CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
JULIANE KOKOTT
prezentate la 6 noiembrie 2014 ( 1 )
Cauza C‑564/13 P
Planet AE Anonymi Etaireia Parochis Symvouleftikon Ypiresion
împotriva
Comisiei Europene
„Recurs — Articolul 272 TFUE — Clauză compromisorie — Acțiune în constatare — Interesul de a exercita acțiunea”
I – Introducere
1.
Prezentul recurs formulat împotriva unei ordonanțe a Tribunalului ( 2 ) (denumită în continuare „ordonanța atacată”) ridică în principal probleme de natură procesuală care au o importanță practică deosebită.
2.
În esență, problema care se pune este dacă și, dacă da, în ce condiții se poate introduce o acțiune în constatare atunci când instanțele Uniunii sunt competente să se pronunțe în temeiul unei clauze compromisorii, potrivit articolului 272 TFUE, în litigii dintre Comisia Europeană și o societate privată.
II – Istoricul litigiului și ordonanța atacată
3.
În cadrul derulării a trei proiecte (Ontology enabled E‑Gov Service Configuration [ONTOGOV], Fostering self‑adaptive e‑government service improvement using semantic technologies [FIT] și Risk Assessment for Customs in Western Balkans [RACWeb]), recurenta, o societate grecească, a încasat diferite plăți de la Comisia Europeană.
4.
Punerea în aplicare a proiectelor și plățile s‑au desfășurat în temeiul unor contracte încheiate între recurentă și Comisie. Conform voinței părților, contractele erau supuse legislației belgiene. Potrivit prevederilor contractuale, pe baza unor documente justificative, Comisia avea obligația să suporte anumite costuri eligibile efectuate de recurentă. Contractele prevedeau în mod explicit că Comisia își rezerva dreptul de a verifica ulterior dacă plățile efectuate au fost utilizate efectiv pentru acoperirea unor costurilor eligibile.
5.
În temeiul clauzelor compromisorii corespunzătoare, instanțele competente pentru soluționarea litigiilor privind validitatea, executarea sau interpretarea acestor contracte erau instanțele Uniunii.
6.
Conform prevederilor contractuale, la încheierea proiectelor, Comisia a verificat, în anul 2008, prin intermediul unei societăți de audit extern, dacă costurile prezentate de recurentă erau într‑adevăr eligibile și dacă, astfel, din perspectiva Comisiei, acestea au fost plăți efectuate în mod întemeiat din punct de vedere juridic. În cursul auditului, din perspectiva auditorului a reieșit că nu este cert dacă toate plățile au fost efectuate în mod întemeiat din punct de vedere juridic. Acesta a contestat în special faptul că persoane din conducerea recurentei (pentru care s‑au înregistrat costuri semnificative) s‑ar fi implicat în mod considerabil în proiecte. Nici schimbul de opinii, care a durat mai mulți ani – până în luna mai 2012 –, desfășurat între recurentă și oficiul competent al Comisiei însărcinat cu auditurile externe nu a condus la un acord cu privire la eligibilitatea unor costuri în cuantum total de 547653,42 de euro (denumite în continuare „costurile în litigiu”) ( 3 ).
7.
În pofida faptului că Comisia și‑a manifestat deschiderea pentru dialog într‑un cadru extrajudiciar ( 4 ) și că nu a solicitat recurentei să ramburseze plata, în luna noiembrie 2012, recurenta a introdus acțiune în fața Tribunalului solicitând să se constate că, prin nerecunoașterea costurilor în litigiu, Comisia a încălcat obligațiile contractuale, să se constate caracterul eligibil al costurilor în litigiu, precum și că respectiva sumă nu trebuie rambursată Comisiei ( 5 ). Recurenta și‑a întemeiat acțiunea pe dispozițiile articolului 272 TFUE și ale articolului 340 TFUE.
8.
Împotriva acestei acțiuni, Comisia a invocat o excepție de inadmisibilitate.
9.
În principal, prin ordonanța atacată s‑au admis argumentele Comisiei și s‑a respins acțiunea reclamantei ca inadmisibilă. Potrivit ordonanței atacate, atât timp cât Comisia nu ar fi comunicat recurentei o cerere de rambursare, problema privind existența unui prejudiciu al recurentei ar avea un caracter ipotetic. Acțiunea reclamantei nu ar cuprinde astfel un interes de a exercita acțiunea care să fie suficient de concret și actual ( 6 ).
III – Recursul
10.
Recurenta se îndreaptă împotriva ordonanței atacate și susține în principal că interesul de a obține constatarea ar exista și anterior cererii Comisiei privind rambursarea plății. Comisia ar fi respins în repetate rânduri argumentele recurentei privind costurile în litigiu. Nu s‑ar fi clarificat încă aspectul dacă plățile în litigiu ar putea fi păstrate de recurentă cu titlu permanent. Nesiguranța pe care o implică acest aspect ar afecta în prezent în mod concret situația patrimoniului acesteia. Prin urmare, acțiunea sa în constatarea unui drept contractual ar fi admisibilă ( 7 ).
11.
În schimb, Comisia consideră că ordonanța atacată nu este afectată de o eroare de drept și solicită respingerea recursului.
IV – Apreciere juridică
12.
Din perspectivă juridică, prezenta cauză reprezintă un domeniu nou pentru Curte. Trebuie să se clarifice două aspecte: în primul rând, dacă o acțiune în constatare poate fi admisibilă în contextul articolului 272 TFUE, iar în al doilea rând, în cazul unui răspuns afirmativ la această întrebare, dacă, în împrejurări cum sunt cele din prezenta cauză, se poate porni de la premisa unui interes suficient al recurentului de a exercita acțiunea. La examinarea ambelor aspecte va prezenta relevanță legislația potrivit căreia trebuie apreciate admisibilitatea și condițiile de admisibilitate ale unei acțiuni în constatare.
A – Calificarea cererii în primă instanță drept acțiune în constatare
13.
În primul rând, trebuie să se clarifice dacă solicitarea recurentei privind protecția jurisdicțională poate fi calificată ca acțiune în constatare.
14.
Această problemă se ridică printre altele și întrucât, în primă instanță, recurenta nu și‑a întemeiat cererea prin care a solicitat „constatarea faptului că […] costurile de personal aferente angajaților cu funcții superioare de conducere […] îndeplinesc condițiile de finanțare și nu trebuie să fie restituite […] Comisiei” numai pe articolul 272 TFUE, ci și pe articolul 340 primul paragraf TFUE ( 8 ), aspect care la prima vedere ducea la calificarea solicitării acesteia ca o cerere de daune interese și, în consecință, la întemeierea pe o acțiune privind obligația de a face.
15.
În acest sens, în opinia Comisiei, prin acțiunea reclamantei se urmărește autorizarea acesteia să păstreze plățile efectuate și, prin aceasta, un rezultat care de obicei s‑ar obține prin intermediul unei acțiuni privind obligația de a face. Astfel, solicitarea ar trebui calificată ca o acțiune privind obligația de a face.
16.
Totuși, aceste argumente nu sunt convingătoare, fie și numai pentru că, la o interpretare rațională a concluziilor, care este obligatorie pentru instanțele Uniunii ( 9 ), cererea recurentei nu este orientată spre obligația Comisiei de a face, ci pe constatarea pe cale judiciară a aspectului că plățile care au fost efectuate deja au fost efectuate în mod întemeiat. Recurenta nu solicită Comisiei nici o acțiune, nici o omisiune, ci, așa cum admite și Comisia, o constatare în instanță a dreptului de a păstra plățile efectuate de către Comisie. Obiectul litigiului este să se aprecieze, așadar, raporturile juridice dintre părți în lumina aspectului dacă din ele rezultă sau nu rezultă dreptul Comisiei de a solicita restituirea plăților. În acest sens, recurenta solicită să se constate că nu există niciun drept la rambursarea plăților.
17.
O astfel de acțiune nu trebuie considerată o acțiune privind obligația de a face, ci o acțiune în constatare (negativă), a cărei admisibilitate și ale cărei condiții de admisibilitate trebuie examinate în cele ce urmează în cadrul articolului 272 TFUE.
B – Admisibilitatea acțiunii în constatare în cadrul articolului 272 TFUE
18.
Recursul poate fi admis numai dacă, în cadrul articolului 272 TFUE, instanțele Uniunii sunt competente să soluționeze o acțiune în constatare. Astfel, trebuie să se clarifice în primul rând această chestiune.
1. Articolul 272 TFUE în calitate de normă privind competența care are o natură proprie
19.
Nici articolul 272 TFUE, nici dispozițiile procedurale aplicabile instanțelor Uniunii nu indică pentru căile de atac care pot fi luate în considerare în temeiul clauzelor compromisorii nicio listă exhaustivă a posibilelor tipuri de acțiuni. Astfel, numai aspectul că admisibilitatea unei acțiuni în constatare nu este reglementată în dreptul pozitiv nu poate însemna că aceasta ar fi exclusă în general.
20.
Dimpotrivă, în situația în care, în temeiul articolului 272 TFUE, părțile au posibilitatea să sesizeze instanțele Uniunii cu soluționarea litigiilor lor, aceste instanțe trebuie să fie competente în principiu pentru integralitatea cererilor care pot fi formulate în contextul acestor litigii, inclusiv eventuale acțiuni în constatare ( 10 ). Acest aspect rezultă din principiul protecției jurisdicționale efective, consacrat la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale.
21.
Fără să analizeze în mod explicit problematica admisibilității acțiunii în constatare, jurisprudența (în special a Tribunalului) cuprinde hotărâri în care cererile privind acțiuni în constatare întemeiate pe clauze compromisorii nu au fost respinse ca inadmisibile, ci au fost soluționate pe fond ( 11 ).
22.
Acest lucru nu vine în contradicție cu faptul că instanțele Uniunii au respins acțiuni în constatare din afara domeniului de aplicare al articolului 272 TFUE, în măsura în care „acestea [nu corespund] niciuneia dintre tipurile de acțiuni care intră în competența Curții de Justiție” ( 12 ), întrucât, în timp ce Tratatul FUE reglementează exhaustiv tipurile de acțiuni în justiție care apar în relația dintre instituții și statele membre ( 13 ), situația nu este identică în domeniul clauzelor compromisorii. Articolul 272 TFUE reprezintă mai degrabă o dispoziție cu caracter deschis, care facilitează accesul la instanțele Uniunii în temeiul unor clauze compromisorii pe care părțile le‑au convenit în mod autonom într‑un contract „de drept public sau de drept privat”. Având în vedere cele ce precedă, spre deosebire de domeniul dreptului instituțional al Uniunii, nu se poate nici previziona ex ante cu ce cereri de protecție jurisdicțională pot fi sesizate instanțele Uniunii în temeiul articolului 272 TFUE. Ceea ce este clar este că, având în vedere că sunt competente „să se pronunțe în temeiul unei clauze compromisorii” conform articolului 272 TFUE, acestea trebuie să garanteze părților o protecție jurisdicțională efectivă cuprinzătoare. În cazul individual în care aceasta include o cerere de constatare, instanțele Uniunii trebuie să fie ținute să o soluționeze și, în contextul prevăzut la articolul 272 TFUE, nu pot să își decline competența pentru motivul că acțiunea în constatare nu a fost reglementată în dreptul pozitiv (sau făcând trimitere la lipsa de competență în alte domenii ale dreptului Uniunii).
23.
Cu toate acestea, nu s‑a clarificat încă problema dacă condițiile de admisibilitate ale acțiunii în constatare, care este admisibilă în principiu, trebuie apreciate în mod autonom din punctul de vedere al dreptului Uniunii sau dacă este determinant dreptul aplicabil contractului (de regulă dreptul național).
2. Criteriul de verificare a condițiilor de admisibilitate a unei acțiuni în constatare în cadrul articolului 272 TFUE
24.
Există trei motive în favoarea unei soluții autonome de drept al Uniunii.
a) Caracterul determinant al lex fori pentru admisibilitatea unei forme de protecție jurisdicțională ( 14 )
25.
În primul rând, în esență, problema privind tipul de acțiune deschisă și condițiile privind admisibilitatea acesteia reprezintă o componentă imanentă a dreptului procedural și, în consecință, nu trebuie apreciată în funcție de dreptul aplicabil contractului, ci în funcție de normele aplicabile în cazul instanței sesizate (în speță norme de drept al Uniunii). Astfel, în cazul prevăzut la articolul 272 TFUE, în ceea ce privește admisibilitatea unei acțiuni în constatare și condițiile privind admisibilitatea acesteia, dreptul Uniunii trebuie să se aplice cu titlu de lex fori.
26.
Cu puține excepții convingătoare ( 15 ), această abordare pare să corespundă și poziției doctrinei și practicii instanțelor naționale. Nevoia de protecție jurisdicțională este considerată în mod preponderent o parte a dreptului de acces la justiție, care nu ar putea să depindă de legislația aplicabilă contractului. Pentru acest motiv, în ceea ce privește admisibilitatea unei forme de protecție jurisdicțională cum este acțiunea în constatare, este determinantă lex fori ( 16 ).
27.
Cu toate acestea, o problemă care trebuie abordată separat este dacă, într‑un caz individual, în temeiul unui pactum de non petendo convenit în mod autonom între părți, unei părți i se poate refuza dreptul de a introduce o cale de atac în principiu deschisă și pe baza cărui drept trebuie apreciată validitatea unei astfel de convenții. În acest caz, ar exista argumente solide în favoarea aplicării nu a lex fori, ci a lex causae care reglementează respectiva pretenție. Această problemă nu reprezintă însă obiectul prezentului litigiu și poate să nu fie ridicată aici.
b) Autonomia și aplicarea unitară a dreptului Uniunii
28.
În al doilea rând, principiul autonomiei și principiul aplicării unitare a dreptului Uniunii favorizează o soluție autonomă în dreptul Uniunii.
29.
Recurgerea la dreptul aplicabil contractului pe care se întemeiază litigiul a condus la un mozaic de moduri de aplicare a dreptului de către instanțele Uniunii: în funcție de dreptul ales de părți – care ar putea conduce inclusiv la aplicarea dreptului unui stat terț –, o acțiune în constatare ar fi când admisibilă, când inadmisibilă, iar în ceea ce privește această chestiune importantă, procedura în fața instanțelor Uniunii ar depinde mereu de considerațiile dreptului național. De altfel, ar fi dificil ca o astfel de soluție (legată tocmai de alegerea dreptului aplicabil contractului, aflată la dispoziția părții) să fie compatibilă cu ideea potrivit căreia procedura instanțelor Uniunii nu se află la dispoziția părților ( 17 ).
30.
În plus, din punct de vedere practic, în cazul în care ar fi apreciat potrivit dreptului național, aspectul admisibilității ar conduce la probleme legate de examinarea și aprecierea respectivei situații juridice aplicabile ( 18 ), iar în rest, în cazul în care aprecierea acestora de către instanță ar fi contestată printr‑un recurs, ar duce în hățișurile articolului 58 din Statutul Curții de Justiție.
31.
Potrivit acestei prevederi, în principiu, numai dreptul Uniunii se supune unui control judiciar integral al Curții în cadrul unui recurs. În cazul în care Curtea nu ar putea verifica în mod cuprinzător problema dacă pe fond Tribunalul a aplicat eronat dreptul național – cu privire la condițiile de admisibilitate ale acțiunii în constatare ( 19 ) –, ar exista o lacună de protecție jurisdicțională a cărei acceptare nu ar putea corespunde unei corecte administrări a justiției. Curtea ar trebui să țină seama de această problematică în cazul în care, în prezenta cauză, ar considera de cuviință să aplice dreptul național al lex causae cu privire la condițiile de admisibilitate ale acțiunii în constatare.
32.
Astfel, tocmai în contextul clauzelor compromisorii, fără a face referire în mod explicit la subiectul forței căilor de atac asupra dreptului național și fără a detensiona raportul cu cauza Edwin/OAPI ( 20 ) (C‑263/09 P, EU:C:2011:452), Curtea de Justiție s‑a declarat dispusă să efectueze un control în recurs al dispozițiilor de drept material aplicabile contractului, în mod contrar dispozițiilor articolului 58 din Statut ( 21 ). Poziția specială a articolului 272 TFUE în ansamblul normelor privitoare la competență din Tratatul FUE, precum și principiul protecției jurisdicționale efective susțin acest aspect. Dar această deschidere nu trebuie să ajungă până la dreptul părților de a determina, dincolo de alegerea dreptului aplicabil contractului, inclusiv dreptul procedural al instanțelor Uniunii. Structura autonomă și unitară a dreptului procedural la nivelul Uniunii este exclusă integral de la alegerea părților.
33.
Dacă s‑ar da cale liberă autonomiei părților de a alege, pe lângă dreptul aplicabil prin clauza compromisorie, și procedura în fața instanțelor Uniunii, s‑ar deschide astfel cutia Pandorei. Așadar, dacă s‑ar permite ca admisibilitatea unei acțiuni să depindă de dreptul ales de părți și astfel de voința părților, în plus, ar trebui, prin urmare, ca, în temeiul articolului 272 TFUE, voința părților să fie recunoscută ca determinantă cu privire la toate problemele legate de procedură, cum ar fi, de exemplu, compunerea completului sau derularea concretă a procedurii. Acest aspect nu ar corespunde cerințelor regulamentelor de procedură ale instanțelor Uniunii.
34.
În sfârșit, un argument împotriva recurgerii la prevederile dreptului național ar fi aspectul că în cadrul articolului 272 TFUE, părțile sunt libere să nu supună litigiul dintre ele unei anumite dispoziții de drept național, ci să își întemeieze recursul pe reglementări de altă natură. În anumite condiții, atunci când, cu titlu de exemplu, acestea se referă la Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri sau la principiile Unidroit aplicabile contractelor comerciale internaționale, așadar, în esență, numai la aspecte de drept material, ele nu furnizează niciun răspuns la chestiunea privind condițiile de admisibilitate ale unei acțiuni în constatare. Cu toate acestea, Curtea de Justiție trebuie să poată aprecia și în asemenea cazuri admisibilitatea unei acțiuni în constatare cu care a fost sesizată. Prin urmare, dacă, în ceea ce privește problema admisibilității, cazurile în care părțile au ales dreptul național ca lex causae și cele în care nu au ales sunt apreciate în raport cu cerințe uniforme, singura posibilitate este determinarea acestor cerințe pe baza dreptului Uniunii.
c) Aptitudinea noțiunii de drept al Uniunii de interes de a exercita acțiunea de a determina condițiile de admisibilitate ale unei acțiuni în constatare
35.
În al treilea rând, nici nu este necesară o soluție întemeiată pe lex causae.
36.
Astfel, dreptul procedural al Uniunii dispune de o gamă completă de principii general valabile al căror conținut a fost precizat printr‑o jurisprudență constantă și care se pot aplica mutatis mutandis în cazul acțiunii în constatare. În centrul problematicii privind admisibilitatea se află, așadar, interesul de a exercita acțiunea. Lipsa acestui interes conduce la inadmisibilitatea acțiunii, indiferent de tipul ei. Acest lucru este valabil inclusiv și mai ales în cazul acțiunii în constatare.
37.
În continuare va trebui să se examineze dacă, în cazul acțiunii în constatare introduse de recurentă, se poate confirma existența unui interes suficient pentru a obține constatarea.
38.
Cu toate acestea, ca o concluzie intermediară se poate consemna deja că, în primul rând, acțiunea în constatare este admisibilă în cadrul articolului 272 TFUE și că, în al doilea rând, în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a acțiunii menționate, acestea trebuie apreciate pe baza principiilor autonome din dreptul Uniunii.
C – Are recurenta un interes de a exercita acțiunea?
39.
Ar trebui să se constate inexistența interesului de a exercita acțiunea al recurentei pentru a acțiunea introdusă de aceasta în luna noiembrie 2012 dacă, după cum Tribunalul precizează în mod întemeiat, în cazul în care ar fi admisă acțiunea sa, acest lucru nu i‑ar aduce un beneficiu notoriu dacă ar lipsi deci un interes existent și prezent pentru protecție jurisdicțională ( 22 ). În acest sens, recurenta are obligația de a prezenta argumente și dovezi ( 23 ).
40.
Acțiunea în primă instanță nu cuprinde o expunere concretă a recurentei privind pretinsul său interes de a exercita acțiunea. Nici argumentele prezentate în recurs nu sunt precise, ci se referă în principal la „nesiguranța” situației sale patrimoniale, având în vedere că nu este sigură dacă poate păstra cu titlu permanent fondurile primite ( 24 ). Recurenta nu explică însă în ce măsură ar fi în avantajul ei concret să clarifice situația juridică deja la data introducerii acțiunii și nici aspectul că, în caz contrar, ar exista riscul unor prejudicii grave de natură juridică sau economică și în ce ar consta acestea. Nici după solicitarea acestor informații în cadrul ședinței, recurenta nu a prezentat aspecte substanțiale, astfel încât nu mai este valabilă nici analiza chestiunii dacă asemenea argumente ar fi trebuit apreciate ca tardive în recurs și, așadar, nu ar fi trebuit luate în considerare.
41.
Acesta este punctul slab al cererii de constatare formulată de recurentă, întrucât, în pofida faptului că în principiu o acțiune în constatare este admisibilă în cadrul articolului 272 TFUE, potrivit dispozițiilor de drept al Uniunii, tocmai într‑o situație precum cea a recurentei se impune argumentarea în mod substanțial a motivului pentru care protecția jurisdicțională este necesară chiar înaintea unei cereri de rambursare din partea Comisiei. Astfel, în timp ce în cazul acțiunilor privind obligația de a face, care sunt orientate spre îndeplinirea unor pretenții concrete, interesul de a exercita acțiunea reiese pur și simplu din contextul cererilor din acțiunea introdusă, în cazul interesului demn de protecție al reclamantului privind constatarea judiciară abstractă a existenței sau a inexistenței unui raport juridic, respectiv a existenței sau a inexistenței unui anumit drept, de regulă este necesară o motivare specială. Or, elaborarea unor avize juridice abstracte nu cade în sarcina instanțelor Uniunii.
42.
Într‑adevăr, se pot imagina cazuri în care, din perspectiva protecției jurisdicționale efective, prin intermediul unei acțiuni în constatare, recurenta trebuie să aibă libertatea de a obține clarificarea unei situații juridice în instanță și înaintea formulării unei cereri de către partenerul contractual.
43.
Ar putea să se ia de exemplu în considerare că, în cazul existenței unui drept la rambursare, deja înainte de formularea de către creditoare a cererii, consiliul de administrație al recurentei ar fi obligat să depună cerere de insolvență sau să instituie rezerve considerabile în conturile anuale, măsuri care ar putea afecta în mod durabil și negativ bonitatea, valoarea economică sau șansele de reușită ale întreprinderii în cazul contractelor de achiziții publice.
44.
Recurenta nu a susținut însă nimic în acest sens, ci a prezentat aspecte generale, care nu îndeplinesc în mod suficient cerința privind dovedirea avantajului prezent și concret al recurgerii la protecție jurisdicțională.
45.
Acest lucru este cu atât mai adevărat cu cât, în situația recurentei, calea de atac a fost exercitată nu doar anterior formulării unei cereri concrete de rambursare, ci înainte chiar de finalizarea definitivă a procedurii de către Comisie, a cărei desfășurare era stipulată în contract și în cadrul căreia Comisia manifestase în continuare, în mod evident, deschidere la dialog. Nu rezultă că în aceste împrejurări recurenta ar risca o nedreptate a cărei constatare judiciară ar fi deja pertinentă, chiar dacă în anumite condiții – de exemplu în cazul în care procedura Comisiei se prelungește la infinit în mod nejustificat – o acțiune în constatare ar putea fi justificată prin dreptul fundamental la buna administrare, înainte chiar de încheierea procedurii de verificare de către Comisie ( 25 ). Recurenta nu a susținut însă nimic concret în acest sens. Doar impresia ei subiectivă că, în cadrul procedurii extrajudiciare, Comisia nu va da ascultare argumentelor ei nu poate justifica în mod suficient un interes privind acțiunea în constatare. În special, acțiunea în constatare nu poate servi unui alt scop, ca mijloc de presiune pentru accelerarea procedurilor extrajudiciare stipulate în contract.
46.
Având în vedere cele ce precedă, rezultă că Tribunalul în mod întemeiat a constatat inexistența interesului recurentei de a exercita acțiunea, ceea ce a determinat respingerea acțiunii acesteia ca inadmisibilă.
47.
Prin urmare, recursul trebuie respins.
D – Cu privire la cheltuielile de judecată
48.
Astfel, din ceea ce precedă rezultă că recurenta a căzut integral în pretenții și că, în conformitate cu articolul 184 alineatele (1) și (2) coroborat cu articolul 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, se impune obligarea acesteia, la cerere, să suporte cheltuielile de judecată. Întrucât Comisia nu a formulat însă o asemenea cerere, iar cererea privind cheltuielile de judecată formulată în fața Tribunalului nu rămâne valabilă în recurs, fiecare parte va suporta propriile cheltuieli de judecată.
V – Concluzie
49.
Prin urmare, propunem Curții:
1)
Să respingă recursul.
2)
Recurenta și Comisia Europeană să suporte, fiecare, propriile cheltuieli de judecată.
( 1 ) Limba originală: germana.
( 2 ) Ordonanța Planet/Comisia (T‑489/12, EU:T:2013:496).
( 3 ) Ordonanța atacată (punctele 7-22).
( 4 ) Ordonanța atacată (punctele 39 și 40).
( 5 ) Ordonanța atacată (punctele 23-27); pe fond, recurenta solicită literal „constatarea faptului că, prin respingerea costurilor de personal aferente persoanelor cu funcții superioare de conducere ale reclamantei, Comisia Europeană a încălcat contractele ONTOGOV, FIT și RACWeb și că, în plus, costurile de personal aferente angajaților cu funcții superioare de conducere ai reclamantei prezentate Comisiei pentru contractele menționate, în valoare de 547653,42 euro, îndeplinesc condițiile de finanțare și nu trebuie să fie restituite de către reclamantă Comisiei”.
( 6 ) Ordonanța atacată (punctele 44-50).
( 7 ) Recursul (punctele 14-16).
( 8 ) A se vedea punctul 1 din cererea introductivă.
( 9 ) A se vedea în acest sens Ordonanța Verein Deutsche Sprache/Consiliul (C‑93/11 P, EU:C:2011:429, punctul 18).
( 10 ) Astfel cum este și cea din speță, care se referă la executarea contractelor în litigiu și care este cuprinsă în clauza compromisorie menționată la punctul 5.
( 11 ) A se vedea de exemplu Hotărârile ELE.SI.A/Comisia (T‑312/10, EU:T:2012:512, punctul 58) și EMA/Comisia (T‑116/11, EU:T:2013:634, punctul 64).
( 12 ) Ordonanța Italia/Comisia (C‑224/03, EU:C:2003:658, punctul 21), care se referea la o cerere a Republicii Italiene de constatare a aspectului că Comisia nu ar fi competentă să efectueze anumite măsuri. Cu privire la o cerere de constatare privind legislația funcționarilor publici, a se vedea în plus Hotărârea Jaenicke Cendoya/Comisia (C‑108/88, EU:C:1989:325, punctele 8 și 9).
( 13 ) Ordonanța Italia/Comisia (EU:C:2003:658, punctul 21).
( 14 ) A se vedea în acest sens Dasser, F., „Feststellungsinteresse in internationalen Verhältnissen”, Jusletter, 29 septembrie 2003, punctele 16-18. Acest articol poate fi consultat inclusiv pe internet .
( 15 ) Cu privire la abordarea diferită a instanțelor elvețiene, care se întemeiază pe lex causae, fără legătură cu dreptul Uniunii, a se vedea observația critică în Dasser (citat la nota de subsol 14).
( 16 ) A se vedea printre altele Schack, H., Internationales Zivilverfahrensrecht, ediția a șasea, editura C. H. Beck, München, 2014, punctul 591 și referințele citate.
( 17 ) Cu privire la imposibilitatea de a deroga de la termenele de acțiune, a se vedea de exemplu Ordonanța Micșa (C‑573/10, EU:C:2011:479, punctul 47).
( 18 ) Cu privire la examinarea din oficiu de către Tribunal în ceea ce privește inclusiv dreptul național, a se vedea Hotărârea OAPI/National Lottery Commission (C‑530/12 P, EU:C:2014:186, punctul 44).
( 19 ) Prin natura sa, acest aspect nu s‑ar putea include în motivele de recurs prevăzute la articolul 58 din Statutul Curții, care privesc lipsa de competență a Tribunalului și neregularități de procedură în fața Tribunalului, întrucât chestiunea competenței rezultă exclusiv din articolul 272 TFUE coroborat cu clauza compromisorie, iar chestiunea privind condițiile de admisibilitate a acțiunii în constatare nu privește derularea procedurii ca atare.
( 20 ) Hotărârea Edwin/OAPI (C‑263/09 P, EU:C:2011:452, punctele 48-53).
( 21 ) Acest aspect nu a fost precizat mai detaliat în Hotărârea Commune de Millau și SEMEA/Comisia (C‑531/12 P, EU:C:2014:2008); a se vedea Concluziile noastre prezentate în această cauză (C‑531/12 P, EU:C:2014:1946).
( 22 ) În ceea ce privește jurisprudența constantă, a se vedea în special Hotărârile Cañas/Comisia (C‑269/12 P, EU:C:2013:415, punctul 15), Abdulrahim/Consiliul și Comisia (C‑239/12 P, EU:C:2013:331, punctul 61) și Wunenburger/Comisia (C‑362/05 P, EU:C:2007:322, punctul 42).
( 23 ) A se vedea în acest sens Concluziile avocatului general Bot prezentate în cauza Abdulrahim/Consiliul și Comisia (C‑239/12 P, EU:C:2013:30, punctele 51 și 55).
( 24 ) În această privință, aspectele prezentate de recurentă amintesc vag de noțiunea „intérêt de sécurité juridique” din doctrina franceză, care însă nu s‑a regăsit în jurisprudență (cu privire la jurisprudență, a se vedea Grayot‑Dirx, S., „Une action en justice peut‑elle naître indépendamment d’un litige?”, Recueil Dalloz, 2011, p. 2311), și cu atât mai puțin în Code de procédure civile, recodificat recent. Cu privire la această noțiune, a se vedea Guinchard, S., Chainais, C., și Ferand, F., Procédure civile, a treizeci și una ediție, Dalloz, Paris, 2012, punctul 134. Având în vedere că, potrivit celor ce precedă, pentru aprecierea interesului privind constatarea nu este determinant dreptul național, ci dreptul Uniunii, nu sunt necesare detalii suplimentare în acest sens.
( 25 ) A se vedea în acest sens Concluziile noastre prezentate în cauza Commune de Millau și SEMEA/Comisia (EU:C:2014:1946).
Full & Egal Universal Law Academy