CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
MACIEJ SZPUNAR
prezentate la 9 septembrie 2014 ( 1 )
Cauza C‑282/13
T‑Mobile Austria GmbH
împotriva
Telekom‑Control‑Kommission
[cerere de decizie preliminară formulată de
Verwaltungsgerichtshof (Austria)]
„Comunicații electronice — Protecția în fața unei instanțe naționale a drepturilor care își au izvorul în ordinea juridică a Uniunii — Dreptul de a exercita o cale de atac împotriva unei decizii a unei autorități naționale de reglementare — Noțiunea de persoană «afectată» de o decizie adoptată de o autoritate națională de reglementare — Articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2002/21/CE — Transferul drepturilor de utilizare a frecvențelor — Articolul 5 alineatul (6) din Directiva 2002/20/CE”
I – Introducere
1.
Prezenta cauză oferă Curții posibilitatea de a preciza întinderea calității procesuale active în căile de atac împotriva deciziilor adoptate de către autoritățile naționale de reglementare în domeniul comunicațiilor electronice. De asemenea, aceasta oferă ocazia unei reflecții mai generale cu privire la măsura în care poate avea loc o ingerință a dreptului Uniunii în dreptul procedural al statelor membre care reglementează condițiile acțiunilor formulate împotriva deciziilor administrative.
2.
Verwaltungsgerichtshof austriac (Curtea Supremă Administrativă) a adresat o cerere privind interpretarea noțiunii de persoană „afectată” de o decizie adoptată de o autoritate națională de reglementare în sensul articolului 4 din Directiva 2002/21/CE (denumită în continuare „Directiva‑cadru”) ( 2 ), în cadrul unei proceduri referitoare la transferul drepturilor de utilizare a frecvențelor, prevăzut la articolul 5 alineatul (6) din Directiva 2002/20/CE (denumită în continuare „Directiva privind autorizarea”) ( 3 ).
3.
Întrebarea instanței de trimitere privește stabilirea cercului de persoane care au dreptul de a exercita o cale de atac împotriva deciziilor adoptate de autoritatea de reglementare în cadrul unei proceduri concrete referitoare la dreptul comunicațiilor electronice. Răspunsul la această întrebare va prezenta totuși o semnificație mai largă, întrucât norme analoge figurează și în alte acte juridice ale Uniunii cu privire la piețele reglementate ( 4 ).
II – Cadrul juridic
A – Dreptul Uniunii
4.
Dreptul armonizat al comunicațiilor electronice se întemeiază pe Directiva‑cadru, precum și pe directive specifice, printre care figurează Directiva privind autorizarea.
5.
Articolul 4 alineatul (1) din Directiva‑cadru prevede:
„Statele membre se asigură că există, la nivel național, mecanisme eficiente prin care orice utilizator sau orice întreprindere care furnizează rețele și/sau servicii de comunicații electronice și care este afectată de o decizie a unei autorități naționale de reglementare are dreptul de a ataca decizia în fața unui organism de soluționare a căilor de atac independent de părțile implicate. Acest organism, care poate fi o instanță judecătorească, dispune de expertiza necesară pentru a‑și putea exercita funcțiile în mod efectiv. Statele membre se asigură că fondul cauzei este luat în considerare în mod corespunzător și că există un mecanism de contestare efectiv.”
6.
Articolul 5 alineatul (6) din Directiva privind autorizarea prevede:
„Autoritățile naționale competente se asigură că frecvențele radio sunt utilizate efectiv și eficient, în conformitate cu articolul 8 alineatul (2) și articolul 9 alineatul (2) din Directiva 2002/21/CE (directiva‑cadru). Acestea se asigură că niciunul dintre transferuri sau niciuna dintre acumulările de drepturi de utilizare a frecvențelor radio nu distorsionează concurența. În aceste scopuri, statele membre pot adopta măsuri corespunzătoare, cum ar fi mandatarea vânzării sau a închirierii drepturilor de utilizare a frecvențelor radio.”
B – Dreptul austriac
7.
În conformitate cu articolul 8 din Allgemeines Verwaltungsverfahrensgesetz 1991 (Legea generală privind procedura administrativă din 1991, BGBl. 51/1991), în versiunea sa publicată în 2004 (BGBl. I 10/2004) (denumită în continuare „AVG”):
„Persoanele care au recurs la o activitate a autorității sau la care se raportează această activitate sunt persoane interesate; în măsura în care acestea dispun, în privința obiectului acestei activități, de un drept sau de un interes juridic, sunt părți.”
8.
Procedura de atribuire a frecvențelor radio, vizată la articolul 5 alineatul (6) din Directiva privind autorizarea, este reglementată de articolele 54-57 din Telekommunikationsgesetz 2003 (Legea privind telecomunicațiile din 2003, denumită în continuare „TKG 2003”) (BGBl. I, 70/2003).
9.
În special, articolul 56 din TKG 2003 prevede:
„1. Transferul drepturilor de utilizare a frecvențelor care au fost atribuite de autoritatea de reglementare necesită autorizarea prealabilă a acesteia din urmă. Autoritatea de reglementare trebuie să publice cererea de autorizare referitoare la transferul drepturilor de utilizare a frecvențelor, precum și decizia aferentă acesteia. Autoritatea de reglementare trebuie să adopte decizia în urma unei evaluări de la caz la caz a impactului, în special tehnic, a unui transfer asupra concurenței. Autorizarea poate fi însoțită de obligații, în măsura în care acestea sunt necesare pentru a evita orice atingere adusă concurenței. În orice caz, trebuie să se refuze autorizarea atunci când, în pofida impunerii de obligații, transferul riscă să aducă atingere concurenței.
[…]
2. Modificările esențiale ale acționariatului întreprinderilor, cărora le‑au fost atribuite drepturile de utilizare a frecvențelor în cadrul unei proceduri în temeiul articolului 55, necesită autorizarea prealabilă a autorității de reglementare. Alineatul 1 a treia‑ultima teză este aplicabil mutatis mutandis.”
III – Procedura principală
10.
Procedura în fața instanței de trimitere privește acțiunea introdusă de un operator de rețele de telefonie mobilă, societatea T‑Mobile Austria GmbH (denumită în continuare „T‑Mobile”), împotriva deciziei adoptate de Telekom‑Control‑Kommission (comisia austriacă privind controlul telecomunicațiilor, denumită în continuare „TCK”). Prin intermediul deciziei menționate, TCK a respins acțiunea formulată de T‑Mobile prin care se urmărea ca acesteia din urmă să i se acorde calitatea de parte în cadrul unei proceduri având ca obiect autorizarea transferului drepturilor de utilizare a frecvențelor între alți doi operatori austrieci de rețele de telefonie mobilă.
11.
Acest transfer al frecvențelor se realizează în cadrul preluării controlului asupra societății Orange Austria Telecommunication GmbH (denumită în continuare „Orange”) de către societățile Hutchinson 3G Austria Holdings GmbH și Hutchison 3G Austria GmbH (care au fuzionat ulterior pentru a forma societatea Hutchison Drei Austria Holdings GmbH, denumită în continuare „Hutchison”).
12.
Astfel cum rezultă din procedura în fața instanței de trimitere, numărul operatorilor de telefonie mobilă care dispun de drepturi de utilizare a frecvențelor în Austria s‑a redus, în urma concentrării economice, la trei: A1 Telekom Austria AG (denumită în continuare „A1”), T‑Mobile și Hutchison.
13.
Concentrarea economică și operațiunile aferente acesteia au făcut obiectul unor proceduri în fața Comisiei și a autorităților austriece.
A – Procedura în fața Comisiei
14.
Din dosarul acestei cauze reiese că, la 7 mai 2012, Hutchison și Orange au notificat Comisiei un proiect de concentrare în conformitate cu articolul 4 din Regulamentul (CE) nr. 139/2004 ( 5 ).
15.
În cursul procedurii, Comisia a exprimat îndoieli serioase în ceea ce privește conformitatea proiectului de concentrare cu piața internă. Procedând la examinarea pieței, Comisia a constatat că eliminarea Orange ridica probleme cu privire la concurență. Ea a considerat că piața în cauză se caracteriza deja la momentul respectiv printr‑un grad ridicat de concentrare și, în practică, prin imposibilitatea de a intra pe această piață. Hutchison a prezentat astfel un pachet de angajamente care presupunea printre altele să renunțe la frecvențele devenite disponibile în urma concentrării în favoarea unui potențial nou operator precum și să ofere operatorilor virtuali accesul nelimitat la rețeaua sa, în condițiile definite.
16.
Comisia a autorizat T‑Mobile să participe la procedura privind controlul concentrărilor economice în calitate de persoană interesată.
17.
Prin decizia din 12 decembrie 2012 ( 6 ), Comisia a declarat concentrarea ca fiind conformă cu piața internă, cu condiția ca Hutchison să îndeplinească în totalitate angajamentele stabilite.
18.
Reiese totuși din decizia menționată că Comisia nu a examinat alte două operațiuni de care era condiționată concentrarea și care priveau, în primul rând, vânzarea către A1 a unei filiale a Orange și, în al doilea rând, transferul către A1 al anumitor frecvențe, de care Orange dispunea înainte de concentrare. În decizie, Comisia a declarat că transferul frecvențelor era supus în special acordului TCK ( 7 ).
B – Procedura în fața TCK
19.
La 23 mai 2012, în temeiul articolului 56 alineatul 2 din TKG 2003, Hutchison și Orange au solicitat TCK autorizarea de a modifica structura acționariatului ca urmare a concentrării. La 9 iulie 2012, acestea au solicitat, împreună cu A1, în temeiul articolului 56 alineatul 1 din TKG 2003, autorizarea de a transfera anumite frecvențe către A1.
20.
T‑Mobile și‑a prezentat observațiile la TCK, solicitând ca societăților care participă la concentrare să li se impună obligații prin care se urmărea să se evite denaturarea concurenței.
21.
În plus, la 10 decembrie 2012, T‑Mobile a solicitat TCK să beneficieze de calitatea de parte în cadrul procedurilor având ca obiect autorizarea modificării structurii acționariatului și a transferului frecvențelor.
22.
Prin decizia din 13 decembrie 2012, TCK a autorizat modificarea structurii acționariatului, precum și transferul către întreprinderea A1 al drepturilor de utilizare a frecvențelor. În schimb, ea a respins cererea formulată de T‑Mobile la 10 decembrie 2012 de a i se recunoaște calitatea de parte în cadrul procedurii administrative.
23.
În ceea ce privește cererea T‑Mobile, TCK a apreciat că, în cadrul procedurilor administrative având ca obiect autorizarea modificării structurii acționariatului, precum și transferul frecvențelor, nici dreptul național și nici dreptul Uniunii nu impun să se acorde calitatea de parte unor entități concurente ale operatorilor de rețele de telefonie mobilă care solicită o astfel de autorizare.
C – Procedura în fața instanței de trimitere și întrebarea preliminară
24.
T‑Mobile a formulat o acțiune în fața Verwaltungsgerichtshof împotriva deciziei TCK din 13 decembrie 2012.
25.
În susținerea acțiunii sale, T‑Mobile a subliniat că era concurenta părților la operațiunea în cauză și că dispunea de frecvențe pe aceeași piață. Prin urmare, ea trebuia considerată o întreprindere „afectată” de decizia atacată a TCK, în sensul articolului 4 alineatul (1) din Directiva‑cadru. În temeiul dreptului național, ea trebuia să fie autorizată de asemenea să participe la procedura administrativă care precedă adoptarea unei astfel de decizii.
26.
Instanța de trimitere arată că, potrivit jurisprudenței austriece, acordarea calității de parte T‑Mobile în cadrul procedurii administrative în temeiul articolului 56 din TKG 2003 și al articolului 5 alineatul (6) din Directiva privind autorizarea depinde de aspectul dacă decizia adoptată de TCK în cadrul acestei proceduri „afectează” T‑Mobile în sensul articolului 4 alineatul (1) din Directiva‑cadru. În dreptul austriac există astfel o legătură strânsă între calitatea de parte în cadrul unei proceduri administrative și dreptul de a exercita o cale de atac împotriva deciziilor stabilite de articolul 4 alineatul (1) din Directiva‑cadru.
27.
Potrivit instanței de trimitere, Hotărârea Tele2 Telecommunication ( 8 ) nu permite să se dea un răspuns cert la întrebarea adresată.
28.
Ea arată că, pe de o parte, este necesar să se considere că, astfel cum afirmă TCK, decizia adoptată în cadrul unei proceduri de autorizare a modificării structurii acționariatului și a transferului frecvențelor nu creează în mod direct un drept în favoarea terților. Situația juridică a acestora nu este modificată, în măsura în care aceștia pot continua să dispună de frecvențele care le‑au fost atribuite.
29.
Pe de altă parte, instanța de trimitere arată că, potrivit observațiilor prezentate de T‑Mobile, concentrarea dintre Orange și Hutchison are impact asupra situației sale, întrucât printre altele aceasta modifică cotele‑părți ale frecvențelor atribuite diferiților operatori care intervin pe piață. Decizia privind transferul frecvențelor exercită în egală măsură o astfel de incidență, întrucât aceasta are drept efect compensarea efectelor negative ale concentrării pentru concurență.
30.
Astfel, Verwaltungsgerichtshof a decis să suspende procedura și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Articolele 4 şi 9b din Directiva[‑cadru] şi articolul 5 alineatul (6) din Directiva [privind autorizarea] trebuie interpretate în sensul că conferă unui concurent în cadrul unei proceduri naţionale potrivit articolului 5 alineatul (6) din Directiva privind autorizarea calitatea de entitate afectată în sensul articolului 4 alineatul (1) din Directiva‑cadru?”
IV – Procedura în fața Curții
31.
Cererea de decizie preliminară a fost primită la Curte la 24 mai 2013.
32.
Prin Ordonanța din 30 septembrie 2013, președintele Curții a respins cererea instanței de trimitere prin care se solicita ca această cauză să fie supusă procedurii accelerate prevăzute la articolul 23a din Statutul Curții și la articolul 105 din Regulamentul de procedură.
33.
T‑Mobile, Hutchison, A1, guvernul austriac și Comisia au depus observații scrise. T‑Mobile și TCK, care nu au participat la procedura scrisă, au solicitat organizarea unei ședințe.
34.
T‑Mobile, TCK, Hutchison, A1 și Comisia au luat parte la ședința care a avut loc la 15 mai 2014.
V – Analiză
A – Observații introductive
35.
Cu titlu introductiv, dorim să arătăm că litigiul care face obiectul procedurii în fața instanței de trimitere nu privește în mod direct dreptul de a ataca o decizie a autorității de reglementare în sensul articolului 4 alineatul (1) din Directiva‑cadru. În procedura principală, T‑Mobile nu contestă astfel fondul deciziei referitoare la transferul frecvențelor, ci refuzul de a‑i acorda calitatea de parte la procedura în fața autorității de reglementare.
36.
Importanța prezentată de întrebarea preliminară pentru a se pronunța cu privire la litigiul principal reiese din jurisprudența austriacă, care condiționează acordarea calității de parte într‑o procedură administrativă de aspectul dacă persoana în cauză beneficiază, în sensul articolului 4 alineatul (1) din Directiva‑cadru, de un drept la o cale de atac împotriva deciziei de închidere a procedurii. Instanța de trimitere arată că persoana care este „afectată” de decizia autorității de reglementare, în sensul articolului 4 alineatul (1) din Directiva‑cadru, are de asemenea dreptul de a fi parte la procedură în sensul articolului 8 din AVG, întrucât tocmai aceste părți beneficiază de dreptul de a ataca decizia în discuție.
37.
Pentru a răspunde la întrebarea adresată de instanța de trimitere, trebuie să se interpreteze atât articolul 4 alineatul (1) din Directiva‑cadru, cât și articolul 5 alineatul (6) din Directiva privind autorizarea.
38.
Înainte de a analiza dispozițiile menționate, vom examina finalitatea pe care se întemeiază articolul 4 alineatul (1) din Directiva‑cadru.
B – Articolul 4 alineatul (1) din Directiva‑cadru și întinderea autonomiei dreptului procedural național
39.
În decizie, instanța de trimitere nu se referă doar la articolul 4 alineatul (1) din Directiva‑cadru, ci și la dispozițiile și la jurisprudența națională în ceea ce privește calitatea procesuală activă într‑o procedură în fața unei instanțe administrative.
40.
Trebuie să se examineze dacă o astfel de trimitere este pertinentă pentru a stabili persoanele care beneficiază de calitatea procesuală activă în domeniul reglementat de dreptul Uniunii referitor la comunicațiile electronice.
41.
Amintim că, în lipsa unei reglementări a Uniunii în materie, revine în principiu ordinii juridice interne a fiecărui stat membru atribuția de a defini sistemul de măsuri și de proceduri destinate să asigure protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii. Aceste măsuri sunt stabilite în mod autonom de dreptul național, sub rezerva respectării principiilor efectivității și echivalenței ( 9 ).
42.
Ne exprimăm convingerea că principiul autonomiei procedurale nu poate îngloba totuși posibilitatea însăși de a iniția o acțiune în scopul protecției drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii. Principiul autonomiei procedurale poate fi invocat numai în stadiul stabilirii normelor și procedurilor speciale referitoare la modalitățile de exercitare a drepturilor care rezultă din dreptul Uniunii. Această situație se regăsește a fortiori în situațiile în care, precum în prezenta cauză, dreptul Uniunii cuprinde dispoziții concrete prin care se stabilește existența unei căi de atac speciale.
43.
În opinia noastră, legiuitorul Uniunii a prevăzut o astfel de premisă la articolul 4 alineatul (1) din Directiva‑cadru.
44.
Potrivit articolului 4 alineatul (1) din Directiva‑cadru, orice întreprindere care furnizează rețele și/sau servicii de comunicații electronice și care este „afectată” de o decizie a unei autorități de reglementare are dreptul de a ataca decizia menționată.
45.
Potrivit jurisprudenței Curții, noțiunea de persoană „afectată” de o decizie în sensul articolului 4 menționat este o noțiune autonomă a dreptului Uniunii a cărei semnificație trebuie să fie apreciată prin prisma obiectivului urmărit de această dispoziție ( 10 ). Conform jurisprudenței amintite, această dispoziție reprezintă o emanație a principiului protecției jurisdicționale efective, care impune instanțelor statelor membre să asigure protecția jurisdicțională a drepturilor care își au temeiul în dreptul Uniunii ( 11 ).
46.
În opinia noastră, această dispoziție nu urmărește să reflecte principiul protecției jurisdicționale efective, pe care îl consacră deja o normă de rang superior, și anume articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, precum și articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
47.
Obiectivul articolului 4 alineatul (1) din Directiva‑cadru este de a stabili o semnificație uniformă calității procesuale active a persoanelor private în materia comunicațiilor electronice.
48.
Această dispoziție urmărește să evite o situație în care o persoană, în circumstanțe factuale identice, ar dispune într‑un stat membru de calitate procesuală activă împotriva unei decizii a unei autorități de reglementare pentru a‑și proteja drepturile, dar nu ar beneficia de aceasta într‑un alt stat. Existența unor asemenea diferențe în ceea ce privește accesul la o cale de atac ar avea drept consecință faptul că conținutul drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii în materia comunicațiilor electronice ar fi perceput diferit în funcție de statele membre. De asemenea, astfel de diferențe ar putea pune în discuție însăși existența acestui tip de drepturi în anumite state membre.
49.
În interpretarea dispoziției amintite, trebuie să se țină seama de finalitatea evocată la punctul anterior.
50.
Interpretarea articolului 4 alineatul (1) din Directiva‑cadru trebuie să fie suficient de precisă pentru a evita existența unor diferențe substanțiale în ceea ce privește calitatea procesuală activă în diferitele state membre, întrucât, astfel cum s‑a amintit la punctul 48, acestea ar afecta aplicarea uniformă a dispozițiilor dreptului Uniunii în materia comunicațiilor electronice. Dispozițiile menționate nu ar putea face obiectul unei aplicări uniforme în cazul în care persoanele care au calitate procesuală activă ar fi stabilite de dreptul național.
C – Interpretarea articolului 4 alineatul (1) din Directiva‑cadru
1. Hotărârea Tele2 Telecommunication
51.
Curtea s‑a pronunțat deja în cauza Tele2 Telecommunication cu privire la interpretarea articolului 4 alineatul (1) din Directiva‑cadru.
52.
În această cauză, Curtea a urmat Concluziile avocatului general Poiares Maduro și a statuat că dreptul de a exercita o cale de atac împotriva unei decizii a unei autorități de reglementare putea fi exercitat de utilizatorii și întreprinderile ale căror drepturi, deși această decizie nu li se adresează, sunt „afectate în mod defavorabil de aceasta”. Interpretarea amintită înglobează cazul în care ordinea juridică a Uniunii, în special Directivele privind telecomunicațiile, conferă utilizatorilor și întreprinderilor concurente drepturi subiective, iar drepturile acestora sunt afectate în urma unei decizii adoptate de o autoritate națională de reglementare ( 12 ).
53.
În ceea ce privește procedura administrativă care a determinat pronunțarea hotărârii în cauza Tele2 Telecommunication – și anume procedura de analiză a pieței prevăzută la articolul 16 din Directiva‑cadru –, Curtea a subliniat că aceasta putea conduce la impunerea anumitor obligații specifice întreprinderii cu putere semnificativă pe piață. Astfel de obligații și în special obligația de nediscriminare și cea referitoare la accesul concurenților la infrastructura asociată rețelei constituie măsuri de protecție prevăzute în interesul concurenților. Acestea sunt apte, așadar, să le confere drepturi individuale corespunzătoare obligațiilor impuse întreprinderii cu putere semnificativă pe piață ( 13 ).
54.
Curtea și‑a întemeiat, așadar, hotărârea pe constatarea potrivit căreia obligațiile impuse prin decizia unei autorități de reglementare operatorului cu putere semnificativă pe piață conferă în mod potențial drepturi terților care pot fi afectați de o astfel de decizie.
55.
Pe o interpretare analogă s‑a întemeiat hotărârea Curții pronunțată în cauza Arcor, care privea interpretarea articolului 5a alineatul (3) din Directiva 90/387/CEE ( 14 ), care cuprindea o reglementare similară celei prevăzute la articolul 4 alineatul (1) din Directiva‑cadru.
56.
Curtea a statuat în această hotărâre că dreptul de a exercita o cale de atac împotriva unei decizii referitoare la autorizarea tarifelor pentru accesul la o rețea locală este oferit nu numai operatorului rețelei, dar și întreprinderii care beneficiază de acces neîngrădit la rețea și care a încheiat un contract în acest sens cu respectivul operator. Curtea a ținut seama de faptul că decizia afecta drepturile subiective ale reclamantei în calitate de parte la contractul respectiv. Aceasta a precizat totuși că existența unei legături contractuale nu este necesară pentru a stabili calitatea procesuală activă ( 15 ).
2. Dificultățile legate de aplicarea Hotărârii Tele2 Telecommunication
57.
Astfel cum am amintit deja, întreprinderile ale căror drepturi subiective care decurg din dreptul Uniunii ar putea fi afectate în urma unei decizii a unei autorități de reglementare beneficiază de un drept de a exercita o cale de atac împotriva deciziei amintite în temeiul Hotărârii Tele2 Telecommunication.
58.
Deși o astfel de abordare este fără îndoială întemeiată ( 16 ), ea nu permite să se stabilească criterii suficient de precise pentru a garanta o interpretare uniformă a articolului 4 alineatul (1) din Directiva‑cadru.
59.
Circumstanțele prezentei cauze, care constituie cea de a treia cerere preliminară care ridică problema calității procesuale active în domeniul comunicațiilor electronice, demonstrează că Hotărârea Tele2 Telecommunication nu înlătură îndoielile referitoare la această chestiune.
60.
În primul rând, această hotărâre nu exclude o interpretare a articolului 4 alineatul (1) din Directiva‑cadru potrivit căreia calitatea procesuală activă ar fi subordonată condiției ca reclamantul să dovedească faptul că dreptul Uniunii îi conferă un drept subiectiv concret.
61.
În special, astfel cum rezultă din observațiile scrise ale guvernului austriac, condiția care impune ca reclamantul să fie „afectat” de decizie este îndeplinită, potrivit jurisprudenței austriece, numai dacă autoritatea administrativă se pronunță sau are obligația de a se pronunța cu privire la drepturile subiective ale reclamantului respectiv ( 17 ). În prezenta cauză, TCK, precum și guvernul austriac se întemeiază pe această jurisprudență, arătând că articolul 5 alineatul (6) din Directiva privind autorizarea nu prevede drepturi subiective în favoarea întreprinderilor concurente, ci evocă numai posibilitatea oferită statelor membre de a lua „măsuri corespunzătoare” pentru a evita denaturarea concurenței.
62.
O astfel de interpretare a Hotărârii Tele2 Telecommunication – în opinia noastră, incorectă – nu respectă diferențele existente între dreptul de a iniția o procedură și obiectul acestei proceduri. Exercitarea unei acțiuni nu poate fi condiționată de rezultatul acesteia, cu alte cuvinte de constatarea drepturilor de care beneficiază reclamantul.
63.
În al doilea rând, trebuie să se țină seama de faptul că noțiunea de drepturi subiective poate face obiectul unor interpretări diferite în funcție de context și că poate prezenta și semnificații distincte în diferitele ordini juridice.
64.
Hotărârile Tele2 Telecommunication și Arcor nu oferă totuși un răspuns clar la problema dacă criteriul privind calitatea procesuală activă, care presupune că decizia „afectează în mod defavorabil drepturile” reclamantului, privește:
—
drepturile subiective ale respectivei părți în raport cu autoritatea administrativă,
—
drepturile sale corespunzătoare obligațiilor de reglementare impuse unei alte persoane private sau
—
un alt tip de drepturi izvorâte, de exemplu, dintr‑un contract de drept privat.
65.
De exemplu, în cauza Tele2 Telecommunication, Curtea și‑a întemeiat decizia pe ipoteza potrivit căreia decizia atacată afectează drepturile subiective ale concurenților, care corespund obligațiilor impuse întreprinderii cu putere semnificativă pe piața relevantă ( 18 ). În schimb, în cauza Arcor, Curtea a subliniat că decizia autorității de reglementare afecta drepturile reclamantului, în calitate de parte la un contract privind accesul la bucle locale ( 19 ). Niciuna dintre aceste hotărâri nu privește drepturile subiective conferite reclamantei de dreptul public.
66.
În prezenta cauză, în ceea ce privește interpretarea furnizată în Hotărârea Tele2 Telecommunication, Hutchison, A1, precum și guvernul austriac subliniază că acordarea sau refuzul de a acorda autorizarea de transfer al frecvențelor nu stabilește obligații care pot conferi drepturi terților în raport cu părțile la operațiunea în discuție. În opinia lor, aceasta este o consecință a naturii procedurii de transfer al frecvențelor, care nu urmărește să impună obligații de reglementare în favoarea terților, ci să asigure o concurență eficace în interesul general.
67.
Instanța de trimitere arată totuși, întemeindu‑se pe Hotărârea Arcor, că decizia autorității de reglementare în ceea ce privește transferul frecvențelor are incidență asupra drepturilor părților la operațiune, precum și asupra celor ale altor dobânditori potențiali ai frecvențelor. Hutchison susține la rândul său că T‑Mobile nu și‑a manifestat niciodată intenția de a dobândi frecvențe, astfel încât nu este un potențial dobânditor al acestora.
68.
Îndoielile expuse dovedesc necesitatea de a preciza criteriile privind calitatea procesuală activă întemeiată pe articolul 4 alineatul (1) din Directiva‑cadru.
3. Propunerea de interpretare a articolului 4 alineatul (1) din Directiva‑cadru
69.
Condiția referitoare la faptul că decizia „afectează” o persoană în sensul articolului 4 alineatul (1) din Directiva‑cadru trebuie interpretată, în opinia noastră, în sensul că are în vedere efectele deciziei administrative asupra intereselor persoanei respective care sunt supuse protecției juridice ( 20 ).
70.
În schimb, recunoașterea calității procesuale active nu impune reclamantului să demonstreze încălcarea drepturilor sale subiective concrete.
71.
Dacă se examinează mai îndeaproape hotărârea pronunțată în cauza Tele2 Telecommunication, trebuie să se arate că Curtea nu a interpretat în această hotărâre articolul 4 alineatul (1) din Directiva‑cadru în sensul că respectarea condiției privind faptul că persoana în cauză este afectată de decizie ar fi fost subordonată încălcării efective a unui drept subiectiv. Dimpotrivă, Curtea a apreciat că decizia trebuia să afecteze negativ drepturile în privința cărora reclamanta este o „beneficiar[ă] potențial[ă]” ( 21 ).
72.
În plus, ne exprimăm convingerea că dispoziția interpretată nu are exclusiv drept scop să asigure protecția drepturilor în raport cu alte persoane private, astfel cum s‑a susținut în observațiile scrise ale părților citate mai sus, ci și să protejeze drepturile subiective conferite de dreptul public, înțelese ca posibilitatea de a pretinde autorității de reglementare să adopte un comportament conform legii ( 22 ).
73.
Nu avem niciun fel de îndoieli că orice decizie afectează interesul juridic al destinatarului său. În schimb, aspectul dacă această condiție este îndeplinită de terți, care nu sunt destinatarii deciziei, necesită o analiză mai aprofundată.
74.
Amintim că articolul 4 alineatul (1) din Directiva‑cadru privește două categorii de persoane: utilizatorii, precum și întreprinderile care furnizează rețele și/sau servicii de comunicații electronice. În cea de a doua categorie, se poate distinge de asemenea cea a întreprinderilor concurente ale destinatarului deciziei pe piețele comunicațiilor electronice.
75.
Această din urmă categorie prezintă o importanță deosebită în cadrul reglementării comunicațiilor electronice. Se impune aici să se sublinieze că această reglementare urmărește să promoveze concurența în furnizarea de rețele și de comunicații electronice.
76.
În special, articolul 8 alineatul (2) litera (b) din Directiva‑cadru impune statelor membre obligația de a se asigura că autoritățile naționale de reglementare iau toate măsurile rezonabile care vizează promovarea concurenței în furnizarea serviciilor de comunicații electronice, garantând că nu există niciun fel de denaturare sau de restricție a concurenței în sectorul comunicațiilor electronice și eliminând obstacolele rămase în ceea ce privește furnizarea serviciilor respective ( 23 ).
77.
Dreptul comunicațiilor electronice se întemeiază pe reglementarea ex ante a pieței și cuprinde de asemenea dispoziții prin care se stabilesc condițiile de obținere a autorizațiilor din partea autorității de reglementare pentru activitățile sau operațiunile de natură să determine modificări semnificative pe piețele pertinente, denaturând concurența.
78.
În această privință, dreptul comunicațiilor electronice nu urmărește doar să protejeze structura concurențială a pieței ca atare, ci și să asigure protecția drepturilor întreprinderilor concurente.
79.
Trebuie să se sublinieze aici că obiectivul normelor de concurență nu este numai și în primul rând de a proteja interesele directe ale concurenților, ci și structura pieței și, prin aceasta, concurența ca atare ( 24 ). Interesul public care constă în promovarea concurenței se poate totuși suprapune cu interesul individual al întreprinderilor concurente, și anume acela de a se proteja împotriva actelor care le afectează poziția pe piață.
80.
Decizia adoptată de o autoritate de reglementare într‑o procedură prin care se urmărește protejarea concurenței are, fără îndoială, incidență asupra interesului individual al întreprinderilor a căror poziție pe piață ar putea suferi, în consecință, o modificare substanțială a măsurilor care fac obiectul deciziei.
81.
Acest interes nu este numai de ordin factual, ci și, având în vedere obiectivele reglementării menționate mai sus, de natură juridică. Situația întreprinderilor concurente este luată în considerare de dispozițiile dreptului Uniunii, care prevăd obligația autorității de reglementare de a lua măsurile destinate să prevină o modificare semnificativă a poziției întreprinderilor concurente pe piață, de natură să determine o denaturare sau o restrângere a concurenței.
82.
În ceea ce privește întreprinderile concurente ale destinatarului deciziei, condiția referitoare la aspectul dacă decizia „afectează” o persoană în sensul articolului 4 alineatul (1) din Directiva‑cadru este în opinia noastră îndeplinită în cazul în care autoritatea de reglementare se pronunță în cadrul unei proceduri prevăzute de o normă de drept al Uniunii vizând protejarea concurenței, iar decizia privește activități sau operațiuni care afectează în mod semnificativ poziția pe piață a reclamantului.
83.
Astfel cum arată Comisia în observațiile scrise, calitatea procesuală activă a întreprinderilor concurente ale destinatarului unei decizii a fost recunoscută în mod similar în dreptul Uniunii, în cadrul interpretării articolului 263 al patrulea paragraf TFUE.
84.
În materie de control al ajutoarelor de stat, calitatea procesuală activă împotriva unei decizii a Comisiei în ceea ce privește aprecierea ajutorului pe fond sau împotriva unei decizii adoptate în urma unei proceduri formale este rezervată întreprinderilor concurente ale beneficiarului ajutorului, a căror poziție pe piață este afectată în mod semnificativ de ajutorul acordat ( 25 ).
85.
De asemenea, are calitate procesuală activă împotriva unei decizii a Comisiei în materie de control al concentrărilor întreprinderea care, deși nu este nici parte la concentrare, nici destinatar al deciziei atacate, demonstrează printre altele că are cel puțin calitatea de concurentă potențială și că operațiunea poate modifica în mod semnificativ poziția sa pe piețele relevante ( 26 ).
86.
În aceste exemple întemeiate pe dreptul procedural al Uniunii, calitatea procesuală activă nu este, așadar, subordonată condiției unei încălcări a drepturilor subiective. Numai autoritatea care examinează cauza pe fond se pronunță cu privire la eventuala încălcare a drepturilor subiective.
87.
Având în vedere considerațiile de mai sus, apreciem că articolul 4 alineatul (1) din Directiva‑cadru trebuie interpretat în sensul că dispune de un drept de a exercita o cale de atac împotriva unei decizii a unei autorități de reglementare întreprinderea care este efectiv sau potențial concurentă a destinatarului deciziei, în cazul în care autoritatea de reglementare se pronunță în cadrul unei proceduri prevăzute de dreptul Uniunii în vederea protejării concurenței, iar decizia privește activități sau o operațiune susceptibile să afecteze în mod semnificativ poziția pe piață a reclamantei.
4. Aplicarea acestei interpretări în privința articolului 5 alineatul (6) din Directiva privind autorizarea
88.
Trebuie să se examineze în continuare dacă interpretarea de mai sus este aplicabilă unei decizii a autorității de reglementare cu privire la transferul drepturilor de utilizare a frecvențelor, astfel cum este prevăzută la articolul 5 alineatul (6) din Directiva privind autorizarea.
89.
Frecvențele reprezintă o resursă rară (limitată), care nu permite îndeplinirea nevoilor potențiale ale tuturor operatorilor, dar care nu sunt mai puțin necesare acestora pentru exercitarea unui alt tip de activitate economică în sectorul comunicațiilor electronice, în special pentru a furniza servicii prin intermediul propriei rețele de telefonie mobilă.
90.
O concentrare excesivă a frecvențelor la dispoziția unei întreprinderi poate determina o denaturare a condițiilor de concurență aplicabile unei activități economice pentru care este necesar să se dispună de frecvențe. Autorizarea utilizării unui bun public care constituie o resursă rară oferă operatorului economic care o deține un avantaj în raport cu alți operatori care doresc de asemenea să utilizeze această resursă ( 27 ).
91.
Anumite dispoziții ale Directivei‑cadru și ale Directivei privind autorizarea țin seama de această premisă.
92.
Articolul 9 alineatul (1) din Directiva‑cadru impune ca acordarea autorizațiilor referitoare la utilizarea frecvențelor să se bazeze pe criterii obiective, transparente, nediscriminatorii și proporționate. Articolul 9b alineatul (2) din directiva menționată instituie obligația de a notifica autorității de reglementare și de a face publică intenția de a transfera drepturile de utilizare a frecvențelor.
93.
Potrivit articolului 5 alineatul (6) din Directiva privind autorizarea, autoritățile de reglementare din statele membre se asigură că niciunul dintre transferuri sau niciuna dintre acumulările de drepturi de utilizare a frecvențelor radio nu distorsionează concurența. În aceste scopuri, statele membre pot adopta măsuri corespunzătoare cum ar fi mandatarea vânzării sau a închirierii drepturilor de utilizare a frecvențelor radio.
94.
În pofida utilizării, în ultima teză a dispoziției citate, a unui termen corespunzător unei facultăți – statele membre „pot” lua măsuri corespunzătoare –, reiese în realitate din teza anterioară a acestei dispoziții că, în cazul în care statul membru autorizează transferul drepturilor de utilizare a frecvențelor între operatori, el are de asemenea obligația de a institui un cadru juridic adecvat pentru a reglementa astfel de operațiuni, în scopul prevenirii distorsiunii condițiilor de concurență ( 28 ).
95.
Suntem de acord cu teza exprimată de T‑Mobile în observațiile scrise, potrivit căreia este posibil să se stabilească o analogie între prima atribuire a frecvențelor și transferul ulterior al drepturilor.
96.
Nu avem nicio îndoială că, în momentul primei atribuiri a frecvențelor, statele membre trebuie să acorde o atenție deosebită necesității de a garanta structura concurențială a pieței. Această obligație ar fi ineficace în cazul în care transferul ulterior al drepturilor între întreprinderi concurente ar permite să se aducă atingere structurii concurențiale.
97.
Având în vedere aceste considerații, obiectivul controlului operațiunilor de transfer al frecvențelor prevăzut la articolul 5 alineatul (6) din Directiva privind autorizarea și, așadar, al procedurii în fața TCK care face obiectul cauzei principale este în principal protejarea structurii concurențiale a pieței.
98.
Ținând seama de interpretarea pe care o propunem articolului 4 alineatul (1) din Directiva‑cadru, concurenții trebuie să aibă dreptul de a exercita o cale de atac împotriva deciziei adoptate în cadrul unei astfel de proceduri, din moment ce operațiunea în cauză poate afecta în mod semnificativ poziția lor pe piață.
99.
În ceea ce privește efectul operațiunii între Hutchison și A1 asupra poziției pe piață a T‑Mobile, aceasta este o problemă de competența instanței de trimitere, căreia îi revine atribuția de a aplica norma dreptului Uniunii, astfel cum a fost interpretată, situației de fapt concrete.
100.
Vom arăta totuși că din decizia instanței de trimitere reiese că reclamanta din litigiul principal se află în concurență directă cu părțile la operațiunea de transfer al frecvențelor. În plus, concurenții acționează pe o piață de tip oligopol care se caracterizează printre altele prin existența unor bariere semnificative la intrare.
101.
Aceste circumstanțe indică în mod clar că operațiunea afectează în mod semnificativ poziția pe piață a întreprinderii concurente ( 29 ).
102.
Trebuie să se sublinieze de asemenea că, astfel cum rezultă din observațiile scrise ale Comisiei, circumstanțele respective au fost luate în considerare pentru a recunoaște T‑Mobile calitatea de parte interesată în procedura de control al concentrărilor în fața Comisiei referitoare la fuziunea dintre Hutchison și Orange.
103.
În plus, astfel cum arată Comisia în mod întemeiat, obiectivele procedurii prevăzute la articolul 5 alineatul (6) din Directiva privind autorizarea sunt similare celor ale controlului concentrărilor, dar limitate la probleme privind transferul frecvențelor în urma fuziunii. Cerința privind autorizarea prealabilă din partea autorității de reglementare urmărește să prevină situația în care transferul drepturilor de utilizare a frecvențelor ar conduce la concentrarea drepturilor amintite sau la consolidarea poziției unei întreprinderi într‑un mod care să denatureze concurența.
104.
Având în vedere considerațiile de mai sus, articolul 4 alineatul (1) din Directiva‑cadru trebuie interpretat în sensul că o întreprindere aflată în concurență cu părțile la o operațiune de transfer al drepturilor de utilizare a frecvențelor, vizată la articolul 5 alineatul (6) din Directiva privind autorizarea, dispune de un drept de a exercita o cale de atac împotriva deciziei unei autorități de reglementare prin care se urmărește autorizarea unei astfel de operațiuni, în cazul în care aceasta din urmă poate afecta în mod semnificativ poziția sa pe piață.
VI – Concluzie
105.
Ținând seama de considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebarea adresată de Verwaltungsgerichtshof (Austria) după cum urmează:
„Articolul 4 din Directiva 2002/21/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind un cadru de reglementare comun pentru rețelele și serviciile de comunicații electronice (Directivă‑cadru), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/140/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009, trebuie interpretat în sensul că întreprinderea aflată în concurență cu părțile la o operațiune de transfer al drepturilor de utilizare a frecvențelor, vizată la articolul 5 alineatul (6) din Directiva 2002/20/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind autorizarea rețelelor și serviciilor de comunicații electronice (Directiva privind autorizarea), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/140/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009, dispune de un drept de a exercita o cale de atac împotriva deciziei unei autorități de reglementare prin care se urmărește autorizarea unei astfel de operațiuni, în cazul în care aceasta din urmă poate afecta în mod semnificativ poziția sa pe piață.”
( 1 ) Limba originală: polona.
( 2 ) Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind un cadru de reglementare comun pentru rețelele și serviciile de comunicații electronice (Directivă‑cadru) (JO L 108, p. 33, Ediție specială, 13/vol. 35, p. 195), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/140/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009 (JO L 337, p. 37).
( 3 ) Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind autorizarea rețelelor și serviciilor de comunicații electronice (Directiva privind autorizarea), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/140/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009 (JO L 337, p. 37).
( 4 ) A se vedea printre altele articolul 22 alineatul (3) din Directiva 97/67/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 decembrie 1997 privind normele comune pentru dezvoltarea pieței interne a serviciilor poștale ale Comunității și îmbunătățirea calității serviciului (JO 1998, L 15, p. 14, Ediție specială, 06/vol. 3, p. 12), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2008/6/CE din 20 februarie 2008 (JO L 52, p. 3), articolul 37 alineatul (17) din Directiva 2009/72/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 iulie 2009 privind normele comune pentru piața internă a energiei electrice (JO L 211, p. 55), precum și articolul 41 alineatul (17) din Directiva 2009/73/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 iulie 2009 privind normele comune pentru piața internă în sectorul gazelor naturale și de abrogare a Directivei 2003/55/CE (JO L 211, p. 94).
Această din urmă dispoziție face obiectul cauzei E.ON Földgáz Trade (C‑510/13), aflată pe rolul Curții.
( 5 ) Regulamentul Consiliului din 20 ianuarie 2004 privind controlul concentrărilor economice între întreprinderi (JO L 24, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 201).
( 6 ) Decizia Comisiei din 12 decembrie 2012 privind declararea unei concentrări ca fiind compatibilă cu piața internă și cu funcționarea Acordului privind SEE (Cazul COMP/M.6497 – Hutchison 3G Austria/Orange Austria) (rezumat publicat în JO 2013, C 224, p. 12).
( 7 ) Ibidem, punctele 7-11.
( 8 ) Hotărârea Tele2 Telecommunication (C‑426/05, EU:C:2008:103).
( 9 ) A se vedea Hotărârile Rewe‑Zentralfinanz și Rewe‑Zentral (33/76, EU:C:1976:188, punctul 5) și Inuit Tapiriit Kanatami și alții/Parlamentul și Consiliul (C‑583/11 P, EU:C:2013:625, punctul 102).
( 10 ) Hotărârea Tele2 Telecommunication (EU:C:2008:103, punctul 27).
( 11 ) Ibidem, punctul 30.
( 12 ) Ibidem, punctele 33 și 48.
( 13 ) Ibidem, punctele 34, 36 și 39.
( 14 ) Directiva Consiliului din 28 iunie 1990 de instituire a pieței comune a serviciilor de telecomunicații prin punerea în aplicare a operării de rețele deschise (JO L 192, p. 1), astfel cum a fost modificată prin Directiva 97/51/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 6 octombrie 1997 (JO L 295, p. 23).
( 15 ) Hotărârea Arcor (C‑55/06, EU:C:2008:244, punctele 175-177).
( 16 ) Aceasta reiese din premisa potrivit căreia principiul protecției jurisdicționale efective obligă statele membre să garanteze protecția drepturilor pe care justițiabilii le au în temeiul dreptului Uniunii; a se vedea de exemplu Hotărârea Unibet (C‑432/05, EU:C:2007:163, punctele 37 și 38).
( 17 ) Hotărârea Verwaltungsgerichtshof din 26 martie 2008, VwSlg 17.406 A/2008.
( 18 ) Hotărârea Tele2 Telecommunication (EU:C:2008:103, punctul 36).
( 19 ) Hotărârea Arcor (EU:C:2008:244, punctul 177).
( 20 ) De asemenea, calitatea procesuală activă a persoanelor private în temeiul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE nu este legată de demonstrarea încălcării unui drept subiectiv, ci, având în vedere cele trei ipoteze menționate în această dispoziție, de condiția ca actul în discuție să afecteze direct și individual situația juridică a reclamanților.
( 21 ) A se vedea Hotărârea Tele2 Telecommunication (EU:C:2008:103, punctul 36).
( 22 ) A se vedea, în ceea ce privește diferitele concepte ale dreptului subiectiv public, A. Wróbel, Prawo podmiotowe publiczne, System prawa administracyjnego, volumul 1 – Instytucje prawa administracyjnego, Instytut Nauk Prawnych PAN, Varșovia, C. H. Beck, 2010, p. 307-344.
( 23 ) A se vedea Hotărârile Centro Europa 7 (C‑380/05, EU:C:2008:59, punctul 81) și Comisia/Polonia (C‑227/07, EU:C:2008:620, punctele 62 și 63).
( 24 ) A se vedea Concluziile avocatului general Kokott prezentate în cauza British Airways/Comisia (C‑95/04 P, EU:C:2006:133, punctul 68); Hotărârea GlaxoSmithKline Services și alții/Comisia și alții (C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P, EU:C:2009:610, punctul 63).
( 25 ) A se vedea Hotărârile Cofaz și alții/Comisia (169/84, EU:C:1986:42, punctele 22-25) și Comisia/Aktionsgemeinschaft Recht und Eigentum (C‑78/03 P, EU:C:2005:761, punctele 37 și 70).
( 26 ) A se vedea Hotărârile Air France/Comisia (T‑3/93, EU:T:1994:36, punctul 82), Kaysersberg/Comisia (T‑290/94, EU:T:1997:186), ARD/Comisia (T‑158/00, EU:T:2003:246, punctele 78 și 95) și BaByliss/Comisia (T‑114/02, EU:T:2003:100, punctele 96-100).
( 27 ) A se vedea, în ceea ce privește justificarea redevențelor pentru drepturile de utilizare a frecvențelor, Hotărârea Belgacom și alții (C‑375/11, EU:C:2013:185, punctul 50 și jurisprudența citată).
( 28 ) A se vedea Nihoul, P., Rodford, P., EU Electronic Communications Law, Oxford, 2011, p. 101, 116.
( 29 ) A se vedea în mod analog Hotărârea BaByliss/Comisia (EU:T:2003:100, punctul 100).
Full & Egal Universal Law Academy