CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
PEDRO CRUZ VILLALÓN
prezentate la 24 septembrie 2015 ( 1 )
Cauza C‑292/14
Elliniko Dimosio
împotriva
Stefanos Stroumpoulis,
Nikolaos Koumpanos,
Panagiotis Renieris,
Charalampos Renieris,
Ioannis Zacharias,
Dimitrios Lazarou,
Apostolos Chatzisotiriou
[cerere de decizie preliminară formulată de Symvoulio tis Epikrateias (Grecia)]
„Protecția lucrătorilor salariați în cazul insolvabilității angajatorului — Convenția Organizației Națiunilor Unite privind dreptul mării — Convenția de la Roma privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale — Directiva 80/987/CEE — Societate cu sediul social într‑un stat terț și cu sediul social real într‑un stat membru, care a fost declarată în stare de faliment în acesta din urmă — Nivel de protecție a lucrătorilor în ceea ce privește plata creanțele salariale — Protecție echivalentă”
1.
Prin intermediul prezentei cauze, se solicită Curții să stabilească dacă un stat membru trebuie să își asume obligațiile rezultate din Directiva 80/987/CEE ( 2 ) într‑o situație în care lucrătorii au fost angajați ca marinari de o societate care are sediul oficial într‑un stat terț, iar sediul efectiv într‑un stat membru și care a fost declarată în stare de insolvabilitate de o instanță din respectivul stat membru, în conformitate cu legislația acestuia.
2.
Pentru a soluționa această problemă, este necesar să se determine, cu titlu preliminar, dacă, în circumstanțele din prezenta cauză, două instrumente de drept internațional relevante, și anume, Convenția Organizației Națiunilor Unite privind dreptul mării ( 3 ) și Convenția privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale ( 4 ), trebuie să prevaleze asupra dreptului Uniunii. Conform abordării noastre, considerăm că, având în vedere caracterul său specializat și ca urmare a interpretării juste a acestor instrumente internaționale, Directiva 80/987 se aplică preferențial în situația de fapt din litigiul principal.
3.
În ceea ce privește fondul problemei ridicate de Symvoulio tis Epikrateias, vom concluziona că, în circumstanțele din prezenta cauză, sunt întrunite condițiile impuse de Directiva 80/987 pentru ca statul membru să acorde lucrătorilor protecția garantată de această directivă, fără a putea fi considerată „protecție echivalentă” o legislație națională care se referă doar la marinarii resortisanți ai respectivului stat membru, care, fiind încadrați la bordul unei nave sub pavilion elen sau al unei nave străine care face obiectul unei convenții încheiate cu Naftiko Apomachiko Tameio (Fondul de asigurări sociale pentru marinari, denumit în continuare „ΝΑΤ”), au fost abandonați în străinătate.
I – Cadrul normativ
A – Convenția Organizației Națiunilor Unite privind dreptul mării
4.
Conform articolului 91 alineatul (1) din CNUDM, „[f]iecare stat stabilește condițiile necesare pentru acordarea naționalității sale navelor, condițiile de înmatriculare a navelor pe teritoriul său și condițiile pentru ca acestea să aibă dreptul de a‑i arbora pavilionul. Navele au naționalitatea statului al căror pavilion au dreptul de a‑l arbora. Trebuie să existe o legătură reală între stat și navă”.
5.
În temeiul articolului 92 alineatul (1) din CNUDM, „[n]avele navighează sub pavilionul unui singur stat și sunt supuse, în afara cazurilor excepționale prevăzute în mod expres de tratatele internaționale sau de prezenta convenție, jurisdicției exclusive a acestuia în marea liberă. Nicio schimbare de pavilion nu poate interveni în cursul unui voiaj sau al unei escale, în afară de cazul unui transfer real al proprietății sau al unei schimbări a înmatriculării”.
6.
Articolul 94 din CNUDM prevede următoarele:
„(1) Orice stat își exercită în mod efectiv jurisdicția și controlul în domeniile administrativ, tehnic și social asupra navelor care îi arborează pavilionul.
(2) În special, orice stat:
[…]
(b)
își exercită jurisdicția, în conformitate cu dreptul său intern, asupra oricărei nave care îi arborează pavilionul, precum și asupra comandantului, ofițerilor și echipajului, pentru problemele de ordin administrativ, tehnic și social cu privire la navă.
[…]”
7.
Conform articolului 218 alineatul (1) din CNUDM, „[a]tunci când o navă se află de bunăvoie într‑un port sau la un terminal din larg al unui stat, acest stat poate să inițieze o acțiune, iar, atunci când mijloacele de probă o justifică, să inițieze o acțiune pentru orice deversare efectuată de pe acest vas dincolo de apele interioare, marea teritorială sau zona economică exclusivă a statului respectiv, prin încălcarea normelor și standardelor internaționale aplicabile, stabilite prin intermediul organizației internaționale competente sau al unei conferințe diplomatice generale”.
8.
În conformitate cu articolul 220 alineatul (1) din CNUDM, „[a]tunci când o navă se află de bunăvoie într‑un port sau la un terminal din larg al unui stat, acest stat poate să inițieze o acțiune, sub rezerva secțiunii 7, pentru orice încălcare a actelor cu putere de lege și normelor administrative ale acestuia, adoptate în conformitate cu prezenta convenție, sau a normelor și standardelor internaționale aplicabile pentru prevenirea, reducerea și controlul poluării de către nave, în cazul în care încălcarea a fost săvârșită în marea teritorială sau zona economică exclusivă a statului respectiv”.
B – Convenția privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale
9.
În conformitate cu articolul 3 alineatul (1) din Convenția de la Roma, „[c]ontractul este guvernat de legea aleasă de către părți”.
10.
Articolul 6 din Convenția de la Roma are următorul cuprins:
„(1) Sub rezerva dispozițiilor articolului 3, într‑un contract de muncă alegerea de către părți a legii aplicabile nu poate avea ca rezultat privarea angajatului de protecția care îi este asigurată prin normele imperative ale legii care ar fi aplicabilă în absența alegerii, în temeiul alineatului (2).
(2) Sub rezerva dispozițiilor articolului 4 și în absența unei alegeri în conformitate cu articolul 3, contractul de muncă este supus:
(a)
legii țării în care angajatul își desfășoară în mod obișnuit munca în executarea contractului, chiar dacă este angajat cu titlu temporar în altă țară; sau
(b)
dacă angajatul nu își desfășoară în mod obișnuit munca într‑o singură țară, legii țării în care este situat sediul prin care a fost angajat,
cu excepția cazului în care reiese din ansamblul împrejurărilor că acel contract de muncă prezintă legături mai strânse cu o altă țară, caz în care contractul este supus legii acelei țări.”
11.
Articolul 10 din Convenția de la Roma prevede:
„(1) Legea aplicabilă contractului în temeiul articolelor 3-6 și 12 din prezenta convenție reglementează în special:
(a)
interpretarea;
b)
executarea obligațiilor;
(c)
în limitele competenței conferite instanței prin legea sa procedurală, urmările încălcării contractului, inclusiv evaluarea prejudiciului în măsura în care este reglementată de norme de drept;
(d)
diferitele moduri de stingere a obligațiilor, precum și prescripția și decăderea;
(e)
consecințele nulității contractului.”
C – Dreptul Uniunii
12.
Având în vedere circumstanțele din prezenta cauză, trebuie luată în considerare Directiva 80/987/CEE, în versiunea anterioară celor rezultate din modificarea sa prin Directiva 2002/74/CE ( 5 ), respectiv din înlocuirea sa prin Directiva 2008/94/CE ( 6 ).
13.
În primele patru considerente ale Directivei 80/987 se arată că:
„întrucât este necesară asigurarea protecției lucrătorilor salariați în cazul insolvabilității angajatorului, în special pentru a garanta plata creanțelor salariale, ținând seama de necesitatea unei dezvoltări economice și sociale echilibrate în cadrul Comunității;
întrucât se mențin diferențe între statele membre în ceea ce privește gradul de protecție a lucrătorilor salariați în cazul insolvabilității angajatorului; întrucât ar trebui făcute eforturi în vederea reducerii acestor diferențe, care pot avea efecte directe asupra funcționării pieței comune;
întrucât ar trebui, prin urmare, să fie promovată apropierea legislațiilor în materie pe calea progresului, în sensul articolului 117 din tratat;
întrucât piața muncii din Groenlanda este fundamental diferită de cea din celelalte regiuni ale Comunității, din cauza poziției sale geografice și a structurilor actuale ale locurilor de muncă din această regiune;”
14.
Articolul 1 din directivă prevede următoarele:
„(1) Prezenta directivă se aplică creanțelor salariale izvorâte din contracte de muncă sau raporturi de muncă, creanțe salariale existente față de angajatori care sunt în stare de insolvabilitate în sensul articolului 2 alineatul (1).
(2) Cu titlu excepțional, statele membre pot exclude din domeniul de aplicare al prezentei directive creanțele salariale ale anumitor categorii de salariați, în temeiul caracterului special al contractului de muncă sau al raportului de muncă sau din cauza existenței altor forme de garantare care asigură salariaților o protecție echivalentă celei care rezultă din prezenta directivă.
Categoriile de salariați prevăzute în primul paragraf sunt enumerate în anexă.
(3) Prezenta directivă nu se aplică Groenlandei. Această exceptare va fi reanalizată în cazul unei evoluții în structurile locurilor de muncă din această regiune.”
15.
Articolul 2 din Directiva 80/987 are următorul cuprins:
„(1) În sensul prezentei directive, un angajator este considerat în stare de insolvabilitate:
(a)
în cazul în care a fost formulată o cerere privind deschiderea unei proceduri, prevăzută de actele cu putere de lege sau de actele administrative ale statului membru respectiv, care poartă asupra patrimoniului angajatorului și care are ca scop plata colectivă a creditorilor și permite luarea în considerație a creanțelor salariale menționate la articolul 1 alineatul (1); și
(b)
în cazul în care autoritatea care este competentă în temeiul dispozițiilor legale, de reglementare și administrative menționate:
—
a decis să deschidă procedura sau
—
a constatat că întreprinderea sau unitatea angajatorului a fost definitiv închisă și că activele disponibile sunt insuficiente pentru a justifica deschiderea procedurii.
(2) Prezenta directivă nu aduce atingere legislației naționale cu privire la definirea termenilor «lucrător salariat», «angajator», «remunerație», «drept dobândit», «drept în curs de a fi dobândit».”
16.
Articolul 3 din Directiva 80/987 prevede că „[s]tatele membre iau măsurile necesare în vederea asigurării de către instituțiile de garantare […] a plății creanțelor salariale izvorâte din contracte de muncă sau raporturi de muncă și care privesc salarizarea pe o perioadă anterioară unei date determinate”.
17.
În conformitate cu articolul 5 din directivă:
„Statele membre stabilesc modalitățile de organizare, finanțare și funcționare a instituțiilor de garantare, cu respectarea în special a următoarelor principii:
(a)
patrimoniul instituțiilor trebuie să fie independent de capitalul de exploatare a angajatorilor și trebuie să fie constituit în așa fel încât asupra acestuia să nu poată fi pus sechestru în cursul unei proceduri în caz de insolvabilitate;
(b)
angajatorii trebuie să contribuie la finanțare, în măsura în care aceasta nu este acoperită integral de către autoritățile publice;
(c)
obligația de plată a instituțiilor există independent de îndeplinirea obligațiilor de a contribui la finanțare.”
18.
Conform articolului 6 din Directiva 80/987, „[s]tatele membre pot să prevadă că articolele 3, 4 și 5 nu se aplică contribuțiilor datorate în temeiul sistemelor naționale obligatorii de asigurări sociale sau al sistemelor suplimentare la nivel de întreprindere sau grup de întreprinderi existente în afara sistemelor naționale obligatorii de asigurări sociale”.
19.
Articolul 7 din aceeași directivă prevede că „[s]tatele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura că neplata contribuțiilor obligatorii datorate de către angajator instituțiilor de asigurări din sistemele naționale obligatorii de asigurări sociale, înainte de a surveni insolvabilitatea sa, nu afectează în mod nefavorabil dreptul salariaților la pensie din partea acestor instituții de asigurări, în măsura în care contribuțiile salariaților au fost reținute la sursă din remunerația plătită”.
D – Dreptul național
20.
Transpunerea Directivei 80/987 în ordinea juridică elenă s‑a efectuat, inițial, prin Legea nr. 1172/1981 și, ulterior, prin Legea nr. 1836/1989 și prin Decretul prezidențial 1/1990, emis pe baza dispozițiilor acestei din urmă legi.
21.
Articolul 29 din Legea nr. 1220/1981, care completează și modifică legislația cu privire la organismul de administrare a portului Pireu, prevedea că, în cazul în care marinarii greci încadrați la bordul unor nave sub pavilion elen sau al unor nave străine care fac obiectul unei convenții încheiate cu NAT sunt abandonați în străinătate, se dispune returnarea acestora, iar NAT achită cel mult trei retribuții lunare.
II – Situația de fapt
22.
Intimații din procedura principală, cu reședința în Grecia, au fost angajați la 14 iulie 1994 în acest stat membru de o societate al cărei sediu social se afla pe teritoriul unei țări terțe, statut pe care îl avea Malta la acel moment, pentru a lucra la bordul unei nave de croazieră, care se afla în proprietatea respectivei societăți, sub pavilion maltez.
23.
Contractele aveau ca obiect închirierea navei pentru perioada sezonului estival 1994. Acestea prevedeau că legislația aplicabilă era cea malteză, ca legislație a statului de pavilion al navei. Închirierea navei a fost însă anulată, iar intimaților din procedura principală nu li s‑au plătit retribuțiile care le reveneau, motiv pentru care, la 15 decembrie 1994, aceștia au solicitat rezilierea contractului.
24.
Din cauza instituirii mai multor sechestre, nava a fost oprită în portul Pireu și a fost reținută până la 7 iunie 1995, dată la care a fost scoasă la licitație.
25.
Ulterior, intimații din procedura principală și‑au formulat pretențiile legitime născute din contractele de muncă (salarii și indemnizații aferente perioadei cuprinse între 14 iulie 1994 și 15 decembrie 1994, precum și compensația de concediere) și au solicitat să fie recunoscuți drept creditori privilegiați. Totuși, funcționarul desemnat nu a înscris creanțele lor în tabloul corespunzător, deoarece a considerat că acestea nu sunt creanțe privilegiate potrivit legii malteze.
26.
Totodată, marinarii menționați au sesizat Monomeles Protodikeio Pireos (Tribunalul de Mare Instanță în complet de judecător unic din Pireu) cu soluționarea acestei chestiuni. Instanța menționată a admis acțiunea și a decis că aceștia aveau dreptul la sumele corespunzătoare, precum și la dobânzi legale începând de la 16 decembrie 1994. Instanța a considerat, de asemenea, că pavilionul navei era un pavilion de complezență.
27.
Între timp, întreprinderea proprietară a navei a fost declarată în stare de faliment, iar ulterior s‑a dispus, prin hotărâre judecătorească, închiderea procedurii de faliment din cauza insuficienței activelor.
28.
În urma celor expuse anterior, intimații din procedura principală au introdus acțiune la Dioikitiko Protodikeio Athinon (Tribunalul Administrativ de Primă Instanță din Atena), prin care au solicitat obligarea statului elen la plata sumelor care le‑au fost recunoscute cu titlu de despăgubiri de către instanța civilă. În susținerea cererii lor, intimații au argumentat că statul, încălcând Directiva 80/987, a omis să prevadă norme de protecție a creanțelor salariale născute din contractele lucrătorilor încadrați la bordul vaselor maritime în cazul insolvabilității angajatorului.
29.
Dioikitiko Protodikeio a respins acțiunea, întrucât a considerat că dispozițiile Directivei 80/987 nu se aplică creanțelor salariale față de angajatorul insolvabil, născute din contractele din domeniul maritim încheiate de marinarii greci, membri ai echipajului unui vas maritim, îmbarcați pe o navă sub pavilion străin, precum și că, în speță, nu s‑a demonstrat că pavilionul era de complezență.
30.
Intimații au introdus apel în fața Dioikitiko Efeteio Athinon (Curtea Administrativă de Apel din Atena), care l‑a admis, considerând că este dovedit faptul că societatea proprietară a navei exercita o activitate antreprenorială în Grecia, țară în care se afla sediul său real (mai exact, în Pireu) și cu care avea o legătură concretă, și că, în consecință, pavilionul Maltei arborat de navă era un pavilion de complezență.
31.
Instanța de apel a considerat, de asemenea, că lucrătorii erau eligibili pentru protecția prevăzută de Directiva 80/987 și că legiuitorul elen ar fi trebuit să transpună directiva respectivă în dreptul intern prin adoptarea unor dispoziții conforme cu aceasta, întrucât legislația națională nu garanta o protecție echivalentă celei care rezultă din directivă.
32.
În consecință, Dioikitiko Efeteio Athinon a concluzionat că statul elen trebuia să achite creanțele salariale intimaților din procedura principală.
33.
Guvernul elen a introdus recurs în fața Symvoulio tis Epikrateias (Consiliul de Stat). Fără a contesta argumentele Dioikitiko Efeteio Athinon cu privire la sediul efectiv al societății proprietare a navei și la pavilionul de complezență, guvernul elen a solicitat respingerea acțiunii, susținând că „echipajele vaselor maritime” menționate la punctul II litera A din anexa la Directiva 80/987 pot aparține doar vaselor care navighează sub pavilion elen și în niciun caz celor sub pavilion de complezență, care, deși au o legătură cu Grecia, nu sunt afiliate NAT.
34.
Pe de altă parte, guvernul elen contestă, de asemenea, argumentul instanței de apel conform căruia legislația elenă aplicabilă echipajelor vaselor maritime nu asigură o protecție echivalentă celei recunoscute de Directiva 80/987.
35.
Symvoulio tis Epikrateias, apreciind că motivele invocate de guvernul elen în recursul său ridică probleme de interpretare cu privire la dreptul Uniunii, care impun pronunțarea unei hotărâri de către Curte, adresează prezentele întrebări preliminare.
III – Întrebările preliminare adresate
36.
Conținutul cererii de decizie preliminară, înregistrată la Curte la 13 iunie 2014, este următorul:
„1)
În temeiul dispozițiilor Directivei 80/987/CEE a Consiliului, marinarii dintr‑un stat membru care au fost încadrați la bordul unei nave sub pavilionul unei țări terțe față de Uniunea Europeană beneficiază, în ceea ce privește creanțele salariale pe care le au față de compania de navigație – care are sediul social pe teritoriul țării terțe, iar sediul de funcționare pe teritoriul statului membru în discuție și care, ținând seama de acest din urmă sediu, a fost declarată în stare de faliment de către instanța din statul membru în conformitate cu legislația acestuia –, de protecția oferită de directiva menționată, având în vedere scopul urmărit de aceasta și independent de faptul că contractele de muncă sunt reglementate de legislația țării terțe și că statul membru nu poate impune armatorului proprietar al navei, care nu este supus ordinii sale juridice, o contribuție pentru finanțarea instituției de garantare?
2)
În temeiul dispozițiilor Directivei 80/987/CEE a Consiliului, trebuie considerată protecție echivalentă plata instituită prin articolul 29 din Legea nr. 1220/1981 în sarcina Naftiko Apomachiko Tameio (NAT), pentru o perioadă maximă de trei luni, a retribuțiilor de bază și a indemnizațiilor prevăzute în contractele colective relevante în favoarea marinarilor greci încadrați la bordul unei nave sub pavilion elen sau al unei nave străine care face obiectul unei convenții încheiate cu NAT, plată prevăzută la articolul menționat numai pentru situația în care marinarii au fost abandonați în străinătate?”
IV – Procedura în fața Curții. Argumentele părților
37.
Au intervenit în procedură și au prezentat observații scrise guvernul elen, guvernul italian și Comisia.
A – Cu privire la prima întrebare preliminară
38.
Comisia susține că, în conformitate cu articolul 1 alineatul (1) și cu articolul 2 alineatul (1) din Directiva 80/987, criteriul pe baza căruia se poate determina existența obligațiilor prevăzute la articolul 3 din aceeași directivă este cel al competenței unui stat membru de a examina o procedură de insolvabilitate a unui angajator, aspect care, având în vedere data la care au avut loc faptele din procedura principală – dată anterioară intrării în vigoare a Regulamentului (CE) nr. 1346/2000 ( 7 ) –, trebuie analizat în conformitate cu dreptul național.
39.
Cu toate acestea, Comisia amintește că, în conformitate cu jurisprudența, în cazul în care procedura de insolvabilitate este deschisă într‑un stat membru, iar angajatorul își exercită activitatea, de asemenea, pe teritoriul altui stat membru, în care au fost angajați lucrătorii, instituția de garantare competentă în ceea ce privește plata creanțelor care rezultă din Directiva 80/987 este cea din acest al doilea stat membru.
40.
Potrivit Comisiei, pentru a stabili dacă Directiva 80/987 este aplicabilă situației în litigiu, nu este relevantă nici legea aplicabilă contractului de muncă, nici prevederile CNUDM.
41.
În opinia sa, legea aplicabilă contractului de muncă este irelevantă, deoarece, conform articolului 10 din Convenția de la Roma, această lege reglementează doar raporturile private dintre angajator și lucrător, în timp ce drepturile conferite lucrătorilor prin Directiva 80/987 sunt drepturi legale, care rezultă din starea de insolvabilitate a angajatorului și care sunt impuse statului în care este inițiată procedura de insolvabilitate.
42.
În ceea ce privește prevederile CNUDM, lipsa de relevanță a acestora rezultă din faptul că, indiferent de regula prevăzută la articolul 94 din aceasta, conform articolelor 218 și 220, navele sunt plasate sub suveranitatea statului în portul căruia se află acestea și, în plus, principiile privind pavilionul și statul de port sunt independente de locul în care se află sediul societății proprietare a navei. Având în vedere legătura dintre situația de fapt din prezenta cauză și statul elen, în care a fost inițiată și s‑a desfășurat procedura de insolvabilitate, Comisia consideră că prevederile dreptului mării nu pot aduce atingere punerii în aplicare a Directivei 80/987.
43.
În opinia guvernului elen, faptul că angajatorul avea sediul efectiv în Grecia și că insolvabilitatea sa a fost declarată în acest stat membru nu pot determina aplicarea protecției prevăzute de Directiva 80/987. În acest sens, guvernul elen susține că domeniul de aplicare al dreptului Uniunii nu se extinde, în general, la state terțe, aspect confirmat în prezenta cauză prin excepția prevăzută la articolul 1 din Directiva 80/987 în cazul Groenlandei și prin jurisprudența stabilită de Curte în Hotărârea Mosbaek ( 8 ) și, respectiv, în Hotărârea Poulsen și Diva Navigation ( 9 ). Potrivit guvernului elen, este determinant, în plus, că legea aplicabilă raportului de muncă este cea malteză, precum și că, în conformitate cu Directiva 80/987, angajatorii au obligația de a contribui la finanțarea instituției de garantare, statele membre neputând asigura respectarea acestei obligații de către proprietarii vaselor care nu navighează sub pavilionul lor. În sfârșit, guvernul elen consideră că o interpretare diferită ar presupune ca autoritățile de garantare din cadrul statelor membre să fie nevoite să achite creanțele salariale ale resortisanților statelor terțe angajați pe o navă aflată sub pavilionul unor state terțe.
44.
Guvernul italian împărtășește opinia guvernului elen. Potrivit acestuia, singurul criteriu relevant pentru aplicarea Directivei 80/987 este cel al locului în care se prestează munca, din reglementarea Uniunii reieșind că legiuitorul face referire, cel mult, doar la situația în care angajatorul își exercită activitatea în două state membre, excluzând cazurile care implică exclusiv un stat terț. Pe de altă parte, primele două considerente ale Directivei 80/987 confirmă, prin referirea la „Comunitate” și la „piața comună”, că scopul garanției prevăzute de directivă este de a transfera către un stat membru sarcina economică a creanțelor salariale ale lucrătorilor unei întreprinderi insolvabile, în vederea satisfacerii unui interes social, prin asigurarea echilibrului economic al statelor membre, astfel încât garanția respectivă nu ar avea sens în cazul lucrătorilor care au lucrat pentru angajatori din state terțe, pe teritoriul acestor state. În sfârșit, potrivit guvernului italian, acordarea unei garanții în lipsa unei contraprestații, sub forma unui avantaj comun, ar implica un risc pentru capacitatea financiară a statelor membre.
B – Cu privire la a doua întrebare preliminară
45.
Comisia face referire la Hotărârea Comisia/Grecia ( 10 ), în care Curtea a concluzionat că doar protecția [prin care] se asigură lucrătorilor garanțiile principale prevăzute de Directiva 80/987 poate fi considerată „echivalentă” în sensul articolului 1 alineatul (2) din directiva menționată. În opinia Comisiei, articolul 29 din Legea nr. 1220/1981 nu oferă o protecție care îndeplinește aceste cerințe, întrucât este aplicabil doar în cazul abandonării în străinătate a lucrătorilor.
46.
Pe de altă parte, guvernul elen consideră că legislația națională asigură o protecție echivalentă, având în vedere că fondul administrat de NAT îndeplinește totalitatea condițiilor prevăzute de Directiva 80/987, în special la articolele 3 și 5 din aceasta. Acest lucru este confirmat de faptul că, în anul 1993, Comisia a acceptat explicațiile acordate la acel moment cu privire la transpunerea Directivei 80/987 în dreptul intern prin hotărârea pronunțată în cauza Comisia/Grecia, menționată anterior.
V – Analiză
A – Cu privire la prima întrebare preliminară
47.
Pentru a oferi un răspuns la prima întrebare adresată de Symvoulio tis Epikrateias, este necesar, în primul rând, să se stabilească dacă există reglementări de drept internațional care, având în vedere circumstanțele din cauza care face obiectul procedurii principale, trebuie să se aplice prioritar în raport cu Directiva 80/987.
48.
O astfel de reglementare este CNUDM, care, la articolul 92 alineatul 1, prevede că navele „sunt supuse, în marea liberă, jurisdicției exclusive” a statului de pavilion, în timp ce articolul 94 alineatul 2 litera b) din aceasta atribuie statului de pavilion exercitarea propriei jurisdicții „asupra comandantului, ofițerilor și echipajului, pentru problemele de ordin administrativ, tehnic și social cu privire la navă”. În prezenta cauză, vasul pe care a avut loc raportul de muncă naviga sub pavilion maltez, motiv pentru care, conform CNUDM, instanța competentă cu privire la „problemele sociale” este cea din acest stat terț (la acel moment).
49.
Pe de altă parte, legea aplicabilă raportului de muncă în cauza în litigiu era cea malteză, articolul 10 alineatul (1) litera (b) din Convenția de la Roma stabilind că legea aplicabilă contractului de muncă reglementează „executarea obligațiilor”.
50.
Cu toate acestea, considerăm că principiul specialității conduce la concluzia că, în orice caz, Directiva 80/987 trebuie aplicată în mod preferențial în prezenta cauză.
51.
Primul motiv este că obiectivul specific al acestei directive constă în „asigurarea protecției lucrătorilor salariați în cazul insolvabilității angajatorului” [considerentul (1)], motiv pentru care aceasta impune statelor membre obligația de a stabili un mecanism de garantare a creanțelor salariale în cazul insolvabilității angajatorului. Acest obiectiv de protecție se află, în mod evident, în legătură cu raportul juridic dintre lucrător și angajator, cu alte cuvinte, cu contractul de muncă, însă nu vizează disciplina, reglementarea și regimul contractului respectiv, altfel spus, elementele care reprezintă obiectul specific al contractului de muncă, a cărui reglementare revine, în prezenta cauză și în conformitate cu Convenția de la Roma, legislației malteze.
52.
În al doilea rând, în opinia noastră, CNUDM nu ar trebui să prevaleze în raport cu Directiva 80/987, având în vedere că garanția impusă de aceasta statelor membre nu are legătură cu regimul juridic al navelor sau al spațiilor maritime, materii în care se manifestă în mod natural interesul dreptului internațional care justifică atribuirea jurisdicției în favoarea statului de pavilion, în termenii prevăzuți de CNUDM ( 11 ).
53.
În special, trebuie subliniat că articolul 92 alineatul 1 din CNUDM acordă jurisdicție exclusivă statului de pavilion asupra navelor aflate „în marea liberă”. Prin urmare, nu este vorba despre o jurisdicție exclusivă aplicabilă în orice situație. Desigur, articolul 94 alineatul 2 litera b) din CNUDM atribuie statului de pavilion exercitarea propriei jurisdicții „asupra comandantului, ofițerilor și echipajului, pentru problemele de ordin administrativ, tehnic și social cu privire la navă”. În mod cert, este vorba despre o competență care nu este limitată teritorial, însă ar fi excesiv să se deducă din aceasta că statul de pavilion are, în orice caz, o jurisdicție exclusivă cu privire la totalitatea raporturilor de muncă și, în orice caz și dincolo de ele, competența de a oferi protecție de drept public lucrătorilor în cazul insolvabilității angajatorului.
54.
Prin urmare, trebuie să se stabilească în acest punct dacă, având în vedere modul de redactare a primei întrebări adresate de Symvoulio tis Epikrateias, lucrătorii din procedura principală sunt incluși în domeniul de aplicare al Directivei 80/987.
55.
Conform articolului 1 alineatul (1) din Directiva 80/987, aceasta se aplică „creanțelor salariale izvorâte din contracte de muncă sau raporturi de muncă, creanțe salariale existente față de angajatori care sunt în stare de insolvabilitate”. La rândul său, articolul 2 alineatul (1) din aceeași directivă prevede că „un angajator este considerat în stare de insolvabilitate” în cazul în care a fost formulată sau încuviințată o cerere privind deschiderea unei proceduri de insolvabilitate, în conformitate cu legislația națională a unui stat membru.
56.
Din interpretarea coroborată a celor două dispoziții rezultă ca Directiva 80/987 se aplică lucrătorilor ai căror angajatori fac obiectul unei proceduri de insolvabilitate în conformitate cu legislația unui stat membru. Situația în litigiu din procedura principală se încadrează perfect în această ipoteză, întrucât societatea care a angajat marinarii a fost declarată în stare de faliment de către o instanță elenă, conform legislației elene. În plus, competența instanțelor elene s‑a întemeiat pe faptul că sediul efectiv al angajatorului se afla pe teritoriu elen, aspect reținut de Dioikitiko Efeteio Athinon prin hotărârea pronunțată în apel, care nu a fost contestat de instanța de trimitere.
57.
Prin urmare, în opinia noastră, există, practic, doi factori care impun formularea unui răspuns afirmativ la prima întrebare: în primul rând, faptul că insolvabilitatea angajatorului a fost constatată de o instanță dintr‑un stat membru, în conformitate cu legislația acelui stat, după ce s‑a reținut că sediul efectiv al angajatorului se află în respectivul stat, iar în al doilea rând, finalitatea socială a Directivei 80/987.
58.
Astfel, protecția asigurată de Directiva 80/987 trebuie acordată prin intermediul „instituțiilor de garantare” a căror finanțare – „în măsura în care […] nu este acoperită integral de către autoritățile publice” [articolul 5 litera (a)] – revine în sarcina angajatorilor prin plata contribuțiilor. În prezenta cauză, având în vedere că respectivul angajator este înregistrat într‑un stat terț, este evident că nu a contribuit la finanțarea instituției de garantare elenă, și anume, NAT.
59.
Cu toate acestea, însuși articolul 5 litera (c) din directivă prevede că „obligația de plată a instituțiilor există independent de îndeplinirea obligațiilor de a contribui la finanțare” ( 12 ), pentru motivul că obligația care revine statului membru în ceea ce privește adoptarea „măsurilor necesare în vederea asigurării de către instituțiile de garantare […] a plății creanțelor salariale” ( 13 ) și prin prisma stabilirii „modalitățil[or] de organizare, finanțare și funcționare a instituțiilor de garantare” ( 14 ).
60.
Odată dovedit și stabilit cu certitudine faptul că angajatorul insolvabil avea sediul efectiv în Grecia, se poate susține că, potrivit interpretării Dioikitiko Efeteio Athinon, revenea în sarcina statului elen să se asigure că respectivul angajator îndeplinește obligațiile specifice angajatorilor stabiliți în mod formal și efectiv în Grecia, printre care se află și obligația de a contribui la finanțarea instituției de garantare. Această omisiune a statului elen în acest sens nu poate conduce la prejudicierea lucrătorilor afectați de insolvabilitatea angajatorului, în privința cărora articolul 5 litera (c) din directivă impune asigurarea protecției de către instituția de garantare, „independent de îndeplinirea obligațiilor de a contribui la finanțare[a sa]”. Prin urmare, nu există o corespondență obligatorie între dreptul la acordarea indemnizațiilor și respectarea obligației de a plăti contribuții, deoarece acest drept devine aplicabil ca urmare a simplei existențe a situației de fapt prevăzute la articolul 1 alineatul (1) din Directiva 80/987, cu alte cuvinte, a existenței unor creanțe rezultate din contracte de muncă încheiate cu angajatori care se află în stare de insolvabilitate.
61.
În consecință și ca o primă concluzie intermediară, considerăm că la prima întrebare adresată trebuie să se răspundă în sensul că Directiva 80/987 este aplicabilă în cazul creanțelor salariale ale marinarilor angajați să lucreze pe o navă aflată sub pavilionul unui stat terț de către o societate care are sediul social pe teritoriul acelui stat terț, însă al cărei sediu social se află pe teritoriul statului membru în care au fost angajați marinarii, și care a fost declarată în stare de faliment de o instanță din acest stat membru, fiind irelevant că respectivele contracte de muncă sunt reglementate de legislația statului terț și că societatea angajatoare nu a contribuit la finanțarea organismului de garantare din statul membru în cauză.
B – Cu privire la a doua întrebare preliminară
62.
Prin intermediul celei de a doua întrebări preliminare, Symvoulio tis Epikrateias dorește să afle dacă trebuie considerată „protecție echivalentă”, în sensul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 80/987, o garanție prevăzută exclusiv pentru marinarii greci care, fiind încadrați la bordul unei nave sub pavilion elen sau al unei nave străine care face obiectul unei convenții încheiate cu NAT, au fost abandonați în străinătate.
63.
Odată ce s‑a stabilit că Directiva 80/987 este aplicabilă în cazul lucrătorilor care se află în circumstanțele cauzei în litigiu în procedura principală, trebuie să se determine, astfel cum propune instanța de trimitere, dacă protecția prevăzută de legislația elenă în ceea ce privește marinarii aflați în situațiile prevăzute de Legea nr. 1220/81 constituie o „protecție echivalentă” celei garantate de Directiva 80/987.
64.
Potrivit instanței de trimitere, legislația națională în discuție se limitează la garantarea plății, pentru o perioadă maximă de trei luni, a retribuțiilor și a indemnizațiilor de bază prevăzute în contracte în favoarea marinarilor greci încadrați la bordul unei nave sub pavilion elen sau al unei nave străine care face obiectul unei convenții încheiate cu NAT, în cazul în care lucrătorii respectivi au fost abandonați în străinătate. Prin urmare, întrebarea care se ridică este dacă, prin restrângerea în acești termeni a domeniului de aplicare al Directivei 80/987, legiuitorul național a îndeplinit în mod corect obligația de transpunere a directivei respective în dreptul național.
65.
Articolul 1 alineatul (1) din Directiva 80/987 prevede că aceasta „se aplică creanțelor salariale izvorâte din contracte de muncă sau raporturi de muncă, creanțe salariale existente față de angajatori care sunt în stare de insolvabilitate în sensul articolului 2 alineatul (1)”. Pe de altă parte, alineatul (2) al aceleiași dispoziții acordă statelor membre, „cu titlu excepțional”, posibilitatea de a „exclude din domeniul de aplicare al prezentei directive creanțele salariale ale anumitor categorii de salariați”. Această excludere poate fi efectuată „în temeiul caracterului special al contractului de muncă sau al raportului de muncă sau din cauza existenței altor forme de garantare care asigură salariaților o protecție echivalentă celei care rezultă din prezenta directivă”. În orice caz, categoriile de lucrători salariați care pot fi excluse din domeniul de aplicare al Directivei 80/987 sunt cele prevăzute în anexa la aceasta.
66.
În cazul Greciei, conform punctului I din anexa menționată, categoria de lucrători excluși în temeiul caracterului special al contractului de muncă este cea formată din „[c]ăpitanul și membrii echipajului unui vas de pescuit, dacă și în măsura în care sunt remunerați sub formă de participare la profit sau la veniturile brute ale vasului”. Pe de altă parte, conform punctului II din anexă, lucrătorii excluși ca urmare a faptului că beneficiază de alte garanții sunt „[e]chipajele vaselor maritime”.
67.
Prin urmare, este vorba despre excluderi care depind în orice caz și în mod exclusiv de criteriul privind categoria de lucrători și sub nicio formă de circumstanțele în care a avut loc neplata creanțelor salariale ca urmare a insolvabilității angajatorului. Protecția urmărită de Directiva 80/987 are ca obiect creanțele salariale ale lucrătorilor față de angajatorii insolvabili, nefiind posibile alte excluderi decât cele prevăzute la articolul 1 alineatul (2) din aceasta și, prin urmare, fără ca o legislație națională care reglementează condiții precum cele prevăzute la articolul 29 din Legea nr. 1220/1981, și anume, să fie vorba despre marinari greci încadrați la bordul unei nave sub pavilion elen sau al unei nave străine care face obiectul unei convenții încheiate cu NAT, care au fost abandonați în străinătate, să poată fi considerată conformă cu obiectivul directivei.
68.
În consecință, în opinia noastră, este evident că protecția acordată de legislația națională anumitor lucrători resortisanți ai statului membru respectiv în circumstanțele specifice prezentate anterior nu poate fi considerată o „protecție echivalentă” celei garantate de Directiva 80/987 în cazul neplății creanțelor salariale ca urmare a insolvabilității angajatorilor acestora, nefiind posibile alte excepții decât cele prevăzute expres de directivă. În consecință, trebuie amintită jurisprudența Curții, invocată de Comisie, conform căreia „atât din obiectivul Directivei [80/987], care urmărește să asigure un grad minim de protecție tuturor lucrătorilor, cât și din caracterul excepțional al posibilității excluderii prevăzute de articolul 1 alineatul (2), reiese că poate fi considerată protecție «echivalentă» în sensul acestei dispoziții doar o protecție care, deși se întemeiază pe un sistem ale cărui modalități diferă de cele prevăzute de directivă, asigură lucrătorilor garanțiile esențiale stabilite de aceasta” ( 15 ).
69.
Prin urmare și ca o a doua concluzie intermediară, propunem Curții să răspundă la cea de a doua întrebare în sensul că indemnizația prevăzută la articolul 29 din Legea nr. 1220/1981 nu constituie o „protecție echivalentă” celei impuse la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 80/987.
VI – Concluzie
70.
În temeiul considerațiilor prezentate, propunem Curții să răspundă la cererea de decizie preliminară după cum urmează:
„1)
Directiva 80/987/CEE a Consiliului din 20 octombrie 1980 privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la protecția lucrătorilor salariați în cazul insolvabilității angajatorului este aplicabilă în cazul creanțelor salariale ale marinarilor angajați să lucreze pe o navă aflată sub pavilionul unui stat terț de către o societate care are sediul social pe teritoriul acelui stat terț, însă al cărei sediu efectiv se află pe teritoriul statului membru în care au fost angajați marinarii, și care a fost declarată în stare de faliment de o instanță din acest stat membru, fiind irelevant că respectivele contracte de muncă sunt reglementate de legislația statului terț și că societatea angajatoare nu a contribuit la finanțarea organismului de garantare din statul membru în cauză.
2)
Indemnizația prevăzută la articolul 29 din Legea nr. 1220/1981 nu constituie o «protecție echivalentă» celei impuse la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 80/987.”
( 1 ) Limba originală: spaniola.
( 2 ) Directiva Consiliului din 20 octombrie 1980 privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la protecția lucrătorilor salariați în cazul insolvabilității angajatorului (JO L 283, p. 23, Ediție specială, 05/vol. 1, p. 197).
( 3 ) Semnată în Montego Bay (Jamaica) la 10 decembrie 1982, intrată în vigoare la 16 noiembrie 1994, ratificată de Republica Malta la 20 mai 1993 și de Republica Elenă la 21 iulie 1995 și aprobată în numele Comunității Europene prin Decizia 98/392/CE a Consiliului din 23 martie 1998 (JO L 179. p. 1, Ediție specială, 04/vol. 4, p. 103) (denumită în continuare „CNUDM”).
( 4 ) Deschisă spre semnare în Roma, la 19 iunie 1980 (JO L 266, p. 1) (denumită în continuare „Convenția de la Roma”).
( 5 ) Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 23 septembrie 2002 (JO L 270, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 6, p. 149).
( 6 ) Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008 privind protecția lucrătorilor salariați în cazul insolvenței angajatorului (versiune codificată) (JO L 283, p. 36).
( 7 ) Regulamentul Consiliului din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvență (JO L 160, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 1, p. 143).
( 8 ) Cauza C‑117/96, EU:C:1997:415.
( 9 ) Cauza C‑286/90, EU:C:1992:453.
( 10 ) Cauza C‑53/88, EU:C:1990:380.
( 11 ) Astfel se justifică faptul că în Hotărârea Poulsen și Diva Navigation (C‑286/90, EU:C:1992:453), Curtea condiționează interpretarea dreptului Uniunii în discuție în respectiva cauză de conformitatea sa cu dreptul internațional.
( 12 ) Sublinierea noastră.
( 13 ) Directiva 80/987, articolul 3 alineatul (1).
( 14 ) Directiva 80/987, articolul 5.
( 15 ) Hotărârea Comisia/Grecia, C‑53/88, EU:C:1990:380, punctul 19.
Full & Egal Universal Law Academy