CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
JULIANE KOKOTT
prezentate la 7 mai 2015 ( 1 )
Cauza C‑218/14
Kuldip Singh,
Denzel Njume,
Khaled Aly
împotriva
Minister for Justice and Equality
[cerere de decizie preliminară formulată de High Court of Ireland (Irlanda)]
„Directiva 2004/38/CE — Articolul 7 alineatul (1) litera (b), articolul 12 și articolul 13 alineatul (2) — Căsătorie între un cetățean al Uniunii și un resortisant al unei țări terțe — Plecarea cetățeanului Uniunii din statul membru gazdă și divorțul soților — Păstrarea dreptului de ședere al resortisantului unei țări terțe în statul membru gazdă”
I – Introducere
1.
Principala problemă care se ridică în prezenta cerere de decizie preliminară este aceea dacă un resortisant al unei țări terțe, care, în calitate de soț al unui cetățean al Uniunii, locuiește împreună cu acesta într‑un stat membru al Uniunii, a cărui cetățenie nu este deținută de cetățeanul Uniunii, poate rămâne pe teritoriul acestui stat chiar și în cazul în care cetățeanul Uniunii pleacă definitiv din acest stat și soții divorțează după această plecare.
2.
Pentru a răspunde la această întrebare este necesară interpretarea Directivei 2004/38/CE ( 2 ) care reglementează, în două articole distincte, păstrarea dreptului de ședere în eventualitatea plecării și, respectiv, în caz de divorț. Jurisprudența de până acum a Curții nu conține clarificări cu privire la modul în care trebuie aplicate aceste articole într‑o situație de fapt precum cea din litigiul principal.
II – Cadrul juridic
A – Dreptul Uniunii
3.
Articolul 7 din Directiva 2004/38 prevede în special următoarele:
„(1) Toți cetățenii Uniunii au dreptul de ședere pe teritoriul altui stat membru pentru o perioadă mai mare de trei luni în cazurile în care:
(a)
sunt lucrători care desfășoară activități salariate sau activități independente în statul membru gazdă sau
(b)
dispun de suficiente resurse pentru ei și pentru membrii familiilor lor, astfel încât să nu devină o sarcină pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă în cursul șederii […]
(2) Dreptul de ședere prevăzut la alineatul (1) se extinde asupra membrilor de familie care nu au cetățenia unui stat membru, în cazul în care însoțesc ori se alătură cetățeanului Uniunii în statul membru gazdă, cu condiția ca cetățeanul Uniunii să îndeplinească condițiile menționate la alineatul (1) litera (a), (b) sau (c).
[…]”
4.
Articolul 12 din Directiva 2004/38 reglementează păstrarea dreptului de ședere de către membrii de familie în eventualitatea decesului sau a plecării cetățeanului Uniunii și are următorul conținut:
„(1) Fără a aduce atingere [celorlalte condiții prevăzute la cel] de al doilea paragraf, decesul sau plecarea cetățeanului Uniunii din statul membru gazdă nu afectează dreptul de ședere al membrilor săi de familie care au cetățenia unui stat membru.
[…]
(2) Fără a aduce atingere [celorlalte condiții prevăzute la cel] de al doilea paragraf, decesul cetățeanului Uniunii nu atrage după sine pierderea dreptului de ședere al membrilor săi de familie care nu au cetățenia unui stat membru și care și‑au avut reședința în statul membru gazdă în calitate de membri de familie timp de cel puțin un an înainte de decesul cetățeanului Uniunii.
[…]
(3) Plecarea cetățeanului Uniunii din statul membru gazdă sau decesul acestuia nu atrage pierderea dreptului de ședere pentru copiii săi sau pentru părintele care are custodia acestor copii, indiferent de cetățenie, atât timp cât aceștia își au reședința în statul membru gazdă și sunt înscriși într‑o instituție de învățământ pentru a studia acolo, până la terminarea studiilor.”
5.
Potrivit considerentului (15) al Directivei 2004/38, în cazul în care căsătoria cetățeanului Uniunii se destramă, membrii familiei păstrează dreptul de ședere, ținând seama de respectul cuvenit vieții de familie și demnității umane.
6.
În acest sens, articolul 13 alineatul (2) din Directiva 2004/38 prevede:
„Fără a aduce atingere [celorlalte condiții prevăzute la cel] de al doilea paragraf, divorțul […] nu atrag[e] după sine pierderea dreptului de ședere al membrilor familiei unui cetățean al Uniunii care nu sunt resortisanți ai unui stat membru în cazurile în care:
(a)
înainte de inițierea proceduri[i] judiciare de divorț […], căsătoria […] a durat cel puțin trei ani, din care cel puțin un an în statul membru gazdă, sau
[…]
(d)
[…] soțul […] care nu are cetățenia unui stat membru are dreptul de vizitare a copilului minor, cu condiția ca instanța judecătorească să fi hotărât că vizitele trebuie să aibă loc în statul membru gazdă și atât timp cât sunt necesare.
[…]
Membrii de familie menționați mai sus își mențin dreptul de ședere exclusiv cu titlu personal.”
B – Dreptul național
7.
Dreptul irlandez cuprinde dispoziții de transpunere a directivei care corespund celor ale directivei.
III – Situația de fapt din litigiul principal și întrebările preliminare
8.
Domnul Singh, domnul Njume și domnul Aly sunt resortisanți ai unor țări terțe care s‑au căsătorit în Irlanda, în anul 2005 și, respectiv, în anul 2007, cu resortisante ale Uniunii care nu dețin cetățenia irlandeză, dar care se aflau pe teritoriul acestui stat în virtutea dreptului de liberă circulație și a dreptului de ședere. Resortisanților țărilor terțe le‑a fost acordat dreptul de ședere în Irlanda în considerarea calității lor de membri de familie care însoțesc cetățenii Uniunii. În anii următori, cuplurile s‑au întreținut, cel puțin temporar, și din veniturile obținute de soții care au calitatea de resortisanți ai unor țări terțe.
9.
Căsătoriile s‑au destrămat după ce soții au locuit cel puțin patru ani în Irlanda. În toate cele trei cazuri, cetățenele Uniunii au plecat din Irlanda fără soții lor și au introdus cererile de divorț în Letonia, în Regatul Unit și, respectiv, în Lituania. Între timp, căsătoriile au fost desfăcute în mod definitiv.
10.
Domnul Singh, domnul Njume și domnul Aly invocă articolul 13 din Directiva 2004/38 pentru a putea rămâne în continuare în Irlanda, însă acest drept le este refuzat de autoritățile irlandeze. Potrivit acestor autorități, dreptul de ședere al resortisanților respectivi este în legătură cu cel al soțiilor lor și s‑a stins la data plecării acestora din Irlanda.
11.
În acest context, High Court of Ireland – instanța sesizată cu aceste litigii – are îndoieli privind interpretarea directivei și a adresat Curții următoarele întrebări:
„1)
Atunci când căsătoria dintre un cetățean al Uniunii și un resortisant al unei țări terțe încetează prin divorț, care este obținut după plecarea cetățeanului Uniunii din statul membru gazdă în care acesta își exercita drepturile conferite de dreptul Uniunii și în cazul în care se aplică articolul 7 și articolul 13 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2004/38/CE a Consiliului, resortisantul țării terțe își păstrează ulterior dreptul de ședere în statul membru gazdă? În cazul unui răspuns negativ, resortisantul țării terțe deține dreptul de ședere în statul membru gazdă în perioada premergătoare pronunțării divorțului după plecarea cetățeanului Uniunii din statul membru gazdă?
2)
Condițiile prevăzute la articolul 7 alineatul (1) litera (b) din directivă sunt îndeplinite dacă soțul care are calitatea de cetățean al Uniunii susține că dispune de resurse suficiente în sensul articolului 8 alineatul (4) din directivă, iar aceste resurse provin în parte din resursele soțului care este resortisant al unei țări terțe?
3)
În cazul unui răspuns negativ la cea de a doua întrebare, potrivit dreptului Uniunii (în afara directivei), persoanele aflate în situația reclamanților au dreptul la muncă în statul membru gazdă pentru a asigura «resurse suficiente» sau pentru a contribui la obținerea lor în sensul articolului 7 din directivă?
IV – Apreciere juridică
A – Cu privire la prima întrebare preliminară
12.
Prima întrebare preliminară are două părți. A doua parte este relevantă numai în cazul în care răspunsul la prima parte este negativ.
13.
Prin intermediul primei părți a primei întrebări preliminare, instanța de trimitere dorește în esență să se stabilească dacă resortisantul unei țări terțe își pierde dreptul de ședere în statul membru gazdă în cazul în care cetățeana Uniunii cu care este căsătorit și care nu posedă cetățenia statului membru gazdă pleacă din acest stat, chiar dacă, la momentul plecării, căsătoria a durat deja cel puțin trei ani – din care cel puțin un an în statul membru gazdă –, iar soții au divorțat definitiv după plecarea soției într‑un alt stat membru.
14.
Pentru a răspunde la această întrebare, este necesar să se stabilească dacă, în împrejurări precum cele din litigiul principal, păstrarea dreptului de ședere al soților divorțați trebuie examinată și în lumina articolului 12 din Directiva 2004/38 sau dacă este aplicabil exclusiv articolul 13 din directivă.
1. Păstrarea dreptului de ședere al membrilor de familie conform articolului 12 din Directiva 2004/38
15.
Articolul 12 din Directiva 2004/38 prevede, printre altele, condițiile pentru menținerea dreptului de ședere al membrilor de familie în cazul plecării cetățeanului Uniunii în considerarea calității căruia a fost acordat dreptul de ședere în statul membru gazdă. În cadrul acestui articol se operează o distincție după cum membrul de familie care rămâne în statul membru gazdă este sau nu este cetățean al Uniunii.
16.
În temeiul articolului 12 alineatul (1) din Directiva 2004/38, membrii de familie care sunt ei înșiși cetățeni ai Uniunii își păstrează dreptul de ședere și după plecarea soțului lor, cetățean al Uniunii, putând dobândi dreptul de ședere permanentă, cu condiția să nu devină o sarcină financiară pentru statul membru gazdă în sensul articolului 7 din directivă.
17.
Situația este diferită în privința membrilor de familie care au calitatea de resortisanți ai unor țări terțe. În cazul plecării cetățeanului Uniunii, aceștia își păstrează dreptul de ședere numai în condițiile restrictive prevăzute la articolul 12 alineatul (3) din Directiva 2004/38. Potrivit acestei dispoziții, părintele care rămâne în statul membru gazdă împreună cu copiii proveniți din căsătoria cu cetățeanul Uniunii plecat din acest stat membru își păstrează dreptul de ședere în acest stat până la finalizarea studiilor copiilor înscriși într‑o instituție de învățământ din acest stat membru, în măsura în care exercită în fapt autoritatea părintească asupra copiilor.
18.
Prin urmare, din articolul 12 din Directiva 2004/38 rezultă că membrii de familie care au calitatea de resortisanți ai unor țări terțe își pierd ( 3 ) dreptul de ședere în statul membru gazdă odată cu plecarea cetățeanului Uniunii din acest stat, cu excepția situației speciale prevăzute la articolul 12 alineatul (3).
19.
Nici în urma lămuririlor cerute în cadrul ședinței nu au apărut elemente noi care să susțină posibila incidență în litigiul principal a articolului 12 alineatul (3) din Directiva 2004/38. Astfel, soții din litigiul principal care au calitatea de resortisanți ai unor țări terțe și‑au pierdut dreptul de ședere în statul membru gazdă odată cu plecarea din Irlanda a soțiilor lor – cetățene ale Uniunii –, înainte chiar ca acestea să fi solicitat desfacerea căsătoriei în afara Irlandei.
20.
Rezultatul examinării este însă diferit în cazul în care situația resortisanților unor țări terțe care au divorțat de soțiile lor este analizată exclusiv în lumina articolului 13 din Directiva 2004/38.
2. Păstrarea dreptului de ședere în caz de divorț conform articolului 13 din Directiva 2004/38
21.
Articolul 13 din Directiva 2004/38 face de asemenea o distincție după cum membrul de familie vizat este sau nu este cetățean al Uniunii.
22.
În ceea ce privește cazul în discuție al resortisanților unor țări terțe, instanța de trimitere face referire doar la articolul 13 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2004/38, care permite obținerea dreptului de ședere după o căsătorie care a durat trei ani, fără a menționa și alineatul (2) litera (d) al acestui articol, care, în anumite condiții, conferă drept de ședere în vederea garantării dreptului de vizitare a copiilor.
23.
Nici analiza detaliată a ultimei prevederi menționate nu este necesară, întrucât, deși afirmațiile reprezentanților domnului Singh indică faptul că părinții au căzut de acord ca tatăl să își exercite pe teritoriul Irlandei dreptul de vizitare a copilului comun, elementele pertinente din cererea de decizie preliminară nu permit să se rețină că vreo „instanț[ă] judecătorească [a] hotărât că vizitele trebuie să aibă loc în statul membru gazdă[, așadar, în Irlanda]”. Astfel, având în vedere situația de fapt expusă de instanța de trimitere, nu există niciun motiv pentru a analiza în amănunt articolul 13 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2004/38, însă se impune examinarea aspectului dacă articolul 13 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2004/38 poate constitui temei pentru menținerea dreptului de ședere.
24.
Potrivit acestui articol, divorțul soților nu atrage după sine pierderea dreptului de ședere al resortisantului unei țări terțe în cazul în care, înainte de inițierea procedurii judiciare de divorț, căsătoria a durat cel puțin trei ani, din care cel puțin un an în statul membru gazdă.
25.
Întrucât aceste condiții sunt îndeplinite de către cei trei reclamanți din litigiul principal, ei pot invoca, în cazul aplicării exclusive a articolului 13 din Directiva 2004/38, menținerea dreptului de ședere. Astfel, potrivit modului său de redactare, articolul 13 din Directiva 2004/38 nu impune cetățeanului Uniunii și soțului său să locuiască în statul membru gazdă până la finalizarea procedurii de divorț și nici ca această procedură să se desfășoare și să se finalizeze în acest stat membru.
3. Analiza combinată a articolelor 12 și 13 din Directiva 2004/38
26.
În cazul în care articolele 12 și 13 din Directiva 2004/38 nu sunt analizate separat, ci împreună, o interpretare literală a articolului 13 din directivă nu permite menținerea dreptului de ședere al resortisantului unei țări terțe divorțat.
27.
Astfel, dreptul de ședere al soțului care rămâne în statul membru gazdă se stinge odată cu plecarea cetățeanului Uniunii și nu poate să renască printr‑o cerere ulterioară de divorț, deoarece articolul 13 din Directiva 2004/38 se referă la „păstrarea” unui drept de ședere existent, iar nu la renașterea unui asemenea drept deja stins.
28.
Prin urmare, reclamanții din litigiul principal își pot păstra dreptul de ședere în statul membru gazdă numai dacă se poate deduce din considerații sistematice sau teleologice că menținerea dreptului lor de ședere trebuie examinată în definitiv exclusiv în lumina articolului 13 din Directiva 2004/38.
29.
Prin articolul 13 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2004/38, legiuitorul Uniunii a intenționat, în mod evident, să protejeze interesele soților resortisanți ai unei țări terțe în statul membru gazdă. În cazul în care divorțul are ca efect pierderea dreptului lor de ședere, această împrejurare poate constitui un motiv determinant pentru a nu solicita divorțul nici chiar atunci când relația dintre soți s‑a deteriorat. Potrivit concepției legiuitorului Uniunii, în cazul în care căsătoria a durat trei ani – din care un an în statul gazdă –, resortisanții unei țări terțe nu trebuie să se teamă că, în caz de divorț, vor suferi dezavantaje în ceea ce privește dreptul lor de ședere.
30.
Cu toate acestea, protecția resortisantului unei țări terțe, avută în vedere de legiuitorul Uniunii, nu mai subzistă ulterior plecării soțului din statul gazdă, întrucât simpla plecare a cetățeanului Uniunii duce la pierderea dreptului de ședere al resortisantului țării terțe în statul membru gazdă.
31.
Acest rezultat este susținut de considerațiile care urmează.
32.
În primul rând, din structura acestei dispoziții se poate deduce că articolul 13 din Directiva 2004/38 se aplică în principiu numai în cazul în care cei doi soți continuă să locuiască în statul membru gazdă până la divorț.
33.
Astfel, articolul 12 din Directiva 2004/38 prevede în mod exhaustiv condițiile în care poate fi păstrat dreptul de ședere al membrilor de familie după decesul sau după plecarea cetățeanului Uniunii. În cadrul articolului 12, legiuitorul Uniunii nu tratează problematica divorțului, căreia îi consacră o dispoziție specială, și anume articolul 13. În cazul în care considerații legale privind divorțul ar fi impus totodată o abordare diferită a situațiilor în care unul dintre soți pleacă, legiuitorul Uniunii ar fi prevăzut aceasta în mod expres.
34.
În lipsa unei prevederi exprese, trebuie să se pornească de la premisa că, potrivit articolului 12 din Directiva 2004/38, dreptul de ședere al resortisantului unei țări terțe s‑a stins de regulă deja în cazul în care cetățeanul Uniunii solicită divorțul abia după plecarea sa. Prin urmare, păstrarea dreptului de ședere în temeiul articolului 13 în cazul solicitării ulterioare a divorțului nu mai poate fi concepută.
35.
Aplicarea cumulată a articolelor 12 și 13 ar fi într‑adevăr posibilă doar în cazul reglementat la articolul 12 alineatul (3) din Directiva 2004/38, în sensul că dreptul de ședere al părintelui care rămâne în statul membru gazdă, condiționat la început de custodia copiilor, se transformă ulterior pronunțării divorțului într‑un drept necondiționat. Acest caz special nu trebuie însă analizat, întrucât situația de fapt prezentată de instanța de trimitere nu conține indicii în acest sens.
36.
În al doilea rând, considerații de securitate juridică susțin faptul că, în situații precum cele din litigiul principal, dreptul de ședere al resortisantului unei țări terțe care rămâne în statul gazdă se stinge odată cu plecarea cetățeanului Uniunii.
37.
Astfel, cel mai adesea, nu se poate prevedea, la momentul plecării, dacă se va desface căsătoria sau nu se va desface. În cazul în care s‑ar porni de la premisa că articolul 13 din Directiva 2004/38 se aplică în caz de divorț și după plecarea cetățeanului Uniunii, dreptul de ședere al membrului de familie care rămâne în statul gazdă ar trebui mai întâi să se stingă din cauza plecării soțului pentru ca mai apoi – după depunerea cererii de divorț – să renască cu efect retroactiv. Cu toate acestea, directiva nu conține niciun element care să justifice o astfel de situație incertă privind dreptul de ședere. Dimpotrivă, în interesul tuturor persoanelor implicate, este necesar să se știe în orice moment și în mod cert dacă există sau nu există dreptul de ședere.
38.
În al treilea rând, nici considerațiile legate de eficiența practică a directivei nu permit să se rețină în mod convingător că articolul 13 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2004/38 ar fi relevant pentru păstrarea dreptului de ședere al resortisantului unui stat terț în statul membru gazdă ulterior plecării cetățeanului Uniunii și inițierii procedurii de divorț.
39.
Articolului 13 din Directiva 2004/38 îi rămâne însă un domeniu de aplicare important, chiar dacă se exclud cazurile în care cetățeanul Uniunii părăsește statul membru gazdă înainte de divorț.
40.
Într‑adevăr, nu se poate nega faptul că ar putea apărea situații inechitabile, de exemplu când cererea de divorț este introdusă într‑un prim caz în țară, iar în alt caz abia după plecarea din țară, cu consecința că, în cazul unei căsătorii cu o durată la fel de lungă, în primul caz se păstrează dreptul de ședere al resortisantului unei țări terțe dacă cetățeanul Uniunii rămâne în statul gazdă, iar în cel de al doilea caz, acest drept se stinge.
41.
Această problemă este însă legată de economia directivei și a fost în mod evident avută în vedere de legiuitor. Din Directiva 2004/38 nu rezultă că resortisantul unei țări terțe care a fost căsătorit timp de trei ani ar avea drept de ședere în statul membru gazdă și în cazul în care cetățeanul Uniunii pleacă din acest stat și introduce ulterior o cerere de divorț. Nimic nu l‑a împiedicat pe legiuitor să prevadă în directivă o asemenea normă simplă și transparentă, însă acesta nu a procedat astfel, ci a optat pentru crearea, la articolele 12 și 13, a unui sistem complicat și complex pe care practicienii dreptului nu îl pot ocoli pentru considerente de echitate.
42.
De asemenea, trebuie să admitem că, prin plecarea cu rea‑credință din statul membru gazdă, cetățeanul Uniunii îl poate priva pe soțul său de dreptul de ședere prevăzut la articolul 13. Totuși, pe de o parte, din litigiul principal nu rezultă indicii care să demonstreze o asemenea intenție și, pe de altă parte, resortisantul unei țări terțe nu ar fi complet lipsit de apărare în cazul unei astfel de manevre. El are posibilitatea să îl însoțească pe cetățeanul Uniunii sau, în caz de destrămare a căsătoriei, să introducă el însuși, în timp util, cererea de divorț în statul membru gazdă.
43.
În cazul în care nu procedează în vreunul dintre aceste moduri, va fi pus în aceeași situație în care s‑a regăsit domnul Iida ( 4 ), căruia, după plecarea soției sale, Curtea nu i‑a recunoscut – în pofida menținerii căsătoriei – dreptul de ședere nici în temeiul dreptului primar, nici în temeiul dreptului derivat. Astfel, Directiva 2004/38 nu s‑a aplicat în cazul domnului Iida deoarece acesta a locuit în statul de origine al soției sale, iar nu într‑un alt stat membru. Cu toate acestea, din Hotărârea Iida se poate concluziona că dreptul de ședere prevăzut de dreptul Uniunii, pe care resortisanții țărilor terțe îl invocă în considerarea calității de cetățeni ai Uniunii a membrilor lor de familie, nu se extinde, de regulă, asupra statelor membre în care cetățeanul Uniunii nu locuiește.
44.
Aceeași este situația și în prezenta cauză, în care, potrivit Directivei 2004/38, dreptul de ședere al resortisantului unei țări terțe s‑a stins la plecarea cetățeanului Uniunii, așadar, înainte ca articolul 13 din directivă, privind stingerea acestui drept, să devină aplicabil ca urmare a inițierii procedurii de divorț.
45.
Și considerațiile care țin de dreptul primar – cu referire specială la articolul 7 din Carta drepturilor fundamentale și la dreptul la respectarea vieții de familie – conduc la același rezultat.
46.
Pe de o parte, articolul 7 din cartă nu se aplică în cazuri precum cel din litigiul principal, în care se invocă un drept de ședere autonom al unui resortisant al unei țări terțe în statul membru gazdă, întrucât acest drept nu ar servi la continuarea vieții de familie cu cetățeanul Uniunii, ci ar privi mai degrabă o etapă ulterioară încetării vieții de familie a celor doi soți.
47.
Pe de altă parte, dreptul fundamental la protecția căsătoriei și a vieții de familie nu se extinde într‑atât încât să permită soților să își aleagă în mod liber statul în care doresc să locuiască ( 5 ). Însă, în măsura în care o familie s‑a stabilit în mod legal într‑un anumit stat, retragerea dreptului de ședere poate constitui o ingerință în viața familială ( 6 ). Spre deosebire de această situație, conviețuirea membrilor de familie nu a încetat în speță din cauza vreunei ingerințe din partea statului, ci prin decizia liberă a unui membru de familie care a hotărât să plece. Pentru astfel de cazuri de plecare, legiuitorul Uniunii are libertatea de a reglementa, în cadrul unui act cu putere de lege prin care se urmărește în primul rând promovarea liberei circulații a cetățenilor Uniunii și instituirea unor măsuri de protecție pentru viața de familie, dreptul de ședere al soțului care are calitatea de resortisant al unei țări terțe astfel încât să îl oblige pe acesta să își însoțească soțul, cetățean al Uniunii, în acel stat membru în care acesta din urmă intenționează să trăiască.
48.
Se remarcă totuși o incoerență în sistemul Directivei 2004/38. După plecarea cetățeanului Uniunii, soțul care are calitatea de resortisant al unei țări terțe își poate pierde – chiar și în pofida continuării căsătoriei – dreptul de ședere în statul membru gazdă în care a locuit până la momentul plecării cetățeanului Uniunii în cazul în care nu îl poate însoți pe acesta din motive profesionale și nici nu are în îngrijire un copil comun ( 7 ), în timp ce, în cazul destrămării căsătoriei, dacă introduce la timp cererea de divorț, resortisantul unei țări terțe își păstrează dreptul de ședere în statul membru gazdă în temeiul articolului 13 din Directiva 2004/38 ( 8 ).
49.
Acest lucru poate constitui o ingerință în dreptul privind protecția familiei coroborat cu dreptul la liberă circulație a cetățeanului Uniunii. Astfel, nu este exclus, mai ales în zonele de frontieră, ca familia să se organizeze astfel încât soții să locuiască și să lucreze în state membre diferite. Totuși, în speță nu este necesar să stăruim asupra acestei îndoieli privind coerența sistemului de reglementare al articolelor 12 și 13 din directivă. Pornind de la prevederile articolului 7 din cartă, această îndoială poate conduce cel mult la păstrarea dreptului de ședere al unui resortisant al unei țări terțe care este în continuare căsătorit. Or, în speță, căsătoriile au încetat.
50.
Se observă, așadar, că, în ceea ce privește prezenta cauză, sistemul normativ al Directivei 2004/38 nu întâmpină opoziții pertinente nici din perspectiva drepturilor fundamentale, astfel încât la prima parte a primei întrebări preliminare trebuie să se răspundă în sensul că resortisantul unei țări terțe își pierde dreptul de ședere în statul membru gazdă în cazul în care cetățeana Uniunii cu care este căsătorit și care nu posedă cetățenia statului membru gazdă pleacă din acest stat, chiar dacă, la momentul plecării, căsătoria durase deja cel puțin trei ani – din care cel puțin un an în statul membru gazdă –, iar soții au divorțat definitiv după plecarea soției într‑un alt stat membru.
51.
Răspunsul la cea de a doua parte a primei întrebări preliminare, prin intermediul căreia instanța de trimitere dorește să știe dacă resortisantul unei țări terțe poate să rămână în statul membru gazdă cel puțin până la finalizarea procedurii de divorț, rezultă de asemenea din articolul 12 din Directiva 2004/38, care permite resortisantului unei țări terțe să își păstreze dreptul de ședere în statul membru gazdă după plecarea cetățeanului Uniunii numai în condițiile prevăzute la articolul 3 (pe care resortisantul din speță nu le îndeplinește). În cazul în care, după plecarea cetățeanului Uniunii, dreptul de ședere al resortisantului unei țări terțe s‑a stins, acest drept nu poate renaște, în lipsa unei dispoziții corespunzătoare a directivei, nici măcar până la finalizarea procedurii de divorț, în situația în care o astfel de procedură a fost inițiată într‑un alt stat.
B – Cu privire la a doua întrebare preliminară
52.
Prin intermediul celei de a doua întrebări preliminare, instanța de trimitere dorește în esență să știe dacă și resursele financiare ale soțului care nu deține cetățenia unui stat membru trebuie avute în vedere la soluționarea problemei dacă cetățeana Uniunii dispune de suficiente resurse în sensul articolului 7 alineatul (1) litera (b) și al articolului 8 alineatul (4) din directivă.
53.
La această întrebare se poate răspunde în sens afirmativ făcând trimitere la jurisprudența constantă potrivit căreia nu este relevantă proveniența veniturilor, atât timp cât au fost dobândite în mod licit ( 9 ).
54.
Prin urmare, nu este necesar să se răspundă la a treia întrebare preliminară.
V – Concluzie
55.
Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare după cum urmează:
„În conformitate cu Directiva 2004/38/CE privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora resortisantul unei țări terțe își pierde dreptul de ședere în statul membru gazdă în cazul în care cetățeana Uniunii cu care este căsătorit și care nu posedă cetățenia statului membru gazdă pleacă din acest stat, chiar dacă, la momentul plecării, căsătoria a durat deja cel puțin trei ani – din care cel puțin un an în statul membru gazdă –, iar soții au divorțat definitiv după plecarea soției într‑un alt stat membru. Directiva 2004/38 nu conferă resortisantului unei țări terțe dreptul de ședere în statul membru gazdă până la finalizarea procedurii de divorț după plecarea cetățenei Uniunii din statul membru gazdă.
Pentru a stabili dacă cetățeanul Uniunii dispune de suficiente resurse în sensul articolului 7 alineatul (1) litera (b) și al articolului 8 alineatul (4) din Directiva 2004/38, trebuie avute în vedere și veniturile dobândite în mod licit de soțul care nu deține cetățenia unui stat membru.”
( 1 ) Limba originală: germana.
( 2 ) Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE (JO L 158, p. 77, rectificare în JO L 229, p. 35, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 56).
( 3 ) În ceea ce privește situația juridică anterioară sub imperiul articolului 11 din Regulamentul (CEE) nr. 1612/68 al Consiliului din 15 octombrie 1968 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității (JO L 257, p. 2, Ediție specială, 05/vol. 1, p. 11), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CEE) nr. 2434/92 al Consiliului din 27 iulie 1992 (JO L 245, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 2, p. 234), a se vedea Hotărârea Mattern și Cikotic (C‑10/05, EU:C:2006:220, punctul 27).
( 4 ) Hotărârea Iida (C‑40/11, EU:C:2012:691).
( 5 ) A se vedea în acest sens punctele 63-67 din Concluziile noastre din 8 septembrie 2005 prezentate în cauza Parlamentul/Consiliul (C‑540/03, EU:C:2005:517), precum și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Boultif împotriva Elveției din 2 august 2001 (cererea nr. 54273/00), Recueil des arrêts et décisions, 2001‑IX, § 39, și Hotărârea Biao împotriva Danemarcei din 25 martie 2014 (cererea nr. 38590/10), § 53.
( 6 ) A se vedea de exemplu Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Mehemi împotriva Franței din 26 septembrie 1997 (cererea nr. 25017/94), Recueil des arrêts et décisions, 1997‑VI, § 27.
( 7 ) A se vedea în acest sens Hotărârea Iida (C‑40/11, EU:C:2012:691, punctele 60-64).
( 8 ) Din punct de vedere teoretic, se poate concepe și cazul unui „divorț de conveniență”, ca pandant al căsătoriei de conveniență, și anume cazul în care un resortisant al unei țări terțe solicită divorțul numai pentru ca, în eventualitatea plecării soțului său, să poată invoca articolul 13 din Directiva 2004/38 pentru a dobândi un drept de ședere autonom în statul gazdă. Practic însă, este puțin probabil, nu în ultimul rând pentru motive financiare, ca soții să recurgă la astfel de măsuri extreme, deoarece după cinci ani resortisantul unei țări terțe poate dobândi un drept de ședere permanentă în temeiul articolului 16 alineatul (2) din Directiva 2004/38. Nu este important să se analizeze dacă un astfel de „divorț de conveniență” ar trebui să fie lipsit de efecte și nici care ar fi consecințele pe care le produce asupra dreptului de ședere, întrucât situația de fapt prezentată nu conține elemente care să susțină această ipoteză.
( 9 ) A se vedea de exemplu Hotărârile Zhu și Chen (C‑200/02, EU:C:2004:639, punctul 30), Comisia/Belgia (C‑408/03, EU:C:2006:192, punctul 42) și Alokpa și alții (C‑86/12, EU:C:2013:645, punctul 27).
Full & Egal Universal Law Academy