EUR-Lex -  62013CC0507 - RO

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

NIILO JÄÄSKINEN

prezentate la 20 noiembrie 2014(1)

Cauza C‑507/13

Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord

împotriva

Parlamentului European

și a

Consiliului Uniunii Europene

„Supravegherea instituțiilor de credit și a societăților de investiții – Acţiune în anulare – Directiva 2013/36/UE – Articolul 94 alineatul (1) litera (g), articolul 94 alineatul (2) şi articolul 162 alineatele (1) şi (3) – Stabilirea raporturilor dintre componentele fixe și cele variabile ale remunerației datorate angajaţilor instituțiilor de credit și ai societăților de investiții ale căror activităţi profesionale au un impact semnificativ asupra profilului de risc al instituțiilor – Regulamentul nr. 575/2013 – Articolul 450 alineatul (1) literele (d), (i) şi (j) şi articolul 521 alineatul (2) – Divulgarea anumitor informaţii legate de remuneraţie – Alegerea temeiului juridic – Principiile proporţionalităţii, subsidiarităţii şi securităţii juridice – Ultra vires – Protecția datelor cu caracter personal – Dreptul internaţional cutumiar – Efectul extrateritorial al articolului 94 alineatul (1) litera (g) din Directiva 2013/36/UE”

I –    Introducere

1.        În prezenta procedură, Regatul Unit solicită anularea unui număr limitat de dispoziţii din anumite acte legislative ale Parlamentului European şi ale Consiliului Uniunii Europene, în temeiul articolului 263 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (denumit în continuare „TFUE”). Cererea de anulare priveşte „pachetul CRD IV”, care a intrat în vigoare la 17 iulie 2013. Pachetul cuprinde o nouă directivă privind cerințele de capital, şi anume Directiva 2013/36/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 iunie 2013 cu privire la accesul la activitatea instituțiilor de credit și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit și a firmelor de investiții, de modificare a Directivei 2002/87/CE și de abrogare a Directivelor 2006/48/CE și 2006/49/CE(2) (denumită în continuare „Directiva CRD IV”), şi un nou regulament privind cerințele de capital, respectiv Regulamentul (UE) nr. 575/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului din 26 iunie 2013 privind cerințele prudențiale pentru instituțiile de credit și societățile de investiții și de modificare a Regulamentului (UE) nr. 648/2012(3) (denumit în continuare „Regulamentul CR”).

2.        Regatul Unit contestă articolul 94 alineatul (1) litera (g), articolul 94 alineatul (2) şi articolul 162 alineatele (1) şi (3) din Directiva CRD IV, precum şi articolul 450 alineatul (1) litera (d), articolul 450 alineatul (1) litera (i), articolul 450 alineatul (1) litera (j) şi articolul 521 alineatul (2) din Regulamentul CR.

3.        În esenţă, Regatul Unit are obiecţii legate de Directiva CRD IV în măsura în care ea conţine, la articolul 94 alineatul (1) litera (g), dispoziţii care corelează remuneraţia variabilă cu cea fixă în cazul persoanelor ale căror activităţi profesionale au impact asupra profilului de risc al instituțiilor de credit și al societăților de investiții(4) (denumite în continuare „instituţii financiare”) în cadrul cărora sunt angajate. În opinia noastră, pentru soluţionarea problemelor juridice din cazul de faţă, această măsură ar trebui să fie denumită „stabilirea valorii maxime a raportului dintre remuneraţia fixă și cea variabilă”, iar nu „plafonarea bonusurilor acordate bancherilor”(5). După cum vom arăta în analiza care urmează, acest lucru este decisiv pentru evaluarea legalităţii raportului procentual, care stă la baza contestaţiei Regatului Unit.

4.        Potrivit articolului 94 alineatul (1) literele (g) şi (i) din Directiva CRD IV, componenta variabilă nu depășește 100 % din componenta fixă a remunerației totale pentru fiecare persoană; acelaşi articol adaugă nişte reguli suplimentare, inclusiv cele privind opţiunea statelor membre de a permite acționarilor să crească nivelul raportului cu până la 200 %, sub rezerva unor condiţii, şi posibilitatea acestor state de a stabili un procentaj maxim mai scăzut [articolul 94 alineatul (1) litera (g) punctul (ii) din Directiva CRD IV].

5.        În cazul Regulamentului CR, Regatul Unit contestă articolul 450 alineatul (1) literele (d) şi (i), care prevăd publicarea obligatorie de către instituţiile financiare a raporturilor dintre remunerația fixă și cea variabilă, stabilite în conformitate cu articolul 94 alineatul (1) litera (g) din Directiva CRD IV, şi, respectiv, numărul persoanelor care au beneficiat de o remunerație peste un anumit prag. Regatul Unit contestă şi valabilitatea articolului 450 alineatul (1) litera (j), care impune instituţiilor financiare să facă publice, la cererea statului membru sau a autorității competente, informaţii referitoare la remunerația totală pentru fiecare membru al structurii de conducere sau al organelor cu funcție de conducere.

6.        Acţiunea introdusă de Regatul Unit cuprinde şase motive. Potrivit primului motiv, temeiul juridic al fiecărei măsuri contestate, exceptând articolul 162 alineatele (1) şi (3) din Directiva CRD IV şi articolul 521 alineatul (2) din Regulamentul CR, este incorect. Al doilea motiv pune în discuţie valabilitatea articolului 94 alineatul (1) litera (g) din Directiva CRD IV şi a articolului 450 alineatul (1) literele (i) şi (j) din Regulamentul CR din perspectiva principiului proporționalității şi/sau a principiului subsidiarităţii, în timp ce al treilea motiv se întemeiază pe principiul securităţii juridice şi se limitează la contestarea articolului 162 alineatul (3) din Directiva CRD IV. Potrivit celui de al patrulea motiv, conferirea de competenţe către Autoritatea Bancară Europeană (denumită în continuare „ABE”) în temeiul articolului 94 alineatul (2) din Directiva CRD IV este considerată ca fiind ultra vires. Prin al cincilea motiv, Regatul Unit susţine că articolul 450 alineatul (1) litera (j) din Regulamentul CR aduce atingere dreptului la viaţă privată şi principiilor juridice care reglementează protecţia datelor personale. În conformitate cu al şaselea motiv se susţine că, în măsura în care articolul 94 alineatul (1) litera (g) din Directiva CRD IV se impune a fi aplicat angajaților altor instituții decât ABE, acesta încalcă principiul care se opune extrateritorialității din dreptul internațional public cutumiar.

7.        Toate motivele de mai sus sunt contestate vehement de Parlamentul European şi Consiliu, a căror poziţie este susţinută de Comisie ca intervenient.

8.        Argumentele prezentate de Regatul Unit prezintă diferite grade de interes, primul dintre ele oferind cel mai convingător motiv pentru a pune sub semnul întrebării valabilitatea măsurilor atacate. În consecinţă, ne vom referi mai întâi la cele cinci motive mai puţin convingătoare, începând cu al şaselea şi terminând cu al doilea, iar primul motiv îl vom aborda la sfârşit.

II – Procedura în faţa Curţii

9.        Regatul Unit, prin cererea primită de Curte la 20 septembrie 2013, a introdus o acţiune împotriva Parlamentului European şi a Consiliului Uniunii Europene în temeiul articolului 263 TFUE, solicitând Curţii să anuleze articolul 94 alineatul (1) litera (g), articolul 94 alineatul (2) şi articolul 162 alineatele (1) şi (3) din Directiva CRD IV, precum şi articolul 450 alineatul (1) litera (d), articolul 450 alineatul (1) litera (i), articolul 450 alineatul (1) litera (j) şi articolul 521 alineatul (2) din Regulamentul CR şi să oblige pârâţii la plata cheltuielilor de judecată.

10.      Potrivit memoriilor în apărare depuse de Parlamentul European şi de Consiliul Uniunii Europene, Curtea trebuie să respingă acţiunea în întregime pe motive de fond şi să oblige Regatul Unit la plata cheltuielilor de judecată. Regatul Unit a răspuns printr‑un memoriu în replică instituţiilor pârâte, care, la rândul lor, au depus memorii în duplică în urma replicii Regatului Unit.

11.      Comisia Europeană a intervenit în sprijinul concluziilor Parlamentului şi ale Consiliului. Regatul Unit a depus observații privind memoriul în intervenție al Comisiei.

12.      Regatul Unit, Parlamentul, Consiliul şi Comisia au participat la şedinţa care a avut loc la 8 septembrie 2014.

III – Observații introductive

A –    Contextul adoptării Directivei CRD IV şi a Regulamentului CR

13.      Criza financiară globală, care a avut legătură cu colapsul băncii de investiţii Lehman Brothers în septembrie 2008, a revelat deficienţele regimului juridic care reglementează instituţiile financiare în dreptul Uniunii. Pentru a reface stabilitatea financiară, Uniunea Europeană şi statele membre au adoptat o gamă largă de măsuri fără precedent, vizând atât necesităţile pe termen scurt, cât şi evoluţiile pe termen lung. Ele au inclus, pe termen scurt, aprobarea unui ajutor de peste 5 000 de miliarde de euro în favoarea instituţiilor financiare până în octombrie 2012(6). Pe termen lung, a fost iniţiată totodată reformarea cadrului de reglementare a instituţiilor financiare. Scopurile sale au fost instituirea unui cadru cuprinzător şi care ţine cont de riscuri în ceea ce priveşte cerinţele de capital pentru instituţiile financiare şi stimularea gestionării mai eficiente a riscurilor de către acestea.

14.      Anterior, aşa‑numitul „pachet CRD I” din 2006 a constat într‑o reformare atât a Directivei 2000/12/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 martie 2000 privind inițierea și exercitarea activității instituțiilor de credit(7), cât şi a Directivei 93/6/CEE a Consiliului din 15 martie 1993 privind rata de adecvare a capitalului întreprinderilor de investiții și al instituțiilor de credit(8). Aceasta a avut loc prin adoptarea Directivei 2006/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 14 iunie 2006 privind inițierea și exercitarea activității instituțiilor de credit (reformare)(9) și a Directivei 2006/49/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 14 iunie 2006 privind rata de adecvare a capitalului întreprinderilor de investiții și al instituțiilor de credit (reformare)(10).

15.      Totuşi, în primii ani de criză financiară au fost aduse două modificări importante pachetului CRD I. Mai întâi, în 2009 a fost adoptată o nouă directivă, care a ajuns să fie cunoscută sub denumirea de „Directiva CRD II”(11) şi al cărei scop a fost să îmbunătăţească gestionarea expunerilor mari, calitatea capitalului băncilor, administrarea riscului de lichiditate, gestionarea riscurilor şi gestionarea riscurilor în cazul produselor securitizate. Acestea au fost domeniile pe care legiuitorul Uniunii le‑a considerat relevante pentru cauzele crizei. În plus, o nouă directivă a fost adoptată în 2010, aşa‑numita „Directivă CRD III”(12), pentru consolidarea normelor privind capitalul bancar şi remuneraţia în sectorul băncilor. Ambele măsuri au fost adoptate în temeiul articolului 53 TFUE.

16.      Directiva CRD III a determinat adoptarea unor principii de remunerare în vederea garantării corelării stimulentelor cu interesul pe termen lung al instituţiilor financiare(13). Necesitatea unor astfel de măsuri este explicată în considerentul (4) al Directivei CRD III, potrivit căruia „asumarea cu imprudență și în mod excesiv a unor riscuri poate submina soliditatea financiară a instituțiilor de credit sau a societăților de investiții și poate destabiliza sistemul bancar”.

17.      Directiva CRD III a impus anumite principii privind politicile de remunerare. În special, potrivit acesteia, componentele fixă și variabilă ale remunerației totale erau echilibrate în mod corespunzător, iar componenta fixă reprezenta o proporție suficient de mare din remunerația totală pentru a permite funcționarea unei politici complet flexibile privind componentele remunerației variabile, care să includă posibilitatea de a nu plăti nicio componentă a remunerației variabile. Totuşi, raportul concret dintre componenta variabilă şi cea fixă ale remuneraţiei putea fi ales chiar de instituţiile financiare, cu respectarea dispoziţiilor referitoare la remuneraţie din Directiva CRD III.

18.      În 2011, Comisia a prezentat propuneri legislative suplimentare în vederea implementării standardelor internaționale de reglementare elaborate de Comitetul de Supraveghere Bancară de la Basel. Rezultatul a fost adoptarea Directivei CRD IV în temeiul articolului 53 TFUE şi a Regulamentului CR în temeiul articolului 114 TFUE. Aceste măsuri au ajuns să fie cunoscute împreună sub denumirea „pachetul CRD IV”.

19.      Propunerea iniţială a Comisiei cuprindea o serie de dispoziţii privind remuneraţia persoanelor care îşi asumă riscuri semnificative şi în particular componenta sa variabilă. Pentru pregătirea ei, Comisia a emis Cartea verde privind guvernanța corporativă în instituțiile financiare și politicile de remunerare(14), care a iniţiat un proces extins de consultare cu părţile interesate. Ea includea întrebarea referitoare la necesitatea unor măsuri suplimentare privind structura şi guvernanţa politicilor de remunerare în serviciile financiare.

20.      În procesul legislativ ulterior, Parlamentul European a propus o serie de modificări ale propunerii Comisiei. Într‑un raport publicat la 30 mai 2012(15), Parlamentul a propus limitarea componentei variabile la valoarea componentei fixe a remuneraţiei totale. În cursul negocierilor ulterioare, colegiuitorii au convenit să crească valoarea variabilă permisă la dublul componentei fixe a remuneraţiei totale, dacă un anumit cvorum al acţionarilor aprobă această creştere(16).

21.      În prezenta procedură, Regatul Unit contestă în principal adoptarea acestui raport fix maxim care limitează remuneraţia variabilă. Astfel, acţiunea introdusă de acest stat are ca obiect o modificare propusă iniţial de Parlamentul European şi care, potrivit Regatului Unit, stabilește nivelul remuneraţiei persoanelor care se încadrează în domeniul său de competenţă(17).

B –    Raportul dintre remuneraţia variabilă şi gestionarea riscurilor instituțiilor de credit

22.      Potrivit memoriului în intervenţie depus de Comisie, problemele concrete aferente politicilor de remunerare din sectorul financiar au devenit vizibile doar după apariţia crizei financiare. Potrivit Comisiei, structura sistemelor de remunerare, care includeau adesea plata unor bonusuri masive în comparaţie cu componentele fixe ale salariilor, a fost unul dintre principalii factori care au declanşat criza. S‑a afirmat că stimulentele inadecvate au determinat angajaţii să exacerbeze riscul pe termen scurt, întrucât angajaţii care beneficiau de ele participau la profiturile pe termen scurt ale băncii, fără să fie afectaţi de costurile aferente eşecurilor sale. În cel mai rău caz, pierderile erau suportate în final de contribuabili. Astfel, este posibil ca asimetria dintre beneficiarii eventualelor profituri şi cei care suportau eventualele pierderi să fi creat stimulente pentru asumarea unor riscuri excesive, în situaţia în care profiturile însemnau plata unor bonusuri către persoanele care îşi asumă riscuri. În memoriul în intervenţie al Comisiei se mai afirmă că structura remuneraţiei a devenit astfel, după criză, o parte decisivă a agendei legislative a Uniunii(18).

23.      Se pare că nu există un dezacord între Regatul Unit, pe de o parte, şi Parlament, Consiliu şi Comisie, pe de altă parte, cu privire la necesitatea de a combate asumarea unor riscuri excesive, care ar putea destabiliza pieţele şi instituţiile financiare. Opoziţia Regatului Unit are ca obiect specificarea unui procent maxim pentru raportul dintre remuneraţia variabilă şi cea fixă a persoanelor care îşi asumă riscuri semnificative şi faptul că acesta este prevăzut prin măsuri cu forță juridică obligatorie ale Uniunii.

IV – Analiză

24.      După cum am arătat mai sus, motivele vor fi analizate în ordine inversă. Prin urmare, vom aborda mai întâi al şaselea motiv.

A –    Al şaselea motiv, privind încălcarea dreptului internațional cutumiar

25.      Articolul 94 alineatul (1) litera (g) din Directiva CRD IV este intitulat „Elementele variabile ale remunerației”. Articolul 94 alineatul (1) litera (g) punctul (i) prevede că instituțiile stabilesc raporturile adecvate dintre componenta fixă și componenta variabilă ale remunerației totale, iar componenta variabilă nu trebuie să depășească 100 % din componenta fixă a remunerației totale pentru fiecare persoană, și că statul membru poate stabili un procentaj maxim mai redus. Mai mult, potrivit articolului 94 alineatul (1) litera (g) punctul (ii) din Directiva CRD IV, statele membre pot să permită acționarilor, proprietarilor sau asociaților instituției să aprobe un nivel maxim mai înalt al raportului dintre componenta fixă și cea variabilă a remunerației, cu condiția ca nivelul global al componentei variabile să nu depășească 200 % din componenta fixă a remunerației totale pentru fiecare persoană. Și în acest caz statele membre pot stabili un procentaj maxim mai redus.

26.      Regatul Unit a formulat al şaselea motiv astfel: „încălcarea principiului din dreptul internațional cutumiar care se opune extrateritorialităţii”. Regatul Unit susţine că, în general, principiul teritorialităţii din dreptul internațional cutumiar impune ca un stat să nu reglementeze situaţia cetăţenilor săi stabiliţi într‑un alt stat în absenţa unei legături suficiente care să justifice acest lucru. În prezenta cauză, potrivit afirmaţiilor Regatului Unit, articolul 94(1)(g) din Directiva CRD IV încalcă principiul respectiv în cazul aplicării sale la nivel de „grup, societate‑mamă și filială” dacă ele se află complet în afara Uniunii, iar acesta ar fi efectul articolului 92 alineatul (1) din directiva menţionată coroborat cu articolul 109 alineatul (2) din aceeaşi directivă, însă niciuna dintre cele două dispoziţii nu este contestată.

27.      Potrivit articolului 92 alineatul (1) din Directiva CRD IV, aplicarea, inter alia, a articolului 94 din cuprinsul său este asigurată de autoritățile competente la nivel de grup, societate‑mamă și filială, inclusiv în cele stabilite în centre financiare offshore. Articolul 109 alineatul (2) din Directiva CRD IV prevede printre altele că autorităţile competente se asigură că întreprinderile‑mamă și filialele care fac obiectul ei pun în aplicare dispozitivele, procedurile și mecanismele la care se face referire în secţiunea II din capitolul II din directivă în cadrul filialelor lor care nu fac obiectul acesteia. Respectivele dispozitive, proceduri și mecanisme sunt consecvente și bine integrate și filialele respective sunt de asemenea în măsură să prezinte orice date și informații relevante în scopul supravegherii.

28.      Se susţine că astfel se încalcă un principiu cutumiar din dreptul internațional public referitor la teritorialitate. Potrivit Regatului Unit, „este recunoscut faptul că principiul suveranităţii presupune şi competenţa exclusivă a unui stat de a adopta reglementări privind conduita persoanelor aflate pe teritoriul său, iar nu doar cea de a pune în aplicare astfel de reglementări”(19) (sublinierea noastră).

29.      Înainte de a analiza pe fond acest motiv, reamintim faptul că, în Hotărârea Air Transport Association of America şi alţii, C‑366/10, Curtea a afirmat că, „întrucât un principiu de drept internațional cutumiar nu prezintă același nivel de precizie ca o dispoziție a unui acord internațional, controlul jurisdicțional trebuie în mod necesar să se limiteze la a stabili dacă, prin adoptarea actului în cauză, instituțiile Uniunii au săvârșit erori vădite de apreciere cu privire la condițiile de aplicare a acestor principii”(20) (sublinierea noastră).

30.      Al şaselea motiv ridică două probleme distincte, care sunt de o natură complet diferită. Prima este dacă valabilitatea unei dispoziţii poate fi afectată de potenţiala sa aplicare în cazul persoanelor şi/sau actelor din afara Uniunii Europene, din cauza impactului altor dispoziţii din dreptul Uniunii, a căror anulare nu este cerută de solicitant. Aceasta apare în urma faptului că, după cum am menţionat mai sus, prin acţiunea sa, Regatul Unit se limitează să conteste articolul 94 alineatul (1) litera (g) din Directiva CRD IV, fără să solicite anularea articolului 92 alineatul (1) sau a articolului 109 alineatul (2) din respectiva directivă.

31.      A doua problemă este dacă presupusul principiu de drept internaţional împotriva extrateritorialităţii invocat de Regatul Unit există în forma descrisă de statul membru şi dacă acest principiu a fost încălcat în mod vădit de legiuitorul Uniunii.

1.      Consecinţele care decurg din lipsa contestării articolului 92 alineatul (1) şi a articolului 109 alineatul (2) din Directiva CRD IV

32.      În ceea ce priveşte prima problemă, reamintim că Regatul Unit s‑a limitat să conteste în cadrul celui de al şaselea motiv doar articolul 94 alineatul (1) litera (g) din Directiva CRD IV. În opinia noastră, aceasta înseamnă că al şaselea motiv trebuie să fie respins ca fiind inoperant. De fapt, este dificil chiar şi de imaginat o contestaţie în temeiul dreptului internațional împotriva dispoziţiei respective referitoare la aplicabilitatea sa în cadrul Uniunii. În consecinţă, al şaselea motiv nu poate afecta valabilitatea articolului 94 alineatul (1) litera (g) din Directiva CRD IV în privinţa domeniului său principal de aplicare.

33.      Astfel, presupusa ilegalitate din perspectiva dreptului internaţional public a articolului 94 alineatul (1) litera (g) din Directiva CRD IV decurge, potrivit Regatului Unit, din articolele 92 alineatul (1) şi articolul 109 alineatul (2) din aceeaşi directivă. Prin urmare, în opinia noastră, solicitantul ar fi trebuit să ceară anularea lor în măsura în care ele au generat orice efect extrateritorial ilegal al articolului 94 alineatul (1) litera (g), iar nu anularea acestei din urmă dispoziţii.

34.      Pentru a avea o imagine completă, afirmăm că argumentul Consiliului derivat din faptul că, potrivit modului de redactare a articolului 92 alineatul (1) din Directiva CRD IV, aplicarea articolului 92 alineatul (2) şi a articolelor 93 şi 95 este asigurată de „autoritățile competente” pentru instituții la nivel de grup, societate‑mamă și filială, inclusiv în cele stabilite în centre financiare offshore, nu este convingător. În conformitate cu articolul 4 punctul 40 din Regulamentul CR, „autoritate competentă” înseamnă „o autoritate publică sau un organism recunoscut oficial în dreptul intern, care este împuternicit în temeiul dreptului intern să supravegheze instituțiile ca parte a sistemului de supraveghere existent în statul membru respectiv”(21). Prin urmare, Consiliul a arătat că este complet neclar cum o autoritate competentă poate încălca „principiul cutumiar de drept internațional public” prin simplul fapt că îşi exercită activitatea în cadrul competenţelor de care dispune deja în temeiul legislaţiei naţionale prudenţiale aplicabile.

35.      Este adevărat că statele membre stabilesc autorităţile lor competente în sensul Directivei CRD IV şi al Regulamentului CR. Totuşi, din perspectiva dreptului Uniunii, aceste autorităţi sunt obligate să exercite controlul prudenţial al instituţiilor financiare ale Uniunii pe bază consolidată, printre care se află, în cazul politicilor de remunerare, în temeiul articolului 92 şi al articolului 109 alineatul (2) din Directiva CRD IV, grupurile lor de societăţi din afara Uniunii. Astfel, potrivit dreptului Uniunii, statele membre au obligaţia să acorde autorităţilor lor competenţe suficiente în acest scop.

2.      În dreptul internaţional există un principiu împotriva extrateritorialităţii, astfel cum este invocat de Regatul Unit, şi a fost acesta încălcat în mod vădit?

36.      În ceea ce priveşte această a doua problemă, în opinia noastră, o măsură legislativă a Uniunii nu poate fi lipsită de valabilitate doar din cauză că produce efecte asupra conduitei pe teritoriul situat în afara Uniunii. În argumentaţia Regatului Unit nu există nicio referire la vreo cauză soluţionată de Curte care să susţină o astfel de afirmaţie şi nici nu pare să existe un astfel de precedent. Dimpotrivă, s‑a stabilit de mult timp că o conduită în afara Uniunii care are un impact în interiorul său poate fi reglementată de dreptul Uniunii(22).

37.      Mai mult, acest aspect al celui de al şaselea motiv ignoră Hotărârea Lotus pronunţată de Curtea Permanentă de Justiție Internațională(23), în care s‑a statuat că dreptul internațional cutumiar nu cuprinde o interdicţie generală a extinderii competenţei legislative a unui stat („competenţa de a legifera”) în afara teritoriului propriu. În această privinţă, Concluziile avocatului general Darmon prezentate în cauza Wood Pulp(24) sunt actuale şi în prezent. În cadrul acestora, el a remarcat că, „deşi, din alte motive, s‑a pus întrebarea dacă vaporul Lotus încă mai navighează”, hotărârea respectivă poate fi invocată pentru determinarea competenţei unui stat sau a unui alt subiect de drept comparabil de a legifera, cu alte cuvinte de a face ca anumite fapte sau conduite să se încadreze în domeniul de aplicare al legislaţiei sale, care trebuie distinsă de competenţa de a-şi manifesta autoritatea în orice formă pe teritoriul altui stat(25).

38.      În opinia noastră, Regatul Unit ar comite pur şi simplu o eroare dacă ar susţine că doar competenţa teritorială de a legifera este permisă potrivit dreptului internaţional. Pe de altă parte, în cazul în care recunoaşte, după cum pare să fie cazul, principiul personalităţii şi chiar doctrina efectelor ca temeiuri alternative ale competenţei, acesta nu a demonstrat că dreptul internaţional impune ceva mai concret în ceea ce priveşte „legătura suficientă”(26) şi că această cerinţă nu a fost îndeplinită de dispoziţia contestată din Directiva CRD IV.

39.      În opinia noastră, Hotărârea Lotus a stabilit un fel de normă privind sarcina probei, potrivit căreia legătura invocată de un stat ca să îşi justifice competenţa legislativă este suficientă în absenţa unei norme contrare de drept internaţional. Totuşi, dreptul internațional impune în mod necesar anumite limite revendicării competenţelor de către state, astfel încât orice invocare a unei competenţe universale trebuie să se întemeieze pe o normă precisă din dreptul internaţional(27). Dispoziţiile relevante din Directiva CRD IV nu au în vedere o asemenea competenţă universală, ci doar supunerea grupurilor de societăţi străine ale instituţiilor financiare ale Uniunii cadrului de reglementare instituit de aceasta.

40.      În sfârşit, jurisprudenţa din domeniul dreptului internațional invocată de Regatul Unit nu îi susţine argumentaţia. Decizia arbitrală pronunțată în cauza Island of Palmas(28) priveşte aspectul dacă teritoriul aflat în centrul disputei aparţine Ţărilor de Jos sau SUA. Ea nu prezintă nicio relevanţă în ceea ce priveşte problema de competenţă care se susține că ar exista în prezenta cauză. Aceeaşi concluzie este valabilă în cazul referirii făcute de Regatul Unit la cauza Anglo‑Norwegian Fisheries(29), care a avut ca obiect delimitarea unei zone de pescuit norvegiene. La fel de inutilă este invocarea Hotărârii Nottebohm(30), în care Curtea Internaţională de Justiţie a definit criteriile cetăţeniei efective pentru acordarea protecţiei diplomatice. Hotărârea privind mandatul de arestare(31) a fost interpretată ca o confirmare tacită a Hotărârii Lotus, deşi hotărârea, spre deosebire de opiniile separate ale judecătorilor, nu a cuprins o analiză a diferitelor aspecte ale competenţei posibile, fiind concentrată pe problema imunităţii în privința urmăririi în justiție. De asemenea, după cum a observat avocatul general Darmon în cauza Wood Pulp, opinia separată exprimată de Sir Gerald Fizmaurice în cauza Barcelona Traction a fost o reafirmare şi o redefinire a Hotărârii Lotus astfel cum este prezentat la punctul 39 de mai sus(32).

41.      În sfârşit, Regatul Unit invocă încălcarea articolului 3 alineatul (5) TUE ca temei pentru anularea articolului 94 alineatul (1) litera (g) din Directiva CRD IV. Articolul 3 alineatul (5) TUE face referire la obligaţia Uniunii de a contribui, inter alia, la „respectarea strictă și dezvoltarea dreptului internațional”. Totuşi, nu este posibilă încălcarea acestui articol, întrucât nu există un principiu de drept internaţional împotriva extrateritorialităţii, astfel cum este descris în acţiunea introdusă de Regatul Unit.

3.      Concluzie privind al şaselea motiv

42.      Având în vedere toate motivele de mai sus, concluzionăm cu toată certitudinea că Regatul Unit nu a demonstrat faptul că, prin adoptarea articolului 94 alineatul (1) litera (g) din Directiva CRD IV, Consiliul şi Parlamentul au săvârşit erori vădite de evaluare privind un principiu de drept internaţional public. În consecinţă, al şaselea motiv trebuie să fie respins.

B –    Al cincilea motiv, legat de compatibilitatea articolului 450 alineatul (1) litera (j) din Regulamentul CR cu dreptul la respectarea vieții private și cu legislația Uniunii în domeniul protecției datelor

43.      Articolul 450 din Regulamentul CR este intitulat „Politica de remunerare”. Articolul 450 alineatul (1) prevede că instituţiile financiare „trebuie să facă publice cel puțin următoarele informații referitoare la politica și practicile de remunerare ale instituției pentru acele categorii de personal ale căror activități profesionale au un impact semnificativ asupra profilului de risc al instituției”. Apoi menţionează în continuare, la litera (d), „raporturile dintre remunerația fixă și cea variabilă, stabilite în conformitate cu articolul 94 alineatul (1) litera (g)” din Directiva CRD IV, la litera (i) „numărul persoanelor care au beneficiat de o remunerație de 1 milion EUR sau mai mult pe exercițiu financiar, defalcat pe intervale salariale de 500 000 EUR pentru remunerațiile între 1 milion EUR și 5 milioane EUR și pe intervale salariale de 1 milion EUR pentru remunerațiile mai mari sau egale cu 5 milioane EUR”, iar la litera (j), „la cererea statului membru sau a autorității competente, remunerația totală pentru fiecare membru al structurii de conducere sau al organelor cu funcție de conducere”.

44.      Regatul Unit susţine că articolul 450 alineatul (1) litera (j) din Regulamentul CR încalcă articolele 7 şi 8 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), care au ca obiect respectarea vieții private și de familie şi, respectiv, protecția datelor cu caracter personal, precum şi Directiva 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date(33). Articolul 450 alineatul (1) litera (j) din Regulamentul CR permite statului membru sau autorităţilor competente să impună divulgarea unor informaţii privind remunerarea mai detaliate decât cele cerute de articolul 450 alineatul (l) litera (i) din regulament, sub forma remunerației totale pentru fiecare membru al structurii de conducere sau al organelor cu funcție de conducere. Consiliul sau Parlamentul nu contestă faptul că publicarea informaţiilor referitoare la remunerare în conformitate cu dispoziţia contestată ar constitui o prelucrare a datelor cu caracter personal, intrând astfel sub incidenţa legislaţiei Uniunii privind protecţia acestora.

45.      În opinia noastră, articolul 450 alineatul (1) litera (j) din Regulamentul CR coroborat cu considerentul (99) al respectivului regulament respectă principiile elaborate de Curte în Hotărârea Volker und Markus Schecke şi Eifert(34). Potrivit considerentului (99) al Regulamentului CR, atât Directiva 95/46, cât şi Regulamentul (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 18 decembrie 2000 privind protecția persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituțiile și organele comunitare și privind libera circulație a acestor date(35) „ar trebui să se aplice în totalitate în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal în sensul prezentului regulament”.

46.      În Hotărârea Volker und Markus Schecke şi Eifert s‑a statuat că instituţiile nu au realizat un just echilibru între obiectivele dispoziţiei contestate în cauza respectivă şi drepturile recunoscute persoanelor fizice prin articolele 7 și 8 din cartă în ceea ce priveşte drepturile la respectarea vieții private și la protecția datelor(36).

47.      În cazul de faţă este relevant că dispoziţia atacată nu este aplicabilă tuturor aşa‑numitelor persoane care îşi asumă riscuri semnificative, ci doar organului de conducere și conducerii superioare, fără să conducă la divulgarea automată a datelor personale protejate. De fapt, articolul 450 alineatul (1) litera (j) din Regulamentul CR nu obligă în mod automat autorităţile competente să impună o astfel de divulgare. El doar acordă statelor membre sau autorităților competente libertatea de a face aceasta. După cum am observat mai sus, potrivit considerentului (99) al regulamentului, statele membre trebuie să respecte legislaţia Uniunii privind protecţia datelor atunci când analizează orice solicitare de astfel de informaţii. Menţionăm şi articolele 7 şi 8 din cartă, întrucât solicitarea informaţiilor suplimentare menţionate la articolul 450 alineatul (1) litera (j) din Regulamentul CR ar reprezenta, fără îndoială, o punere în aplicare a dreptului Uniunii în sensul articolului 51 din cartă(37). Astfel, în opinia noastră şi contrar aparentei preocupări exprimate de Regatul Unit, articolul 450 alineatul (1) litera (j) din Regulamentul CR nu impune o preeminenţă automată a obiectivului transparenţei faţă de protecţia datelor personale care să fie în contradicţie cu jurisprudenţa sus‑menţionată a Curţii.

48.      Mai mult, în conformitate cu articolul 450 alineatul (2) din Regulamentul CR, instituţiile financiare trebuie să se conformeze cerințelor prevăzute la articolul respectiv într‑o modalitate care să nu aducă atingere Directivei 95/46. În consecinţă, nu există nicio îndoială că statele membre şi autorităţile competente nu pot impune nicio divulgare care să încalce legislaţia Uniunii privind protecţia datelor personale.

49.      Este adevărat că, după impunerea divulgării de către statul membru sau autoritatea competentă, cerinţa respectivă constituie pentru instituţia financiară în cauză o obligaţie legală în sensul articolului 7 litera (c) din Directiva 95/46. Aceasta face ca procesarea datelor respective să fie legitimă. Totuşi, instituţia financiară poate, desigur, să conteste legalitatea oricărei decizii prin care se impune o astfel de divulgare înaintea unei autorităţi judiciare competente, la fel ca în cazul oricărei decizii naţionale de punere în aplicare a dreptului Uniunii care afectează drepturile fundamentale ale persoanelor.

50.      Pentru aceste motive, considerăm că şi al cincilea motiv trebuie să fie respins.

C –    Al patrulea motiv, privind aspectul dacă conferirea anumitor competenţe ABE și Comisiei este „ultra vires”

51.      Al patrulea motiv pare oarecum ambiguu, întrucât există un amestec incoerent între o obiecţie faţă de competenţele acordate ABE în temeiul articolului 94 alineatul (2) şi cele care pot fi exercitate de Comisie. Întrucât acesta din urmă se limitează la o obiecţie privind „întinderea” competenţelor conferite Comisiei, fără să includă vreo contestaţie întemeiată fie pe doctrina Meroni(38), fie pe nerespectarea parametrilor stabiliţi de dispoziţiile din tratat aplicabile, şi anume articolele 290 TFUE şi 291 TFUE, în opinia noastră, doar contestarea competenţelor ABE este elaborată suficient de detaliat pentru a permite Curții să evalueze legalitatea lor.

52.      Articolul 94 alineatul (2) din Directiva CRD IV prevede că ABE „elaborează proiecte de standarde tehnice de reglementare cu privire la specificarea claselor de instrumente care îndeplinesc condițiile prevăzute la alineatul (1) litera (l) punctul (ii) și cu privire la criteriile calitative și cantitative adecvate pentru identificarea categoriilor de personal ale căror activități profesionale au un impact semnificativ asupra profilului de risc al instituțiilor, astfel cum este menționat la articolul 92 alineatul (2)”. În cadrul dispoziţiei se adaugă că ABE înaintează aceste proiecte de standarde tehnice de reglementare Comisiei până la 31 martie 2014 şi se deleagă Comisiei competența de a adopta standardele tehnice de reglementare menționate la primul paragraf, în conformitate cu articolele 10-14 din Regulamentul (UE) nr. 1093/2010 al Parlamentului European și al Consiliului din 24 noiembrie 2010 de instituire a Autorității Europene de Supraveghere (Autoritatea Bancară Europeană), de modificare a Deciziei nr. 716/2009/CE și de abrogare a Deciziei 2009/78/CE a Comisiei(39) (denumit în continuare „Regulamentul ABE”).

53.      Regatul Unit susţine că acordarea acestor competenţe trebuie să fie în concordanţă cu articolul 10 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul ABE, pe lângă principiile generale care reglementează conferirea de competenţe Comisiei. Articolul 10 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul ABE prevede că „[s]tandardele tehnice de reglementare sunt tehnice și nu implică decizii strategice sau de politică publică, iar conținutul lor este delimitat de actele legislative în temeiul cărora sunt elaborate”.

54.      Regatul Unit susţine că articolul 94 alineatul (2) din Directiva CRD IV trebuie să fie anulat întrucât, în primul rând, sarcinile care au fost atribuite ABE depăşesc sfera competenţelor acordate în temeiul Regulamentului ABE, în special fiindcă sarcinile respective implică „luarea unor decizii strategice sau opţiuni de politică”, încălcându‑se astfel articolul 10 alineatul (1) al doilea paragraf din regulamentul menţionat.

55.      În al doilea rând, Regatul Unit a afirmat că, în condiţiile în care ABE a fost înființată în temeiul articolului 114 TFUE, acesteia nu i se poate impune să abordeze aspecte care intră sub incidenţa articolului 114 alineatul (2) TFUE. Această dispoziţie exclude, inter alia, prevederile „privind drepturile și interesele lucrătorilor salariați” din domeniul de aplicare al articolului 114 alineatul (1) TFUE. Cu alte cuvinte, articolul 114 alineatul (1) TFUE nu poate fi temeiul juridic al măsurilor de acest tip.

56.      Începem prin a remarca faptul că articolul 94 alineatul (2) din Directiva CRD IV coroborat cu articolul 10 alineatul (1) din Regulamentul ABE conferă Comisiei competenţa de a adopta un act delegat în sensul articolului 290 alineatul (1) TFUE. Actul delegat, prin care se adoptă un standard de reglementare, trebuie să se întemeieze pe un proiect de standard tehnic de reglementare pregătit de ABE. Totuşi, articolul 94 alineatul (2) din Directiva CRD IV nu conferă ABE competenţa de a lua decizii obligatorii. Reamintim şi faptul că, în cazul în care legiuitorul Uniunii conferă Comisiei, printr‑un act legislativ, o competență delegată, aceasta din urmă este chemată să adopte norme care completează sau modifică elemente neesențiale ale acestui act(40).

57.      În ceea ce priveşte primul argument referitor la Regulamentul ABE, este dificil de înţeles cum s‑ar putea considera că legiuitorul Uniunii a acţionat ultra vires dacă mai întâi a adoptat în conformitate cu procedura legislativă ordinară o dispoziţie, în cazul de faţă articolul 10 din Regulamentul ABE, iar apoi, utilizând aceeaşi procedură, o a doua dispoziţie, respectiv articolul 94 alineatul (2) din Directiva CRD IV, chiar dacă domeniul de aplicare sau conţinutul primei dispoziţii este mai restrâns decât al celei de a doua. Faptul că aceste dispoziţii urmăresc să stabilească o anumită sarcină pentru o agenţie a Uniunii nu schimbă această situaţie.

58.      În opinia noastră, Regulamentul ABE nu poate anula nicio dispoziţie din Directiva CRD IV, întrucât aceasta din urmă se poate îndepărta de la prevederile lui. Situaţia ar fi aceeaşi dacă Directiva CRD IV ar conferi ABE competenţa de a lua decizii strategice sau politice obligatorii. În acest din urmă caz, conferirea de competenţe ar fi fără îndoială neconstituţională din perspectiva doctrinei Meroni, dar nu din cauza articolului 10 din Regulamentul ABE(41).

59.      Mai general, un potenţial conflict între dispoziţiile celor două acte legislative, cum se susţine că ar exista între articolul 94 alineatul (2) din Directiva CRD IV şi articolul 10 alineatul (1) al doilea paragraf din regulamentul ABE, aflate pe acelaşi nivel în ierarhia normelor juridice, nu stabileşte sau implică lipsa de competenţă a legiuitorului sau existenţa oricărui motiv de anulare în sensul articolului 263 TFUE şi nici nu indică faptul că procesul decizional legislativ a fost de slabă calitate. În consecinţă, într‑o astfel de situaţie niciuna dintre dispoziţiile contradictorii nu poate fi anulată pe acest temei. Cu toate acestea, pentru a determina care dintre ele are prioritate trebuie aplicate principii ca lex posterior sau lex specialis, cu excepţia cazului în care pot fi interpretate într‑un mod care să elimine potenţialul conflict dintre ele. Cu alte cuvinte, niciuna dintre dispoziţii nu este lex superior în raport cu cealaltă.

60.      Acest lucru este valabil chiar şi atunci când legiuitorul nu a intenţionat să se îndepărteze de la prevederile primei dispoziţii prin adoptarea celei de a doua, cum este situaţia – după cum au arătat Parlamentul, Consiliul şi Comisia – în cazul de faţă, ţinând cont în mod corespunzător de faptul că, potrivit articolului 94 alineatul (2) al treilea paragraf din Directiva CRD IV, competenţa de a adopta standardul tehnic de reglementare este delegată Comisiei în conformitate cu articolele 10-14 din Regulamentul ABE.

61.      Acestea fiind spuse, articolul 94 alineatul (2) din Directiva CRD IV împuterniceşte Comisia doar să completeze elementele neesenţiale ale actelor legislative. Directiva menţionată prevede elementele esenţiale pentru standardele tehnice de reglementare în cauză, precizând că se aplică anumitor categorii de personal al instituţiilor financiare, adică aşa‑numitelor persoane care îşi asumă riscuri semnificative în sensul definit în mod detaliat la articolul 92 alineatul (2) din Directiva CRD IV.

62.      De fapt, acest articol împuterniceşte Comisia, în temeiul unui proiect elaborat de ABE, să adopte standarde tehnice de reglementare „cu privire la criteriile calitative și cantitative adecvate pentru identificarea categoriilor de personal ale căror activități profesionale au un impact semnificativ asupra profilului de risc al instituțiilor, astfel cum este menționat la articolul 92 alineatul (2)”. Prin urmare, directiva vizează adoptarea „unor norme care se înscriu în cadrul de reglementare definit de actul legislativ de bază”(42). Astfel, opţiunile privind strategiile şi politicile au fost stabilite în actul legislativ de bază, iar nu prin măsurile elaborate de ABE şi adoptate de Comisie.

63.      În ceea ce priveşte cel de al doilea argument al Regatului Unit potrivit căruia competenţele conferite ABE sunt ilegale întrucât ele pot afecta drepturile şi interesele lucrătorilor salariaţi în sensul articolului 114 alineatul (2) TFUE, în împrejurările în care agenţia a fost înfiinţată în temeiul articolului 114 alineatul (1) TFUE, în opinia noastră, este posibil ca sarcinile unei agenţii a Uniunii să aibă un temei juridic diferit faţă de cel al actului legislativ prin care a fost înfiinţată. Sarcinile unei agenţii a Uniunii se pot întemeia parţial, de exemplu, pe dispoziţii privind cele patru libertăţi, înfiinţarea sa iniţială bazându‑se pe dispoziţiile referitoare la armonizarea în domeniul pieţei interne sau pe articolul 352 TFUE(43). Faptul că legiuitorul face trimitere la un anumit temei juridic pentru înfiinţarea unei agenţii a Uniunii nu înseamnă că nu poate să îi confere alte sarcini pe un temei juridic diferit. Aspectul dacă acesta din urmă este temeiul juridic adecvat depinde de conţinutul noilor sarcini şi competenţe conferite agenţiei în cauză, iar temeiul juridic invocat pentru înfiinţarea iniţială a agenţiei nu prezintă relevanță.

64.      Mai mult, trebuie să subliniem că obiectul competenţelor acordate ABE este elaborarea proiectelor de măsuri care nu vor deveni reglementare decât în cazul în care sunt adoptate de Comisie. Prin definiţie, proiectele de acte normative nu pot constitui măsuri „privind drepturile și interesele lucrătorilor salariați” „care au ca obiect instituirea și funcționarea pieței interne” în sensul articolului 114 alineatele (1) şi (2) TFUE. Aceste proiecte de măsuri nu au efecte juridice care depăşesc procesul decizional intern al Comisiei, când ea poate decide să accepte, să respingă sau să le modifice, după caz. Astfel, proiectele de măsuri propuse de ABE sau, de altfel, de orice altă agenţie a Uniunii nu pot în sine să armonizeze niciun fel de dispoziţii naţionale şi nici să afecteze drepturile şi obligaţiile persoanelor.

65.      Pentru aceste motive, şi cel de al patrulea motiv trebuie să fie respins.

D –    Al treilea motiv referitor la încălcarea principiului securităţii juridice

66.      Articolul 162 alineatul (1) din Directiva CRD IV prevede inter alia că statele membre adoptă și publică, până la 31 decembrie 2013, actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma directivei şi că ele aplică aceste dispoziții începând cu 31 decembrie 2013.

67.      Articolul 162 alineatul (3) din Directiva CRD IV prevede că „actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru respectarea articolului 94 alineatul (1) litera (g) impun instituțiilor să aplice principiile prevăzute în acestea la remunerația acordată pentru serviciile furnizate sau pentru performanțele obținute începând cu anul 2014, datorată pe baza unor contracte încheiate fie înainte sau după 31 decembrie 2013”.

68.      Articolul 521 alineatul (1) din Regulamentul CR prevede că acesta intră în vigoare în ziua următoare datei publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, iar potrivit articolului 521 alineatul (2), regulamentul se aplică de la 1 ianuarie 2014.

69.      Potrivit Regatului Unit, articolul 162 alineatele (1) şi (3) din Directiva CRD IV şi articolul 521 alineatul (2) din Regulamentul CR încalcă principiul securităţii juridice.

70.      Regatul Unit mai susţine că măsurile delegate necesare pentru a clarifica aspecte cum sunt modul în care noile norme vor fi aplicate în practică, rata de actualizare aplicabilă pentru bonusurile amânate şi criteriile pentru stabilirea persoanelor care îşi asumă riscuri semnificative nu au fost disponibile în timp util. Motivul este că ABE nu a fost obligată să prezinte Comisiei standardele tehnice de reglementare până la 31 martie 2014 [a se vedea articolul 94 alineatul (2) din Directiva CRD IV]. Acest lucru a împiedicat Comisia să adopte standardul tehnic de reglementare până la primirea propunerii din partea ABE. De fapt, Comisia nu a adoptat standardele tehnice de reglementare prevăzute de Directiva CRD IV până la 4 martie 2014.

71.      Regatul Unit susţine că implementarea corectă a articolului 94 alineatul (1) litera (g) din Directiva CRD IV şi a articolului 450 alineatul (1) literele (d), (i) şi (j) din Regulamentul CR depinde de identificarea prealabilă a persoanelor care îşi asumă riscuri semnificative. Prin urmare, Regatul Unit solicită anularea articolului 162 alineatul (1) şi a articolului 162 alineatul (3) din Directiva CRD IV, precum şi a articolului 521 alineatul (2) din Regulamentul CR, întrucât instituţiile Uniunii trebuiau să stabilească o dată diferită pentru punerea în aplicare a ansamblului de măsuri din pachetul CRD IV pentru a respecta principiul securităţii juridice.

72.      Al treilea motiv este intitulat „dispoziţiile contestate încalcă principiul securităţii juridice” și pare să cuprindă următoarele trei aspecte.

73.      În primul rând, Regatul Unit susţine că articolul 162 alineatul (3) din Directiva CRD IV încalcă principiul menţionat întrucât „produce efecte retroactive”. Motivul este că, potrivit statului membru respectiv, articolul 162 alineatul (1) impune statelor membre să aplice Directiva CRD IV de la 1 ianuarie 2014, iar astfel se va produce un impact asupra remuneraţiei care trebuie să fie acordată pe baza „contractelor încheiate înainte de această dată”.

74.      În opinia noastră, nu există niciun motiv pentru care să se poată pretinde că Directiva CRD IV este retroactivă. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, o măsura retroactivă este una care produce efecte de la o dată anterioară publicării sale(44). Mai mult, Curtea a statuat în mod expres că nu se poate considera că aplicarea unei dispoziţii din dreptul Uniunii „în cazul unui contract de muncă încheiat înainte de intrarea sa în vigoare afectează o situaţie survenită înainte de data respectivă”(45).

75.      În plus, potrivit articolului 162 alineatul (3) din Directiva CRD IV, articolul 94 alineatul (1) litera (g) din cuprinsul său se aplică numai în ceea ce priveşte serviciile furnizate sau performanţele obţinute începând din anul 2014. Astfel, Directiva CRD IV nu se referă la drepturile acumulate înainte, care sunt legate de serviciile sau performanţele anterioare sau, cu alte cuvinte, la drepturile acumulate şi performanţele de dinainte de intrarea sa în vigoare. Dreptul efectiv al angajatului de a primi o remuneraţie apare, cel mai devreme, abia atunci când îndeplineşte serviciile sau demonstrează performanţe pentru care merită un bonus, iar nu când s‑a încheiat un contract în acest sens.

76.      Este adevărat că jurisprudenţa Curţii de Justiţie oferă o anumită protecţie încrederii legitime a comercianţilor care au încheiat deja contractele care sunt afectate de reglementările Uniunii cu efecte imediate, dar încrederea legitimă poate apărea în acest context numai într‑un set restrâns de împrejurări.

77.      Deşi „principiul protecției încrederii legitime este printre principiile fundamentale ale dreptului Uniunii, iar orice operator economic care are aşteptări legitime în urma faptului că a primit asigurări precise din partea unei instituţii poate invoca acest principiu”(46), potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii, „comercianţii nu pot invoca încrederea legitimă că o situaţie existentă care poate fi modificată de instituţiile comunitare prin exercitarea marjei lor de apreciere va fi menţinută”(47). Pe baza contextului Directivei CRD IV, prezentat mai sus în secţiunea intitulată „Observații introductive”, orice „comerciant prudent şi diligent”(48) ar fi putut prevedea posibilitatea ca Uniunea să introducă norme noi privind raportul dintre remuneraţiile fixe şi cele variabile ale angajaţilor instituţiilor financiare.

78.      În jurisprudenţa sa, dacă o instituţie a Uniunii a creat instituţiilor financiare „speranţă justificată” că nu se va introduce un raport fix, partea respectivă a Directivei CRD IV ar putea fi contestată, pe temeiul încălcării încrederii legitime(49). Totuşi, această situație nu se regăsește în cazul de faţă.

79.      Ajungem astfel la cel de al doilea aspect al acţiunii introduse de Regatul Unit, şi anume dacă încrederea legitimă a comercianţilor afectaţi a fost respectată, în sensul jurisprudenţei Curţii referitoare la „retroactivitate”. Acestea fiind spuse, în opinia noastră, nu este necesară analizarea de către Curte a acestui aspect al argumentaţiei statului menţionat, întrucât măsurile atacate nu sunt retroactive. În consecinţă, facem următoarele observaţii doar în eventualitatea în care Curtea va decide altfel.

80.      Prin acţiunea sa, Regatul Unit susţine că raportul fix stabilit de Directiva CRD IV aduce atingere securităţii juridice în sensul că măsurile delegate necesare pentru a reglementa astfel de chestiuni, cum sunt modul în care noile norme se vor aplica în practică, rata de actualizare pentru bonusuri amânate şi criteriile utilizate pentru a stabili dacă un angajat este o persoană care îşi asumă riscuri semnificative, urmau să fie adoptate abia la câteva luni după ce „plafonarea” concretă a remuneraţiei variabile trebuia să fie aplicată la nivel naţional. După cum am observat mai sus, acest lucru ar fi trebuit să aibă loc la 1 ianuarie 2014, dar, în conformitate cu articolul 94 alineatul (2) din Directiva CRD IV, ABE nu era obligată să emită standardele tehnice de reglementare până la 31 martie 2014. Ele au fost adoptate de Comisie la 4 martie 2014. Contestaţia Regatului Unit priveşte şi dispoziţiile privind voturile acţionarilor şi raportul discreţionar de 200 % stabilit de articolul 94 alineatul (1) litera (g) punctul (ii) din Directiva CRD IV. Astfel, Regatul Unit susţine că instituţiile Uniunii ar fi trebuit să promulge reglementări suplimentare prin care să amâne data aplicării măsurilor contestate până când toate dispoziţiile din pachetul CRD IV aveau să fie pregătite pentru implementare în întregul lor.

81.      În sprijinul existenţei unei obligaţii ca „reglementările de punere în aplicare să fie suficient de precise şi certe”, Regatul Unit invocă articolul 17 din carta Uniunii, articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului și cauzele Hentrich împotriva Franţei(50), Spacek s.r.o împotriva Republicii Cehe(51) şi Hotărârea Teleos și alții, C‑409/04(52).

82.      Recent, Curtea a afirmat din nou că „principiul securității juridice, care îl are drept corolar pe cel al protecției încrederii legitime, impune ca o legislație care generează consecințe defavorabile pentru particulari să fie clară și precisă și ca aplicarea sa să fie previzibilă pentru justițiabili”(53).

83.      În ceea ce priveşte inexistenţa standardelor tehnice de reglementare până la 4 martie 2014, în opinia noastră, articolul 92 alineatul (2) din Directiva CRD IV precizează în mod de sine stătător şi detaliat care angajaţi ai instituţiilor sunt vizaţi de dispoziţiile referitoare la remuneraţie(54).

84.      După cum arată Consiliul în apărarea sa, Directiva CRD III a prevăzut deja elementele constitutive pentru stabilirea unui raport între partea fixă şi cea variabilă a remuneraţiei. Printre ele s‑a aflat şi domeniul de aplicare personal al politicii de remunerare a Uniunii, definit în anexa 1 la Directiva CRD III, inclusiv „membrii organelor cu funcție de conducere, personalul cu competențe pentru asumarea de riscuri, personalul funcțiilor sistemului de control intern, precum și orice angajat ce primește o remunerație totală care îl plasează în aceeași categorie de remunerație cu cea a membrilor organelor cu funcție de conducere și a personalului cu competențe pentru asumarea de riscuri”. Această dispoziţie a intrat în vigoare la 15 decembrie 2010 şi a trebuit să fie transpusă în dreptul intern de către statele membre până la sfârşitul anului 2011. Astfel, din 2011, instituţiile financiare au aplicat noţiunea de persoană care îşi asumă riscuri semnificative din dreptul Uniunii.

85.      În consecinţă, Directiva CRD IV utilizează acelaşi norme, în opinia noastră suficient de concrete, privind remuneraţia variabilă, care erau în vigoare de câţiva ani. Mai mult, observăm că măsurile atacate din Directiva CRD IV au fost publicate în iunie 2013, au intrat în vigoare în iulie 2013 şi au devenit aplicabile de la 31 decembrie 2013. Prin urmare, se poate presupune că noile norme privind remuneraţia variabilă au fost luate în considerare în mod corespunzător la negocierile contractuale care au avut loc între instituţiile financiare şi personalul lor relevant pentru anul 2014.

86.      Dar mai important este faptul că, din perspectiva dreptului Uniunii, criteriile calitative sau cantitative de la articolul 92 alineatul (2) din Directiva CRD IV nu puteau fi modificate de standardele tehnice de reglementare care au fost în final adoptate de Comisie la 4 martie 2014. Astfel, este exclusă punerea în pericol a securităţii juridice.

87.      În orice caz, potrivit jurisprudenţei Curţii, o măsură a Uniunii poate produce efecte retroactive cu condiţia ca scopul care trebuie realizat să impună aceasta, iar încrederea legitimă a celor în cauză să fie respectată în mod corespunzător(55).

88.      Scopul măsurii contestate este de a crea un set de norme omogene aplicabile în cazul remuneraţiilor variabile acordate pentru serviciile persoanelor care îşi asumă riscuri semnificative care au fost efectuate pe întreg parcursul anului 2014. Astfel, scopul legitim al articolului 162 alineatul (3) din Directiva CRD IV este să asigure aplicarea măsurilor cuprinse în aceasta de la aceeaşi dată în cadrul Uniunii.

89.      În plus, încrederea legitimă a instituţiilor financiare şi a persoanelor în cauză au fost respectate în mod corespunzător. Părţile au primit mai întâi o notificare că se preconizează reglementări suplimentare privind remuneraţia în Cartea verde(56) şi propunerea iniţială pentru pachetul CRD IV(57). Atunci când, la 30 mai 2012, Parlamentul European a publicat modificările sale prin care propunea un raport maxim fix de 100 % pentru componenta variabilă a remuneraţiei(58) o iniţiativă de acest fel nu ar fi putut încălca încrederea legitimă a celor în cauză. În decembrie 2012, compromisul dintre Parlamentul European şi Consiliu cu privire la remuneraţia persoanelor care îşi asumă riscuri semnificative, care propunea stabilirea raportului maxim la 200 % din salariul fix, a avut parte de o atenţie considerabilă din partea mass‑mediei. Mai mult, odată cu publicarea Directivei CRD IV în Jurnalul Oficial la 27 iunie 2013, orice persoană a putut analiza normele suficient de clare privind remuneraţia variabilă, rămânând timp suficient pentru a pregăti momentul în care urmau să înceapă să producă efecte juridice la începutul anului 2014.

90.      Pentru motivele de mai sus, al treilea motiv trebuie să fie respins.

E –    Cel de al doilea motiv privind încălcarea principiilor proporționalității şi subsidiarităţii, precum şi contestarea articolului 94 alineatul (1) litera (g) din Directiva CRD IV şi a articolului 450 literele (i) şi (j) din Regulamentul CR

91.      Acest motiv este exprimat şi argumentat în mod complex, dar cuprinde două teme principale, şi anume: (i) încălcarea principiilor proporţionalităţii(59) şi subsidiarităţii(60) prin adoptarea raportului maxim fix de 100 % din salariul fix pentru remunerarea variabilă şi (ii) proporţionalitatea cerinţelor de divulgare. Vom aborda aceste teme în mod separat(61).

1.      Raportul maxim fix pentru remuneraţia variabilă

92.      Potrivit Regatului Unit, măsurile contestate nu respectă principiul proporționalității, întrucât nu sunt adecvate pentru realizarea obiectivului de politică publică urmărit. Ele nu sunt nici necesare pentru atingerea scopului de interes public declarat al reglementărilor, dat fiind că celelalte dispoziţii (necontestate) din Directiva CRD IV şi din Regulamentul CR prevăd o suficientă supraveghere prudenţială a instituţiilor de credit în acest domeniu, fără să existe necesitatea suplimentară de a impune o pretinsă „plafonare a bonusurilor”. Se susţine în continuare că proporţionalitatea măsurilor modificate rămâne neverificată de legiuitor. Acest lucru, s‑a afirmat, contravine orientărilor oferite de Acordul interinstituțional privind o mai bună legiferare(62). Potrivit Regatului Unit, chiar şi permiţând existenţa marjei de apreciere conferite instituţiilor Uniunii atunci când legiferează pentru a păstra stabilitatea financiară, măsurile contestate sunt în mod vădit disproporţionate şi, în plus, încalcă principiul subsidiarităţii, deoarece necesitatea ca ele să remedieze denaturările concurenţei legate de libertatea de stabilire rămâne nedovedită(63).

93.      Reamintim că există un principiu constituţional în dreptul Uniunii potrivit căruia, în cadrul procedurii legislative ordinare a Uniunii Europene, colegiuitorii au competenţa de a aduce modificări oricărei propuneri legislative în măsura în care ele rămân în cadrul domeniului de aplicare al actului, astfel cum este definit în propunerea iniţială a Comisiei(64). Aceasta s‑a întâmplat în cazul modificării articolului 94 alineatul (1) litera (g) din Directiva CRD IV, care a introdus o normă mai strictă decât cea prezentată în propunerea Comisiei. Totuşi, articolul menţionat nu a depăşit domeniul de aplicare şi obiectivele sale, în măsura în care a rămas concentrat pe subiectul reglementării componentelor variabile ale remuneraţiei în vederea combaterii asumării de riscuri excesive de către conducerea şi angajaţii instituţiilor financiare. Această temă a fost deja abordată în Directiva CRD III.

94.      După cum reaminteşte Consiliul, colegiuitorii pot introduce măsuri care nu erau prevăzute într‑o propunere legislativă iniţială, fără a fi obligaţi în mod necesar să realizeze o evaluare nouă şi completă a impactului lor. Motivul este că studiul de impact efectuat de Comisie nu este obligatoriu nici pentru Consiliu, nici pentru Parlament, ambele având dreptul să aducă modificări unei propuneri a Comisiei(65).

95.      Curtea a afirmat că „puterea largă de apreciere de care dispune legiuitorul Uniunii și care presupune un control jurisdicțional limitat al modului în care este exercitată nu se aplică exclusiv în ceea ce privește natura și sfera de aplicare a dispozițiilor care trebuie adoptate, ci și, într‑o anumită măsură, în ceea ce privește constatarea datelor de bază”(66). Curtea a hotărât de asemenea că, și în cazul în care acest control jurisdicțional este limitat ca întindere, instituţiile comunitare care au adoptat actul în cauză trebuie „să fie în măsură să demonstreze în fața Curții că actul a fost adoptat prin exercitarea efectivă a puterii lor de apreciere, care presupune că au fost luate în considerare toate elementele și circumstanțele pertinente ale situației pe care acest act o reglementează”(67). Informaţiile pe care instituţiile se pot întemeia atunci când îşi exercită puterea de apreciere includ, dar nu se limitează la informaţiile publice, atelierele organizate de Parlament şi documentele ştiinţifice utilizate de statele membre la şedinţele Consiliului, fără a fi necesar să fie documente oficiale ale Consiliului(68).

96.      Trebuie reamintit faptul că, atunci când a fost conferită o putere largă de apreciere care implică alegeri de natură economică şi politică, un solicitant care cere o declaraţie de anulare trebuie să demonstreze că măsura în cauză este vădit inadecvată(69) din perspectiva obiectivului pe care instituțiile competente îl urmăresc. Totuşi, trebuie luați în considerare toți factorii și circumstanțele, inclusiv „datele de bază”(70). Puterea de apreciere a legiuitorului Uniunii poate fi restrânsă și mai mult în domeniul drepturilor fundamentale „în funcție de anumite elemente, printre care figurează, în special, domeniul vizat, natura dreptului în cauză garantat de cartă, natura și gravitatea ingerinței, precum și scopul acesteia”(71).

97.      În opinia noastră, apărarea Parlamentului şi a Consiliului, precum şi intervenţia Comisiei confirmă faptul că aspectul reglementării componentei variabile a remuneraţiei persoanelor care îşi asumă riscuri semnificative a fost larg dezbătut de la începutul crizei financiare, atât în literatura de specialitate, cât şi de către factorii din domeniul elaborării de politici. În cursul procesului de adoptare a Directivei CRD IV şi în special a articolului 94 alineatul (1) litera (g) din cuprinsul său, au existat informaţii publice ample, ateliere organizate de Parlament şi documente analizate de statele membre în şedinţe ale Consiliului. Acestea arată incertitudinile empirice privind remuneraţia persoanelor care îşi asumă riscuri semnificative şi reflectă diferite politici şi posibile abordări ale reglementării.

98.      Acestea fiind spuse, materialele aflate la dispoziţia factorilor de decizie au demonstrat în mod clar că restricţionarea a priori a stimulentelor pentru asumarea unor riscuri excesive de către conducerea şi personalul instituţiilor financiare era probabil să reducă o astfel de asumare de riscuri şi, în consecinţă, orice risc pentru stabilitatea pieţelor financiare care decurge din acesta. În asemenea împrejurări, întrebarea unde şi de către cine trebuie stabilite limitele concrete ale unor astfel de iniţiative a privit, în opinia noastră, gradul adecvat de reglementare. Aceasta a implicat în mod clar alegeri de natură economică şi politică. Totuşi, alegerile respective trebuie să fi fost în mod vădit inadecvate pentru ca măsura legislativă în cauză să poată fi anulată.

99.      Având în vedere cele de mai sus, nu suntem de acord că nu ar fi nici utilă, nici necesară abordarea de către Curte a tuturor detaliilor numeroase incluse în cauza Regatului Unit cu privire la acest subiect. De fapt, aceste detalii pur şi simplu demonstrează că problema era controversată şi că Parlamentul European a considerat că reglementarea mai intensă a componentei variabile a remuneraţiei persoanelor care îşi asumă riscuri semnificative din cadrul instituţiilor financiare este dezirabilă mai devreme decât celelalte instituţii.

100. În opinia noastră, numai încă două aspecte trebuie să fie abordate cu privire la acest motiv al contestaţiei. În primul rând, potrivit articolului 94 alineatul (1) litera (g) punctul (ii) ultima liniuţă din Directiva CRD IV, personalului direct vizat de nivelurile maxime majorate ale remunerației variabile menționate la acest punct nu i se permite să exercite niciun drept de vot pe care l‑ar putea avea în calitate de acționari, asociați sau membri ai instituției atunci când o instituţie financiară decide să utilizeze opţiunea și să ridice nivelul componentei variabile a remunerației până la 200 % din componenta fixă. Considerăm că aceasta este o restricţie normală şi justificată în procesul de decizie al societăţii, având obiectul de a preveni conflictele de interese în contextul unei bune gestionări a riscurilor instituţiei financiare în cauză.

101. În al doilea rând, în ceea ce priveşte principiului subsidiarităţii, reamintim că raportul maxim fix pentru componenta variabilă a remuneraţiei de la articolul 94 alineatul (1) litera (g) din Directiva CDR IV constituie o măsură obligatorie de armonizare minimă în cadrul pieţei interne, lăsând statelor membre o marjă de manevră pentru adoptarea unor norme naţionale mai stricte. Statele membre pot stabili un raport maxim mai mic de 100 % din componenta fixă.

102. După cum Consiliul a arătat în memoriul în apărare și în memoriul în duplică, au existat diferenţe de opinie legate de acest raport atât între statele membre, cât şi între instituţiile financiare; ideea de a instaura un raport maxim și/sau de a limita remunerația variabilă făcea deja obiectul unei dezbateri publice cu mai mulți ani înainte de adoptarea măsurilor atacate. Totuşi, libertatea de stabilire şi libera prestare a serviciilor în acest sector se bazează pe principiul controlului efectuat de ţara de origine. În opinia noastră, aceasta înseamnă că a existat pericolul unei concurenţe legislative în jos şi un risc ca autoreglementarea instituţiilor financiare să nu fie suficientă pentru crearea politicilor de remunerare necesare pentru a preveni asumarea unor riscuri excesive. Mai mult, este evident că obiectivul de a stabili un cadru de reglementare uniform pentru gestionarea riscurilor legate de elementele componente ale politicilor de remunerare ale instituţiilor financiare nu ar fi putut fi realizat mai bine prin măsuri luate la nivel național.

103. În sfârşit, reamintim că propunerile de modificări din partea Parlamentului European au fost intens analizate şi dezbătute în cadrul organismelor pregătitoare ale Consiliului. În plus, Consiliul, în reuniunea sa din 5 martie 2013, a abordat în mod expres problemele legate de limitele remuneraţiilor variabile. În consecinţă, suntem de acord cu Parlamentul şi cu Consiliul că legiuitorul Uniunii a respectat în mod corespunzător toate cerinţele procedurale privind evaluarea respectării de către propunere a principiilor proporţionalităţii şi subsidiarităţii. Sub rezerva respectării respectivelor cerinţe procedurale, legiuitorul deţine o marjă mare de apreciere atunci când stabileşte dacă o măsură a Uniunii este conformă principiilor menţionate(72).

2.      Proporţionalitatea publicării impuse de articolul 450 alineatul (1) literele (i) şi (j) din Regulamentul CR

104. Înainte de a putea evalua legalitatea acestor dispoziţii din perspectiva principiului proporționalității, este important să clarificăm ce impun ele în mod efectiv. De fapt, articolul 450 alineatul (1) litera (i) din Regulamentul CR cere doar identificarea numărului de persoane care sunt remunerate peste nivelurile specificate, iar acesta să fie defalcat pe intervale salariale. Dispoziţia nu determină în mod inevitabil identificarea remuneraţiei persoanelor în cauză.

105. Astfel, după cum s‑a arătat în memoriul în apărare al Parlamentului, nici litera (i) și nici litera (j) a articolului 450 alineatul (1) din Regulamentul CR nu prevăd obligaţia de a face publice date privind ansamblul persoanelor care își asumă riscuri semnificative. Litera (i) impune numai publicarea numărului de persoane care beneficiază de anumite categorii de remunerații, în timp ce litera (j) vizează numai membrii structurii de conducere sau ai organelor cu funcție de conducere. Mai mult, adăugăm că acest lucru are loc fără a dezvălui identitatea angajatului sau salariul său. Aceasta înseamnă de asemenea că articolul 450 alineatul (1) literele (i) și (j) nu aduce atingere drepturilor sau intereselor în sensul articolului 114 alineatul (2) TFUE, dat fiind că se adresează instituţiilor financiare, iar nu angajatului individual(73).

106. Prin urmare, în opinia noastră, obligaţiile de publicare care rezultă în mod direct din articolul 450 alineatul (1) literele (d) şi (i) nu determină divulgarea salariilor individuale, ci doar a unor agregate. Aceasta intră în marja de apreciere a legiuitorului şi nu este problematică din punctul de vedere al protecţiei datelor(74).

107. Mai mult, după cum s‑a afirmat în apărarea scrisă a Consiliului, articolul 450 alineatul (1) litera (j) din Regulamentul CR permite statului membru să impună divulgarea unor informaţii privind remunerarea mai detaliate decât cele cerute de articolul 450 alineatul (l) litera (i), sub forma remunerației totale pentru fiecare membru al structurii de conducere sau al organelor cu funcție de conducere. În niciun caz nu obligă statul membru să procedeze astfel şi nici articolul 450 alineatul (1) litera (j) nu impune o obligaţie generală de publicare. După cum am explicat când am analizat al cincilea motiv, atunci când decid dacă să ceară divulgarea unor informaţii, statele membre trebuie să respecte carta şi legislaţia Uniunii privind protecţia datelor.

108. În concluzia analizei noastre a celui de al doilea motiv, întrucât solicitantul nu a demonstrat existenţa unei încălcări a principiilor proporţionalităţii şi subsidiarităţii, şi al doilea motiv trebuie să fie respins.

F –    Primul motiv, prin care se contestă temeiurile juridice ale măsurii atacate

109. În ceea ce priveşte obiecţia Regatului Unit referitoare la articolul 53 alineatul (1) TFUE ca temei ales din tratat pentru articolul 94 alineatul (1) litera (g) şi pentru articolul 94 alineatul (2) din Directiva CRD IV, începem prin a observa că, potrivit jurisprudenţei anterioare a Curţii, măsurile care urmăresc promovarea dezvoltării armonioase a activităţilor instituţiilor de credit în întreaga Uniune prin eliminarea oricăror restricţii legate de libertatea de stabilire şi libera prestare a serviciilor, mărind în acelaşi timp stabilitatea sistemului bancar şi protecţia persoanelor care fac economii, se pot întemeia pe articolul 53 alineatul (1) TFUE(75).

110. Întrucât, pe de o parte, componenta variabilă a remuneraţiei persoanelor care îşi asumă riscuri semnificative poate încuraja asumarea unor riscuri excesive din partea instituţiilor financiare şi, pe de altă parte, acestea din urmă operează pe piaţa internă pe baza unei singure autorizaţii în conformitate cu principiul controlului efectuat de ţara de origine(76) din dreptul Uniunii, în opinia noastră, Uniunea poate, în temeiul articolului 53 alineatul (1) TFUE, să stabilească pentru fiecare categorie de persoane un raport obligatoriu între componenta fixă şi cea variabilă a remuneraţiei lor. Din cauză că acest aspect al remuneraţiei are un impact direct asupra profilului de risc al instituțiilor financiare, el poate afecta stabilitatea lor şi, în consecinţă, pe cea a pieţelor financiare ale Uniunii. Cu alte cuvinte, măsurile atacate de Regatul Unit din Directiva CRD IV sunt legate de condiţiile de acces la activităţile instituţiilor financiare pe piaţa internă şi de desfăşurarea acestora.

111. Totuşi, potrivit Regatului Unit, aceste dispoziţii ar fi trebuit să fie adoptate în temeiul articolului 153 alineatul (2) TFUE. Regatul Unit adaugă în prezent că, întrucât articolul 153 alineatul (5) TFUE exclude măsurile privind „remunerațiile”, legiuitorul nu putea utiliza articolul 153 ca temei prevăzut de tratat pentru articolul 94 alineatul (1) litera (g) și articolul 94 alineatul (2) din Directiva CRD IV.

112.  Articolul 153 alineatul (5) TFUE a fost interpretat de Curte în sensul că stabilirea nivelului salariilor face parte din autonomia contractuală a partenerilor sociali la nivel național, precum și din competența statelor membre în materia respectivă(77). În consecinţă, în opinia noastră, este esenţial să se stabilească dacă articolul 153 alineatul (5) TFUE, o dispoziţie care trebuie interpretată în sens strict(78), este aplicabil atunci când măsura atacată nu vizează un obiectiv de politică socială, ca în cazul de faţă. Acest lucru este important întrucât articolul 153 alineatul (5) TFUE derogă doar de la „[d]ispoziţiile prezentului articol”, iar articolul 153 priveşte doar politica socială a Uniunii, aspect definit la articolul 151 TFUE, atunci când se face referire la Carta socială europeană din 1961 şi la Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor din 1989.

113. Este evident că limitele remuneraţiei persoanelor care îşi asumă riscuri semnificative nu vizează acordarea vreunei forme de protecţie socială unor astfel de angajaţi. Considerentele (62) şi (65) ale Directivei CRD IV ilustrează faptul că ea urmăreşte să împiedice încurajarea angajaţilor să îşi asume riscuri excesive, nu doar în scopul limitării expunerii fiecărei instituţii financiare la asemenea riscuri, ci totodată din perspectiva generală a stabilităţii pieţelor financiare ale Uniunii. Considerentul (62) prevede, inter alia, că politicile de remunerare „care încurajează asumarea de riscuri excesive pot submina administrarea sănătoasă și eficientă a riscurilor” în cadrul instituțiilor financiare. Potrivit considerentului (65), „pentru a evita riscuri excesive, ar trebui fixată o valoare maximă a raportului dintre componenta fixă și cea variabilă a remunerației totale”.

114. Totuşi, în opinia noastră, chiar după ce are loc această analiză, contestaţia Regatului Unit nu poate fi respinsă pur şi simplu pentru motivul că măsurile atacate nu urmăresc un obiectiv de politică socială. Motivul este acela că Curtea a stabilit că determinarea nivelului remuneraţiilor unui lucrător şi a diferitor elemente constitutive ale acestora se află în afara competenţei legiuitorului Uniunii Europene şi se realizează de către statele membre(79). Astfel, nu se poate face trimitere la articolul 53 alineatul (1) TFUE ca temei juridic al Directivei CRD IV pentru eludarea limitării impuse de articolul 153 alineatul (5) TFUE.

115. De asemenea, cunoaştem faptul că, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, componentele variabile ale unui salariu fac parte din remuneraţie(80). Astfel, acest lucru trebuie să fie luat în considerare înainte de a ajunge la o concluzie definitivă cu privire la rolul articolului 153 alineatul (5) TFUE în soluţionarea prezentei cauze. Prin urmare, este necesar să se stabilească dacă legiuitorul Uniunii a fixat, în realitate, remuneraţia persoanelor care îşi asumă riscuri semnificative în sensul articolului menţionat.

116. Curtea de Justiţie a statuat că articolul 153 alineatul (5) TFUE confirmă regula potrivit căreia „stabilirea nivelului diferitor elemente constitutive ale remunerației unui lucrător […] rămâne în mod incontestabil de competența instanțelor abilitate din diferitele state membre”(81) şi că excepţia cuprinsă în articolul respectiv „trebuie, așadar, înțeleasă în sensul că vizează măsurile care, precum o uniformizare a tuturor sau a unei părți dintre elementele constitutive ale salariilor și/sau a nivelului acestora în statele membre sau instituirea unui salariu comunitar minim, ar conduce la o ingerință directă a dreptului comunitar în privința stabilirii remunerațiilor în cadrul Comunității”(82).

117. În mod incontestabil, interdicţia de la articolul 153 alineatul (5) TFUE se aplică doar în cazul fixării „nivelului” remuneraţiilor(83). După cum s‑a arătat în cererea Regatului Unit, avocatul general Kokott şi‑a exprimat, în cauza Impact, punctul de vedere potrivit căruia Uniunea nu ar avea competenţa, de exemplu, „să impună o limită superioară pentru majorările salariale anuale sau să reglementeze valoarea plății pentru orele de lucru suplimentare și să prevadă majorări pentru activitatea în schimburi de lucru, în zilele de sărbători legale și în timpul nopții”(84). În plus, articolul 153 alineatul (5) TFUE urmăreşte evitarea unei uniformizări în cadrul Uniunii de către legiuitorul acesteia a nivelului salarial aplicabil în statele membre, întrucât o astfel de nivelare ar reprezenta o ingerință importantă în concurența dintre întreprinderile care își desfășoară activitatea pe piața internă(85). Niciunul dintre aspectele menţionate nu sunt afectate de articolul 94 alineatul (1) litera (g) şi de articolul 94 alineatul (2) din Directiva CRD IV.

118. Totuşi, după cum s‑a arătat în apărarea Consiliului, se poate considera că normele instituite prin articolele 92-94 din Directiva CRD IV cel mult au o legătură cu plata, în timp ce Consiliul adaugă că valoarea componentei fixe se stabileşte prin negocierile privind remuneraţia dintre personal şi instituţia financiară. Conform apărărilor Consiliului şi Parlamentului, Regatul Unit a susţinut că răspunsul probabil la pachetul CRD IV este o creştere a valorii remuneraţiei fixe în vederea menţinerii nivelului global ridicat al remuneraţiei totale. Astfel cum arată Consiliul în memoriul său în apărare, această ajustare nu ar fi posibilă dacă Uniunea Europeană ar legifera cu privire la un element constitutiv al remunerației și, astfel cum a arătat Parlamentul în memoriul său în duplică, un raport este pur și simplu insuficient ca atare pentru a stabili ceva.

119. Astfel, după cum am menţionat deja şi contrar argumentelor invocate în cererea Regatului Unit, articolul 94 alineatul (1) litera (g) nu impune o „plafonare” a remuneraţiei variabile. Acest lucru reiese în mod evident din faptul că nu se impune nicio limită a valorii remuneraţiei fixe care poate fi dobândită, astfel încât raportul de 100 % introdus de articolul 94 alineatul (1) litera (g) punctul (i) din Directiva CRD IV se poate aplica în raport cu orice valoare a salariului fix pe care instituţia financiară este pregătită să o plătească. Absenţa oricărui efect de „plafonare” care să rezulte din raportul pentru remuneraţia variabilă este subliniată şi de articolul 94 alineatul (1) litera (g) punctul (ii) din Directiva CRD IV, care prevede oricum un mecanism prin care raportul poate fi crescut la 200 % şi, în acelaşi timp, permite statelor membre să stabilească raportul maxim la un procentaj maxim mai redus.

120. În consecinţă, în opinia noastră, articolul 94 alineatul (1) litera (g) din Directiva CRD IV și limita remuneraţiei variabile pe care o conţine nu au un impact direct asupra nivelului plăţii persoanelor care se încadrează în domeniul său de aplicare. Dispoziţia menţionată stabileşte doar un raport între elementul fix şi cel variabil fără a afecta nivelul remuneraţiei ca atare. Nivelul respectiv este o funcţie a componentei fixe a plăţii convenite între angajator şi angajat atunci când este adunată cu componenta variabilă. Întrucât nu există o limită legală a valorii componentei fixe, în consecinţă, nu există o astfel de limită nici în cazul nivelului total al plăţii(86).

121. În concluzie, susţinem că articolul 94 alineatul (1) litera (g) din Directiva CRD IV nu impune nicio limită a nivelului plăţii. El doar stabileşte o structură a remuneraţiei sub forma unui raport între componenta fixă şi cea variabilă a remuneraţiei, pentru a evita asumarea de riscuri excesive. Aceasta constituie un obiectiv legitim de a garanta faptul că libertatea de stabilire a instituţiilor financiare, prestarea liberă a serviciilor financiare pe baza unei singure autorizaţii şi controlul efectuat de ţara de origine pot funcţiona în condiţii de siguranţă în cadrul pieţei interne a Uniunii(87). Mai mult, Curtea a aprobat compatibilitatea cu tratatul a măsurilor din dreptul Uniunii care au doar o legătură indirectă cu nivelul plăţii(88).

122. Cu privire la articolul 114 TFUE ca temei juridic al articolului 450 alineatul (1) literele (d), (i) şi (j) din Regulamentul CR, Regatul Unit susţine că este exclusă recurgerea la articolul 114 alineatul (1) din cauza excepţiei cuprinse în articolul 114 alineatul (2).

123. În lumina analizei celui de al cincilea motiv, nu vedem cum obligaţiile de divulgare de la articolul 450 alineatul (1) din Regulamentul CR ar putea fi considerate a fi dispoziţii care sunt relevante pentru „drepturile și interesele lucrătorilor salariați” în sensul articolului 114 alineatul (2) TFUE, întrucât dispoziţia stabileşte obligaţii doar pentru instituţiile financiare, iar nu şi pentru angajaţii lor, care rămân protejaţi de cartă şi de legislaţia Uniunii privind protecţia datelor. În plus, interpretarea articolului 114 alineatul (2) TFUE propusă de Regatul Unit ar împiedica orice acţiune din partea Uniunii în temeiul articolului 114 TFUE care să aibă impact în domeniul raporturilor de muncă. Aceasta ar fi în contradicţie cu articolul 114 TFUE alineatele (4) şi (5), care permit reglementarea aspectelor legate de mediul de lucru în temeiul articolului 114 TFUE.

124. Pentru consideraţiile de mai sus, primul motiv de anulare trebuie de asemenea să fie respins.

V –    Cheltuieli de judecată

125. Întrucât, potrivit soluţiei pe care o propunem, acţiunea Regatului Unit nu poate fi admisă, iar Consiliul şi Parlamentul European au solicitat obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, Regatul Unit trebuie să fie obligat la plata acestora în conformitate cu articolul 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. Pe de altă parte, Comisia, în calitate de intervenientă, trebuie să suporte propriile cheltuieli de judecată în conformitate cu articolul 140 alineatul (1) din Regulamentul de procedură.

VI – Concluzie

126. Din perspectiva observaţiilor de mai sus, propunem Curţii să respingă acţiunea, să oblige Comisia Europeană la plata propriilor cheltuieli de judecată şi să dispună ca Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord să suporte cheltuielile de judecată efectuate de Consiliu şi de Parlamentul European.

1 – Limba originală: engleza.

2 – JO 2013, L 176, p. 338.

3 – JO 2013, L 176, p. 1.

4 – Vom folosi în continuare termenul „persoane care îşi asumă riscuri semnificative” pentru a ne referi la aceşti angajaţi. Totuşi, observăm că legislaţia nu are un caracter complet uniform în ceea ce priveşte alegerea expresiei pentru identificarea lor. Aici facem referire la articolul 92 alineatul (2) şi articolul 94 alineatul (2) din Directiva CRD IV, precum şi la articolul 450 alineatul (1) din Regulamentul CR.

5 – „Cap on bankers bonuses” este termenul care a fost folosit de mass‑media în limba engleză pentru denumirea măsurii respective. Observăm că Directiva CRD IV nu este primul text în care legiuitorul Uniunii a urmărit să reglementeze primele sau bonusurile. A se vedea, de exemplu , articolul 10 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 561/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 martie 2006 privind armonizarea anumitor dispoziții ale legislației sociale în domeniul transporturilor rutiere, de modificare a Regulamentelor (CEE) nr. 3821/85 și (CE) nr. 2135/98 ale Consiliului și de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 3820/85 al Consiliului (JO L 102, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 8, p. 214).

6 – A se vedea COM(2012) 778 final, punctul 3.1. Între 2008 şi 2011, suma totală a ajutorului utilizat pentru garanţii, măsuri de recapitalizare, active depreciate şi măsuri legate de lichidități s‑a ridicat la 1 600 miliarde de euro, respectiv 12,8 % din PIB‑ul Uniunii.

7 – JO 2000, L 126, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 3, p. 198.

8 – JO 1993, L 141, p. 1, Ediţie specială, 06/vol. 2, p. 89.

9 – JO 2006, L 177, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 9, p. 3.

10 – JO 2006, L 177, p. 201, Ediție specială, 06/vol. 9, p. 203.

11 – Directiva 2009/111/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 de modificare a Directivelor 2006/48/CE, 2006/49/CE și 2007/64/CE în ceea ce privește băncile afiliate instituţiilor centrale, anumite elemente ale fondurilor proprii, expunerile mari, reglementările privind supravegherea, precum și gestionarea crizelor (JO 2009, L 302, p. 97).

12 – Directiva 2010/76/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 noiembrie 2010 de modificare a Directivei 2006/48/CE și a Directivei 2006/49/CE în ceea ce privește cerințele de capital pentru portofoliul de tranzacționare și resecuritizare, precum și procesul de supraveghere a politicilor de remunerare (JO 2010, L 329, p. 3).

13 – Potrivit considerentului (3) al Directivei CRD III, în „scopul contracarării impactului potențial negativ al structurilor de remunerare concepute deficitar asupra administrării solide a riscurilor și asupra controlului comportamentului care implică asumarea de riscuri de către persoanele fizice, cerințele Directivei 2006/48/CE ar trebui completate printr‑o obligație expresă pentru instituțiile de credit și societățile de investiții de a stabili și de a menține politici și practici de remunerare compatibile cu o administrare eficace a riscurilor, pentru acele categorii de personal ale căror activități profesionale au un impact semnificativ asupra profilului lor de risc. Aceste categorii de personal ar trebui să includă cel puțin membrii organelor cu funcție de conducere, personalul cu competențe pentru asumarea de riscuri, personalul funcțiilor sistemului de control intern și orice angajat a cărui remunerație totală, inclusiv beneficii discreționare de tipul pensiilor, îl plasează în aceeași categorie de remunerație cu cea a membrilor organelor cu funcție de conducere și a personalului cu competențe pentru asumarea de riscuri”.

14 – COM(2010) 284 final, în special punctul 5.7 intitulat „Remuneraţia”.

15 – A se vedea articolul 90 alineatul (1) litera (f) din Raportul referitor la propunerea de directivă a Parlamentului European și a Consiliului cu privire la activitatea instituțiilor de credit și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit și a societăților de investiții și de modificare a Directivei 2002/87/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind supravegherea suplimentară a instituțiilor de credit, a întreprinderilor de asigurare și a societăților de investiții care aparțin unui conglomerat financiar (A 7‑0170/2012) din 30 mai 2012.

16 – A se vedea ordinea de zi provizorie pentru cea de a 3227-a reuniune a Consiliului din 1 martie 2013 (doc 6864/13) şi rezumatul publicat ulterior privind dezbaterile din Consiliu de la 5 martie 2013.

17 – Dintre toate dispoziţiile referitoare la remunerare din Directiva CRD IV, Regatul Unit nu contestă decât articolul 94 alineatul (1) litera (g) şi articolul 94 alineatul (2). Deşi articolul 94 alineatul (1) litera (g) punctul (iii) a fost abordat în cadrul concluziilor, nu mai este analizat în detaliu în acţiunea formulată.

18 – A se vedea şi Raportul Liikanen al grupului de experți la nivel înalt în domeniul reformării structurii sistemului bancar al Uniunii, Bruxelles, 2 octombrie 2012, punctul 4.2.5.

19 – Regatul Unit face referire aici la Jennings, R., și Watts, A., (ed.) Oppenheim’s International Law, ediția a noua, Longman, Harlow, vol. 1 „Peace”, p. 456, care, în opinia noastră, nu susţine totuşi punctul de vedere potrivit căruia competenţa legislativă a statelor ar fi limitată la conduita persoanelor aflate pe teritoriul lor. Dimpotrivă, la nota de subsol 2 de pe pagina respectivă, autorii menţionează Hotărârea Lotus pronunţată de Curtea Permanentă de Justiție Internațională, în care se afirmă că dreptul internaţional a lăsat în general statelor „o largă putere de apreciere” în aplicarea legislaţiei lor în cazul actelor care au loc în străinătate, limitată în anumite cazuri prin norme prohibitive.

20 – Hotărârea Air Transport Association of America și alții, C‑366/10, UE:C:2011:864, punctul 110.

21 – A se vedea şi articolul 3 alineatul (36) din Directiva CRD IV, care prevede că „autoritate competentă” înseamnă „o autoritate competentă astfel cum este definită la articolul 4 alineatul (1) punctul 40 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013”.

22 – A se vedea Hotărârile Imperial Chemical Industries/Comisia (48/69, EU:C:1972:70) şi Ahlström Osakeyhtiö și alții/Comisia (C‑89/85, C‑104/85, C‑114/85, C‑116/85, C‑117/85 și C‑125/85-C‑129/85, EU:C:1988:447).

23 – Curtea Permanentă de Justiție Internațională (CPJI), Hotărârea din 7 septembrie 1927, Lotus (Franța/Turcia), CPJI Recueil, seria A, nr. 10, p. 25.

24 – Concluziile prezentate în cauza Ahlström Osakeyhtiö și alții/Comisia (89/85, 104/85, 114/85, 116/85, 117/85 şi 125/85-129/85, EU:C:1988:258, punctele 27-30).

25 – Potrivit doctrinei, esenţa hotărârii pronunţate de CPJI în cauza Lotus este încă valabilă. A se vedea de exemplu Hotărârea din 11 aprilie 2000, Republica Democrată Congo/Belgia (privind mandatul de arestare), CIJ Recueil 2002, p. 3, opinia separată a preşedintelui Guillaume, punctele 13-16; Legalitatea ameninţării cu folosirea armelor nucleare (aviz consultativ) CIJ Recueil 1996, p. 226, Declaraţia preşedintelui Bedajaoui, punctele 13-15. Pentru o analiză în acest sens, a se vedea Juillard, P., L’application extraterritoriale de la loi économique, Bazex, M., et al (ed.), L’application extraterritoriale du droit economique (1986), şi Koziel, T., „Extraterritorial Application of EU Environmental Law‑Implications of the ECJ’s Judgment in Air Transport Association of America” The Columbia Journal of European Law 19(2012) F1, Pazartis, P., „Judicial Activism and Judicial Self‑Restraint: the PCIJ’s Lotus Case”, în Legacies of the Permanent Court of International Justice, Tams, C. J., și Fitzmaurice, M., Martinus Nijhoff, Leiden, 2013, p. 319.

26 – Există un consens vizibil între mulţi autori în sensul că dreptul internaţional contemporan a plecat de la prezumţia stabilită în cauza Lotus privind libertatea statelor de a decide în legătură cu aplicabilitatea legislaţiei lor în limitele stabilite de normele obligatorii din dreptul internaţional şi impune existenţa unei conexiuni sau a unei legături „suficiente” între conduita extrateritorială a cetăţenilor unui stat şi un alt stat pentru ca acesta din urmă să îşi poată exercita competenţa de a legifera în cazul său. Pentru o contribuţie recunoscută, a se vedea Mann, F. A., The Doctrine of Jurisdiction in International Law, Recueil des Cours 1964:1, vol.111.

27 – A se vedea, cu privire la competenţa universală, O’Keefe, R., „Universal Jurisdiction Clarifying the Basic Concept”, Journal of International Criminal Justice 2 (2004) p. 735.

28 – Hotărârea din 4 aprilie 1928, Statele Unite/Ţările de Jos (Island of Palmas sau Miangas) (II RIAA 829).

29 – Hotărârea Regatul Unit/Norvegia (Anglo‑Norwegian Fisheries), CIJ Recueil 1951, p. 116.

30 – Hotărârea Liechtenstein/Guatemala (Nottebohm), CIJ Recueil 1955, p. 4.

31 – Hotărârea din 11 aprilie 2000, Republica Democrată Congo/Belgia (privind mandatul de arestare), CIJ Recueil 2002, p.1.

32 – Concluziile avocatului general Darmon prezentate în cauzele conexate Ahlström Osakeyhtiö și alții/Comisia, EU:C:1988:258, punctul 24.

33 – JO 1995, L 281, p. 31, Ediție specială, 13/vol. 17, p. 10.

34 – Hotărârea Volker und Markus Schecke şi Eifert (C‑92/09 şi C‑93/09, EU:C:2010:662).

35 – JO 2001, L 8, p. 1, Ediție specială, 13/vol. 30, p. 142.

36 – Hotărârea Volker und Markus Schecke şi Eifert (EU:C:2010:662, punctul 86).

37 – Hotărârea NS (C‑411/10 şi C‑493/10, EU:C:2011:865).

38 – Hotărârea Meroni/Înalta Autoritate (10/56, EU:C:1958:8).

39 – JO 2010, L 331, p. 12.

40 – Hotărârea Comisia/Parlamentul şi Consiliul (C‑427/12, EU:C:2014:170, punctul 38).

41 – Hotărârea Meroni/Înalta Autoritate (10/56, EU:C:1958:8, p. 171 și 172).

42 – Hotărârea Comisia/Parlamentul şi Consiliul (C‑427/12, EU:C:2014:170, punctul 38).

43 – A se vedea discuția pe această temă în Concluziile noastre prezentate în cauza Regatul Unit/Consiliul și Parlamentul (C‑270/12, EU:C:2013:562).

44 – Hotărârile Racke (98/78, EU:C:1979:14, punctul 20) şi Ţările de Jos/Consiliul (C‑110/97, EU:C:2001:620, punctul 151).

45 – Hotărârea Pokrzeptowicz‑Meyer (C‑162/00, EU:C:2002:57, punctul 52). A se vedea şi Hotărârile Saldanha şi MTS (C‑122/96, EU:C:1997:458, punctul 14), Elektrownia Pątnów II (C‑441/08, EU:C:2009:698, punctul 32). A se vedea şi Hotărârea Gemeinde Altrip şi alţii (C‑72/12, EU:C:2013:712), în care s‑a statuat că „[t]rebuie amintit că, în principiu, o normă de drept nouă se aplică începând de la intrarea în vigoare a actului care o instituie. Deși aceasta nu se aplică situațiilor juridice născute și definitiv dobândite sub imperiul legii vechi, ea se aplică efectelor viitoare ale acestora, precum și situațiilor juridice noi […]. Soluția este diferită, sub rezerva respectării principiului neretroactivității actelor juridice, numai dacă noua normă este însoțită de dispoziții speciale care stabilesc în mod specific condițiile de aplicare în timp a acesteia”, citând Hotărârea din 16 decembrie 2010, Stichting Natuur en Milieu și alții (C‑266/09, C‑266/09, EU:C:2010:779, punctul 32) şi Hotărârea Comisia/Freistaat Sachsen, (C‑334/07 P, EU:C:2008:709, punctul 43).

46 – A se vedea Hotărârea Kone şi alţii/Comisia (C‑510/11 P, EU:C:2013:696, punctul 76 şi jurisprudenţa citată).

47 – Hotărârea Accrington Beef şi alţii (C‑241/95, EU:C:1996:496, punctul 33).

48 – Ibidem, punctul 36.

49 – A se vedea în acest sens Hotărârea Grecia/Comisia (C‑86/03, EU:C:2005:769, punctul 71). Acest lucru s‑a întâmplat de regulă atunci când Uniunea a omis să ia măsuri privind mărfurile în tranzit afectate de modificările imediate ale reglementărilor vamale ale Uniunii. A se vedea Hotărârea Sofrimport/Comisia (C‑152/88, EU:C:1990:259).

50 – Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 22 septembrie 1994, seria A nr. 40, § 42.

51 – Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului (nr. 26449/95, § 54, 9 noiembrie 1999).

52 – Hotărârea Teleos și alții (C‑409/04, EU:C:2007:548).

53 – Hotărârea Test Claimants in the Franked Investment Income Group Litigation (C‑362/12, EU:C:2013:834, punctul 44).

54 – Dispoziţia se referă, de exemplu, la membrii conducerii superioare, personalul cu competențe pentru asumarea de riscuri, personalul care deține funcții de control, precum și orice angajat ce primește o remunerație totală care îl plasează în aceeași categorie de remunerație cu cea a membrilor conducerii superioare și a personalului cu competențe pentru asumarea de riscuri. A se vedea de asemenea anexa I la Directiva CRD III, discutată mai jos la punctul 84.

55 – Hotărârile Racke (EU:C:1979:14, punctul 20) și Ţările de Jos/Consiliul (EU:C:2001:620, punctul 151).

56 – A se vedea COM(2010) 0284 final, secţiunea 5.7., intitulată „Remuneraţia”.

57 – A se vedea inter alia considerentul (71) al propunerii de regulament în COM(2011) 0452 final, precum şi considerentul (49) şi articolele 74 și 88-91 din propunerea de directivă în COM(2011) 0453 final.

58 - A se vedea raportul A7-0170/2012.

59 – Articolul 5 alineatele (1) şi (4) TUE.

60 – Articolul 5 alineatele (1) şi (3) TUE.

61 – Observațiile scrise ale Regatului Unit trimit în trecere la compatibilitatea obligațiilor privind publicarea cu principiul subsidiarității. Cu toate acestea, întrucât nu dezvoltă acest aspect al motivului în continuarea observațiilor, ne vom limita analiza obligațiilor de publicare la conformitatea lor cu principiul proporționalității.

62 – JO 2003, C 321, p. 1.

63 – Regatul Unit se întemeiază pe Hotărârea Luxemburg/Parlamentul şi Consiliul (C‑176/09, EU:C:2011:290) în această privinţă.

64 – Hotărârile Eurotunnel şi alţii (C‑408/95, EU:C:1997:532, punctele 37­-39) şi Comisia/Consiliul (355/87, EU:C:1989:220 punctele 42-44).

65 – Hotărârea Afton Chemical (C‑343/09, EU:C:2010:419, punctele 30 şi 57).

66 – Ibidem, punctul 33.

67 – Ibidem, punctul 34.

68 – A se vedea în acest sens ibidem punctele 35-41

69 –       Hotărârea Vodafone şi alţii (C‑58/08, EU:C:2010:321, punctul 52); Hotărârea Comisia/Consiliul (C‑117/10, EU:C:2013:786, punctul 113).

70 – Hotărârea Spania/Consiliul (C‑310/04, EU:C:2006:521 punctele 121-123).

71 – A se vedea Hotărârea Digital Rights Irlanda (C‑293/12 şi C‑594/12, EU:C:2014:238, punctul 47 și jurisprudența citată).

72 – A se vedea Hotărârile Regatul Unit/Consiliul (C‑84/94, EU:C:1996:431, punctul 58) și British American Tobacco (Investments) şi Imperial Tobacco (C‑491/01, EU:C:2002:741, punctul 123).

73 – Vom reveni în continuare în analiza primului motiv asupra criticii pe care Regatul Unit o întemeiază pe articolul 114 alineatul (2) TFUE.

74 – Aceste informaţii agregate nu sunt similare cu informaţiile detaliate despre plata unor persoane identificate, iar compatibilitatea sa cu legislaţia Uniunii referitoare la protecţia datelor a fost analizată de Curte în Hotărârea Österreichischer Rundfunk și alții (C‑465/00, C‑138/01 şi C‑139/01, EU:C:2003:294) şi în Hotărârea Satakunnan Markkinapörssi şi Satamedia (C‑73/07, EU:C:2008:727).

75 – Hotărârea Germania/Parlamentul și Consiliul (C‑233/94, EU:C:1997:231, punctele 13 şi 15).

76 – Potrivit articolelor 33 şi 34 din Directiva CRD IV, instituţiile financiare autorizate îşi pot desfăşura activitatea pe teritoriul celorlalte state membre pe baza autorizaţiei lor obţinute în statul membru de origine.

77 – Hotărârile Del Cerro Alonso (C‑307/05, EU:C:2007:509, punctele 40 şi 46), Impact (C‑268/06, EU:C:2008:223, punctul 23) și Bruno şi Pettini (C‑395/08 şi C‑396/08, EU:C:2010:329, punctul 36).

78 – Hotărârile Del Cerro Alonso (EU:C:2007:3, punctul 39) şi Impact (C‑268/06, EU:C:2008:2, punctul 122).

79 – Hotărârea Bruno și Pettini (EU:C:2010:329, punctul 39). A se vedea de asemenea Hotărârea Impact (EU:C:2008:223, punctul 129).

80 – Hotărârea Lock (C‑539/12, EU:C:2014:351, punctele 29-33 și jurisprudența citată).

81 – Hotărârea Del Cerro Alonso (EU:C:2007:509, punctul 46).

82 – Hotărârea Impact (EU:C:2008:223, punctul 124).

83 – Hotărârile Bruno și Pettini (EU:C:2010:28, punctele 36 și 37), Del Cerro Alonso (EU:C:2007:509, punctele 40 și 44-46), Impact (EU:C:2008:223, punctele 123, 124 și 130) și Concluziile avocatului general Kokott prezentate în cauza Impact (EU:C:2008:2, punctual 173).

84 – Concluziile avocatului general Kokott prezentate în cauza Impact (EU:C:2008:2, punctul 174).

85 – Concluziile avocatului general Kokott prezentate în cauza Impact (EU:C:2008:2, punctul 173).

86 – Acest rezultat nu este modificat de pretinsele consecinţe de fapt ale introducerii unui raport fix care constau în creşterea componentelor fixe ale plăţii sau scăderea remuneraţiilor totale în cazul persoanelor care îşi asumă riscuri semnificative.

87 – A se vedea nota de subsol 76 de mai sus.

88 – Exemple de astfel de măsuri ale Uniunii sunt cele referitoare la combaterea discriminării, lucrătorii detaşaţi şi timpul de lucru. În ceea ce privește jurisprudenţa Curţii, a se vedea de exemplu Hotărârea Del Cerro Alonso (EU:C:2007:509), în care aceasta a statuat la punctul 41 că, „[c]u toate acestea, excepția menționată nu poate fi extinsă la orice aspect care prezintă o legătură oarecare cu remunerarea fără ca prin aceasta să se golească de o parte esențială a conținutului specific anumite domenii avute în vedere la articolul 137 alineatul (1) CE”, şi Hotărârea Impact (EU:C:2008:223), în care Curtea a afirmat la punctul 125 că, „[c]u toate acestea, excepția nu ar putea fi extinsă la orice aspect care prezintă o legătură oarecare cu remunerarea dacă nu se dorește lipsirea anumitor domenii avute în vedere de articolul 137 alineatul (1) CE de o parte esențială a conținutului lor”, citând printre altele Hotărârea Del Cerro Alonso (EU:C:2007:509, punctul 41).

Full & Egal Universal Law Academy