CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
PAOLO MENGOZZI
prezentate la 7 mai 2015 ( 1 )
Cauza C‑88/14
Comisia Europeană
împotriva
Parlamentului European
și a
Consiliului Uniunii Europene
„Acțiune în anulare — Articolele 290 TFUE și 291 TFUE — Act delegat și act de punere în aplicare — Regulamentul (UE) nr. 1289/2013 — Mecanism de reciprocitate”
1.
Prin intermediul acțiunii formulate în prezenta cauză, Comisia Europeană solicită Curții anularea Regulamentului nr. 1289/2013 (denumit în continuare „regulamentul atacat”) ( 2 ) în măsura în care prevede utilizarea actelor delegate în cadrul mecanismului de reciprocitate care trebuie pus în aplicare în cazul în care o țară terță ai cărei resortisanți sunt exonerați de obligația de a deține viză la trecerea frontierelor externe ale Uniunii potrivit Regulamentului nr. 539/2001 ( 3 ) impune o astfel de obligație resortisanților unui stat membru.
2.
Argumentele părților ridică probleme delicate referitoare la interpretarea articolelor 290 TFUE și 291 TFUE și la legătura reciprocă dintre acestea. Noțiunea „modificare” a unor elemente neesențiale ale actului legislativ în sensul alineatului (1) primul paragraf al articolului 290 TFUE, precum și întinderea puterii de apreciere, recunoscută în Hotărârea Comisia/Parlamentul și Consiliul (C‑427/12, EU:C:2014:170) (denumită în continuare „Hotărârea Biocide”), a legiuitorului Uniunii în a decide dacă să utilizeze instrumentul actelor delegate sau pe cel al actelor de punere în aplicare sunt câteva dintre punctele cu privire la care Curtea este chemată să se pronunțe.
I – Cadrul juridic
A – Dreptul primar
3.
Tratatul de la Lisabona introduce un criteriu ierarhic în sistemul izvoarelor neprimare ale dreptului Uniunii. În cadrul acestui sistem, articolele 290 TFUE și 291 TFUE, menite să facă operative norme secundare, formalizează – pe baza articolelor I‑36 și I‑37 din Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa ( 4 ) – separarea funcției legislative delegate, cuprinsă, în temeiul articolului 202 CE, în competențele de punere în aplicare prin intermediul așa‑numitei „comitologii” ( 5 ), de funcția executivă.
4.
Potrivit articolului 290 alineatul (1) primul paragraf TFUE, „[u]n act legislativ poate delega Comisiei competența de a adopta acte fără caracter legislativ și cu domeniu de aplicare general, care completează sau modifică anumite elemente neesențiale ale actului legislativ”.
5.
În temeiul articolului 291 alineatul (1) TFUE, competența de a adopta măsurile necesare pentru a pune în aplicare actele obligatorii din punct de vedere juridic ale Uniunii revine statelor membre. Potrivit alineatului (2) al acestui articol, în cazul în care sunt necesare condiții unitare de punere în aplicare a unor astfel de acte, acestea din urmă conferă Comisiei competențe de executare sau, în cazuri speciale, Consiliului.
B – Regulamentul nr. 539/2001
6.
Regulamentul nr. 539/2001 stabilește lista țărilor terțe ai căror resortisanți trebuie să dețină viză la trecerea frontierelor externe ale statelor membre [articolul 1 alineatul (1) primul paragraf] și lista țărilor terțe ai căror resortisanți sunt exonerați da această obligație pentru șederi pentru o perioadă de maximum 90 de zile în orice perioadă de 180 de zile [articolul 1 alineatul (2) primul paragraf ( 6 )]. Aceste liste figurează în anexa I și, respectiv, în anexa II la regulament ( 7 ).
7.
Articolul 1 alineatul (4) din Regulamentul nr. 539/2001, în versiunea aplicabilă înainte de intrarea în vigoare a regulamentului atacat, prevedea un mecanism comunitar care permitea punerea în aplicare a principiului reciprocității în cazul în care una dintre țările terțe care figurează în anexa II la regulament ar fi decis să impună obligația de a deține viză resortisanților unuia sau mai multor state membre. Pe baza acestui mecanism, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 851/2005 ( 8 ), în urma notificării statului membru interesat, Comisia putea să prezinte Consiliului o propunere de reintroducere temporară a obligației de a deține viză pentru resortisanții țării terțe în cauză, cu privire la care Consiliul decidea cu majoritate calificată [articolul 1 alineatul (4) litera (c)]. Această procedură nu aducea atingere posibilității Comisiei de a prezenta o propunere de modificare a regulamentului în scopul transferării trimiterii la țara terță interesată în lista din anexa I [articolul 1 alineatul (4) litera (e)].
C – Regulamentul atacat
8.
Regulamentul atacat aduce două modificări principale Regulamentului nr. 539/2001. Acesta reformează mecanismul de reciprocitate și introduce un „mecanism de salvgardare”, care permite suspendarea temporară a efectelor exonerării de obligația de a deține viză pentru resortisanții unei țări terțe.
9.
Articolul 1 punctul 1 litera (a) din regulamentul atacat modifică articolul 1 alineatul (4) din Regulamentul nr. 539/2001 prin prevederea unui mecanism de reciprocitate structurat în trei etape, care începe, precum anterior, cu notificarea statului membru pentru ai cărui resortisanți a fost reintrodusă obligația de a deține viză de către o țară terță înscrisă în anexa II la acest din urmă regulament ( 9 ).
10.
Prima etapă a acestui mecanism, reglementată la articolul 1 alineatul (4) litera (e) din Regulamentul nr. 539/2001, astfel cum a fost modificat prin regulamentul atacat, este inițiată de Comisie în termen de șase luni de la publicarea notificării menționate mai sus, fie prin adoptarea, la cererea statului membru interesat sau din proprie inițiativă, a unui act de punere în aplicare prin care se suspendă temporar exonerarea de obligația de a deține viză pentru anumite categorii de resortisanți ai țării terțe interesate pentru o perioadă maximă de șase luni, fie prin prezentarea unui raport în care se evaluează situația și se precizează motivele pentru care s‑a decis să nu se suspende exonerarea. Actele de punere în aplicare se adoptă potrivit procedurii de examinare prevăzute la articolul 4a alineatul (2) din Regulamentul nr. 539/2001 – introdus prin articolul 1 punctul 4 din regulamentul atacat –, care face trimitere la articolul 5 din Regulamentul nr. 182/2011 ( 10 ).
11.
A doua etapă a mecanismului de reciprocitate intervine după 24 de luni de la data publicării notificării de către statul membru interesat, în cazul în care țara terță în cauză menține obligația de a deține viză. Aceasta este reglementată la articolul 1 alineatul (4) litera (f) din Regulamentul nr. 539/2001, astfel cum a fost modificat prin regulamentul atacat, potrivit căruia „Comisia adoptă un act delegat […] prin care se suspendă temporar, pentru o perioadă de 12 luni, aplicarea anexei II pentru resortisanții țării terțe respective. Actul delegat stabilește o dată, în termen de 90 de zile de la intrarea sa în vigoare, de la care suspendarea aplicării anexei II produce efecte […] și modifică anexa II în consecință. Modificarea respectivă se efectuează prin introducerea, lângă numele țării terțe în cauză, a unei note de subsol care precizează că exceptarea de la obligativitatea vizelor este suspendată în ceea ce privește țara terță respectivă și care specifică perioada respectivei suspendări”. Condițiile în care se conferă Comisiei competența de a adopta acte delegate sunt prevăzute la articolul 4b din Regulamentul nr. 539/2001, introdus prin articolul 1 punctul 4 din regulamentul atacat. Delegarea de competență este conferită pentru o perioadă de cinci ani începând de la 9 ianuarie 2014 și se prelungește în mod tacit pentru perioade identice, cu excepția situației în care Parlamentul European sau Consiliul se opun. Aceasta poate fi revocată în orice moment de Parlamentul European sau de Consiliu. În plus, potrivit alineatului (5) al aceluiași articol 4b, „act[ul] delegat adoptat în temeiul articolului 1 alineatul (4) litera (f) intră în vigoare numai în cazul în care nici Parlamentul European și nici Consiliul nu au formulat obiecții în termen de patru luni de la notificarea acestuia către Parlamentul European și Consiliu sau în cazul în care, înaintea expirării termenului respectiv, atât Parlamentul European, cât și Consiliul au informat Comisia că nu vor formula obiecții […]”.
12.
Potrivit articolului 1 alineatul (4) litera (h) din Regulamentul nr. 539/2001, astfel cum a fost modificat prin regulamentul atacat, dacă în termen de șase luni de la intrarea în vigoare a actului delegat menționat la litera (f), țara terță în cauză nu elimină obligația de a deține viză, Comisia poate înainta o propunere legislativă de modificare a regulamentului în vederea transferării trimiterii la țara terță din anexa II în anexa I, punând astfel în aplicare cea de a treia și ultima etapă a mecanismului de reciprocitate.
13.
Articolul 1 punctul 2 din regulamentul atacat, care inserează în Regulamentul nr. 539/2001 un articol 1a, introduce un mecanism care permite, prin derogare de la articolul 1 alineatul (2) din acest din urmă regulament, suspendarea temporară a exceptării de la obligativitatea vizelor pentru resortisanții unei țări terțe care figurează pe lista din anexa II în situații de urgență ( 11 ), în conformitate cu o procedură inițiată în urma notificării de către statul membru interesat. În cazul în care, după ce a examinat notificarea pe baza criteriilor enumerate la alineatul (3) al aceluiași articol 1a, Comisia, ținând seama de consecințele unei suspendări pentru relațiile externe ale Uniunii și ale statelor membre cu țara terță interesată, stabilește că este necesar să intervină, aceasta adoptă, în termen de trei luni de la notificare, un act de punere în aplicare potrivit procedurii de examinare prevăzute la sus‑menționatul articol 4a alineatul (2) din Regulamentul nr. 539/2001, care suspendă temporar exceptarea de la obligativitatea vizelor pentru resortisanții țării terțe interesate pentru o perioadă de șase luni. Această suspendare poate fi prelungită pentru o perioadă de maximum 12 luni, în cazul în care Comisia a prezentat, înainte de expirarea termenului de validitate a actului de punere în aplicare, o propunere legislativă de modificare a Regulamentului nr. 539/2001 menită să transfere trimiterea la țara terță în cauză din anexa II în anexa I.
II – Procedura și concluziile părților
14.
Prin Ordonanța președintelui Curții din 1 iulie 2014, a fost admisă cererea de intervenție în susținerea concluziilor instituțiilor pârâte formulată de Republica Cehă.
15.
Comisia solicită Curții, cu titlu principal, anularea articolului 1 punctul 1 din regulamentul atacat, precum și a articolului 1 punctul 4 din același regulament în măsura în care inserează în Regulamentul nr. 539/2001 un nou articol 4b, precum și menținerea efectelor dispozițiilor anulate și a tuturor măsurilor de punere în aplicare ce derivă din acestea până la înlocuirea lor, într‑un termen rezonabil, cu acte adoptate în conformitate cu tratatul și obligarea instituțiilor pârâte la plata cheltuielilor de judecată. Cu titlu subsidiar, în ipoteza în care Curtea ar considera că dispozițiile menționate mai sus nu pot fi disociate de restul regulamentului, Comisia solicită anularea în tot a regulamentului atacat, cu menținerea efectelor acestuia, și obligarea instituțiilor pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
16.
Parlamentul solicită Curții respingerea acțiunii și obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată. Acesta se pronunță în favoarea solicitării Comisiei de a menține efectele regulamentului atacat în cazul în care Curtea ar decide să admită acțiunea.
17.
Consiliul solicită Curții, cu titlu principal, respingerea în tot a acțiunii și obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată și, cu titlu subsidiar, în cazul în care Curtea ar decide să anuleze în tot sau în parte regulamentul atacat, menținerea efectelor acestuia din urmă sau ale dispozițiilor anulate și ale actelor adoptate în aplicarea acestora până la intrarea în vigoare, într‑un termen rezonabil, a unui nou act menit să le substituie.
18.
Republica Cehă solicită Curții respingerea acțiunii și obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată, precum și, cu titlu subsidiar, în cazul admiterii acțiunii, menținerea efectelor dispozițiilor anulate ale regulamentului atacat până la înlocuirea acestora cu un nou regulament.
19.
Părțile au prezentat observații orale în fața Curții în ședința din 9 martie 2015.
III – Cu privire la acțiune
20.
În susținerea acțiunii sale, Comisia invocă un motiv unic, întemeiat pe încălcarea articolelor 290 TFUE și 291 TFUE. Aceasta observă că actele delegate și actele de punere în aplicare au un domeniu de aplicare distinct: utilizarea celor dintâi se impune atunci când este necesar să se completeze sau să se modifice elemente neesențiale ale unui act legislativ, iar cele din urmă sunt adoptate atunci când se impun condiții uniforme de punere în aplicare a actelor obligatorii din punct de vedere juridic ale Uniunii. Alegerea între aceste două categorii de acte ar fi de ordin pur juridic și ar trebui să se întemeieze, ca și pentru alegerea temeiului juridic, pe elemente obiective care pot fi supuse controlului jurisdicțional. În speță, recurgerea la actele delegate prevăzută la articolul 1 alineatul (4) litera (f) din Regulamentul nr. 539/2001, astfel cum a fost modificat prin regulamentul atacat, ar încălca articolele 290 TFUE și 291 TFUE, întrucât decizia de suspendare temporară a exceptării de la obligativitatea vizelor nu constituie un act care „completează” sau „modifică” Regulamentul nr. 539/2001 în sensul articolului 290 alineatul (1) TFUE, ci se înscrie mai degrabă în cadrul punerii în aplicare a acestuia, constituind o aplicare la o situație specifică a unor dispoziții deja prevăzute de regulament.
21.
Înainte de a examina fiecare argument invocat de Comisie, precum și contraargumentele invocate de instituțiile pârâte și de statul intervenient, considerăm necesar să ne oprim asupra problemelor care au constituit obiectul celei mai intense dezbateri între părți, care privesc unele aspecte ale separării dintre delegarea legislativă și funcția executivă realizate prin Tratatul de la Lisabona și ating problema complexă a delimitării domeniilor de aplicare respective ale articolelor 290 TFUE și 291 TFUE.
A – Cu privire la puterea de apreciere a Comisiei drept criteriu distinctiv între domeniile de aplicare ale articolelor 290 TFUE și 291 TFUE
22.
Una dintre problemele cele mai dezbătute de părți, atât în cursul procedurii scrise, cât și în ședință, privește importanța care trebuie atribuită, în trasarea liniei de demarcație dintre actele delegate și actele de punere în aplicare, marjei de apreciere conferite Comisiei.
23.
Aceasta din urmă susține că, în cazul în care dispune numai de o marjă de manevră limitată – precum în cazul actelor adoptate în temeiul articolului 1 alineatul (4) litera (f) din Regulamentul nr. 539/2001, astfel cum a fost modificat prin regulamentul atacat –, funcția pe care este chemată să o exercite este, în principiu, de natură pur executivă. La rândul său, Consiliul observă că acordarea unei marje de apreciere Comisiei nu figurează printre condițiile delegării de competențe legislative stabilite la articolul 290 TFUE și, prin urmare, este lipsită de relevanță în scopul alegerii între actele delegate și actele de punere în aplicare. Parlamentul consideră în schimb că este vorba despre unul dintre elementele de care colegiuitorii trebuie să țină seama în calificarea competențelor conferite Comisiei pentru punerea concretă în aplicare a unui act legislativ, dar că acesta joacă un rol numai în cazul în care astfel de puteri sunt destinate să completeze sau să clarifice conținutul unui asemenea de act, iar nu și în cazul în care este vorba despre modificarea acestuia. Astfel, în acest din urmă caz, existența unei marje de apreciere mai mult sau mai puțin largi a Comisiei ar fi lipsită de relevanță, alegerea actului delegat fiind oricum obligatorie.
24.
Delegarea unor funcții legislative implică prin propria sa natură – cel puțin în măsura în care este menită să confere competența de a completa actul de bază cu norme de tip complementar – transferul unei puteri discreționare de la legiuitor la subiectul delegat. Deși articolul 290 TFUE nu menționează în mod expres acest lucru, competența de a adopta acte delegate cu caracter complementar este în mod necesar însoțită de exercitarea unei anumite marje de apreciere. Rezultă că, în cazul în care o astfel de putere de apreciere lipsește, activitatea pe care Comisia este chemată să o desfășoare nu poate fi încadrată, din punct de vedere material, în funcția legislativă delegată, ci în cea executivă.
25.
Aceasta din urmă se caracterizează în principiu printr‑o putere de apreciere mai limitată decât cea dintâi, astfel încât se poate identifica un criteriu pentru a distinge între actele delegate și actele de punere în aplicare în termeni de putere de apreciere mai mare sau mai mică conferită Comisiei. Deși acest criteriu nu are în sine o importanță decisivă – fie pentru că trebuie să fie în mod necesar coroborat cu un criteriu funcțional, aferent raportului dintre normele care trebuie adoptate și conținutul normativ al actului de bază ( 12 ), fie pentru că limitele impuse de acesta din urmă obiectivelor, conținutului și întinderii delegării pot restrânge în mod semnificativ marja de apreciere lăsată Comisiei, reducând în mod concret diferența dintre delegarea legislativă și competența executivă –, el constituie totuși un parametru important de luat în considerare la încadrarea unui act în una sau în cealaltă dintre categoriile prevăzute la articolele 290 TFUE și 291 TFUE ( 13 ).
26.
Este adevărat că Hotărârea Biocide, în care Curtea a fost pentru prima dată chemată să se pronunțe cu privire la definirea respectivelor domenii de aplicare ale articolelor 290 TFUE și 291 TFUE ( 14 ), nu conține nicio referire explicită la marja de apreciere conferită Comisiei ca element potrivit pentru a distinge între acte delegate și acte de punere în aplicare. Cu toate acestea, concluzia potrivit căreia legiuitorul a putut reține în mod rezonabil că punerea în aplicare a articolului 80 alineatul (1) din Regulamentul nr. 528/2012 ( 15 ) nu necesita recurgerea la acte delegate ( 16 ) – la care Curtea ajunge la finalul unei examinări aprofundate a dispozițiilor acestui regulament ( 17 ) – se întemeiază pe constatarea caracterului suficient de detaliat și de definit la nivel legislativ al regimului tarifar prevăzut la acest articol și, prin urmare, în esență, pe constatarea marjei de manevră limitate lăsate Comisiei, care evidențiază natura executivă a competenței ce i‑a fost conferită.
27.
Deși considerăm că nu se poate nega a priori importanța, în trasarea liniei de demarcație dintre actele delegate și actele de punere în aplicare, a criteriului constând în marja de apreciere mai mult sau mai puțin largă conferită Comisiei, mult mai discutabilă este problema relevanței acestui criteriu în cazul în care instituția menționată este învestită, precum în speță, cu competența de a adopta acte de modificare a actului de bază. Astfel, dacă ar rezulta că o asemenea competență poate fi conferită, după cum afirmă instituțiile pârâte susținute de statul intervenient, numai prin intermediul unei delegări legislative, împrejurarea că aceasta implică sau nu implică o marjă de apreciere ar fi, în esență, lipsită de relevanță pentru alegerea între instrumentele prevăzute la articolele 290 TFUE și 291 TFUE ( 18 ).
28.
Caracterul întemeiat al argumentului în favoarea naturii în esență executive a competențelor conferite prin articolul 1 alineatul (4) litera (f) din Regulamentul nr. 539/2001, astfel cum a fost modificat prin regulamentul atacat, fundamentat de Comisie pe împrejurarea că nu dispune de nicio marjă de manevră, depinde, prin urmare, de sensul și de întinderea care trebuie atribuite noțiunii „modificare a actului legislativ” care figurează la articolul 290 alineatul (1) TFUE.
29.
Înainte de a analiza această problemă, este însă necesar să ne oprim asupra unei alte teme care a constituit obiect de dezbatere între părți și care privește, de această dată, marja de apreciere a legiuitorului în a decide tipul de competență care urmează să fie conferită Comisiei pentru punerea în aplicare a actului de bază.
B – Cu privire la puterea de apreciere a legiuitorului atunci când decide între utilizarea actelor delegate sau a actelor de punere în aplicare
30.
Instituțiile pârâte, susținute în această privință de statul intervenient, au invocat în diferite moduri, în sprijinul pozițiilor lor, marja de apreciere a legiuitorului atunci când decide modalitățile de punere în aplicare a actelor legislative pe care le adoptă.
31.
În această privință, amintim de la bun început că legiuitorul se bucură de o putere de apreciere politică deplină, care nu poate fi supusă controlului jurisdicțional, în ceea ce privește alegerea de a acorda sau de a nu acorda o delegare legislativă ( 19 ). Utilizarea delegării nu este o obligație, ci un instrument sau mai degrabă o oportunitate la care legiuitorul poate decide să recurgă în scopul de a simplifica și de a accelera procesul normativ în ceea ce privește aspecte care nu au un caracter esențial în cadrul reglementării care face obiectul actului legislativ de bază. Deși nu este obligat să își delege competențele, legiuitorul are însă obligația, în cazul în care decide să facă acest lucru, să respecte condițiile prevăzute la articolul 290 TFUE, în primul rând caracterul nedelegabil al alegerilor politice esențiale, menționat în al doilea paragraf al alineatului (1) al articolului respectiv ( 20 ).
32.
Amintim de asemenea că, la punctul 40 din Hotărârea Biocide, Curtea a afirmat că legiuitorul „dispune de o putere de apreciere în cazul în care decide să atribuie Comisiei o competență delegată în temeiul articolului 290 alineatul (1) TFUE sau o competență de executare în temeiul articolului 291 alineatul (2) TFUE”.
33.
Atât Consiliul, cât și Parlamentul fac trimitere în memoriile lor la punctul în discuție și la principiul precizat în cuprinsul acestuia ( 21 ). Comisia pune însă în discuție relevanța acestuia în speță, cu argumente care, în opinia noastră, trebuie respinse. Astfel, formularea și conținutul general al acestui punct nu permit să se considere, după cum a sugerat instituția reclamantă, că afirmarea principiului menționat este limitată exclusiv la cazurile în care, precum în cauza în care s‑a pronunțat hotărârea în discuție, este vorba despre a stabili dacă o măsură de punere în aplicare completează actul legislativ de bază în conformitate cu articolul 290 TFUE și nici la cele în care, precum în speță, este în discuție caracterul său complementar potrivit dispoziției menționate.
34.
Acestea fiind spuse, trebuie ridicată problema întinderii puterii de apreciere recunoscute legiuitorului la punctul 40 din Hotărârea Biocide menționat anterior. Înainte de toate, considerăm că este evident că această putere de apreciere trebuie exercitată cu respectarea condițiilor prevăzute la articolele 290 TFUE și 291 TFUE. Posibilitatea de a alege recunoscută legiuitorului nu îi conferă acestuia competența de a califica drept executive acte care în realitate implică exercitarea unor funcții legislative delegate și viceversa. Astfel, o asemenea putere ar anula în fapt distincția dintre funcția delegată și cea executivă, afectând repartizarea competențelor și echilibrul instituțional care se reflectă în aceasta. Articolele 290 TFUE și 291 TFUE stabilesc competențe specifice pentru colegiuitori, pe de o parte, și pentru subiectele cărora le este atribuită funcția executivă (în principal statele membre și Comisia), pe de altă parte. În afară de adoptarea regulamentelor prevăzute la articolul 291 alineatul (3) TFUE, menite să stabilească normele și principiile generale privind modalitățile de control de către statele membre al exercitării competențelor de punere în aplicare atribuite Comisiei, colegiuitorii nu au, în principiu, niciun rol în elaborarea măsurilor care intră în domeniul de aplicare al articolului menționat ( 22 ). Rezultă că actele delegate adoptate în temeiul articolului 290 TFUE nu pot conține măsuri de executare în sensul articolului 291 TFUE, iar actele de punere în aplicare adoptate în temeiul acestei dispoziții nu pot conține norme cu aplicabilitate generală care intră în sfera de aplicare a articolului 290 TFUE.
35.
Nu considerăm nici că, la punctul 40 din Hotărârea Biocide menționat anterior, Curtea a intenționat să admită în mod implicit existența unei „zone gri”, în care linia de demarcație dintre actele delegate și actele de punere în aplicare tinde să dispară și în care s‑ar exercita marja de apreciere recunoscută legiuitorului. Astfel, urmând invitația formulată în Concluziile sale de avocatul general Cruz Villalón, Curtea a evitat să ia poziție cu privire la teza, invocată de Comisie, potrivit căreia domeniile de aplicare ale articolelor 290 TFUE și 291 TFUE se exclud reciproc.
36.
Considerăm însă că puterea de apreciere la care se referă Curtea constă în posibilitatea legiuitorului de a decide potrivit căror modalități (act delegat sau act de punere în aplicare) va trebui pus în aplicare actul legislativ. Odată adoptată această decizie, va reveni legiuitorului sarcina de a adapta în consecință conținutul și structura actului de bază în scopul de a crea raportul dintre cele două niveluri de reglementare (actul legislativ și măsura de punere în aplicare) care se reflectă într‑o sursă sau în cealaltă (act delegat sau act de punere în aplicare).
37.
Va reveni Curții sarcina de a evalua dacă sunt respectate condițiile prevăzute la articolele 290 TFUE și 291 TFUE, și anume dacă conținutul și structura actului legislativ în cauză sunt compatibile cu instrumentul de reglementare menit să pună în aplicare actul respectiv. În acest sens trebuie interpretată, în opinia noastră, aparenta discrepanță dintre afirmația, de la același punct 40 din Hotărârea Biocide, potrivit căreia controlul jurisdicțional asupra exercitării de către legiuitor a puterii de apreciere care îi este recunoscută este limitat la un control marginal și realizarea, la punctele 41-51 din motivarea hotărârii, a unui control complet în ceea ce privește respectarea condițiilor prevăzute la articolul 291 TFUE. Astfel, potrivit interpretării propuse, controlul Curții s‑ar limita la eroarea vădită de apreciere în ceea ce privește alegerea legiuitorului de a utiliza actele delegate sau actele de punere în aplicare, dar ar fi complet în ceea ce privește respectarea de către acesta din urmă a condițiilor prevăzute la articolele 290 TFUE și 291 TFUE.
38.
Vom trece acum la examinarea sensului și a întinderii care trebuie atribuite noțiunii „modificare” a actului legislativ în sensul articolului 290 alineatul (1) TFUE.
C – Cu privire la noțiunea „modificare ” a actului legislativ în sensul articolului 290 TFUE
39.
Dezbaterea dintre părți opune o teză „formalistă”, susținută de instituțiile pârâte, potrivit căreia orice modificare de formă a actului de bază, chiar dacă este minoră și nesemnificativă, necesită un act delegat, și o teză „substanțialistă”, invocată de Comisie, potrivit căreia nu sunt relevante pentru aplicarea articolului 290 TFUE modificările care nu impun exercitarea de către aceasta a unei marje de apreciere și nu aduc modificări conținutului normativ al actului respectiv. Cea dintâi, ca orice teză întemeiată pe criterii de formă, prezintă avantajul simplității aplicării și al previzibilității ( 23 ). Însă aceasta riscă să încadreze în sistemul delegării legislative măsuri de modificare de natură în esență executivă. Cea de a doua rezervă funcției delegate numai măsurile care, din punct de vedere material, se încadrează în această categorie, dar face mai complexă și potențial conflictuală alegerea între actele delegate și actele de punere în aplicare în cazurile în care se conferă Comisiei competența de a modifica în mod oficial actul de bază. A urma teza Comisiei înseamnă, pe de altă parte, a admite că anumite modificări la textul unui act legislativ pot fi făcute prin intermediul unui act de punere în aplicare.
40.
Înainte de a lua poziție în favoarea unei teze sau a celeilalte, este necesar să ne oprim asupra unui alt argument, care pare să reiasă din cuprinsul unor pasaje din observațiile scrise ale Comisiei, potrivit căruia noțiunea „modificare” a actului de bază în sensul articolului 290 alineatul (1) TFUE nu ar include adăugarea de elemente (neesențiale) la textul acestuia.
41.
În această privință, suntem de acord cu Parlamentul în a considera că, în general, „modificarea” unui act normativ include orice schimbare adusă textului actului, indiferent dacă este vorba despre eliminarea, despre adăugarea sau despre înlocuirea oricărui element al acestuia. Textul articolului 290 TFUE, inclusiv în lumina genezei sale istorice, nu permite, în opinia noastră, o interpretare diferită.
42.
În acest sens, amintim că, în sistemul comitologiei instituit în temeiul articolului 202 CE, noțiunea „modificare” a unui act de bază includea în mod clar funcția de completare a reglementării („adăugarea de elemente noi”), inclusă în categoria unică a „competenței de executare”. Potrivit articolului 2 alineatul (2) din Decizia 1999/468 ( 24 ), utilizarea procedurii de reglementare cu control – introdusă prin Decizia 2006/512 ( 25 ), pentru a permite Parlamentului, în calitatea sa de colegiuitor, să exercite un control limitat asupra anumitor acte de punere în aplicare a unor acte adoptate prin procedura de codecizie – se impunea în cazul în care era conferită Comisiei competența de a adopta măsuri cu aplicabilitate generală menite să modifice elemente neesențiale ale actului de bază, inclusiv eliminând unele dintre aceste elemente sau completând actul prin adăugarea de noi elemente neesențiale ( 26 ). Pe de altă parte, în logica aflată la baza unei astfel de formulări, „completarea” unui act prin reglementarea unor aspecte de detaliu sau tehnice ale disciplinei reglementate de acesta implica modificarea sa, inclusiv în cazul în care reglementarea respectivă nu urma să fie integrată fizic în textul actului ( 27 ).
43.
Spre deosebire de articolul 2 alineatul (2) din Decizia 1999/468, articolul 290 alineatul (1) TFUE – la fel ca articolul I‑36 din Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa – face distincție între măsuri care „completează” și măsuri care „modifică” actul de bază. Având în vedere intenția de sistematizare a autorilor Tratatului de la Lisabona în reformarea mecanismului delegării normative în cadrul Uniunii, este logic să se considere că alegerea unor termeni diferiți corespunde dorinței de a identifica două categorii de acte delegate distincte din punct de vedere funcțional. Cea dintâi ar include măsurile menite să aducă modificări de formă textului actului legislativ, a doua le‑ar include pe cele care completează conținutul normativ al acestuia fără intervenții pe text. În această perspectivă, în funcție de tehnica aleasă, adăugarea de noi elemente neesențiale la actul de bază ar constitui, potrivit articolului 290 TFUE, „modificare” în cazul în care aceste elemente ar fi inserate în textul actului respectiv (în corpul actului sau într‑o anexă) și „completare” în cazul în care acestea nu ar urma să fie integrate fizic în actul de bază, ci să rămână reglementate într‑un act normativ distinct ( 28 ). Alegerea unei tehnici sau a celeilalte va depinde, printre altele, de natura completării necesare: o modificare a textului poate fi preferabilă în cazul unor adăugiri punctuale, de exemplu la o anexă la act, în schimb nu și dacă este necesară elaborarea unei reglementări cuprinzătoare detaliate.
44.
Acestea fiind spuse, trebuie să adoptăm o poziție cu privire la teza „substanțialistă” susținută de Comisie, potrivit căreia, așa cum am arătat mai sus, nu constituie modificări în sensul articolului 290 TFUE cele care nu necesită exercitarea de către aceasta a unei marje de apreciere și cele care nu aduc modificări cadrului juridic al actului de bază.
45.
Astfel cum s‑a constatat anterior, funcția legislativă delegată se caracterizează prin exercitarea de către autoritatea delegată a unei anumite marje de apreciere, care nu o diferențiază însă în mod necesar de funcția executivă. Delegarea de competențe legislative executivului este de obicei însoțită de mecanisme care permit în diferite moduri organului constituțional titular al funcției legislative să verifice exercitarea competențelor delegate – și, prin urmare, utilizarea acestei puteri de apreciere –, eventual chiar prin revocarea acestora. Astfel de mecanisme au drept scop contrabalansarea derogării de la principiul separației puterilor în stat, inerentă – deși limitată la aspectele mai tehnice ale legislației – instrumentului de delegare legislativă, asigurând astfel deplina respectare a principiului democrației consacrat în dreptul Uniunii la articolele 2 TUE și 10 TUE ( 29 ). Or, în cazul în care nu se conferă organului delegat nicio putere de apreciere, controlul exercitat de legiuitor își pierde orice utilitate și nu mai este justificată utilizarea legislației delegate, funcția în cauză putând fi realizată prin intermediul unei măsuri pur executive. În conformitate cu acest raționament, modificarea textului unui act legislativ care implică exercitarea de către Comisie a unei competențe obligatorii ar rămâne în afara domeniului de aplicare al articolului 290 TFUE, întrucât nu se poate încadra în sistemul legislației delegate.
46.
În același mod, modificarea textului unui act legislativ care nu afectează contextul normativ al acestuia, acolo unde prin context normativ se înțelege totalitatea prevederilor juridice cuprinse în act, nu pare să impună acordarea unei delegări legislative în măsura în care nu modifică elemente normative ale actului.
47.
Textul articolului 290 alineatul (1) TFUE nu oferă însă indicii pentru a distinge între măsurile de modificare a actului de bază și pare mai degrabă să se întemeieze pe un criteriu de formă potrivit căruia constituie „modificare” în sensul acestei dispoziții orice intervenție formală asupra textului actului, astfel încât funcția de modificare ar aparține prin propria sa natură delegării legislative. De aici ar rezulta o suprapunere incompletă, în ceea ce privește această funcție, între actul delegat în sens material și în sens formal, un act normativ în esență executiv putând, chiar trebuind, dată fiind funcția sa de modificare, să fie adoptat printr‑un act delegat.
48.
Este legitim să ne întrebăm dacă o interpretare atât de largă a noțiunii de modificare, care autorizează în esență legiuitorul să rezerve pentru sine controlul actelor în esență executive, este compatibilă cu principiul atribuirii competențelor prevăzut la articolul 13 alineatul (2) TUE, precum și cu echilibrul instituțional consacrat de tratate. Funcția executivă – care este în mod normal exercitată în afara cadrului instituțional al Uniunii, fiind în principiu încredințată statelor membre – este astfel, în cazul în care sunt necesare condiții uniforme pentru punerea în aplicare a actului de bază, cu excepția cazurilor specifice, conferită Comisiei sub controlul statelor membre. Pe de altă parte, articolul 290 TFUE nu acoperă eventuale modificări ale unor părți ale actului legislativ prin măsuri care nu sunt de aplicabilitate generală – de exemplu actualizarea unei anexe care nu conține astfel de măsuri – și, prin urmare, nu transpune un principiu absolut de intangibilitate a actului legislativ în afara sferei controlului legiuitorului.
49.
În lumina considerațiilor de mai sus și fără a fi necesar, în împrejurările speței, să continuăm analiza, considerăm că numai în cazurile în care rezultă în mod clar că măsura de modificare ce urmează a fi adoptată nu lasă nicio marjă de apreciere Comisiei și nici nu afectează elementele normative ale actului de bază, recurgerea la actele delegate nu este necesară. S‑ar încadra în această ipoteză, de exemplu, actualizarea anexei la un act legislativ ca urmare a unor informații transmise de statele membre, al căror conținut nu poate fi în niciun mod pus în discuție de Comisie și care nu au niciun efect asupra elementelor normative ale actului ( 30 ).
50.
În lumina tuturor considerațiilor de mai sus, vom analiza în paragrafele următoare motivele invocate de Comisie în susținerea nelegalității dispozițiilor regulamentului atacat a cărui anulare o solicită.
D – Cu privire la motivele invocate de Comisie împotriva regulamentului atacat
1. Cu privire la motivul întemeiat pe natura în esență executivă a actului delegat prevăzut la articolul 1 alineatul (4) litera (f) din Regulamentul nr. 539/2001 astfel cum a fost modificat prin regulamentul atacat
51.
Comisia susține că suspendarea temporară prevăzută la articolul 1 alineatul (4) litera (f) din Regulamentul nr. 539/2001, astfel cum a fost modificat prin regulamentul atacat, stabilită pe baza criteriilor prevăzute de regulament, nu poate fi asimilată unei modificări a actului de bază în sensul articolului 290 alineatul (1) TFUE. Aceasta observă că dispoziția menționată impune ca actul delegat să modifice „anumite elemente” (neesențiale) ale actului legislativ și explică faptul că, pentru ca acest lucru să fie posibil, elementele respective trebuie în mod logic să fie deja incluse în actul de bază, al cărui conținut normativ este, prin urmare, modificat prin actul delegat. Regulamentul atacat nu identifică însă țările terțe pentru care trebuie impusă o suspendare a exceptării de la obligativitatea vizelor, ci stabilește criteriile pe baza cărora ar trebui să se efectueze o astfel de identificare. Rezultă, în opinia Comisiei, că actul prin care se instituie o asemenea suspendare nu modifică elementele deja cuprinse în Regulamentul nr. 539/2001, ci pur și simplu îl pune în aplicare.
52.
În măsura în care acest argument trebuie înțeles în sensul că introducerea notei de subsol în anexa II la Regulamentul nr. 539/2001, prevăzută la articolul 1 alineatul (4) litera (f) din regulamentul menționat, astfel cum a fost modificat prin regulamentul atacat, nu constituie „modificare” în sensul articolului 290 TFUE, întrucât această noțiune nu acoperă „adăugarea” de noi elemente neesențiale la textul actului de bază, ne permitem să facem trimitere la punctele 41-43 din prezentele concluzii. În acest context ne limităm la a sublinia că țara terță pentru ai cărei cetățeni actul delegat prevăzut de dispoziția menționată a Regulamentului nr. 539/2001 suspendă temporar regimul favorabil prevăzut la articolul 1 alineatul (2) primul paragraf din același regulament figurează în anexa II la regulamentul respectiv. Prin introducerea unei note de subsol în legătură cu denumirea acestei țări, actul delegat adaugă o precizare cu privire la regimul juridic aplicabil resortisanților țării respective, „modificând” în mod oficial un element deja existent al regulamentului de bază.
53.
Argumentația Comisiei poate fi însă interpretată și în sensul că o măsură prin care aplicarea anumitor aspecte ale regimului juridic al actului de bază sunt suspendate temporar nu intră, prin natura sa, în domeniul de aplicare al articolului 290 TFUE, întrucât nu „completează” și nici nu „modifică” elemente ale actului respectiv, ci se limitează la a aplica reglementarea cuprinsă în acesta adaptând‑o la circumstanțe și evenimente care pot fi prevăzute de legiuitor numai în mod abstract. Interpretată astfel, aceasta ridică, în opinia noastră, problema mai delicată din prezenta cauză, și anume dacă, în cazul în care se face abstracție de modificarea formală adusă anexei II la Regulamentul nr. 539/2001 prin adăugarea notei de subsol, măsura prevăzută la articolul 1 alineatul (4) litera (f) din regulamentul menționat, astfel cum a fost modificat prin regulamentul atacat, are o natură pur executivă.
54.
Parlamentul și Consiliul nu iau în mod expres poziție cu privire la această problemă, întrucât își întemeiază liniile de apărare respective pe argumentul potrivit căruia măsura în cauză intră în domeniul de aplicare al articolului 290 TFUE ca urmare a caracterului său de amendare a anexei II la Regulamentul nr. 539/2001. Din această lipsă a unei luări de poziție Comisia deduce o admitere tacită de către instituțiile pârâte a naturii în esență executive a măsurii în discuție. Dincolo de ceea ce poate fi un raționament forțat, este adevărat că Consiliul recunoaște în observațiile sale scrise că s‑ar fi putut concepe un mecanism diferit, care să nu necesite adoptarea de acte delegate în acest caz, și că un astfel de rezultat ar fi putut fi obținut evitând modificarea formală a anexei II.
55.
De altfel, un asemenea mecanism a fost adoptat în mod concret la articolul 1a din Regulamentul nr. 539/2001, introdus prin regulamentul atacat. După cum am arătat la punctul 13 din prezentele concluzii, acest articol prevede un sistem care permite, prin derogare de la articolul 1 alineatul (2) din Regulamentul nr. 539/2001, suspendarea, în situații de urgență, a exceptării de la obligativitatea vizelor pentru resortisanții unei țări terțe care figurează pe lista din anexa II pentru o perioadă de șase luni care poate fi prelungită cu încă 12 luni. Această suspendare, care produce aceleași efecte precum cea prevăzută la articolul 1 alineatul (4) litera (f) din același regulament ( 31 ), dar care nu este însoțită de o modificare a textului acestuia, este dispusă de Comisie prin intermediul unui act executiv adoptat potrivit procedurii de examinare prevăzute la articolul 5 din Regulamentul nr. 182/2011. În opinia noastră, caracterul urgent al procedurii prevăzute la articolul 1a menționat anterior, invocat în ședință de Parlament ca răspuns la o întrebare adresată de Curte, nu este suficient pentru a justifica recurgerea la actele executive în contextul procedurii respective. Astfel, corectitudinea instrumentului juridic ales se evaluează în funcție de natura și de efectele măsurilor care trebuie adoptate pentru a pune în aplicare actul de bază. Prin urmare, de exemplu, motive politice legate de sensibilitatea sectorului în care asemenea măsuri sunt destinate să funcționeze ( 32 ) nu influențează această evaluare, cum de altfel au recunoscut în cele din urmă în speță aceleași instituții pârâte ( 33 ). Același lucru se aplică în cazul eventualului caracter urgent al măsurilor în cauză. În acest sens, observăm totuși că titlul VI din Acordul comun privind actele delegate aprobat la 3 martie 2011 de Conferința președinților Parlamentului European, care stabilește modalitățile practice, precum și precizările și preferințele convenite de comun acord aplicabile delegării de competențe legislative în temeiul articolului 290 TFUE, prevede o procedură de urgență specifică rezervată adoptării de acte delegate în cazuri excepționale și în domenii determinate, precum securitatea, protecția sănătății și, tocmai, relațiile externe, inclusiv crizele umanitare. Actul adoptat în temeiul acestei proceduri intră în vigoare imediat și se aplică atât timp cât Parlamentul sau Consiliul nu ridică obiecții în termenul stabilit prin actul legislativ.
56.
Pe de altă parte, în cazul în care se consideră că măsura de suspendare prevăzută la articolul 1 alineatul (4) litera (f) din Regulamentul nr. 539/2001, astfel cum a fost modificat prin regulamentul atacat, are caracter de act delegat, indiferent chiar de modificarea pe care o aduce actului de bază, ar trebui să se admită, urmând schematizarea propusă anterior ( 34 ), că aceasta „completează”, în sensul articolului 290 alineatul (1) TFUE anumite elemente neesențiale ale Regulamentului nr. 539/2001. Această configurație este însă exclusă de toate părțile din prezenta procedură.
57.
Dintr‑o perspectivă mai generală, considerăm că măsurile prin care se dispune suspendarea unor aspecte specifice ale regimului legal prevăzut de un act legislativ, cum sunt măsurile care prevăd extinderea sau abrogarea acestuia, intră, în principiu și sub rezerva evaluării cazuistice necesare care controlează calificarea naturii competențelor conferite în mod concret Comisiei, sub incidența funcției executive. Reluând termenii utilizați de Curte la punctele 38 și 39 din Hotărârea Biocide, considerăm că acest tip de măsuri sunt destinate mai degrabă să „precizeze conținutul actului legislativ” decât să îl completeze.
58.
În concluzie, suntem de acord cu Comisia în a reține că măsura de suspendare prevăzută la articolul 1 alineatul (4) litera (f) din Regulamentul nr. 539/2001, astfel cum a fost modificat prin regulamentul atacat, ar constitui, dacă nu s‑ar lua în considerare modificarea actului de bază pe care aceasta o implică, o simplă aplicare a unor dispoziții cuprinse în actul respectiv și ar intra, prin urmare, în categoria actelor de executare, similar cu măsurile adoptate în prima etapă a mecanismului de reciprocitate și cu cele stabilite în temeiul articolului 1a menționat anterior. În speță, militează de altfel în favoarea unei asemenea concluzii și marja de apreciere redusă de care beneficiază Comisia în a decide o astfel de suspendare.
59.
Există însă o diferență „calitativă” între măsurile de suspendare a exceptării de la obligativitatea vizelor adoptate în temeiul literei (e) și cele adoptate în conformitate cu articolul 1 alineatul (4) litera (f) din Regulamentul nr. 539/2001, astfel cum a fost modificat prin regulamentul atacat, constând în faptul că cele din urmă aduc o modificare formală unei părți a regulamentului menționat. Prin urmare, în acest moment este necesar ca, pe baza argumentelor invocate de Comisie în susținerea acțiunii, să se evalueze, pe de o parte, dacă această unică diferență permite justificarea recurgerii la articolul 290 TFUE pentru adoptarea măsurilor prevăzute la articolul 1 alineatul (4) litera (f) din Regulamentul nr. 539/2001, astfel cum a fost modificat prin regulamentul atacat, în pofida naturii lor în esență executive, și, pe de altă parte, dacă, prin faptul că a prevăzut efectuarea simultană de către Comisie a unei modificări a textului actului de bază, legiuitorul nu a depășit marja de apreciere de care dispune în a stabili structura și conținutul actului respectiv.
2. Cu privire la argumentul potrivit căruia intenția de a introduce o notă de subsol în anexa II la Regulamentul nr. 539/2001 nu justifică utilizarea actelor delegate
60.
Comisia susține că introducerea în anexa II la Regulamentul nr. 539/2001, în legătură cu denumirea statului terț în cauză, a notei de subsol prevăzute la articolul 1 alineatul (4) litera (f) din regulamentul menționat, astfel cum a fost modificat prin regulamentul atacat, nu constituie „modificare” în sensul articolului 290 alineatul (1) TFUE, întrucât nu influențează regimul juridic al actului de bază.
61.
În această privință, observăm că măsura adoptată în temeiul dispoziției menționate nu se limitează la identificarea unei țări terțe care nu mai asigură reciprocitatea în materie de vize pentru resortisanții Uniunii, individualizând o situație prevăzută în mod general și abstract în regulamentul de bază, ci suspendă temporar regimul favorabil prevăzut la articolul 1 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 539/2001 pentru resortisanții țării respective. Prin urmare, această măsură influențează direct anumite aspecte ale reglementării impuse prin Regulamentul nr. 539/2001, și anume includerea țării terțe în cauză în anexa II și aplicarea deplină a exceptării de la obligativitatea vizei pentru resortisanții acesteia.
62.
Este adevărat că, după cum observă Comisia, suspendarea ar deveni efectivă chiar dacă nu ar fi prevăzută introducerea notei de subsol menționate, iar decizia de suspendare ar fi adoptată printr‑un act de punere în aplicare, așa cum se întâmplă în cazul măsurilor luate în prima etapă a mecanismului de reciprocitate și al celor adoptate în temeiul articolului 1a din Regulamentul nr 539/2001, astfel cum a fost modificat prin regulamentul atacat. Într‑adevăr, după cum reiese de altfel din cuprinsul aceluiași articol 1 alineatul (4) litera (f) din regulamentul menționat, nota respectivă se limitează la a semnala suspendarea intervenită a exceptării de la obligativitatea vizelor și la a preciza durata acesteia și are, prin urmare, un caracter pur informativ. După cum afirmă Consiliul însuși în memoriile sale scrise și după cum reiese din considerentul (11) al regulamentului atacat, aceasta urmărește obiective de transparență și de securitate juridică.
63.
Cu toate acestea, considerăm corecte cele declarate de Parlament în ședință, și anume că nu se poate lua în considerare modificarea anexei II la Regulamentul nr. 539/2001 prin introducerea notei de subsol în cauză separat de decizia de suspendare.
64.
Mai precis, în opinia noastră, prin faptul că a prevăzut modificarea menționată anterior, legiuitorul a intenționat să introducă decizia de suspendare în corpul actului de bază. Grație unei astfel de operațiuni, decizia de suspendare devine parte integrantă din actul respectiv, dobândind, din punctul de vedere formal al ierarhiei surselor, o configurație diferită față de măsurile adoptate în prima etapă a mecanismului de reciprocitate și de cele prevăzute în cadrul mecanismului de salvgardare, chiar dacă are în comun cu acestea morfologia normativă.
65.
În aceste condiții, având în vedere funcția de legătură între decizia de suspendare și textul Regulamentului nr. 539/2001 pe care o îndeplinește nota de subsol, considerăm că nu este posibil să se afirme, astfel cum procedează Comisia, că modificarea anexei II la regulamentul menționat pe care o presupune adăugarea notei respective nu influențează elementele normative ale acestuia. Prin urmare, suntem în afara ipotezelor formulate la punctul 49 din prezentele concluzii, în care competența de a modifica actul de bază conferită Comisiei ar putea rămâne în afara domeniului de aplicare al articolului 290 TFUE.
66.
De asemenea, apreciem că ar trebui respins argumentul Comisiei potrivit căruia nu poate exista în speță o modificare în temeiul articolului 290 TFUE, având în vedere caracterul imperativ al competenței sale. În această privință, trebuie arătat că a doua etapă a mecanismului de reciprocitate introdus prin regulamentul atacat este fără îndoială caracterizată de un anumit automatism, după cum atestă atât de modul de redactare a articolului 1 alineatul (4) litera (f) din Regulamentul nr. 539/2001, astfel cum a fost modificat prin regulamentul atacat, cât și împrejurarea că suspendarea temporară a exceptării de la obligativitatea vizelor este supusă, în această dispoziție, condiției ca țara terță în cauză să nu fi eliminat obligativitatea vizelor într‑o perioadă de 24 de luni. Cu toate acestea, după cum arată Comisia însăși, litera (d) a aceluiași alineat (4) prevede că, atunci „când are în vedere măsuri suplimentare”, în special în conformitate cu litera (f), Comisia „ține seama de rezultatul măsurilor luate de statul membru în cauză în vederea asigurării unui regim de călătorii fără viză pentru țara terță în cauză, de măsurile luate în conformitate cu litera (b) și de consecințele suspendării exceptării de la obligativitatea vizelor asupra relațiilor externe ale Uniunii și ale statelor sale membre cu țara terță în cauză”. Or, din această dispoziție rezultă că, în pofida tendinței de automatism a celei de a doua etape a mecanismului de reciprocitate, Comisia dispune totuși de o marjă de apreciere, deși redusă, în adoptarea deciziei de suspendare temporară menționate la litera (f). În consecință, și din acest punct de vedere suntem în afara ipotezelor formulate la punctul 49 din prezentele concluzii.
67.
În concluzie, suntem de părere că, în pofida naturii în esență executive a măsurii de suspendare adoptate în temeiul articolului 1 alineatul (4) litera (f) din Regulamentul nr. 539/2001, astfel cum a fost modificat prin regulamentul atacat, recurgerea la instrumentul normativ prevăzut la articolul 290 TFUE este justificată în speță de modificarea pe care această măsură o aduce actului de bază.
3. Cu privire la argumentul referitor la un pretins „abuz cu caracter formal”
68.
În cererea sa, Comisia a susținut că intenția de a introduce în anexa II la Regulamentul nr. 539/2001 o notă de subsol care indică suspendarea exceptării de la obligativitatea vizelor pentru țara terță în cauză nu constituie o „modificare” în sensul articolului 290 alineatul (1) TFUE, ci o simplă stratagemă tehnică folosită de legiuitor pentru a justifica utilizarea actelor delegate și, prin urmare, un „abuz cu caracter formal”. Acest argument, puțin dezvoltat în cerere și nereluat ulterior în memoriul în replică, evocă, în opinia noastră, ipoteza unui abuz de putere.
69.
Potrivit jurisprudenței, un act reprezintă un abuz de putere numai dacă rezultă din indicii obiective, pertinente și concordante că a fost adoptat în mod exclusiv sau cel puțin determinant în alte scopuri decât cele declarate sau în scopul de a eluda o procedură special prevăzută de tratat pentru a răspunde circumstanțelor cauzei ( 35 ). Or, independent de orice alte considerații, nu suntem de părere că elementele evidențiate în cerere de Comisie în ceea ce privește natura în esență executivă a măsurii de suspendare prevăzute la articolul 1 alineatul (4) litera (f) din Regulamentul nr. 539/2001, astfel cum a fost modificat prin regulamentul atacat, sunt de natură să constituie astfel de indicii și să permită să se concluzioneze că legiuitorul a prevăzut adăugarea notei de subsol menționate în această dispoziție cu scopul exclusiv sau principal de a evita utilizarea actelor executive.
4. Cu privire la argumentul referitor la o pretinsă eroare vădită de apreciere
70.
În memoriul în replică, Comisia susține, pentru situația în care Curtea ar decide să aplice la prezenta cauză principiile stabilite în Hotărârea Biocide ( 36 ), că alegerea legiuitorului de a utiliza în speță actele delegate este viciată de o eroare vădită de apreciere.
71.
În opinia noastră, excepția de inadmisibilitate invocată de Consiliu împotriva argumentelor prezentate anterior trebuie respinsă. Astfel, contrar celor susținute de această instituție, ele nu constituie un motiv nou de acțiune propus tardiv în memoriul în replică, ci o dezvoltare a motivului unic invocat în susținerea acțiunii, referitor la încălcarea articolelor 290 TFUE și 291 TFUE. Pe de altă parte, chiar dacă acestea s‑ar califica drept un motiv nou, propunerea lor tardivă ar fi justificată de împrejurarea că își au originea în principiile stabilite de Curte în Hotărârea Biocide, care s‑a pronunțat după introducerea acțiunii.
72.
Cu privire la acest aspect, amintim înainte de toate că, în hotărârea menționată, Curtea a recunoscut că legiuitorul „dispune de o putere de apreciere în cazul în care decide să atribuie Comisiei o competență delegată în temeiul articolului 290 alineatul (1) TFUE sau o competență de executare în temeiul articolului 291 alineatul (2) TFUE” ( 37 ). La punctul 36 din prezentele concluzii am ajuns la concluzia că această putere de apreciere constă în posibilitatea legiuitorului de a decide potrivit căror modalități va trebui pus în aplicare actul legislativ, adaptând în consecință conținutul și structura actului respectiv.
73.
Pentru motivele prezentate în special la punctele 60-67 de mai sus, apreciem că, dat fiind caracterul de modificare al actelor adoptate în temeiul articolului 1 alineatul (4) litera (f) din Regulamentul nr. 539/2001, astfel cum a fost modificat prin regulamentul de bază, condițiile pentru aplicarea articolului 290 TFUE sunt îndeplinite în speță. Rămâne, prin urmare, să se verifice dacă alegerea legiuitorului de a pune în aplicare a doua etapă a mecanismului de reciprocitate prin intermediul actelor delegate, conferind un caracter de amendare măsurilor adoptate în cadrul acestei etape, nu depășește marja de apreciere de care dispune acesta pentru stabilirea structurii și a conținutului actului de bază. O asemenea ipoteză s‑ar putea verifica în cazul în care intenția de a introduce nota de subsol s‑ar dovedi arbitrară sau irațională sau lipsită de coerență cu sistemul normativ în care este introdusă.
74.
Potrivit Comisiei, și așa cum am subliniat deja în mai multe rânduri, un prim factor de incoerență îl constituie împrejurarea că, prin dispunerea suspendării exceptării de la obligativitatea vizelor în temeiul articolului 1 alineatul (4) litera (f) din Regulamentul nr. 539/2001, astfel cum a fost modificat prin regulamentul atacat, aceasta nu dispune de nicio putere de apreciere, dar beneficiază de o largă marjă de apreciere în adoptarea, prin intermediul unui act de punere în aplicare, a măsurilor incluse în prima etapă a mecanismului de reciprocitate. Caracterul imperativ al competenței care îi este conferită prin intermediul acestei dispoziții ar face inutilă puterea de opoziție recunoscută colegiuitorilor la articolul 4b din Regulamentul nr. 539/2001, astfel cum a fost modificat prin regulamentul atacat.
75.
În această privință, este adevărat că, în prima etapă a mecanismului de reciprocitate, Comisia dispune de o marjă de apreciere mai mare, deși aceasta nu este complet absentă în a doua etapă, astfel cum am avut deja ocazia să observ ( 38 ).
76.
Cu toate acestea, după cum susțin instituțiile pârâte, alegerea de a recurge la actele delegate în a doua etapă, iar nu în prima, este justificată în raport cu domeniul de aplicare mai larg al măsurii de suspendare dispuse în această etapă, ale cărei efecte sunt în esență identice, cu excepția caracterului lor temporar, cu cele ale eliminării țării terțe în cauză din lista din anexa II la Regulamentul nr. 539/2001, care caracterizează cea de a treia și ultima etapă a mecanismului de reciprocitate, pusă în aplicare prin intermediul unui act legislativ. Acest mecanism a fost conceput ca un proces unitar caracterizat prin măsuri de o intensitate sporită cărora le corespund instrumente de reglementare plasate la diferite niveluri în sistemul ierarhiei surselor. În această perspectivă, considerăm că nu este în sine un semn de confuzie între funcțiile normative prevăzute la articolele 290 TFUE și, respectiv, 291 TFUE faptul, subliniat de Comisie, că puterea de veto prevăzută la articolul 4b din Regulamentul nr. 539/2001 împotriva actelor adoptate în temeiul articolului 1 alineatul (4) litera (f) din același regulament se soluționează, având în vedere caracterul limitat, în această etapă, al competenței Comisiei, printr‑o formă de control indirect al legiuitorului asupra exercitării de către instituția respectivă a puterii de apreciere de care aceasta beneficiază în prima etapă a mecanismului de reciprocitate.
77.
În ceea ce privește argumentul Comisiei potrivit căruia condițiile impuse în cazul delegării de competențe la articolul 4b alineatul (2) din Regulamentul nr. 539/2001, astfel cum a fost modificat prin regulamentul atacat, și anume posibilitatea de revocare a delegării respective și caracterul său limitat în timp, ar constitui de asemenea elemente care pledează în favoarea iraționalității recurgerii la actele delegate, întrucât funcționarea mecanismului de reciprocitate ar fi de neconceput fără măsura prevăzută la articolul 1 alineatul (4) litera (f) din regulamentul menționat, ne limităm la a arăta că condițiile amintite mai sus sunt cele menționate în mod expres la articolul 290 alineatul (2) TFUE și că, prin urmare, prevederea lor nu are un caracter anormal, având în vedere alegerea legiuitorului de a utiliza instrumentul normativ prevăzut la acest articol. În plus, observăm că, în conformitate cu articolul 1 alineatul (4) litera (i) din Regulamentul nr. 539/2001, astfel cum a fost modificat prin regulamentul atacat, procedura menționată la litera (f) a acestei dispoziții nu afectează dreptul Comisiei de a prezenta în orice moment o propunere legislativă de modificare a regulamentului, menită să transfere trimiterea la țara terță în cauză din anexa II în anexa I. Rezultă că mecanismul de reciprocitate ar putea ajunge în cea de a treia etapă chiar în cazul în care a doua etapă nu s‑a încheiat.
78.
În sfârșit, Comisia menționează o serie de dificultăți de ordin tehnic rezultate în urma introducerii notei de subsol ( 39 ), care ar demonstra și ele iraționalitatea alegerii făcute de legiuitor. În acest sens, deși nu există nicio îndoială că includerea acestei note lasă multe probleme nerezolvate cu privire la procedura de urmat în împrejurările evidențiate de Comisie – după cum reiese și din diversitatea soluțiilor propuse de instituțiile pârâte –, nu considerăm totuși că aceste dificultăți pot afecta legalitatea utilizării, în acest caz, a actelor delegate.
79.
Pe baza considerațiilor de mai sus, apreciem că argumentele invocate de Comisie nu permit să se concluzioneze că, prin faptul că a decis să confere un caracter de modificare măsurilor adoptate în cadrul celei de a doua etape a mecanismului de reciprocitate și să utilizeze pentru adoptarea lor instrumentul prevăzut la articolul 290 TFUE, legiuitorul ar fi depășit marja de apreciere de care dispune pentru stabilirea structurii și a conținutului actului de bază. Mai adăugăm la ceea ce s‑a spus deja că introducerea de note de subsol referitoare la denumirea unei țări terțe care figurează în anexa II la Regulamentul nr. 539/2001 caracterizează însăși structura anexei respective, fiind un instrument pe care legiuitorul îl folosește în mod regulat pentru a clarifica întinderea exceptării de la obligativitatea vizelor pentru cetățenii țării în cauză sau pentru a preciza eventualele condiții pe care scutirea respectivă trebuie să le îndeplinească.
E – Concluziile privind temeinicia acțiunii
80.
Având în vedere toate considerațiile de mai sus, acțiunea este, în opinia noastră, nefondată. Prin urmare, cererile de anulare formulate de Comisie cu titlu principal și subsidiar trebuie respinse pe fond. Pentru cazul în care Curtea ar decide altfel și ar concluziona în favoarea temeiniciei acțiunii, considerăm că cererea de anulare în parte formulată cu titlu principal de Comisie trebuie declarată admisibilă, dispozițiile regulamentului atacat a cărui anulare se solicită fiind, așa cum susțin de altfel toate părțile din prezenta cauză, clar separabile de restul regulamentului.
IV – Concluzie
81.
Pe baza tuturor considerațiilor de mai sus, propunem Curții să respingă acțiunea, să oblige Comisia la plata cheltuielilor de judecată și să declare că Republica Cehă suportă propriile cheltuieli de judecată.
( 1 ) Limba originală: italiana.
( 2 ) Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului din 11 decembrie 2013 de modificare a Regulamentului (CE) nr. 539/2001 al Consiliului de stabilire a listei țărilor terțe ai căror resortisanți trebuie să dețină viză pentru trecerea frontierelor externe și a listei țărilor terțe ai căror resortisanți sunt exonerați de această obligație (JO L 347, p. 74).
( 3 ) Regulamentul Consiliului din 15 martie 2001 (JO L 81, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 97).
( 4 ) Semnat la Roma la 29 octombrie 2004 (JO C 310, p. 1).
( 5 ) A se vedea Hotărârea Biocide, punctul 36.
( 6 ) Astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (UE) nr. 610/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 de modificare a Regulamentului (CE) nr. 562/2006 al Parlamentului European și al Consiliului de instituire a unui Cod comunitar privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul frontierelor Schengen), a Convenției de punere în aplicare a Acordului Schengen, a Regulamentelor (CE) nr. 1683/95 și (CE) nr. 539/2001 ale Consiliului și a Regulamentelor (CE) nr. 767/2008 și (CE) nr. 810/2009 ale Parlamentului European și ale Consiliului (JO L 182, p. 1).
( 7 ) În conformitate cu considerentul (5) al Regulamentului nr. 539/2001, întocmirea listelor menționate implică evaluarea, de la caz la caz, a unei serii de criterii, „care se referă inter alia la imigrația ilegală, ordinea publică și siguranță și la relațiile externe ale Uniunii Europene cu țările terțe” și ține seama de implicațiile pentru coerența regională și reciprocitate. Trimiterea la aceste criterii a fost confirmată, împreună cu precizarea unor criterii noi, prin Regulamentul nr. 509/2014, care prevede introducerea, de la 9 iunie 2014, înainte de articolul 1 din Regulamentul nr. 539/2001, a unui „articol ‐1” cu următorul cuprins: „Scopul prezentului regulament este să stabilească țările terțe ai căror resortisanți fac obiectul obligației de a deține viză sau sunt exonerați de această obligație, pe baza unei evaluări de la caz la caz a unei serii de criterii legate, printre altele, de imigrația ilegală, de politicile publice și securitate, de avantajele economice, îndeosebi în ceea ce privește turismul și comerțul exterior și relațiile externe ale Uniunii cu țările terțe relevante, incluzând, în special, considerații referitoare la drepturile omului și la libertățile fundamentale, precum și implicațiile pentru coerența regională și reciprocitate”.
( 8 ) Regulamentul (CE) nr. 851/2005 al Consiliului din 2 iunie 2005 de modificare a Regulamentului (CE) nr. 539/2001 de stabilire a listei țărilor terțe ai căror resortisanți trebuie să dețină viză pentru trecerea frontierelor externe ale statelor membre și a listei țărilor terțe ai căror resortisanți sunt exonerați de această obligație în ceea ce privește mecanismul de reciprocitate (JO L 141, p. 3, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 176).
( 9 ) Este interesant de observat că, în ceea ce privește mecanismul de reciprocitate, propunerea Comisiei se limita la introducerea unei modificări a articolului 1 alineatul (4) litera (c) din Regulamentul nr. 539/2001 care să permită eliminarea temeiului juridic derivat pe care îl presupunea dispoziția menționată, prin substituirea cu un act al legiuitorului Uniunii a deciziei Consiliului cu privire la propunerea de reintroducere temporară a obligației de a deține viză pentru resortisanții țării terțe în cauză [COM(2011) 290 final/2].
( 10 ) Regulamentul (UE) Parlamentului European și al Consiliului din 16 februarie 2011 de stabilire a normelor și principiilor generale privind mecanismele de control de către statele membre al exercitării competențelor de executare de către Comisie (JO L 55, p. 13).
( 11 ) Circumstanțele care pot provoca o situație de urgență sunt enumerate la articolul 1a alineatul (2) din Regulamentul nr. 539/2001.
( 12 ) Raportul menționat este evidențiat de Curte la punctele 38 și 39 din Hotărârea Biocide, în care aceasta precizează că „atribuirea unei competențe delegate urmărește adoptarea unor norme care se înscriu în cadrul de reglementare definit de actul legislativ de bază”, în timp ce, atunci când legiuitorul „conferă Comisiei o competență de executare […], aceasta din urmă este chemată să precizeze conținutul unui act legislativ pentru a asigura punerea sa în aplicare în condiții uniforme în toate statele membre”. A se vedea și Hotărârea Parlamentul/Comisia (C‑65/13, EU:C:2014:2289, punctele 39-46) și Concluziile avocatului general Cruz Villalón prezentate în cauza Comisia/Parlamentul și Consiliul (C‑427/12, EU:C:2013:871, punctele 76 și 77).
( 13 ) A se vedea în acest sens Comunicarea Comisiei către Parlamentul European și către Consiliu – Punerea în aplicare a articolului 290 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene [COM(2009) 673 final, punctul 2.3] (denumită în continuare „Comunicarea Comisiei din 2009 privind punerea în aplicare a articolului 290 TFUE”) și Raportul Parlamentului privind urmarea delegării competențelor legislative și controlul de către statele membre al exercitării competențelor de punere în aplicare atribuite Comisiei din 4 decembrie 2013 (A7‑0435/2013), în care, la punctul 1 a unsprezecea liniuță, se afirmă: „În general, ar trebui să se utilizeze acte delegate atunci când actul de bază lasă Comisiei o marjă de apreciere semnificativă pentru completarea cadrului legislativ stabilit prin actul de bază”. A se vedea și Concluziile avocatului general Cruz Villalón prezentate în cauza Comisia/Parlamentul și Consiliul (C‑427/12, EU:C:2013:871, punctul 62).
( 14 ) În Hotărârea Regatul Unit/Parlamentul și Consiliul (C‑270/12, EU:C:2014:18, punctele 77-86), Curtea s‑a pronunțat numai cu privire la aspectul dacă articolele 290 TFUE și 291 TFUE stabilesc un cadru normativ unic ce permite să se atribuie exclusiv Comisiei anumite competențe delegate și de punere în aplicare sau dacă legiuitorul Uniunii poate să prevadă alte sisteme de delegare către organe sau organisme ale Uniunii. În Concluziile sale în această cauză (C‑270/12, EU:C:2013:562), avocatul general Jääskinen prezintă însă unele reflecții privind tematica distincției dintre domeniile de aplicare ale articolelor 290 TFUE și 291 TFUE (a se vedea în special punctele 75-88).
( 15 ) Regulamentul (UE) Parlamentului European și al Consiliului din 22 mai 2012 privind punerea la dispoziție pe piață și utilizarea produselor biocide (JO L 167, p. 1).
( 16 ) A se vedea punctul 52 din motivare.
( 17 ) A se vedea punctele 41-51 din motivare.
( 18 ) Menționăm că, în diverse pasaje din acțiunea sa, Comisia însăși pare să limiteze relevanța criteriului în discuție exclusiv la ipotezele în care punerea în aplicare a actului de bază ar implica o formă de completare a reglementării.
( 19 ) Astfel cum prevede Comunicarea Comisiei din 2009 privind punerea în aplicare a articolului 290 TFUE, „legi[ui]torul are dreptul să reglementeze pe deplin și integral un domeniu de acțiune, încredințându‑i Comisiei sarcina de a asigura punerea armonizată în aplicare, prin adoptarea de acte de punere în aplicare; de asemenea, legi[ui]torul poate alege să reglementeze numai o parte a domeniului respectiv, lăsând în acest caz Comisiei responsabilitatea de a completa reglementarea prin acte delegate”.
( 20 ) Principiul potrivit căruia definirea elementelor esențiale ale actului de bază este rezervată legiuitorului a fost afirmat de Curte începând cu Hotărârea Köster, Berodt & Co. (25/70, EU:C:1970:115).
( 21 ) Nu putem să nu observăm o anumită contradicție în argumentațiile Consiliului și ale Parlamentului, care, pe de o parte, invocă marja de apreciere recunoscută legiuitorului în Hotărârea Biocide și, pe de altă parte, susțin că, atunci când punerea în aplicare a unui act legislativ impune o modificare a acestuia, utilizarea articolului 290 TFUE este singura opțiune posibilă. Această contradicție este de fapt mai prezentă în memoriile Consiliului, Parlamentul insistând în principal pe marja de apreciere a legiuitorului în evaluarea necesității modificării.
( 22 ) Cu excepția ipotezei prevăzute la articolul 291 alineatul (2) TFUE, în care Consiliului îi sunt conferite competențe de executare.
( 23 ) Acesta din urmă fiind un obiectiv menționat chiar de către Comisie în Comunicarea sa din 2009 privind punerea în aplicare a articolului 290 TFUE; a se vedea punctul 1, „Introducere”.
( 24 ) Decizia Consiliului din 28 iunie 1999 de stabilire a normelor privind exercitarea competențelor de executare conferite Comisiei (JO L 184, p. 23, Ediție specială, 01/vol. 2, p. 159). Această decizie, rămasă în vigoare până la 28 februarie 2011, a fost abrogată prin Regulamentul nr. 182/2011, adoptat în temeiul articolului 291 alineatul (3) TFUE.
( 25 ) Decizia Consiliului din 17 iulie 2006 de modificare a Deciziei 1999/468/CE de stabilire a normelor privind exercitarea competențelor de executare conferite Comisiei (JO L 200, p. 11, Ediție specială, 01/vol. 6, p. 163).
( 26 ) Includerea funcției de completare a reglementării în noțiunea „modificare” a actului de bază rezultă în mod evident din majoritatea versiunilor lingvistice ale articolului 2 alineatul (2) din Decizia 1999/468 (a se vedea de exemplu versiunile în limbile engleză, spaniolă, franceză și germană). Versiunea în limba italiană are însă o formulare puțin neclară în acest sens, pe lângă faptul că este incorectă din punct de vedere gramatical. A se vedea totuși, în versiunea în limba italiană, considerentul (3) al Deciziei 2006/512 și considerentul (7a) al Deciziei 1999/468, introdus prin Decizia 2006/512. Încă din anii '70, Curtea a confirmat legitimitatea actelor de punere în aplicare destinate să modifice unele elemente ale actului de bază, cu condiția ca această competență să rezulte în mod clar și expres din actul respectiv [a se vedea Hotărârea CAM/CEE (100/74, EU:C:1975:152, punctele 26-29), referitoare la modificarea, stabilită prin regulament al Comisiei, a prețurilor aplicabile în sectorul agricol pentru campania 1974/1975 stabilite de Consiliu] și să nu modifice sau să nu încalce principiile esențiale stabilite în acesta [Hotărârile Eridania‑Zuccherifici nazionali e Società italiana per l’industria degli zuccheri (230/78, EU:C:1979:216, punctul 9) și Parlamentul/Consiliul (C‑417/93, EU:C:1995:127, punctele 28-33)]. A se vedea totuși Hotărârea Parlamentul/Consiliul (C‑93/00, EU:C:2001:689), în care Curtea a anulat regulamentul prin care Consiliul, acționând în cadrul unor competențe de executare, prelungise validitatea normelor referitoare la sistemul de etichetare opțional prevăzute de Regulamentul nr. 820/97, întrucât modificarea regulamentului menționat nu fusese adoptată „pe baza unui temei juridic de natură similară cu cel pe baza căruia fusese adoptat [regulamentul], și anume pe baza tratatului însuși și cu respectarea procesului decizional prevăzut de acesta” (punctul 42).
( 27 ) A se vedea cu titlu de exemplu cauzele pendinte C‑506/14, C‑389/14, C‑391/14 și C‑393/14.
( 28 ) A se vedea în acest sens Comunicarea Comisiei din 2009 privind punerea în aplicare a articolului 290 TFUE (punctul 2.3) și, în mod și mai explicit, orientările pentru serviciile Comisiei „Punerea în aplicare a Tratatului de la Lisabona. Acte delegate”, anexate la nota (SEC)855 din 24 iunie 2011 (denumite în continuare „Orientările pentru serviciile Comisiei din 2011”), punctul 34.
( 29 ) Astfel cum a subliniat avocatul general Jääskinen la punctul 85 din Concluziile prezentate în cauza Regatul Unit/Parlamentul și Consiliul (C‑270/12, EU:C:2013:562), acest principiu este asigurat inclusiv prin limitarea delegării de competențe legislative exclusiv Comisiei, responsabilă, în ultimă instanță, în fața Parlamentului.
( 30 ) Exemplul este reprodus în Orientările pentru serviciile Comisiei din 2011, punctul 37.
( 31 ) Suspendarea îi privește pe toți resortisanții țării terțe în cauză, nu doar anumite categorii, după cum este prevăzut prin actele executive adoptate în temeiul articolului 1 alineatul (4) litera (e) din Regulamentul nr. 539/2001, astfel cum a fost modificat prin regulamentul atacat.
( 32 ) A se vedea Orientările pentru serviciile Comisiei din 2011, punctul 33.
( 33 ) Pot totuși influența în amonte stabilirea structurii și a conținutului actului de bază.
( 34 ) A se vedea punctul 43 de mai sus.
( 35 ) Hotărârile Walzstahl‑Vereinigung și Thyssen/Comisia (140/82, 146/82, 221/82 și 226/82, EU:C:1984:66, punctul 27), Lux/Curtea de Conturi (69/83, EU:C:1984:225, punctul 30), precum și Fédesa și alții (C‑331/88, EU:C:1990:391, punctul 24).
( 36 ) După cum s‑a văzut, Comisia susține că aceste principii nu pot fi transpuse la împrejurările speței (a se vedea punctul 33 de mai sus).
( 37 ) Punctul 40 din Hotărârea Biocide.
( 38 ) A se vedea punctul 66 de mai sus.
( 39 ) Potrivit Comisiei, nu este clar prin care procedură este posibilă modificarea sau eliminarea notei de subsol în cazurile în care acest lucru este impus de articolul 1 alineatul (4) din Regulamentul nr. 539/2001, astfel cum a fost modificat prin regulamentul atacat, și anume atunci când Comisia a prezentat o propunere în vederea transferării trimiterii la țara terță în cauză din anexa II în anexa I la regulamentul respectiv sau în cazul în care țara terță ar reintroduce reciprocitatea.
Full & Egal Universal Law Academy