțin o dată pe an și în comun, rezultatele măsurilor Uniunii cu privire la ofertele și cererile de locuri de muncă (articolul 17), creându‑se în cadrul Comisiei, prin articolul 18, un Birou european de coordonare căruia îi revin toate sarcinile tehnice care incumbă Comisiei în această materie.

35.

Acest ansamblu de obligații se concretizează în mod necesar într‑un flux de informații între serviciile specializate în materie de ocupare a forței de muncă din statele membre, pe de o parte, și Comisie, pe de altă parte, care trebuie să beneficieze de un minim de organizare în vederea asigurării în mod eficient a realizării obiectivului urmărit prin capitolul II din Regulamentul nr. 492/2011, și anume punerea în contact a ofertelor și a cererilor de locuri de muncă pe întreg teritoriul Uniunii și compensarea acestora, cu alte cuvinte, în definitiv, o ameliorare a liberei circulații și a încadrării în muncă a lucrătorilor.

36.

Astfel fiind, în opinia noastră, crearea unei „rețele europene de servicii pentru ocuparea forței de muncă”, ca expresie a colaborării impuse Comisiei și statelor membre prin Regulamentul nr. 492/2011, reprezintă exercitarea unei competențe de executare specifice, în sensul articolului 291 alineatul (2) TFUE. Trebuie să se considere că acest aspect constituie consecința necesară a faptului că însuși legiuitorul a impus statelor membre și Comisiei obligația de colaborare în vederea punerii în contact și a compensării ofertelor și a cererilor de locuri de muncă, decizia atacată limitându‑se la a reglementa, în principiu, mecanismele de informare și de comunicare care permit îndeplinirea acestei obligații.

37.

Problema pe care trebuie să o soluționăm nu este, prin urmare, dacă rețeaua EURES reprezintă, prin ea însăși, rezultatul exercitării unei competențe care nu poate fi calificată ca fiind de executare, ci dacă dispozițiile concrete privind respectiva rețea care au fost contestate de Parlament respectă limitele impuse de articolul 291 TFUE.

2. Cu privire la incidența în litigiu a jurisprudenței stabilite prin Hotărârea Comisia/Parlamentul și Consiliul (C‑422/12, EU:C:2014:170)

38.

În timp ce, în cauza Comisia/Parlamentul și Consiliul, Comisia a fost cea care a ridicat problema dacă competența normativă atribuită de legiuitor Comisiei pentru adoptarea unui regulament de punere în aplicare ( 16 ) trebuia să fi fost conferită mai degrabă prin intermediul unei delegări în temeiul articolului 290 TFUE, în prezenta cauză, Parlamentul este cel care ridică problema dacă, atunci când i‑a fost conferită Comisiei o competență de executare, aceasta a acționat ultra vires, cu alte cuvinte, dacă a depășit limitele prevăzute de articolul 291 TFUE.

39.

În aceste condiții, hotărârea Curții pronunțată cu acea ocazie are, într‑o anumită măsură, o utilitate limitată pentru prezenta cauză, întrucât, în acea cauză, ceea ce prezenta importanță era, în principal, să se determine în ce cazuri trebuie să se confere Comisiei o competență delegată sau o competență de executare. Această problemă a fost soluționată de Marea Cameră în sensul că „legiuitorul Uniunii dispune de o putere de apreciere în cazul în care decide să atribuie Comisiei o competență delegată în temeiul articolului 290 alineatul (1) TFUE sau o competență de executare în temeiul articolului 291 alineatul (2) TFUE”, astfel încât „controlul jurisdicțional se limitează la erorile vădite de apreciere cu privire la aspectul dacă legiuitorul Uniunii a putut să considere în mod rezonabil că, pe de o parte, cadrul juridic pe care l‑a stabilit în ceea ce privește regimul taxelor […], trebuie, în vederea punerii sale în aplicare, doar să fie precizat, fără a fi necesare modificarea și completarea sa cu privire la elemente neesențiale, și, pe de altă parte, că dispozițiile [r]egulamentului […] referitoare la acest regim impun condiții uniforme de punere în aplicare” ( 17 ).

40.

În afară de cele menționate anterior, Curtea nu s‑a pronunțat la acel moment în mod expres cu privire la problema limitelor specifice competențelor de executare stabilite la articolul 291 TFUE, chestiune care prezintă de fapt importanță în prezenta cauză.

41.

Cu toate acestea, hotărârea Curții citată anterior conține o constatare care trebuie evidențiată. Potrivit Curții, în realitate, actul de punere în aplicare ar trebui să „precizeze conținutul unui act legislativ”, iar aceasta „pentru a asigura punerea sa în aplicare în condiții uniforme în toate statele membre” (punctul 39). În continuare, Marea Cameră, după ce a examinat circumstanțele acelei cauze, a concluzionat că din acestea „reiese că legiuitorul Uniunii a putut să considere în mod rezonabil că articolul 80 alineatul (1) din Regulamentul nr. 528/2012 nu conferă Comisiei competența de a completa elemente neesențiale ale acestui act legislativ, ci de a preciza conținutul normativ al acestuia, conform articolului 291 alineatul (2) TFUE” (punctul 52) ( 18 ).

42.

Așadar, este vorba despre „precizarea conținutului unui act legislativ” în termeni care ar putea fi diferiți de cei utilizați la articolul 290 alineatul (1) TFUE, atunci când se face referire la „completarea elementelor neesențiale ale actului legislativ”. În opinia noastră, această afirmație a Marii Camere este extrem de revelatoare, în sensul că se recunoaște o chestiune care este, altminteri, foarte dificil de negat, și anume, faptul că există un element normativ – în sensul material al termenului – în orice activitate oficială de punere în aplicare. Prin urmare, problema constă în a determina care este limita dintre cele două realități.

43.

În această etapă se impune examinarea fiecărei obiecțiuni concrete formulate de Parlament, întrucât considerațiile de principiu care se pot face în abstract cu privire la conținutul și la întinderea competenței de executare capătă sens cu adevărat doar dacă sunt analizate în concret, într‑un caz specific.

3. Articolul 2 literele (b) și (d) din decizia atacată

44.

Această dispoziție prevede că, „[î]n beneficiul persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă, lucrătorilor și angajatorilor, EURES promovează, după caz, în cooperare cu alte servicii sau rețele europene: […] (b) compensarea și plasarea la nivel transnațional, interregional și transfrontalier prin schimbul de locuri de muncă vacante și de cereri de locuri de muncă, precum și participarea la activități de mobilitate specifice la nivelul UE; […] (d) elaborarea de măsuri pentru promovarea și facilitarea mobilității lucrătorilor tineri”.

a) Argumentele părților

45.

Parlamentul contestă articolul 2 literele (b) și (d), întrucât prin acesta se acordă lucrătorilor tineri un tratament preferențial care, în opinia sa, nu este prevăzut în actul de bază, act care nici nu ar conferi Comisiei competența de a stabili modalitatea de funcționare a mecanismului de compensare. Pe de altă parte, Parlamentul subliniază că noțiunea „activități de mobilitate specifice” a fost folosită pentru prima dată la nivel legislativ în propunerea de regulament PSIS, care, la articolul 20, ar confirma că respectivele activități completează Regulamentul nr. 492/2011 în sensul articolului 290 TFUE.

46.

Comisia răspunde, pe de o parte, că articolul 2 litera (d) din decizia atacată nu extinde obligațiile deja prevăzute la articolele 13-16 din Regulamentul nr. 492/2011 și nici nu completează cadrul normativ al regulamentului, ci se limitează doar la a asigura coordonarea politicilor pe care statele membre le pun deja în aplicare la nivel național, evidențiind rolul pe care poate să îl aibă EURES în ceea ce privește susținerea posibilităților economice ale tinerilor, în măsura în care Comisia sau statele membre efectuează operațiuni care, în contextul rețelei EURES, au vocația să vizeze acest grup.

47.

În ceea ce privește programele de mobilitate specifice la care se referă articolul 2 litera (b) din decizia atacată, ele ar face parte de asemenea din domeniul de aplicare al colaborării în cadrul rețelei EURES, întrucât Comisia apreciază că acestea nu ar reprezenta decât o metodă suplimentară de a răspunde nevoilor persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă sau ale întreprinderilor care caută forță de muncă calificată în străinătate. În plus, menționarea acestor programe în propunerea de regulament PSIS ar implica doar un sprijin financiar pentru acest tip de activități și nu ar avea niciun impact asupra naturii și a întinderii competențelor exercitate de Comisie cu prilejul adoptării deciziei atacate.

b) Analiză

48.

În opinia noastră, nu există nicio îndoială că funcția de promovare a „compensării și a plasării la nivel transnațional, interregional și transfrontalier prin schimbul de locuri de muncă vacante și de cereri de locuri de muncă” corespunde întru totul deciziei legiuitorului de a crea un sistem de comunicare și de compensare a ofertelor și a cererilor de locuri de muncă în cadrul Uniunii. Mai mult, această dispoziție a articolului 2 litera (b) din decizia atacată presupune îndeplinirea strictă a tuturor obligațiilor impuse Comisiei în capitolul II din Regulamentul nr. 492/2011.

49.

Apreciem că Parlamentul nu contestă aspectele anterioare, obiecțiunea sa referindu‑se mai degrabă la faptul că dispoziția în cauză face trimitere la „participarea la activități de mobilitate specifice la nivelul UE”. Această precizare este reluată la articolul 4 alineatul (3) litera (a) punctul 5 din aceeași decizie atacată și presupune, în opinia Parlamentului, posibilitatea Comisiei de a efectua o alegere politică prin care să orienteze activitatea rețelei în beneficiul unor categorii determinate de lucrători. De altfel, articolul 2 litera (d) din decizia atacată ar fi operat deja această alegere în beneficiul lucrătorilor tineri.

50.

În opinia noastră, Parlamentul susține în mod corect că nu revine Comisiei sarcina ca, atunci când exercită o competență de executare precum cea conferită prin articolul 38 din Regulamentul nr. 492/2011, să orienteze activitatea rețelei EURES în beneficiul unor categorii specifice de lucrători, pentru simplul motiv că Regulamentul nr. 492/2011 nu a identificat nicio asemenea categorie, iar favorizarea unui grup determinat de lucrători constituie o alegere politică ce se poate concretiza doar în contextul exercitării competenței legislative ( 19 ) sau, după caz, printr‑o delegare corespunzătoare de către legiuitor în acest sens.

51.

Or, faptul că articolul 2 litera (b) din decizia atacată prevede că EURES promovează „participarea la activități de mobilitate specifice la nivelul UE” nu implică, în realitate, competența rețelei EURES de a stabili sau de a defini respectivele activități, ci doar de a promova participarea în cadrul acelor activități care, eventual, pot fi stabilite. Astfel, dispoziția se referă la „activitățile” de mobilitate specifice și, prin urmare, în realitate, se întemeiază pe existența unor activități în privința cărora prevede doar că, în cazul în care există, participarea în cadrul lor trebuie să fie promovată de EURES.

52.

În ceea ce privește, în special, „elaborarea de măsuri pentru promovarea și facilitarea mobilității lucrătorilor tineri” [articolul 2 litera (d) din decizia atacată], trebuie avut în vedere că, în cuprinsul acestei dispoziții, activitatea respectivă este prezentată ca obiect al unei obligații de promovare. Astfel, articolul 2 litera (d) din decizia atacată prevede că „EURES promovează […] elaborarea de măsuri pentru promovarea și facilitarea mobilității lucrătorilor tineri”. Așadar, este vorba despre o obligație de promovare a măsurilor de promovare. În opinia noastră și în temeiul considerentelor anterioare asupra articolului 2 litera (b), decizia atacată nu reprezintă cadrul normativ relevant pentru a dispune orientarea activității rețelei EURES în beneficiul unei categorii specifice de lucrători și, prin urmare, nici în beneficiul lucrătorilor tineri.

53.

Or, în măsura în care statele membre desfășoară, la nivel național, activități specifice de promovare a mobilității lucrătorilor tineri, nimic nu împiedică – ci dimpotrivă – ca astfel de activități să constituie obiectul coordonării prin intermediul rețelei EURES. În acest context, a impune ca această rețea să fie obligată să promoveze „elaborarea de măsuri pentru promovarea și facilitarea mobilității lucrătorilor tineri” înseamnă a prevedea ca rețeaua să fie obligată să promoveze astfel de politici naționale. Prin urmare, astfel cum am precizat anterior, EURES nu are competența să stabilească sau să definească aceste politici, ci doar să promoveze dezvoltarea lor, în cazul în care acestea există deja. În definitiv, este vorba despre o activitate atât de lipsită de caracter politic sau normativ real încât în niciun caz nu poate constitui un instrument pentru concretizarea unei alegeri politice.

54.

În aceste condiții, apreciem că obiecțiunea Parlamentului nu trebuie admisă.

4. Articolul 3 litera (c) din decizia atacată

55.

În temeiul articolului 3 litera (c), „EURES include următoarele categorii: […] (c) partenerii EURES, în conformitate cu articolul 15 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 492/2011. Partenerii EURES sunt desemnați de membrul EURES respectiv și pot include prestatorii de servicii publici sau privați care își desfășoară activitatea în domeniul plasării și ocupării forței de muncă relevant, precum și sindicatele și organizațiile patronale. Pentru a se califica, un partener EURES trebuie să se angajeze să îndeplinească rolurile și responsabilitățile prevăzute la articolul 7”.

a) Argumentele părților

56.

Parlamentul contestă această dispoziție deoarece permite entităților private accesul la rețeaua EURES, în condițiile în care actul de bază prevede că este aplicabil doar entităților din sectorul public. Parlamentul reiterează că propunerea de regulament PSIS menționată ar confirma că nu este vorba despre o decizie de punere în aplicare în sensul articolului 291 TFUE, ci de o alegere politică. Astfel ar rezulta din conținutul articolului 21 din propunerea de regulament PSIS, care ar prevedea în mod explicit accesul organismelor private la EURES.

57.

Comisia susține că, în temeiul articolului 11 alineatul (2) din Regulamentul nr. 492/2011, doar statele membre au competența de a stabili serviciile specializate de ocupare a forței de muncă care au sarcina de a coopera la nivel național în vederea atingerii obiectivelor prevăzute în capitolul II din Regulamentul nr. 492/2011. Referirea la prestatorii de servicii privați nu ar completa cadrul normativ prestabilit prin regulament, întrucât s‑ar limita la actualizarea clasificării prestatorilor de servicii EURES potrivit realității deja existente la nivel național, în special ca urmare a Hotărârii Job Centre ( 20 ). Decizia atacată nu ar permite sectorului privat accesul la rețeaua EURES decât în măsura în care statele membre ar permite deja acest lucru, cu scopul de a menține funcționalitatea rețelei.

58.

În memoriul în replică, Parlamentul susține cu privire la acest aspect că din documentele care însoțesc propunerea de regulament PSIS reiese că Comisia a analizat opțiunile posibile în lumina Hotărârii Job Center (EU:C:1997:603). Opțiunea respectivă s‑ar reflecta în considerentul (7) și în articolul 3 din decizia atacată, Parlamentul concluzionând că o „actualizare” a unui act legislativ care implică o modificare a acestuia ca urmare a unei hotărâri poate fi efectuată doar de către legiuitor.

59.

În memoriul în duplică, Comisia se opune celor expuse anterior invocând că, deși Regulamentul nr. 492/2011 nu se referă la sectorul privat, acesta nu prevede nici că prestatorii serviciilor în cauză trebuie să fie entități publice.

b) Analiză

60.

Întreg articolul 3 din decizia atacată respectă Regulamentul nr. 492/2011, cu excepția alineatului care prevede că partenerii EURES „pot include prestatorii de servicii […] privați”. Astfel, Regulamentul nr. 492/2011 se referă în toate situațiile la serviciile publice. Desigur, după cum susține Comisia, regulamentul nu prevede în mod expres că este vorba doar despre serviciile publice. Cu toate acestea, chiar dacă în acest mod ar putea rezulta că regulamentul permite și includerea serviciilor private, concretizarea acestei posibilități presupune o alegere de natură politică ce nu poate face parte dintr‑o decizie exclusiv de punere în aplicare cum se pretinde că este decizia atacată.

61.

Totuși, astfel cum se arată în considerentul (7) al deciziei atacate, faptul că au fost eliminate monopolurile în domeniul furnizorilor de servicii de ocupare a forței de muncă ne‑ar putea conduce la ideea că, în realitate, tăcerea Regulamentului nr. 492/2011 în ceea ce privește serviciile private nu poate fi interpretată drept o excludere a acestora, ci, dimpotrivă, drept o obligație de a le considera incluse.

62.

Or, astfel cum arată Parlamentul, eliminarea monopolului nu înseamnă în mod obligatoriu că legiuitorul nu poate opta pentru includerea mecanismelor de contact și de compensare în cadrul colaborării directe dintre serviciile centrale și regionale de ocupare a forței de muncă, așa cum se arată în considerentul (8) al Regulamentului nr. 492/2011. Faptul că serviciile de ocupare a forței de muncă nu mai pot avea doar caracter public nu presupune faptul că statele membre nu pot configura rețeaua EURES ca un mijloc de colaborare de natură preponderent publică.

63.

Cu toate acestea, posibilitatea existenței unor servicii private de ocupare a forței de muncă permite statelor membre să le desemneze drept „servicii specializate” în scopul îndeplinirii atribuțiilor menționate în capitolul II din Regulamentul nr. 492/2011. Opțiunea cu privire la aceasta aparține, și ea, statelor membre, în mod absolut independent de prevederile articolului 3 litera (c) din decizia atacată, care, în acest sens, nu constituie cadrul normativ în temeiul căruia statele membre adoptă decizia de a desemna drept serviciu specializat un serviciu privat, ci doar o expresie a faptului că EURES nu va exclude un serviciu privat dacă statul membru decide să îl includă în rețea.

64.

O dată în plus, dispoziția în cauză poate fi interpretată în sensul că decizia atacată nu formalizează o decizie cu conținut politic adoptată de Comisie, ci constituie mijlocul care permite asigurarea eficacității deciziei politice care revine statelor membre.

65.

În consecință, în opinia noastră, această obiecțiune nu poate fi admisă.

5. Articolul 4 alineatul (3) litera (b) din decizia atacată

66.

Litera (b) a articolului (4) alineatul (3) din decizia atacată încredințează Biroului european de coordonare „analiza mobilității geografice și profesionale, în lumina realizării echilibrului dintre cererea și oferta de locuri de muncă, precum și a dezvoltării unei abordări generale a mobilității, în conformitate cu Strategia europeană privind ocuparea forței de muncă”.

a) Argumentele părților

67.

Parlamentul contestă această dispoziție întrucât consideră că elaborarea unor „orientări generale privind mobilitatea” se extinde dincolo de marja de apreciere pe care o are la dispoziție Comisia, în temeiul articolului 291 TFUE, pentru punerea în aplicare a Regulamentului nr. 492/2011. În opinia sa, din articolele 18 și 19 din acest regulament rezultă că Biroul european de coordonare are o sarcină eminamente practică ce nu necesită adoptarea unor orientări generale care, prin însăși natura lor, nu ar putea să nu implice opțiuni politice.

68.

Referitor la această obiecțiune, Comisia susține că activitățile menționate în dispoziția atacată se înscriu în cadrul funcțiilor atribuite Biroului european de coordonare în temeiul articolului 18 din Regulamentul nr. 492/2011, prin care i se impune drept „misiune generală” promovarea compensării ofertelor și cererilor de locuri de muncă la nivelul Uniunii. Un element al acestei „misiuni generale” ar fi îndeplinirea tuturor sarcinilor tehnice care revin Comisiei. În temeiul acestei „misiuni generale”, legiuitorul ar fi prevăzut la articolul 19 din Regulamentul nr. 492/2011 o listă neexhaustivă de sarcini care ar reveni Biroului european de coordonare. Activitățile enumerate în dispoziția atacată ar contribui la misiunea generală prevăzută la articolul 18 primul paragraf și la coordonarea operațiunilor practice menționate la articolul 19 alineatul (1) litera (a), ambele din Regulamentul nr. 492/2011. În plus, analiza mobilității geografice și profesionale ar constitui un element necesar pentru pregătirea și sprijinirea sarcinii care revine Comisiei în temeiul articolelor 12 și 17 din același regulament.

b) Analiză

69.

Obiecțiunea Parlamentului nu se extinde asupra întregului conținut al articolului 4 alineatul (3) litera (b), ci se limitează doar la acea parte a dispoziției în care se face referire la „dezvoltarea unei abordări generale a mobilității, în conformitate cu Strategia europeană privind ocuparea forței de muncă”. Desigur, la punctul 27 din memoriul său în replică, Parlamentul susține că articolul 4 alineatul (3) ar putea fi contestat în integralitate, sub aspectul validității sale, din motive de formă, întrucât, prin stabilirea unui set de reguli abstracte, acesta completează de fapt conținutul articolelor 18 și 19 din Regulamentul nr. 492/2011, depășind astfel limitele competenței de executare prevăzute la articolul 291 TFUE.

70.

Cu toate acestea, în ceea ce privește conținutul acestei dispoziții, Parlamentul susține în continuare că nu contestă sarcinile încredințate biroului prin articolul 4 alineatul (3) litera (a) punctele 1-4, admițând că este vorba despre activități cu caracter tehnic și practic, astfel încât preferă să își „îndrepte acțiunea” ( 21 ) împotriva literei (b) a alineatului respectiv, mai precis asupra părții din aceasta referitoare la „dezvoltarea unei abordări generale a mobilității, în conformitate cu Strategia europeană privind ocuparea forței de muncă”.

71.

Împărtășim opinia Comisiei conform căreia această abordare poate fi oarecum confuză ( 22 ), dar apreciem că ceea ce contează în cele din urmă este că Parlamentul, admițând caracterul tehnic al sarcinilor menționate la litera (a) punctele 1-4, recunoaște că eventualul caracter abstract pe care l‑ar putea prezenta acestea nu este de tipul acelora care nu pot fi concretizate decât prin decizii care implică o alegere de natură politică. Menționăm că însuși caracterul tehnic exclude posibilitatea existenței unei marje de apreciere, care nu ar avea legătură cu exercitarea unei competențe de executare. În acest sens, nu se poate afirma despre aceste sarcini că sunt „abstracte”.

72.

În plus, este relevant de asemenea că cererea introductivă nu conține nicio referire la sarcina atribuită biroului prin articolul 4 alineatul (3) litera (c), motiv pentru care apreciem că nu se impune formularea de aprecieri cu privire la posibila lipsă de validitate a acestuia.

73.

În sfârșit, sarcina prevăzută la litera (a) punctul 5 nu a fost atacată expres în această parte a cererii introductive, deși s‑a făcut referire la această dispoziție în mod tangențial, cu ocazia motivării obiecțiunii privind articolului 2 literele (b) și (d), astfel că facem trimitere la considerentele expuse cu ocazia examinării validității articolului respectiv.

74.

Având în vedere obiectul acestei obiecțiuni, împărtășim opinia Parlamentului conform căreia activitatea de dezvoltare a unei abordări generale a mobilității cuprinde un element „decizional”, care nu este compatibil cu caracterul de executare al competenței atribuite Comisiei prin articolul 38 din Regulamentul nr. 492/2011.

75.

Articolul 18 din Regulamentul nr. 492/2011 prevede că Biroul european de coordonare „are ca misiune generală favorizarea […] punerii în contact și a compensării ofertelor și cererilor de locuri de muncă”, „răspunzând, în special, de toate aspectele tehnice din acest domeniu care sunt atribuite Comisiei”. La rândul său, articolul 19 din regulament însărcinează biroul, „în special”, cu „(a) coordonarea operațiunilor practice necesare pentru punerea în contact și compensarea cererilor și ofertelor de locuri de muncă […] și de analiza circulației lucrătorilor care rezultă din aceasta; (b) contribuirea […] la punerea în practică, la nivel administrativ și tehnic, a metodelor comune de acțiune; (c) punerea în contact, atunci când apare o nevoie specifică și cu acordul serviciilor specializate, a ofertelor și cererilor de locuri de muncă, a căror compensare va fi realizată de aceste servicii”.

76.

În opinia noastră, toate acestea reprezintă sarcini cu caracter eminamente tehnic și practic, a căror îndeplinire nu presupune exercitarea niciunei puteri de apreciere politice discreționare și, în consecință, nu implică posibilitatea de a opta între mai multe alternative în ceea ce le privește.

77.

Dimpotrivă, „dezvoltarea unei abordări generale a mobilității, în conformitate cu Strategia europeană privind ocuparea forței de muncă” presupune o creștere a calității activităților încredințate biroului. Concret, aceasta presupune participarea activă a biroului la dezvoltarea unei politici privind mobilitatea. Această politică este influențată, în liniile sale generale, de Strategia europeană privind ocuparea forței de muncă, dar influența se va manifesta numai în ceea ce privește liniile sale generale, așa cum trebuie să fie în cazul unor orientări de această natură, astfel că marja de apreciere de care dispune biroul în acest context nu este deloc neglijabilă, motiv pentru care, sub acest aspect, Comisia a mers dincolo de „a preciza conținutul normativ” al actului legislativ, potrivit termenilor utilizați la punctele 39 și 52 din Hotărârea Comisia/Parlamentul și Consiliul, citată anterior.

78.

Biroul european de coordonare, ca urmare a exercitării sarcinilor tehnice atribuite acestuia prin Regulamentul nr. 492/2011 și, în mod consecutiv, prin decizia atacată, trebuie să fie în măsură să furnizeze actorilor politici informațiile necesare pentru a le oferi posibilitatea de a elabora strategii politice privind mobilitatea lucrătorilor în cadrul Uniunii, dar nu poate să depășească această funcție de instrument de sprijin și să se transforme în autor sau în colaborator activ în cadrul elaborării acestor politici.

79.

În consecință, apreciem că acțiunea trebuie admisă sub acest aspect.

6. Articolul 7 alineatele (2) și (3) din decizia atacată

80.

Articolul 7 din decizia atacată definește serviciile pe care trebuie să le furnizeze rețeaua EURES. Conform alineatului (2) al aceluiași articol, „[m]ai multe detalii despre aceste servicii sunt prevăzute în catalogul serviciilor EURES, care face parte din Carta EURES, astfel cum se prevede la articolul 10” din decizia atacată. La rândul său, articolul 7 alineatul (3) se referă la două tipuri de servicii: pe de o parte, serviciile universale, iar, pe de altă parte, „serviciile complementare[, care] nu sunt obligatorii în sensul capitolului II din Regulamentul […] nr. 492/2011, dar satisfac necesități importante ale pieței forței de muncă”.

a) Argumentele părților

81.

Parlamentul susține, pe de o parte, că, prin referirea la descrierea detaliată a serviciilor cuprinsă în catalogul serviciilor EURES, articolul 7 alineatul (2) nu asigură pe deplin punerea în aplicare a Regulamentului nr. 492/2011. Pe de altă parte, reclamantul susține că această dispoziție recunoaște că serviciile complementare nu fac obiectul Regulamentului nr. 492/2011, care se referă doar la serviciile universale. În orice caz, chiar dacă Regulamentul nr. 492/2011 ar conține prevederi referitoare la serviciile complementare, Parlamentul atrage atenția că regulamentul nu face distincție între diferitele servicii în funcție de caracterul lor obligatoriu sau neobligatoriu, în timp ce din articolul 6 alineatul (5) din decizia atacată reiese că serviciile complementare neobligatorii nu produc niciun fel de efecte juridice ( 23 ).

82.

În ceea ce privește noțiunea „servicii complementare”, Comisia susține că aceasta se înscrie în domeniul în aplicare al cooperării în rețea dintre Comisie și serviciile de ocupare a forței de muncă din cadrul statelor membre, prevăzută la articolele 11-13 din Regulamentul nr. 492/2011. În acest sens, Comisia subliniază că, în conformitate cu articolul 15 alineatul (1) din regulament, lista serviciilor oferite la nivel național este foarte cuprinzătoare și poate varia în funcție de necesități, neexistând niciun impediment ca, în măsura în care sunt disponibile la nivel național, ele să facă și obiectul cooperării prin care se realizează o acțiune comună, în sensul articolului 11 alineatul (1) din același regulament. Pe de altă parte, prin referirea la aceste servicii s‑ar asigura punerea în aplicare coordonată și uniformă a obiectivelor de cooperare între statele membre, cu scopul de a răspunde la nevoile angajatorilor și ale angajaților, precum și menținerea funcționalității EURES, astfel cum prevede Regulamentul nr. 492/2011.

83.

Parlamentul răspunde Comisiei subliniind că articolul 15 alineatul (1) punctul (b) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 492/2011 începe cu expresia „dacă este necesar”. Argumentul Comisiei nu ar avea niciun efect asupra serviciilor care nu sunt furnizate de autoritățile „în a căror competență teritorială se află regiuni limitrofe a două sau mai multe state membre”. Cu toate acestea, dispoziția atacată nu s‑ar limita la ipoteza vizată de această prevedere, ci, dimpotrivă, articolul 7 este formulat în termeni abstracți. În plus, decizia atacată prevede că toți partenerii EURES, fără excepție, trebuie să indice „care sunt serviciile din catalogul serviciilor EURES pe care le oferă” [articolul 6 alineatul (3) și articolul 10 alineatul (2) litera (a)] și să se asigure că „cererile de furnizare a serviciului respectiv [un serviciu complementar inclus în catalogul serviciilor EURES] sunt transferate către alți parteneri EURES care oferă acest serviciu” [articolul 6 alineatul (5)]. Prin urmare, nu ar fi vorba despre necesitatea de a asigura punerea în aplicare a rețelei EURES în ansamblul său.

84.

În memoriul în duplică, Comisia se opune celor expuse anterior insistând asupra faptului că noțiunea „servicii complementare” nu completează cu nimic cadrul Regulamentului nr. 492/2011, în care aceasta se înscrie, menționând că Parlamentul își întemeiază obiecțiunea doar pe faptul că dispoziția este formulată în termeni abstracți, fără să precizeze însă de ce această circumstanță exclude prin ea însăși faptul că dispoziția poate asigura condițiile uniforme de punere în aplicare la care se referă articolul 291 TFUE.

b) Analiză

85.

Parlamentul denunță, pe de o parte, faptul că dispoziția atacată nu prevede în detaliu toate serviciile rețelei EURES, făcând trimitere în acest scop la viitoarea Cartă EURES. Pe de altă parte, acesta reproșează și faptul că decizia atacată se referă la un tip de servicii, cele complementare, care nu sunt prevăzute în Regulamentul nr. 492/2011.

86.

În ceea ce privește prima obiecțiune, apreciem că aceasta trebuie examinată cu ocazia analizării articolului 10 din decizia atacată, care a fost de asemenea contestat și care se referă la Carta EURES.

87.

În ceea ce privește referirea la serviciile complementare, apreciem că decisiv este faptul că, după cum se menționează în dispoziția atacată, serviciile respective „nu sunt obligatorii în sensul capitolului II din Regulamentul […] nr. 492/2011”. Astfel, decizia atacată nu impune crearea de servicii complementare. La rândul său, Regulamentul nr. 492/201 prevede acest tip de servicii la articolul 15 alineatul (1) litera (b), considerându‑le o alternativă în cazul în care este necesar ca serviciile în a căror competență teritorială se află regiunile limitrofe să înființeze structuri de cooperare și de asistență cu scopul de a oferi anumite informații și de a permite coordonarea măsurilor privind mobilitatea. În afară de această posibilitate – supusă condiției de a fi necesară –, Regulamentul nr. 492/2011 nu impune statelor membre nicio obligație în ceea ce privește crearea de servicii complementare.

88.

Dacă statele membre decid totuși să se doteze cu asemenea servicii, apreciem ca fiind evident faptul că, în cadrul misiunii de adoptare a „măsurilor de punere în aplicare necesare în vederea aplicării” Regulamentului nr. 492/2011, conform articolului 38 din acest regulament, decizia atacată prevede includerea acestora în catalogul de servicii puse în comun pe tot teritoriul Uniunii prin intermediul rețelei EURES.

89.

Astfel, pentru a îndeplini mai eficient obiectivul corelării și al compensării ofertelor și cererilor de locuri de muncă, urmărit prin dispozițiile capitolului II din Regulamentul nr. 492/2011, este esențial ca rețeaua prin intermediul căreia pot fi cunoscute și compensate respectivele oferte și cereri să fie alimentată cu toate informațiile de care dispun diferitele servicii naționale. În cazul în care, în plus față de serviciile universale, acestea dispun – ca urmare a deciziei statului membru respectiv – și de servicii suplimentare, nu ar avea niciun sens ca, din cauza faptului că reprezintă servicii nereglementate de Regulamentul nr. 492/2011, acestea să nu fie integrate în structura unei rețele care, în caz contrar, ar fi afectată de o lipsă de informații care ar conduce la împiedicarea realizării obiectivului principal al Regulamentului nr. 492/2011.

90.

Prin urmare, întrucât decizia atacată nu impune crearea de servicii complementare, ci se referă doar la integrarea în rețea a serviciilor deja existente, apreciem că Comisia nu a acționat ultra vires, astfel cum susține Parlamentul.

91.

Desigur, articolul 6 alineatul (5) din decizia atacată prevede că partenerii EURES care nu furnizează un anumit serviciu complementar se asigură că cererile de furnizare a serviciului respectiv sunt transferate către alți parteneri EURES care oferă acel serviciu. Parlamentul consideră că astfel se conferă serviciilor complementare eficacitate juridică, chiar dacă decizia atacată le califică drept neobligatorii. În acest sens, trebuie menționat, pe de o parte, că articolul 6 alineatul (5) confirmă în mod corect faptul că decizia atacată nu impune crearea de servicii complementare, deoarece prevede doar că partenerul care nu dispune de aceste servicii trebuie să transfere cererile primite în acest sens altor parteneri care le furnizează respectivele servicii. Pe de altă parte, eficacitatea juridică la care face referire Parlamentul este limitată exact la această obligație de transfer a cererilor care nu pot fi satisfăcute de partenerul care nu oferă servicii complementare. În opinia noastră, este vorba despre o eficacitate juridică minimă, care, în orice caz, se poate întemeia pe obligația generală de transfer al informațiilor, care reiese din ansamblul capitolului II din Regulamentul nr. 492/2011.

92.

Așadar, în opinia noastră, acțiunea nu poate fi admisă sub acest aspect.

7. Articolul 8 din decizia atacată

93.

Articolul 8 din decizia atacată prevede înființarea Consiliului de administrație EURES, alcătuit din câte un reprezentant al fiecărui stat membru. Consiliul respectiv definește metodele interne de lucru, adoptă propriul regulamentul de procedură, se întrunește de două ori pe an și își emite avizele cu majoritate simplă. Consiliul de administrație are un președinte și un secretar. În particular, conform alineatului (7), „Comisia consultă Consiliul de administrație EURES cu privire la problemele referitoare la planificarea strategică, dezvoltarea, punerea în aplicare, monitorizarea și evaluarea serviciilor și activităților menționate în prezenta decizie, inclusiv: (a) Carta EURES, în conformitate cu articolul 10; (b) strategiile, obiectivele operaționale și programele de lucru pentru rețeaua EURES; […]”.

a) Argumentele părților

94.

Parlamentul susține că dispoziția în cauză instituie o structură „cvasicomitologică”, în condițiile în care articolul 38 din Regulamentul nr. 492/2011 prevede doar că Comisia „acționează în strânsă colaborare cu administrațiile publice centrale din statele membre”, fără a‑i conferi competența de a crea un nou cadru procedural, instituționalizat, în vederea punerii în aplicare a acestei măsuri. Astfel, Parlamentul se întreabă dacă, în principiu, printr‑un act de punere în aplicare se poate crea un cadru instituțional prin care să se instituie condiții privind procedura care trebuie urmată pentru adoptarea altor acte, chiar și în ipoteza în care acestea din urmă ar fi acte de punere în aplicare stricto sensu.

95.

În plus, Parlamentul arată că una dintre problemele cu privire la care ar trebui consultat Consiliul de administrație se referă la elemente care, în opinia sa, nu sunt nici punctuale, nici de natură strict tehnică, ci care completează actul legislativ. Chiar dacă, în termeni ipotetici, s‑ar porni de la premisa că Carta EURES conține măsuri care presupun acte de punere în aplicare pe care Comisia le‑ar putea adopta în temeiul articolului 38 din Regulamentul nr. 492/2011, Parlamentul susține, în memoriul în replică, faptul că, prin prevederea referitoare la consultarea Consiliului de administrație EURES, articolul 10 alineatul (1) din decizia atacată ar adăuga o nouă condiție de natură procedurală pentru adoptarea acestor măsuri, care nu ar reieși din articolul 38 menționat. Mai mult, s‑ar produce o suprapunere potențială între competențele Comitetului consultativ și cele ale Comitetului tehnic, menționate la articolele 21 și 29 din Regulamentul nr. 492/2011, pe de o parte, și competențele Consiliului de administrație EURES, pe de altă parte. Parlamentul consideră că legiuitorul a înființat deja organismele care trebuie să asiste Comisia în ceea ce privește implementarea politicii privind regulamentul, Comisia neavând competența de a completa cadrul instituțional stabilit prin regulamentul menționat.

96.

În opinia Comisiei, Consiliul de administrație EURES, în calitatea sa de „Birou european de coordonare”, ar pune la dispoziția Comisiei orientări, contribuind la realizarea sarcinilor executive atribuite Comisiei în vederea asigurării punerii în aplicare uniforme a dispozițiilor Regulamentului nr. 492/2011. Comisia susține că nu ar fi vorba despre o structură comitologică, deoarece scopul său nu este de a asigura controlul statelor membre asupra competențelor de executare ale Comisiei. În schimb, acesta ar fi un organism funcțional și instrumental în raport cu competențele de executare ale Comisiei, pe care a decis să le valorifice, în contextul prerogativelor sale, în vederea asigurării dezvoltării acțiunilor necesare pentru punerea în aplicare a obiectivelor stabilite prin Regulamentul nr. 492/2011.

97.

În memoriul în duplică, Comisia adaugă că Consiliul de administrație EURES este însărcinat să o asiste în promovarea în general a evoluției EURES, în timp ce Comitetul tehnic prevăzut la articolul 29 din Regulamentul nr. 492/2011 este responsabil cu aspectele tehnice referitoare la libera circulație și la încadrarea în muncă a lucrătorilor în general.

b) Analiză

98.

Astfel cum am arătat la punctele 33-36, rețeaua EURES reprezintă expresia sistemului de flux informațional pe care Regulamentul nr. 492/2011 urmărește să îl genereze între serviciile specializate de ocupare a forței de muncă din statele membre și între acestea și Comisie pentru a facilita compensarea ofertelor și a cererilor de locuri de muncă în vederea asigurării liberei circulații a lucrătorilor în cadrul Uniunii.

99.

În opinia noastră, această instituționalizare trebuie realizată prin intermediul organismelor și al instituțiilor deja înființate prin Regulamentul nr. 492/2011 și trebuie să se concretizeze de aceea prin crearea unei structuri de relaționare și de comunicare între toate acestea. Noțiunea „rețea” reprezintă, în esență, expresia acestei componente relaționale a sistemului EURES, deoarece prin ea se urmărește realizarea, la nivel practic, a „colaborării dintre statele membre și dintre acestea și Comisie” și a punerii în aplicare a „mecanismului de compensare”, care fac obiectul secțiunilor care alcătuiesc capitolul II din Regulamentul nr. 492/2011.

100.

Chiar Regulamentul nr. 492/2011 a stabilit care sunt participanții la mecanismul de compensare și organismele prin intermediul cărora trebuie realizată colaborarea dintre statele membre și dintre acestea și Comisie, și anume serviciile naționale specializate și Biroul european de coordonare.

101.

În aceste condiții, competența de executare atribuită Comisiei prin articolul 38 din Regulamentul nr. 492/2011 nu se poate extinde în asemenea măsură încât să cuprindă competența de a înființa noi organisme alături de cele deja menționate sau create de legiuitor, deoarece astfel s‑ar depăși limitele în care trebuie exercitată competența de executare și în special competența privind „precizarea conținutului normativ” al unui act legislativ, conform punctului 52 din Hotărârea Comisia/Parlamentul și Consiliul, citată anterior. Cu alte cuvinte, Regulamentul nr. 492/2011 este cel care a stabilit organismele și instituțiile care trebuie să participe la sistemul de comunicare și de compensare a ofertelor și a cererilor de locuri de muncă în cadrul Uniunii, Comisiei revenindu‑i sarcina de a stabili și de a organiza, în exercitarea competenței sale de executare, relația dintre aceste organisme și instituții, conducând astfel la crearea unei rețele în care toate acestea sunt interconectate în mod efectiv.

102.

În contextul Regulamentului nr. 492/2011 și în conformitate cu articolul 38 din acesta, „măsurile de punere în aplicare” a dispozițiilor sale, pe care Comisia este obligată să le adopte, trebuie să se refere, de exemplu, la specificarea conținutului rolurilor și al responsabilităților organismelor stabilite prin regulament, astfel cum este cazul Biroului european de coordonare, înființat prin articolul 18 din Regulamentul nr. 492/2011 și ale cărui roluri sunt definite la articolul 19 din același regulament și concretizate în cuprinsul articolului 4 din decizia atacată. Sau ar putea avea ca obiect delimitarea rolurilor și a responsabilităților serviciilor naționale specializate care, conform regulamentului, trebuie să asigure colaborarea dintre statele membre și dintre acestea și Comisie, astfel cum prevede articolul 5 din decizia atacată. Sau, în sfârșit, ar putea să prevadă crearea unui catalog de servicii oferite de rețea, potrivit articolului 7 din decizia atacată.

103.

Cu toate acestea, competența de executare nu constituie un temei suficient pentru crearea unui nou organism care să fie însărcinat cu exercitarea aceluiași gen de roluri esențiale precum cele atribuite prin regulament organismelor recunoscute ca având un rol principal în ceea ce privește punerea în contact și compensarea ofertelor și a cererilor de locuri de muncă. În definitiv, Comisia nu poate crea un echivalent funcțional al Biroului european de coordonare sau un serviciu prin care să se atribuie competențe corespunzătoare serviciilor naționale de ocupare a forței de muncă.

104.

În opinia noastră, Consiliul de administrație EURES nu corespunde acestui tip de „instituționalizare”. Acesta reprezintă mai degrabă un organism al cărui rol se limitează la acordarea de consultanță Comisiei cu privire la probleme privind exclusiv funcționarea rețelei ca sistem de relaționare și comunicare între organismele cu rol principal în cadrul acestuia.

105.

Sarcina sa, conform articolului 8 alineatul (1) din decizia atacată, este de a asista „Comisia, Biroul său european de coordonare și birourile naționale de coordonare în promovarea și supravegherea evoluției EURES” ( 24 ) și, conform alineatului (7) al aceluiași articol, de a asista Comisia „cu privire la problemele referitoare la planificarea strategică, dezvoltarea, punerea în aplicare, monitorizarea și evaluarea serviciilor și activităților menționate în prezenta decizie”, cum ar fi strategiile, obiectivele operaționale și programele de lucru pentru rețea sau rapoartele prevăzute la articolul 17 din Regulamentul nr. 492/2011.

106.

Sarcina de „promovare și supraveghere a evoluției EURES” se referă strict la funcționarea rețelei ca atare, fără a afecta organismele cu rol principal în cadrul acesteia și fără a interveni în funcționarea sistemelor lor de comunicare sau în mecanismul de compensare a ofertelor și a cererilor de locuri de muncă. În definitiv, este vorba despre garantarea faptului că sistemul în baza căruia funcționează rețeaua este utilizat în mod eficient pentru asigurarea celei mai bune relații dintre actorii acestuia.

107.

În ceea ce privește consultanța referitoare la planificarea strategică, dezvoltarea, punerea în aplicare, monitorizarea și evaluarea activităților și a serviciilor EURES, considerăm că aceasta se înscrie în același context ca promovarea și supravegherea evoluției rețelei. Astfel, apreciem că prin aceasta nu se depășesc limitele exercitării competenței de executare.

108.

Contrar susținerilor Parlamentului, considerăm că sarcinile Consiliului de administrație EURES nu se suprapun cu cele ale Comitetului tehnic sau cu cele ale Comitetului consultativ. Conform articolului 21 din Regulamentul nr. 492/2011, Comitetul consultativ sprijină Comisia „în examinarea tuturor chestiunilor care rezultă din aplicarea Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene și a măsurilor adoptate în vederea aplicării sale în ceea ce privește libera circulație și încadrarea în muncă a lucrătorilor”. La rândul său, în temeiul articolului 29 din același regulament, Comitetul tehnic sprijină Comisia „în pregătirea, promovarea și urmărirea activității și a măsurilor tehnice de aplicare a prezentului regulament și a eventualelor dispoziții suplimentare”. În opinia noastră, în ambele cazuri, sarcinile celor două comitete sunt exercitate în cadrul unui domeniu material de aplicare mai larg (Comitetul consultativ), respectiv mai specific (Comitetul tehnic), decât cel al Consiliului de administrație EURES (care se limitează la a asigura funcționarea rețelei ca atare).

109.

Pentru aceste motive, considerăm că acțiunea nu poate fi admisă în ceea ce privește articolul 8 din decizia atacată.

8. Articolul 10 din decizia atacată

110.

Articolul 10 din decizia atacată prevede:

„(1)   Comisia adoptă Carta EURES în conformitate cu procedurile prevăzute la articolul 12 alineatul (2), articolul 13 alineatul (2), articolul 19 alineatul (1), precum și la articolul 20 din Regulamentul (UE) nr. 492/2011, după consultarea Consiliului de administrație EURES instituit în temeiul articolului 8 din prezenta decizie.

(2)   Pe baza principiului conform căruia toate ofertele și cererile de locuri de muncă făcute publice de oricare dintre membrii EURES trebuie să fie accesibile pe întreg teritoriul Uniunii, Carta EURES stabilește, în special:

(a)

catalogul serviciilor EURES, care descrie serviciile universale și complementare furnizate de către membrii și partenerii EURES, inclusiv corelarea cererii și a ofertei de locuri de muncă, cum ar fi consilierea personalizată a clienților, indiferent dacă aceștia sunt persoane aflate în căutarea unui loc de muncă, lucrători sau angajatori;

[…]

(d)

obiectivele operaționale ale rețelei EURES, standardele de calitate care trebuie aplicate, precum și obligațiile care revin membrilor și partenerilor EURES, inclusiv:

[…]

(ii)

tipul de informații (de exemplu, informații privind piața muncii, informații privind condițiile de viață și de muncă, informații privind oferta și cererea de locuri de muncă, informații privind stagiile și ucenicia, măsurile de încurajare a mobilității tinerilor și a dobândirii de competențe, precum și obstacolele în calea mobilității) pe care trebuie să le furnizeze clienților lor, precum și restului rețelei, în cooperare cu alte servicii sau rețele europene relevante;

(iii)

descrierea sarcinilor și criteriile de numire a coordonatorilor naționali, a consilierilor EURES și a altor membri importanți ai personalului la nivel național;

(iv)

formarea profesională și calificările necesare pentru personalul EURES, precum și condițiile și procedurile pentru organizarea vizitelor și misiunilor reprezentanților oficiali și ale personalului specializat;

[…]

[…]”

a) Argumentele părților

111.

Parlamentul face trimitere la alineatele articolului 10 reproduse anterior pentru a ataca dispoziția respectivă întrucât aceasta prevede adoptarea, chiar de către Comisie, a „Cartei EURES”, în conformitate cu o procedură reglementată prin articolul 10, cu alte cuvinte, stabilită chiar de Comisie. În opinia reclamantului, Comisia nu se limitează la punerea în aplicare a actului și își „autoconferă” competența de a emite un nou act de punere în aplicare. Potrivit Parlamentului, prin intercalarea sa între Regulamentul nr. 492/2011 și viitoarea Cartă EURES, articolul 10 și‑ar pierde întregul caracter de dispoziție de punere în aplicare, în sensul articolului 291 TFUE. În ceea ce privește conținutul articolului 10, Parlamentul arată că acesta completează conținutul actului de bază în termeni necorespunzători pentru un act de punere în aplicare.

112.

Comisia susține că informațiile conținute în Cartă sunt doar de tipul celor definite la articolul 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 492/2011. Sarcinile și criteriile de desemnare a personalului național ar fi deja stabilite în fiecare stat membru. În ceea ce privește formarea personalului EURES, Carta s‑ar limita la cele deja prevăzute la articolul 20 din regulament. Conform redactării folosite pentru definirea acesteia, cuprinsă în articolul 10 din decizia atacată, Carta se limitează, din punctul de vedere al Comisiei, la a prevedea normele tehnice necesare pentru punerea în aplicare a articolului 12 alineatul (3) din Regulamentul nr. 492/2011. Nefiind un act obligatoriu, Carta nu ar include obligația „separată” de a furniza informații, ci doar ar face trimitere la obligațiile prevăzute deja la articolul 12 din regulament, asigurând punerea în aplicare a acestuia în mod uniform.

b) Analiză

113.

Articolul 10 din decizia atacată reprezintă, desigur, o dispoziție particulară. Acesta nu adoptă așa‑numita „Cartă EURES”, ci prevede doar că Comisia trebuie să adopte carta respectivă, indicând conținutul acesteia.

114.

În opinia noastră, acest articol din decizia atacată nu a adoptat o măsură de punere în aplicare a Regulamentului nr. 492/2011, ci s‑a limitat să anunțe o asemenea măsură. Respectarea de către Comisie a competenței de executare care i‑a fost atribuită prin articolul 38 din Regulamentul nr. 492/2011 se va putea determina numai atunci când această măsură de punere în aplicare se va fi concretizat.

115.

În aceste condiții, se poate susține că acțiunea este inadmisibilă sub acest aspect, întrucât este îndreptată împotriva unei dispoziții care în realitate nu a produs niciun efect juridic, având în vedere că, pe de o parte, aceasta nu adoptă prin ea însăși carta EURES, iar, pe de altă parte, impune Comisiei aceeași obligație reglementată deja prin articolul 38 din Regulamentul nr. 492/2011, cu alte cuvinte, obligația de a adopta o măsură de executare necesară pentru punerea în aplicare a acestui regulament. Aceasta este situația întrucât Carta EURES reprezintă efectiv o măsură necesară; în cazul în care nu ar fi fost necesară, Comisia și‑ar fi asumat o obligație de care s‑ar putea libera în mod legal.

116.

Prin urmare, articolul 10 nu produce niciun efect juridic în niciunul dintre cazuri, întrucât obligația prevăzută de acesta este fie redundantă, fie inexistentă ca urmare a faptului că este o obligație autoimpusă.

117.

Astfel, conform soluției reținute în Hotărârea Spania/Comisia ( 25 ), apreciem că este vorba despre o simplă declarație de intenție care urmează să se concretizeze în acte normative viitoare; numai acestea din urmă ar putea, dacă va fi cazul, având în vedere capacitatea lor de a produce efecte juridice, să facă obiectul unei acțiuni în fața Curții.

118.

În consecință, acțiunea trebuie respinsă ca inadmisibilă sub acest aspect.

119.

Prin raportare la această dispoziție, apreciem că trebuie respinsă ca inadmisibilă și obiecțiunea îndreptată împotriva articolului 7 alineatul (2) din decizia atacată, în ceea ce privește impunerea în sarcina Comisiei a obligației de a descrie catalogul serviciilor EURES, deoarece, procedând astfel, nu se face decât să se anunțe adoptarea unei măsuri de punere în aplicare de către Comisie, cu alte cuvinte, nu se creează o obligație diferită de cea deja impusă prin articolul 38 din Regulamentul nr. 492/2011, fiind, prin urmare, vorba despre dispoziții care nu au forță obligatorie în sine.

120.

Face excepție de la cele expuse anterior articolul 7 alineatul (3), care, conform celor menționate la punctele 87-91, are drept consecință posibilitatea de integrare în rețea a serviciilor complementare existente în statele membre.

IV – Cu privire la efectele anulării

121.

Pentru motivele expuse la punctele 25-28 și în acord cu opinia părților conform căreia este vorba despre dispoziții pe deplin separabile de conținutul deciziei atacate, apreciem că propunerea de constatare a anulării pe care intenționăm să o facem Curții se poate limita la cele două prevederi a căror lipsă de validitate am semnalat‑o.

122.

Având în vedere conținutul dispoziției a cărei anulare o propunem, apreciem că nu se impune menținerea efectelor acesteia până la intrarea în vigoare a dispoziției care este posibil să o înlocuiască.

V – Cheltuieli de judecată

123.

În conformitate cu articolul 138 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, propunem Curții să decidă ca fiecare parte să suporte propriile cheltuieli de judecată.

VI – Concluzie

124.

În temeiul considerațiilor prezentate, propunem Curții să hotărască după cum urmează:

1)

Respinge ca inadmisibile obiecțiunile referitoare la articolul 7 alineatul (2) și la articolul 10 din Decizia de punere în aplicare a Comisiei din 26 noiembrie 2012 (Decizia 2012/733/UE).

2)

Anulează articolul 4 alineatul (3) litera (b) din Decizia de punere în aplicare a Comisiei din 26 noiembrie 2012 (Decizia 2012/733/UE) în măsura în care încredințează Biroului european de coordonare sarcina referitoare la „dezvoltarea unei abordări generale a mobilității, în conformitate cu Strategia europeană privind ocuparea forței de muncă”.

3)

Respinge acțiunea cu privire la restul motivelor.

4)

Dispune ca fiecare parte să suporte propriile cheltuieli de judecată.

( 1 ) Limba originală: spaniola.

( 2 ) C‑427/12, EU:C:2014:170.

( 3 ) Decizia 2012/733 (JO L 328, p. 21). Denumită în continuare „decizia atacată”.

( 4 ) Regulamentul din 5 aprilie 2011 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Uniunii (JO L 141, p. 1).

( 5 ) Concluziile în cauza Comisia/Parlamentul European și Consiliul (C‑427/12, EU:C:2013:871).

( 6 ) Regulamentul Consiliului din 15 octombrie 1968 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității (JO L 257, p. 2, Ediție specială, 05/vol. 1, p. 11), modificat prin Regulamentul (CEE) nr. 2434/92 al Consiliului din 27 iulie 1992 (JO L 245, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 2, p. 234).

( 7 ) Decizia Comisiei din 23 decembrie 2002 de punere în aplicare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 al Consiliului cu privire la compensarea ofertelor și cererilor de locuri de muncă (JO L 5, p. 16, Ediție specială, 05/vol. 6, p. 165).

( 8 ) Hotărârea Comisia/Parlamentul European și Consiliul (EU:C:2014:170, punctul 36).

( 9 ) Idem.

( 10 ) Aspect evidențiat de avocatul general Jääskinen la punctul 49 din Concluziile prezentate în cauzele conexate Consiliul și Comisia/Stichting Natuur en Milieu și Pesticide Action Network Europe (C‑404/12 P și C‑405/12 P, EU:C:2014:309).

( 11 ) Punctul 9.

( 12 ) Condiție indispensabilă pentru anularea în parte a unui act al Uniunii, potrivit unei jurisprudențe constante. A se vedea în special Hotărârea Franța/Parlamentul European și Consiliul (C‑244/03, EU:C:2005:299, punctele 12-21).

( 13 ) În temeiul articolului 1 din decizia atacată, „pentru a îndeplini obligațiile prevăzute în capitolul II din Regulamentul (UE) nr. 492/2011, Comisia, împreună cu statele membre, instituie și pune în funcțiune o rețea europeană de servicii de ocupare a forței de muncă, denumită EURES”.

( 14 ) Este vorba despre Propunerea de regulament al Parlamentului European și al Consiliului privind Fondul social european și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1081/2006 al Consiliului [COM(2011) 607 final/2 – 2011/0268 (COD) din 14 martie 2012] și despre Propunerea de regulament al Parlamentului European și al Consiliului de instituire a unui program al Uniunii Europene pentru schimbări sociale și inovare socială (denumită în continuare „propunerea de regulament PSIS”) [COM(2011) 609 final din 6 octombrie 2011].

( 15 ) Mai exact, pentru a continua activitatea acesteia, deoarece rețeaua respectivă a fost creată prin Decizia 93/569/CEE a Comisiei din 22 octombrie 1993 privind punerea în aplicare a Regulamentului nr. 1612/68 (JO L 274, p. 32), reformată ulterior prin Decizia 2003/8/CE a Comisiei din 23 decembrie 2002.

( 16 ) În temeiul articolului 80 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 528/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 22 mai 2012 privind punerea la dispoziție pe piață și utilizarea produselor biocide (JO L 167, p. 1), Comisia adoptă un regulament de punere în aplicare care precizează taxele care se plătesc Agenției Europene pentru Produse Chimice, condițiile de plată și normele care definesc, inter alia, condițiile pentru taxele reduse.

( 17 ) Hotărârea Comisia/Parlamentul European și Consiliul (EU:C:2014:170, punctul 40).

( 18 ) Sublinierea noastră.

( 19 ) A se vedea în acest sens Hotărârea Parlamentul/Consiliul (C‑355/10, EU:C:2012:516, punctul 65).

( 20 ) C‑55/96, EU:C:1997:603.

( 21 ) Punctul 29 din memoriul în replică.

( 22 ) Punctele 20-22 din memoriul în duplică.

( 23 ) Articolul 6 alineatul (5) din decizia atacată prevede că „[u]n partener EURES care nu furnizează un anumit serviciu complementar inclus în catalogul serviciilor EURES se asigură că cererile de furnizare a serviciului respectiv sunt transferate către alți parteneri EURES care oferă acest serviciu”.

( 24 ) Sublinierea noastră.

( 25 ) C‑443/97, EU:C:2000:190, punctele 27-36.

Full & Egal Universal Law Academy