CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
CRUZ VILLALÓN
prezentate la 3 septembrie 2015 ( 1 )
Cauza C‑440/14 P
National Iranian Oil Company (NIOC)
împotriva
Consiliului Uniunii Europene
„Recurs — Măsuri restrictive împotriva Iranului — Lista persoanelor și entităților cărora li se aplică înghețarea fondurilor și a resurselor economice — Includerea numelui reclamantei — Temei juridic — Articolul 215 TFUE — Articolul 291 alineatul (2) TFUE — Excepție de nelegalitate — Interesul de a exercita acțiunea”
1.
Prezentul recurs este îndreptat împotriva unei hotărâri a Tribunalului prin care se respinge cererea de a declara nelegală înscrierea NIOC pe lista persoanelor și a entităților ale căror active au fost înghețate din cauza sprijinului acordat de acestea unui guvern împotriva căruia au fost adoptate măsuri restrictive în cadrul rezoluțiilor adoptate de Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite. Recurenta, o întreprindere publică iraniană care operează în sectorul petrolului și gazelor naturale, se opune măsurii restrictive care i‑a fost aplicată, formulând șase motive de recurs prin intermediul cărora invocă în esență, pe de o parte, inexactitatea temeiului juridic care a permis Consiliului să adopte dispoziția pe baza căreia i‑a fost aplicată măsura respectivă și, pe de altă parte, lipsa de precizie și de substanță a criteriului utilizat pentru aplicarea acesteia.
2.
În acest context, Curtea are ocazia de a clarifica în ce condiții, cu ocazia contestării unei măsuri restrictive, se poate invoca intervenția unor vicii de procedură sau încălcarea drepturilor terților pentru a ridica excepția de nelegalitate a normei generale pe care se întemeiază această măsură.
3.
În plus, se oferă Curții posibilitatea de a‑și completa jurisprudența, încă incipientă, în legătură cu competența de executare reglementată la articolul 291 TFUE, în acest caz, în opoziție cu competența conferită Consiliului la articolul 215 TFUE.
I – Antecedentele și cadrul juridic
4.
Prin intermediul Rezoluției 1929 (2010) din 9 iunie 2010, Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite a extins domeniul de aplicare al măsurilor restrictive stabilite prin Rezoluțiile 1737 (2006), 1747 (2007) și 1803 (2008) ale aceluiași Consiliu de Securitate și a stabilit măsuri restrictive suplimentare împotriva Republicii Islamice Iran.
5.
La 17 iunie 2010, Consiliul European a invitat Consiliul Uniunii Europene să adopte măsurile necesare pentru punerea în aplicare a celor convenite în Rezoluția 1929 (2010), precum și alte măsuri de însoțire, în scopul de a contribui la a răspunde, prin negocieri, la preocupările generate de dezvoltarea de către Iran a unor tehnologii legate de programele sale nuclear și balistic.
6.
La 26 iulie 2010, Consiliul a adoptat Decizia 2010/413/PESC privind adoptarea de măsuri restrictive împotriva Iranului și de abrogare a Poziției comune 2007/140/PESC ( 2 ). În anexa II la decizia amintită erau menționate numele persoanelor și ale entităților – cu excepția celor desemnate în cadrul Organizației Națiunilor Unite – ale căror fonduri și resurse economice erau imobilizate sau înghețate.
7.
Această decizie a fost modificată la 23 ianuarie 2012 prin Decizia 2012/35/PESC ( 3 ), în al cărei considerent (13) se arată că „[r]estricțiile privind admiterea și înghețarea fondurilor și resurselor economice ar trebui aplicate unui număr suplimentar de persoane și entități care oferă sprijin guvernului Iranului permițându‑i să continue activitățile sale nucleare sensibile cu risc de proliferare sau perfecționarea vectorilor de transport a armamentelor nucleare, în special persoanele și entitățile care oferă sprijin financiar, logistic sau material guvernului Iranului”.
8.
Potrivit articolului 1 alineatul (7) litera (a) punctul (ii) din Decizia 2012/35, la articolul 20 alineatul (1) din Decizia 2010/413 a fost adăugată o literă (c), la care se prevede înghețarea fondurilor „alt[or] persoane și entități care nu sunt vizate de anexa I care oferă sprijin guvernului Iranului și persoane și entități asociate acestora, astfel cum sunt enumerate în anexa II”.
9.
La 23 martie 2012, Consiliul a adoptat Regulamentul (UE) nr. 267/2012 ( 4 ), al cărui articol 23 alineatul (2) prevede înghețarea fondurilor persoanelor, entităților și organismelor prevăzute în lista din anexa IX la acesta care au fost identificate ca „(d) fiind alte persoane, entități sau organisme care oferă sprijin, de exemplu sprijin material, logistic sau financiar, guvernului Iranului și persoanelor și entităților asociate cu acestea”.
10.
În conformitate cu articolul 46 alineatul (2) din același regulament, „[a]tunci când Consiliul decide să aplice unei persoane fizice sau juridice, unei entități sau unui organism măsurile menționate la articolul 23 alineatele (2) și (3), acesta modifică anexa IX în consecință”.
11.
La 15 octombrie 2012, Consiliul a adoptat Decizia 2012/635/PESC ( 5 ) (denumită în continuare „decizia atacată”), în al cărei considerent (16) se afirmă că „pe lista persoanelor și entităților cărora li se aplică măsurile restrictive, prevăzută în anexa II la Decizia 2010/413/PESC, ar trebui să fie incluse și alte persoane și entități, în special entitățile aflate în proprietatea statului iranian care desfășoară activități în sectorul petrolului și gazelor naturale, deoarece acestea reprezintă o sursă semnificativă de venituri pentru guvernul iranian”.
12.
Articolul 1 alineatul (8) litera (a) din decizia atacată a modificat articolul 20 alineatul (1) litera (c) din Decizia 2010/413, incluzând între persoanele care trebuie să fie supuse unor măsuri restrictive „alte persoane și entități care nu intră sub incidența anexei I, care acordă sprijin guvernului Iranului și entităților deținute sau controlate de acesta ori persoanele și entitățile asociate acestora, astfel cum sunt enumerate în anexa II”.
13.
Articolul 2 din decizia atacată a inclus numele recurentei în tabelul I din anexa II la Decizia 2010/413, intitulat „Persoane și entități implicate în activitățile nucleare sau privind rachete balistice și persoane și entități care acordă sprijin guvernului Iranului”, însoțind înscrierea acesteia cu următoarea observație: „Entitate în proprietatea statului și gestionată de acesta, care furnizează resurse financiare guvernului Iranului. Ministrul petrolului este președintele Consiliului de administrație al NIOC, iar ministrul‑adjunct al petrolului este directorul executiv al NIOC”.
14.
În aceeași zi, 15 octombrie 2012, Consiliul a adoptat Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 945/2012 (denumit în continuare „regulamentul de punere în aplicare atacat”) ( 6 ) privind punerea în aplicare a Regulamentului nr. 267/2012.
15.
Articolul 1 din regulamentul de punere în aplicare atacat a înscris numele recurentei în tabelul din anexa IX la Regulamentul nr. 267/2012, în care figurează „[p]ersoane și entități implicate în activități nucleare sau privind rachete balistice și persoane și entități care acordă sprijin guvernului Iranului”, însoțind înscrierea acesteia cu următoarea observație: „Entitate în proprietatea statului și gestionată de acesta, care furnizează resurse financiare guvernului Iranului. Ministrul petrolului este președintele Consiliului de administrație al NIOC, iar ministrul‑adjunct al petrolului este directorul executiv al NIOC”.
16.
Decizia și regulamentul de punere în aplicare atacate au fost notificate la 16 octombrie 2012 recurentei, care la 26 decembrie 2012 a contestat înregistrarea sa, solicitând Consiliului să își revizuiască decizia. De asemenea, aceasta a cerut să i se pună la dispoziție întregul dosar pe baza căruia au fost adoptate decizia și regulamentul de punere în aplicare atacate, inclusiv probele pe care se întemeia înscrierea sa și numele statelor membre care au propus‑o.
17.
Prin scrisoarea din 12 martie 2013, Consiliul a transmis recurentei (A) propunerile de înscriere prezentate de patru state membre; (B) procesul‑verbal al reuniunii grupului de lucru „CONEM” (Orientul Mijlociu/Zona Golfului) din 9 octombrie 2012; (C) notele din 11 și din 12 octombrie 2012 ale Secretariatului General al Consiliului către Comitetul Reprezentanților Permanenți (Coreper)/Consiliu și nota din 12 octombrie 2012 a Coreper către Consiliu.
18.
Consiliul nu a dezvăluit identitatea statelor membre autoare ale propunerii, dar a precizat că aceasta a fost aprobată în unanimitate.
19.
Recurenta a formulat o acțiune în anulare la Tribunal împotriva deciziei și a regulamentului de punere în aplicare atacate, invocând nemotivarea, lipsa temeiului juridic, nelegalitatea, erori de drept, de fapt și de apreciere, încălcarea dreptului la apărare, la o bună administrare și la protecție jurisdicțională efectivă și încălcarea principiului proporționalității și a dreptului de proprietate.
20.
Acțiunea a fost respinsă prin Hotărârea Tribunalului din 16 iulie 2014 ( 7 ).
II – Hotărârea Tribunalului
21.
Tribunalul a grupat în șase categorii diferitele motive de recurs invocate de recurentă. În privința primului dintre acestea (nemotivarea prin neprecizarea temeiului juridic), examinat la punctele 39-44 din hotărârea atacată, Tribunalul a arătat că prin menționarea în regulamentul de punere în aplicare atacat a articolului 46 alineatul (2) din Regulamentul nr. 267/2012 era îndeplinită obligația de a indica temeiul juridic care autoriza adoptarea acestuia de către Consiliu.
22.
Pretinsa lipsă de temei juridic, invocată prin intermediul celui de al doilea motiv de recurs, a făcut obiectul analizei Tribunalului la punctele 46-86 din hotărârea atacată, în care se examinează legalitatea articolului 46 alineatul (2) menționat din Regulamentul nr. 267/2012 în raport cu articolul 215 TFUE și cu articolul 291 alineatul (2) TFUE, ajungându‑se la concluzia că măsurile de înghețare a fondurilor puteau fi adoptate în temeiul acestei din urmă dispoziții și că în speță erau îndeplinite condițiile relevante pentru atribuirea de competențe de executare Consiliului.
23.
Celui de al treilea motiv de recurs, întemeiat pe nelegalitatea articolului 20 alineatul (1) litera (c) din Decizia 2010/413 și a articolului 23 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul nr. 267/2012, îi sunt consacrate punctele 90-132 din hotărârea atacată, în care se resping succesiv argumentele că ar fi avut loc o încălcare a valorilor statului de drept, a dreptului de proprietate și a principiului proporționalității sau că incoerența invocată în formularea criteriului în litigiu în reglementarea aplicabilă ar fi fost certă.
24.
Al patrulea motiv, în care Tribunalul a grupat invocarea de către recurentă a două erori de drept, a unei erori de fapt și a unei erori de apreciere, a fost respins pentru motivele prezentate la punctele 134-148 din hotărârea atacată. În opinia Tribunalului, nu putea fi admisă eroarea invocată de recurentă în interpretarea articolului 20 alineatul (1) litera (c) din Decizia 2010/413 și nici nu s‑ar fi săvârșit o eroare de fapt prin aceea că s‑a menționat că recurenta era o entitate gestionată de statul iranian sau o eroare de apreciere prin faptul că s‑a concluzionat că, tocmai ca urmare a gestionării acesteia de către autoritățile iraniene, recurenta furniza fonduri guvernului iranian.
25.
În al cincilea motiv de recurs au fost grupate obiecțiile privind încălcarea obligației de motivare și încălcarea dreptului la apărare, la o bună administrare și la protecție jurisdicțională efectivă, toate respinse de Tribunal la punctele 151-166 din hotărârea atacată; în unele cazuri pentru că era vorba despre reiterarea unor motive de recurs deja respinse, iar în altele pentru că s‑a constatat că elementele justificative ale înscrierii recurentei pe listele în litigiu erau clar precizate în actele atacate și păreau susținute de o motivare suficientă.
26.
Al șaselea și ultimul motiv de recurs se referea la posibile încălcări ale principiului proporționalității și ale dreptului de proprietate. La punctele 173-177 din hotărârea atacată se explică faptul că susținerea în cauză este reiterarea altora deja respinse și că nu putea fi confirmată disproporționalitatea măsurilor contestate prin invocarea unor evenimente ulterioare adoptării lor.
III – Recursul și procedura în fața Curții
27.
Recursul se întemeiază pe șase motive, contestate de Consiliu și de Comisie pentru motivele prezentate în observațiile lor scrise.
28.
NIOC, Consiliul și Comisia au participat la ședința publică din 28 aprilie 2015, în cadrul căreia au fost invitate de Curte să răspundă la următoarele chestiuni: (A) posibila relevanță a articolelor 24 TUE și 26 TUE, menționate la articolul 291 alineatul (2) TFUE, în ceea ce privește competența de executare a Consiliului, (B) posibila relevanță pentru litigiu a considerentului (15) al Regulamentului (UE) nr. 961/2010 ( 8 ), care se referă la competența Consiliului de a modifica listele, (C) efectul potențial al împrejurării că competența Consiliului prevăzută la articolul 46 alineatul (2) din Regulamentul nr. 267/2012 a fost propusă de Comisie și de Înaltul Reprezentant, având în vedere că în Hotărârea Syrian Lebanese Commercial Bank/Consiliul ( 9 ), Tribunalul a exprimat rezerve cu privire la faptul că reclamanta ar putea invoca un motiv privind, în esență, încălcarea prerogativelor Parlamentului European, și (D) necesitatea invocării drepturilor fundamentale ale terților pentru apărarea intereselor recurentei în contextul articolului 277 TFUE, ținând seama de Hotărârea Wöhrmann și Lütticke/Comisia ( 10 ).
A – Motivele de recurs și contestarea acestora de către Consiliu
1. Primul motiv de recurs
29.
NIOC începe prin a susține că Regulamentul nr. 267/2012 nu precizează în mod corespunzător temeiul juridic care abilitează Consiliul să adopte regulamentul de punere în aplicare atacat, întrucât articolul 46 alineatul (2) din regulamentul menționat nu prevede forma juridică pe care trebuie să o aibă modificarea anexei IX la acesta. Prin urmare, Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept atunci când a concluzionat că, prin menționarea acestei dispoziții, regulamentul de punere în aplicare atacat preciza cu exactitate care era temeiul său juridic.
30.
La rândul său, Consiliul consideră, asemenea Tribunalului, că abilitarea prevăzută la articolul 46 alineatul (2) din Regulamentul nr. 267/2012 constituie temeiul juridic pertinent al regulamentului de punere în aplicare atacat, fiind astfel îndeplinită cerința motivării prevăzută la articolul 296 TFUE, a cărui referire, în primul paragraf, la „tipul actului care trebuie adoptat” trebuie interpretată în sensul că pot fi utilizate ca temei juridic numai dispozițiile care abilitează una sau mai multe instituții să acționeze într‑un anumit domeniu precizând procedura de urmat pentru adoptarea actelor relevante, fără a fi necesar să se specifice în mod concret forma juridică a acestora.
2. Al doilea motiv de recurs
31.
În cadrul unui prim aspect, recurenta susține că, în conformitate cu Hotărârea Curții Parlamentul/Comisia ( 11 ), articolul 215 alineatul (2) TFUE constituie singurul temei juridic posibil pentru adoptarea unor măsuri restrictive individuale.
32.
Consiliul susține că trimiterea la hotărârea menționată este lipsită de relevanță pentru soluționarea acestui caz, întrucât întrebarea formulată în cauza respectivă era dacă măsurile restrictive de combatere a terorismului trebuie adoptate în temeiul articolului 75 TFUE sau dacă pot fi de asemenea întemeiate pe articolul 215 alineatul (2) TFUE, această din urmă posibilitate fiind cea adoptată de Curte. În plus, Consiliul susține răspunsul cu privire la acest aspect care se regăsește la punctul 54 din hotărârea atacată.
33.
Prin intermediul celui de al doilea aspect se susține, tot pe baza Hotărârii Parlamentul/Comisia, că procedurile prevăzute la articolul 215 TFUE și la articolul 291 TFUE (acte de punere în aplicare) sunt incompatibile.
34.
Consiliul subliniază lipsa de relevanță a hotărârii menționate, fără a se putea admite, în opinia sa, că utilizarea nediferențiată a ambelor proceduri ar presupune că persoanele și entitățile care fac obiectul măsurilor restrictive adoptate în temeiul articolului 215 TFUE beneficiază de o garanție (care implică cerința ca actul prin care sunt supuse acestor măsuri să fie rezultatul unei propuneri comune a Comisiei și a Înaltului Reprezentant) de care nu beneficiază cele cărora li se impun măsuri restrictive pe baza unui act adoptat în temeiul articolului 291 alineatul (2) TFUE. Și aceasta pentru că diferența de proceduri nu privește atât oferirea de garanții destinatarilor actelor în cauză, cât garantarea dreptului de inițiativă pe care tratatele îl conferă Comisiei și Înaltului Reprezentant.
35.
Al treilea aspect, cu caracter subsidiar, se întemeiază pe motivele care ar împiedica utilizarea articolului 291 TFUE, susținându‑se că nu se poate considera că articolul 291 alineatul (2) TFUE poate oferi Consiliului un temei juridic suplimentar celui constituit de articolul 215 TFUE pentru adoptarea de măsuri restrictive. Recurenta invocă două motive care s‑ar opune utilizării articolului 291 alineatul (2) TFUE. În primul rând, faptul că această dispoziție stabilește o excepție de la competența de principiu a statelor membre prevăzută la alineatul (1) și, prin urmare, trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte. În al doilea rând, recurenta contestă cele reținute la punctul 55 din hotărârea atacată în sensul că procedura prevăzută la articolul 215 TFUE se poate dovedi inadecvată pentru adoptarea unor simple măsuri de punere în aplicare și că articolul 291 alineatul (2) TFUE ar reflecta voința autorilor tratatului de a prevedea o procedură de punere în aplicare mai eficientă, adaptată la tipul de măsură care trebuie pusă în aplicare.
36.
În opinia Consiliului, recurenta interpretează greșit punctul 55 din hotărârea atacată concluzionând că utilizarea articolului 291 alineatul (2) TFUE poate fi justificată pentru motive de eficiență. În orice caz, raționamentul Tribunalului de la acest punct ar fi neesențial și, prin urmare, inoperant în contextul prezentului recurs. Mai mult, Consiliul respinge argumentul NIOC în sensul că alineatul (2) al articolului 291 TFUE constituie o excepție de la principiul competenței de executare a statelor membre prevăzut la alineatul (1) al acestei dispoziții.
3. Al treilea motiv de recurs, cu titlu subsidiar
37.
În subsidiar, în cazul în care se consideră că este necesar să se utilizeze articolul 291 alineatul (2) TFUE pentru adoptarea de măsuri restrictive individuale, recurenta invocă un al treilea motiv de recurs, care cuprinde două aspecte, prin intermediul căruia subliniază inaplicabilitatea articolului 291 TFUE pentru adoptarea regulamentului de punere în aplicare atacat, argumentând că măsurile restrictive adoptate în temeiul articolului 215 TFUE, fiind ele însele măsuri de punere în aplicare, nu necesită nicio măsură executivă. Astfel ar dovedi lista cuprinsă în anexa la Regulamentul nr. 267/2012, adoptată în temeiul articolului 215 TFUE.
38.
Prin intermediul primului aspect, recurenta, întemeindu‑se pe cele două cazuri prevăzute la articolul 291 alineatul (2) TFUE, susține, pe de o parte, că Regulamentul nr. 267/2012 nu are nicio legătură cu articolele 24 TUE și 26 TUE – întrucât de altfel Decizia 2012/35 a fost adoptată în temeiul articolului 29 TUE – și, pe de altă parte, că utilizarea articolului 291 TFUE nu poate fi considerată în acest caz „temeinic justificat[ă]”.
39.
Consiliul susține, contrar opiniei NIOC, că obligația de a motiva atribuirea unei competențe de executare Consiliului în temeiul articolului 291 alineatul (2) TFUE este doar expresia obligației de motivare generale prevăzute la articolul 296 TFUE.
40.
Prin intermediul celui de al doilea aspect se susține că considerentul (28) și articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 267/2012 justifică, astfel cum a considerat Tribunalul, faptul că măsurile restrictive sunt incluse în competența de executare a Consiliului în temeiul articolului 291 alineatul (2) TFUE.
41.
Consiliul susține interpretarea Tribunalului, invocând de asemenea considerentul (11) și următoarele ale Regulamentului nr. 267/2012.
4. Al patrulea motiv de recurs, cu titlu subsidiar
42.
Tot cu caracter subsidiar, în cazul în care s‑ar admite legalitatea utilizării articolului 291 TFUE, recurenta susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept considerând că articolul 46 alineatul (2) din Regulamentul nr. 267/2012 rezervă Consiliului competența de a pune în aplicare dispozițiile articolului 23 alineatele (2) și (3) din acest regulament, fapt care ar fi suficient pentru a îndeplini obligația de motivare în ceea ce privește indicarea temeiului juridic al acestuia. Potrivit reclamantei, Regulamentul nr. 267/2012 nu conține nicio referire la articolul 291 TFUE, motiv pentru care ar face în mod necesar trimitere la articolul 215 alineatul (2) TFUE.
43.
Consiliul susține că Tribunalul a respectat jurisprudența Curții potrivit căreia lipsa menționării temeiului juridic nu implică în mod automat încălcarea obligației de motivare, având în vedere că în speță nu există nicio incertitudine cu privire la faptul că Consiliul și‑a rezervat, la articolul 46 alineatul (2) din Regulamentul nr. 267/2012, competența de executare în domeniul măsurilor restrictive individuale.
5. Al cincilea motiv de recurs, cu titlu subsidiar
44.
Tot cu caracter subsidiar se invocă o a doua eroare de drept săvârșită de Tribunal atunci când a considerat că Consiliul nu a încălcat obligația de motivare prin faptul că a omis să menționeze articolului 291 TFUE.
45.
Consiliul se limitează să invoce din nou jurisprudența privind posibilitatea ca trimiterea la temeiul juridic să nu fie în mod necesar explicită.
6. Al șaselea motiv de recurs
46.
Prin intermediul primului aspect se invocă o eroare de drept constând în faptul că s‑a considerat să marja de apreciere conferită Consiliului nu este nici arbitrară, nici discreționară, concluzie la care s‑ar fi ajuns ca urmare a unei „rescrieri” a articolului 23 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul nr. 267/2012.
47.
Consiliul contestă faptul că Tribunalul a „rescris” dispoziția în cauză, extinzând motivele pentru care, în opinia sa, hotărârea atacată nu poate fi interpretată în termenii propuși de NIOC.
48.
Prin intermediul celui de al doilea aspect se invocă faptul că „rescrierea” articolului 23 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul nr. 267/2012 ar fi presupus o încălcare a dreptului la apărare.
49.
Consiliul, la rândul său, subliniază că Tribunalul nu a rescris criteriul prevăzut în această dispoziție.
50.
În sfârșit, în cadrul celui de al treilea aspect, recurenta susține că Tribunalul s‑a contrazis prin faptul că a susținut, pe de o parte, că criteriul în litigiu se referă la formele de susținere care, prin importanța lor cantitativă sau calitativă, contribuie la continuitatea activităților nucleare iraniene (punctul 119 din hotărârea atacată) și, pe de altă parte, că criteriul menționat se referă la orice sprijin care, deși nu are nicio legătură directă sau indirectă cu dezvoltarea proliferării nucleare, ar putea totuși, prin importanța sa cantitativă sau calitativă, să o favorizeze (punctul 140 din hotărârea atacată).
51.
Potrivit Consiliului, contradicția invocată nu există, întrucât, în opinia sa, la punctul 140 din hotărârea atacată Tribunalul reia în mod sintetic raționamentul dezvoltat la punctele 119-121.
B – Poziția Comisiei
52.
Comisia a intervenit în proces oferind un răspuns cuprinzător la primele cinci motive de recurs. În opinia sa, articolul 215 TFUE ar constitui dispoziția adecvată ca temei pentru adoptarea regulamentului de punere în aplicare atacat, iar nu articolul 291 TFUE, întrucât actul legiuitorului prin care se conferă competențele de executare nu reflectă finalitatea Regulamentului nr. 267/2012, care constă în impunerea de măsuri restrictive împotriva Iranului. În această privință, Comisia semnalează că există numeroase exemple de regulamente care conferă competența de executare Comisiei și că în niciun caz nu a fost inclus ca temei juridic articolul 291 TFUE.
53.
În plus, în opinia Comisiei, dispozițiile articolului 291 TFUE ar putea fi aplicate de asemenea în contextul măsurilor restrictive, arătându‑se în acest sens că practica constantă a Comisiei în propunerile comune pe care le adoptă în temeiul articolului 215 TFUE constă în a propune adoptarea de acte de executare pentru modificarea anexelor, inclusiv cele privind listele cu persoane care fac obiectul înghețării fondurilor.
54.
În ceea ce privește al șaselea motiv de recurs, Comisia susține că articolul 23 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul nr. 267/2012 trebuie interpretat în context și luând în considerare întreaga legislație aplicabilă, astfel cum a procedat, în opinia sa, Tribunalul, ajungându‑se astfel cu ușurință la concluzia că criteriul în litigiu privește numai persoanele sau entitățile care oferă guvernului iranian un sprijin cu o „importanță calitativă sau cantitativă”, astfel cum ar fi cazul recurentei.
C – Cererile părților
55.
Prin recursul său, NIOC solicită Curții anularea hotărârii atacate, admiterea concluziilor sale prezentate în fața Tribunalului și obligarea Consiliului la plata cheltuielilor de judecată efectuate în fața celor două instanțe.
56.
Atât Consiliul, cât și Comisia solicită respingerea recursului și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
IV – Apreciere
A – Introducere
57.
NIOC este o întreprindere publică iraniană care își desfășoară activitatea în sectorul petrolului și gazelor naturale. Fondurile acesteia au fost înghețate la 15 octombrie 2012 în temeiul deciziei și al regulamentului de punere în aplicare atacate.
58.
Criteriile aplicate pentru includerea pe lista persoanelor și a entităților care fac obiectul înghețării fondurilor au variat în timp. La început trebuia să fi participat sau să fi fost asociate în mod direct cu activitățile nucleare ale Iranului ( 12 ), criteriu care a fost extins pentru prima dată în 2010 ( 13 ) și care, în măsura în care este relevant în speță, a fost din nou extins în 2012 prin Regulamentul nr. 267/2012, al cărui articol 23 alineatul (2) prevede înghețarea fondurilor persoanelor, entităților și organismelor prevăzute în lista din anexa IX la acesta care au fost identificate ca „(d) fiind alte persoane, entități sau organisme care oferă sprijin, de exemplu sprijin material, logistic sau financiar, guvernului Iranului și persoanelor și entităților asociate cu acestea”.
59.
Pe de altă parte, articolul 46 alineatul (2) din Regulamentul nr. 267/2012 prevede că, „[a]tunci când Consiliul decide să aplice unei persoane fizice sau juridice, unei entități sau unui organism măsurile menționate la articolul 23 alineatele (2) și (3), acesta modifică anexa IX [la regulamentul menționat] în consecință”.
60.
Prin acțiunea introdusă la Tribunal, NIOC a solicitat anularea deciziei și a regulamentului de punere în aplicare atacate, precum și declararea Regulamentului nr. 267/2012 ca fiind inaplicabil în speță. Împotriva respingerii cererii sale de către Tribunal, aceasta declară în prezent un recurs întemeiat pe șase motive, care, în opinia noastră, ce coincide în privința acestui aspect cu cea a Comisiei, pot fi grupate în două categorii, referitoare la temeiul juridic al regulamentului de punere în aplicare atacat (primul-al cincea motiv de recurs) și la, respectiv, legalitatea extinderii criteriului de înscriere prin Decizia 2012/35 și prin Regulamentul nr. 267/2012 (al șaselea motiv de recurs).
B – Cu privire la admisibilitatea motivelor de recurs
61.
După cum s‑a arătat la punctul 28, Curtea a invitat părțile să răspundă la diferite chestiuni în timpul ședinței, două dintre acestea referitoare la posibilitatea existenței interesului necesar al NIOC de a invoca acele motive de recurs care constituie excepții de nelegalitate împotriva Regulamentului nr. 267/2012. În special, s‑a discutat în cadrul ședinței dacă trebuie invocată ca motiv de recurs (a) pretinsa încălcare a dreptului de a propune al Comisiei și al Înaltului Reprezentant sau (b) încălcarea drepturilor fundamentale ale terților.
62.
În ceea ce privește prima chestiune, și anume posibilitatea de a invoca drept motiv de recurs posibila încălcare a dreptului de a propune al Comisiei și al Înaltului Reprezentant, Consiliul a semnalat că posibila eroare în identificarea temeiului juridic ar fi afectat numai echilibrul dintre instituțiile Uniunii, întrucât rațiunea de a fi a diversității procedurilor prevăzute la articolul 291 TFUE și, respectiv, la articolul 215 TFUE rezidă într‑o definire concretă a poziției Consiliului, a Comisiei și, respectiv, a Înaltului Reprezentant pentru afaceri externe, din care nu ar rezulta consecințe din punctul de vedere al garanțiilor privind drepturile individuale.
63.
În privința posibilității de a invoca drepturile terților, Consiliul a susținut că, în măsura în care contestarea legalității criteriului de înscriere susținută de NIOC se întemeiază pe argumentul că, în condițiile în care acest criteriu a fost definit de legiuitorul Uniunii, aplicarea sa ar aduce atingere drepturilor terților, solicitarea NIOC prin intermediul recursului său ar fi în realitate exercitarea unui control abstract asupra dispozițiilor a căror nelegalitate este excepțională.
64.
În opinia noastră, niciunul dintre motivele de recurs nu constituie o cauză de inadmisibilitate.
1. Cu privire la interesul NIOC de a invoca nelegalitatea Regulamentului nr. 267/2012
65.
Interesul NIOC – și, în consecință, dreptul acesteia de a invoca motivele concrete pe care își întemeiază recursul – trebuie apreciat pornind de la efectele pe care constatarea nelegalității Regulamentului nr. 267/2012 le‑ar putea avea asupra validității deciziei și a regulamentului de punere în aplicare atacate. Pe scurt, în cazul în care nelegalitatea primului ar afecta validitatea celor din urmă, NIOC ar fi îndreptățită să invoce în recurs această excepție de nelegalitate. Și aceasta indiferent de cauzele nelegalității în discuție. În măsura în care prezintă relevanță în speță, fie că este vorba despre o cauză de nelegalitate de formă sau de procedură, fie că motivul de nevaliditate invocat este legat de conținutul dispoziției respective, este clar că nu i se poate refuza NIOC dreptul de a invoca o nelegalitate care, dacă ar fi dovedită, ar conduce la inaplicabilitatea dispozițiilor și a actelor care o privesc într‑un mod la fel de imediat și de direct precum în cazul măsurilor restrictive în litigiu.
66.
Am dorit să evidențiem cu caractere italice termenul „inaplicabilitate” întrucât acesta este aspectul aflat în mod strict și exclusiv în discuție. Articolul 277 TFUE este foarte clar în a prevedea că, „în cazul unui litigiu privind un act cu caracter general […], orice parte […] poate […] invoca în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene inaplicabilitatea respectivului act”. Inaplicabilitatea trebuie să se întemeieze pe „motivele de drept prevăzute la articolul 263 al doilea paragraf [TFUE]”, și anume pe motive de nelegalitate. Cu toate acestea, respectivele motive de nelegalitate nu se traduc, în cazul articolului 277 TFUE, în nevaliditatea sau nelegalitatea dispoziției în cauză, ci numai în inaplicabilitatea acesteia ad casum ( 14 ).
67.
Potrivit jurisprudenței Curții, nu poate fi contestată pe cale incidentă legalitatea unui regulament în cursul unei proceduri împotriva unor decizii care nu constituie măsuri de punere în aplicare a acestuia ( 15 ). Totuși, în prezentul caz, validitatea dispozițiilor contestate în cadrul procesului depinde în mod direct de Regulamentul nr. 267/2012, astfel încât nu ar fi aceeași situație precum cea care a condus la pronunțarea Hotărârii Consiliul/Chvatal, în care funcționarilor Curții nu li s‑a recunoscut dreptul de a invoca nelegalitatea unui regulament care cuprindea în domeniul său de aplicare numai Parlamentul European și, prin urmare, chiar dacă acesta era afectat de nelegalitate, nu putea să constituie temei juridic pentru solicitarea funcționarilor recurenți ( 16 ).
68.
Este adevărat că, astfel cum Curtea a precizat părților în Hotărârea Syrian Lebanese Commercial Bank/Consiliul, Tribunalul a menționat posibilitatea că „ar fi admisibil ca reclamanta [o bancă deținută de un stat terț] să invoce un motiv referitor, în esență, la încălcarea prerogativelor Parlamentului” ( 17 ). Totuși, această posibilitate este admisă de Curte în mod firesc în litigii în care dezbaterea privind caracterul adecvat al temeiului juridic care stă la baza reglementării în discuție implică, în cele din urmă, o problemă de echilibru instituțional, străină, în principiu, de „interesul subiectiv” al persoanei care contestă aplicabilitatea reglementării respective ( 18 ).
69.
Interesul subiectiv relevant în contextul articolului 277 TFUE este exclusiv cel al neaplicării unei dispoziții afectate de un motiv de nelegalitate, întrucât, după cum am amintit, inaplicabilitatea la care se referă articolul 277 TFUE poate fi invocată pentru „motivele de drept prevăzute la articolul 263 al doilea paragraf [TFUE]”, și anume „de necompetență, de încălcare a unor norme fundamentale de procedură, de încălcare a tratatelor sau a oricărei norme de drept privind aplicarea acestuia ori de abuz de putere”. Și, în ultimă instanță, despre aceasta este vorba: nu atât despre declararea nevalidității dispoziției împotriva căreia se invocă excepția de nelegalitate, cât despre neaplicarea acesteia, pentru motive de nelegalitate, la cazul concret al recurentei.
70.
În prezenta cauză, este clar că, dacă Regulamentul nr. 267/2012 ar fi acordat în mod nelegal Consiliului, în condițiile prevăzute la articolul 46 alineatul (2) din acesta, competența de a modifica anexa IX la regulament, consecința ar fi că includerea recurentei pe lista din anexa respectivă ar fi lipsită de un temei juridic pertinent și, în consecință, ar fi afectată de un viciu a cărui consecință ar putea fi numai neaplicarea în speță a regulamentului în cauză și deci nulitatea înscrierii NIOC pe lista respectivă.
71.
Desigur, astfel cum a susținut Consiliul, diferența dintre temeiul juridic al articolului 215 TFUE și cel al articolului 291 alineatul (2) TFUE se reduce la o diferență de proceduri a cărei rațiune de a fi corespunde, în ultimă instanță, voinței de a garanta în primul caz un drept de inițiativă Comisiei și Înaltului Reprezentant. Aceasta nu înseamnă însă că alegerea unui temei juridic sau a altuia nu are alte consecințe decât aceea care rezultă din eventuala afectare a echilibrului instituțional consacrat de TFUE prin stabilirea acestor două proceduri de reglementare.
72.
Nu există nicio îndoială că utilizarea procedurii prevăzute la articolul 291 alineatul (2) TFUE într‑un caz în care din TFUE ar rezulta necesitatea de a se proceda în conformitate cu articolul 215 TFUE ar conduce la nelegalitatea Regulamentului nr. 267/2012 și, în consecință, la neaplicarea acestuia la cazul recurentei, având drept consecință nulitatea deciziei prin care aceasta a fost inclusă pe lista în litigiu. Exprimat din punctul de vedere al interesului, cel al Comisiei și al Înaltului Reprezentant este ca Regulamentul nr. 267/2012 să respecte tratatele, în timp ce interesul NIOC constă în a nu i se aplica acest regulament tocmai pentru că este afectat de nelegalitate. Acest din urmă interes este cel care contează în realitate în sensul articolului 277 TFUE și, prin urmare, singurul care poate produce efecte asupra admisibilității motivelor de recurs întemeiate pe nelegalitatea regulamentului respectiv.
2. Cu privire la interesul NIOC de a invoca nelegalitatea criteriului aplicat pentru includerea sa pe lista în litigiu
73.
În ceea ce privește excepția de inadmisibilitate întemeiată pe pretinsa invocare a intereselor și a drepturilor terților, și anume contestarea de către NIOC a conținutului material al criteriului de includere pe lista în litigiu, cert este că, în opinia noastră, recurenta nu face de fapt decât să invoce propriile drepturi și interese. În realitate, NIOC nu invocă interesul cetățenilor iranieni în general, ci, invocând interesul său propriu și particular în calitate de societate inclusă pe lista în litigiu, invocă faptul că includerea sa este rezultatul aplicării unui criteriu care permite includerea oricui.
74.
Astfel, problema nu are legătură atât cu admisibilitatea recursului formulat de recurentă, cât cu fundamentarea acestuia în ceea ce privește fondul. Altfel spus, cu motivul care ar putea determina recurenta să susțină că Tribunalul a „rescris” criteriul stabilit la articolul 20 alineatul (1) litera (c) din Decizia 2010/413 și la articolul 23 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul nr. 267/2012, denaturând astfel ceea ce, în opinia sa, este semnificația lui clară, și anume voința de a face posibilă includerea, în cele din urmă, a oricărei persoane fizice sau entități iraniene.
75.
În consecință, considerăm că trebuie admise toate motivele de recurs invocate de recurentă.
C – Cu privire la diferitele motive de recurs
1. Introducere
76.
Astfel cum s‑a precizat la punctul 60, cele șase motive de recurs invocate de recurentă pot fi grupate, în funcție de conținutul lor, în două categorii: pe de o parte, cele care au ca obiect temeiul juridic al regulamentului de punere în aplicare atacat (primul-al cincilea motiv), pe de altă parte, al șaselea motiv de recurs, prin care se contestă legalitatea criteriului aplicat pentru înscrierea NIOC pe lista în litigiu. În plus, trei dintre acestea sunt invocate cu titlu principal (primul, al doilea și al șaselea motiv), celelalte trei fiind subsidiare (al treilea, al patrulea și al cincilea motiv) și invocate numai pentru situația în care Curtea ar fi de acord cu Tribunalul că temeiul juridic pertinent în speță este articolul 291 TFUE.
77.
În ceea ce privește temeiul juridic al regulamentului de punere în aplicare atacat, NIOC susține că articolul 46 alineatul (2) din Regulamentul nr. 267/2012 ar trebui, în primul rând, să precizeze forma juridică pe care trebuie să o aibă decizia Consiliului prin care se modifică anexa și care conține lista persoanelor afectate de înghețarea fondurilor (primul motiv de recurs, care implică o excepție de nelegalitate împotriva Regulamentului nr. 267/2012). Pe de altă parte, recurenta susține că măsurile în cauză ar trebui să se întemeieze pe articolul 215 alineatul (2) TFUE ( 19 ), iar nu pe articolul 291 TFUE ( 20 ) (potrivit motivului de recurs îndreptat împotriva regulamentului de punere în aplicare atacat și care constituie de asemenea o excepție de nelegalitate împotriva Regulamentului nr. 267/2012).
78.
În sfârșit, recurenta susține, cu titlu subsidiar, că, dacă utilizarea articolului 291 TFUE ar fi legală, aceasta ar fi trebuit motivată (al treilea motiv de recurs – care subliniază neaplicarea articolului 291 TFUE –, al patrulea și al cincilea motiv de recurs, care constituie de asemenea o excepție de nelegalitate împotriva Regulamentului nr. 267/2012).
79.
În ceea ce privește legalitatea criteriului aplicat (al șaselea motiv de recurs), recurenta susține că definiția sa legală este prea generică și nedeterminată, Tribunalul procedând la o veritabilă „rescriere” a acestuia cu ocazia aplicării lui în speță.
2. Primul motiv de recurs. Menționarea temeiului juridic
80.
Primul motiv de recurs invocat împotriva Regulamentului nr. 267/2012 are legătură cu tăcerea articolului 46 alineatul (2) din acesta în privința formei pe care trebuie să le aibă deciziile de modificare a anexei IX la regulament, ceea ce ar descalifica această dispoziție ca temei juridic pentru regulamentul de aplicare atacat.
81.
Astfel, dispoziția în cauză se limitează să prevadă că, „[a]tunci când Consiliul decide să aplice unei persoane fizice sau juridice, unei entități sau unui organism măsurile menționate la articolul 23 alineatele (2) și (3), acesta modifică anexa IX în consecință”.
82.
După cum atrage atenția NIOC, această tăcere lasă loc pentru două forme juridice posibile: a) o decizie adoptată în conformitate cu articolul 215 TFUE și b) un regulament de punere în aplicare în temeiul articolului 291 TFUE. În speță, forma adoptată în cele din urmă a fost cea a unui regulament de punere în aplicare, în accepțiunea că articolul 46 alineatul (2) din Regulamentul nr. 267/2012 s‑ar putea referi tocmai la procedura prevăzută la articolul 291 TFUE.
83.
În opinia noastră, această interpretare a articolului 46 alineatul (2) din Regulamentul nr. 267/2012 nu era în totalitate lipsită de temei, dat fiind faptul că competența conferită Consiliului prin intermediul acestuia se regăsea deja în alte dispoziții adoptate în cadrul politicii de impunere a unor măsuri restrictive împotriva Iranului.
84.
Aceasta este situația în cazul Regulamentului (CE) nr. 423/2007 ( 21 ) și al Regulamentului (UE) nr. 961/2010. Astfel, articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 423/2007 prevedea că „Consiliul, hotărând cu majoritate calificată și în deplină conformitate cu hotărârile luate cu privire la anexa II la Poziția comună 2007/140/PESC, stabilește, revizuiește și modifică lista persoanelor, a entităților și a organismelor menționate la articolul 7 alineatul (2). Lista din anexa V este revizuită la intervale regulate și cel puțin o dată la 12 luni”.
85.
La rândul său, articolul 36 alineatul (2) din Regulamentul nr. 961/2010 prevedea că, „[a]tunci când Consiliul decide să supună o persoană fizică sau juridică, o entitate sau un organism măsurilor menționate la articolul 16 alineatul (2), acesta modifică anexa VIII în consecință.”
86.
În plus, în ambele cazuri, legiuitorul a avut grijă să motiveze conferirea acestei competențe de executare Consiliului. În cazul Regulamentului nr. 423/2007, motivarea figura în considerentul (6) al acestuia, care avea următorul cuprins: „În ceea ce privește procedura de întocmire și de modificare a listei menționate la articolul 7 alineatul (2) din prezentul regulament, Consiliul ar trebui să își exercite competențele de executare corespunzătoare, în lumina obiectivelor Rezoluției 1737 (2006) a Consiliului de Securitate al ONU, în special în vederea restricționării dezvoltării de către Iran a tehnologiilor sensibile în sprijinul programelor sale nucleare și de rachete și a riscului de proliferare prezentat de activitățile derulate de către persoanele și entitățile care sprijină aceste programe”.
87.
În ceea ce privește Regulamentul nr. 961/2010, motivarea se regăsea în considerentul (15) al acestuia, potrivit căruia „Consiliul ar trebui să aibă competența de a modifica lista din anexele VII și VIII la prezentul regulament, având în vedere amenințarea specifică la adresa păcii și securității internaționale reprezentată de Iran, astfel cum se manifestă prin îngrijorarea crescândă cu privire la programul său nuclear, subliniată de Consiliul European la 17 iunie 2010, precum și în vederea asigurării coerenței cu procesul de modificare și revizuire a anexelor I și II la Decizia 2010/413/PESC a Consiliului”.
88.
În ceea ce privește Regulamentul nr. 267/2012, după ședința desfășurată în fața Tribunalului ( 22 ) s‑a publicat, la 28 martie 2014, în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene ( 23 ) o rectificare prin care s‑a introdus un considerent (27a) cu următorul cuprins:
„Consiliul ar trebui să exercite competența de a modifica listele din anexele VIII și IX la prezentul regulament, având în vedere amenințarea specifică la adresa păcii și securității internaționale reprezentată de programul nuclear al Iranului, precum și pentru a se asigura coerența cu procesul de modificare și revizuire a anexelor I și II la Decizia 2010/413/PESC.”
89.
Ulterior, la 22 iulie 2014 ( 24 ), noul considerent menționat a fost corectat în sensul că „Consiliul ar trebui să exercite competența de a modifica listele din anexele VIII și IX la prezentul regulament”.
90.
În opinia noastră, Regulamentul nr. 267/2012 trebuie apreciat în contextul tuturor măsurilor restrictive adoptate de Uniune împotriva Iranului, care constituie ca atare o unitate de sens care, în măsura în care este relevant în speță, servește în mod adecvat obiectivul urmărit prin obligația de motivare care se întemeiază pe obligația de a preciza temeiul juridic al oricărui act destinat să producă efecte juridice.
91.
Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, „obligația de motivare, consacrată la articolul 253 CE [articolul 296 TFUE], impune ca toate actele vizate să conțină o expunere a motivelor care au condus la adoptarea lor de către instituții, astfel încât Curtea să își poată exercita controlul și atât statele membre, cât și terții interesați să cunoască condițiile în care instituțiile comunitare au aplicat tratatul” ( 25 ).
92.
În același sens, „obligația de a indica temeiul juridic al unui act ține de obligația de motivare” ( 26 ), în același mod în care „imperativul de securitate juridică impune ca orice act care urmărește să creeze efecte juridice să își întemeieze forța obligatorie pe o dispoziție de drept comunitar care trebuie să fie menționată expres drept temei legal și care indică forma juridică pe care trebuie să o ia acel act” ( 27 ).
93.
Întrucât face parte din seria de măsuri adoptate împotriva Iranului, Regulamentul nr. 267/2012 nu este străin de motivațiile care au justificat adoptarea regulamentelor care l‑au precedat. Desigur, fiecare dintre aceste regulamente a intrat în vigoare prin abrogarea celui anterior, astfel încât Regulamentul nr. 267/2012 a abrogat Regulamentul nr. 961/2010.
94.
Totuși, în opinia noastră, tocmai din cauza continuității materiale care se observă între toate acestea, abrogarea formală efectuată prin Regulamentul nr. 267/2012 nu înseamnă că motivarea cu care a fost justificat în mod expres Regulamentul nr. 961/2010 – iar anterior și Regulamentul nr. 423/2007 – nu poate justifica în mod implicit și Regulamentul nr. 267/2012.
95.
În măsura în care acest regulament conferă Consiliului aceeași competență de executare care îi era deja conferită prin regulamentele anterioare, putem concluziona numai că, în lipsa unei motivări exprese în această privință, rațiunea acestei conferiri este implicit aceeași care în regulamentele anterioare a făcut obiectul unei trimiteri exprese. Deși în mod implicit, este îndeplinită astfel obligația de motivare prevăzută la articolul 296 TFUE, care, în ultimă instanță, după cum s‑a menționat, servește obiectivul potrivit căruia „Curtea să își poată exercita controlul și atât statele membre, cât și terții interesați să cunoască condițiile în care instituțiile comunitare au aplicat tratatul” ( 28 ).
96.
În sfârșit, considerăm că Regulamentul nr. 267/2012 motivează suficient competența conferită Consiliului pentru modificarea listei în litigiu și că respectiva competență este cea prevăzută la articolul 291 alineatul (2) TFUE. Acest lucru rezultă, în opinia noastră, din faptul că regulamentele care au precedat Regulamentul nr. 267/2012 se referă la necesitatea ca, în scopul modificării listelor, Consiliul să exercite „competențele de executare corespunzătoare” ( 29 ) [considerentul (6) al Regulamentului nr. 423/2007] și subliniază că este de dorit „asigur[area] coerenței cu procesul de modificare și revizuire” a altor liste ( 30 ) [considerentul (15) al Regulamentului nr. 961/2010], amintind imediat de termenii utilizați la articolul 291 TFUE, și anume cei privind competența de executare conferită instituțiilor Uniunii în condițiile prevăzute la alineatul (2) al acestei dispoziții.
97.
O problemă distinctă este faptul că, procedând în acest mod, Regulamentul nr. 267/2012 a respectat tratatele, acesta fiind un aspect care va fi analizat în continuare. În privința primului motiv de recurs, trebuie să se concluzioneze însă că recurenta nu are niciun motiv să susțină că articolul 46 alineatul (2) din Regulamentul nr. 267/2012 nu prevede forma juridică pe care trebuie să o aibă decizia Consiliului prin care se modifică anexa IX la acesta. Deși nu face acest lucru în mod explicit, îl face, în schimb, în mod implicit, dar suficient, pentru motivele prezentate anterior. Astfel, trebuie să se analizeze în continuare dacă, în cele din urmă, temeiul juridic pertinent pentru modificarea anexei respective era într‑adevăr articolul 291 alineatul (2) TFUE.
98.
În cele din urmă, pentru motivele prezentate mai sus, considerăm că primul motiv de recurs trebuie respins.
3. Al doilea motiv de recurs. Temeiul juridic al adoptării regulamentului de punere în aplicare atacat
99.
Recurenta contestă faptul că temeiul juridic adecvat pentru modificarea anexei IX la Regulamentul nr. 267/2012 ar fi fost articolul 291 alineatul (2) TFUE, susținând că acest temei îl putea constitui numai articolul 215 TFUE. În cadrul primului aspect, aceasta susține că, în conformitate cu Hotărârea Parlamentul/Comisia ( 31 ), articolul 215 alineatul (2) TFUE este singurul temei juridic posibil pentru adoptarea de măsuri restrictive individuale. Prin intermediul unui al doilea aspect, recurenta susține, plecând tot de la Hotărârea Parlamentul/Comisia menționată, că procedurile prevăzute la articolul 215 TFUE și la articolul 291 TFUE sunt incompatibile. În sfârșit, și cu titlu subsidiar, în cadrul celui de al treilea aspect, recurenta prezintă motivele care ar împiedica, în opinia sa, utilizarea în acest caz a articolului 291 TFUE.
100.
Considerăm că cele trei aspecte pot fi analizate împreună, întrucât, din perspective diferite, au ca obiect comun problema temeiului juridic pertinent pentru adoptarea regulamentului de punere în aplicare atacat.
101.
Înainte de examinarea acestei chestiuni, apreciem că este oportun să subliniem faptul că litigiul dintre părți are legătură strict cu capacitatea articolului 291 alineatul (2) TFUE de a acționa ca temei juridic al unei dispoziții legislative care, în opinia recurentei, poate avea drept temei juridic numai pe cel oferit de articolul 215 TFUE. În aceste condiții, este clar că ne aflăm în fața unui caz de utilizare a așa‑numitelor „temeiuri juridice derivate”, și anume a tehnicii legislative care constă în stabilirea unei proceduri legislative ad hoc, diferită de cele prevăzute în tratate și dezavuată de Curte în Hotărârea din 6 mai 2008, Parlamentul/Consiliul ( 32 ). Procedurile în discuție aici sunt exclusiv proceduri de drept primar și, în consecință, problema care se pune este care dintre acestea era obligatorie pentru reformarea anexei IX la Regulamentul nr. 267/2012.
102.
Însuși Regulamentul nr. 267/2012 a fost adoptat în temeiul articolului 215 TFUE. Cu privire la acest aspect, legiuitorul a respectat în mod scrupulos principiul potrivit căruia „articolul 215 alineatul (2) TFUE are vocația de a constitui temeiul juridic al măsurilor restrictive, inclusiv al măsurilor prin care se urmărește combaterea terorismului adoptate de Uniune împotriva unor persoane fizice sau juridice, grupuri sau entități fără caracter statal în cazul în care decizia de adoptare a unor asemenea măsuri intră în domeniul acțiunii acesteia în cadrul PESC” ( 33 ). Așadar, problema care se pune este dacă nu numai modificarea sau abrogarea Regulamentului nr. 267/2012 în toate elementele sale, ci strict a anexei IX la acesta și doar cu scopul „să [se] aplice unei persoane fizice sau juridice, unei entități sau unui organism măsurile menționate la articolul 23 alineatele (2) și (3)” din regulament – astfel cum prevede articolul 46 alineatul (2) din acesta – poate fi realizată exclusiv prin procedura prevăzută la articolul 215 alineatul (1) TFUE.
103.
Deși articolul 215 TFUE constituie procedura specifică pentru adoptarea măsurilor necesare pentru a efectua întreruperea sau reducerea, în tot sau în parte, a relațiilor economice și financiare cu una sau cu mai multe țări terțe efectuată în temeiul unei decizii PESC, trebuie să se țină seama de faptul că, în conformitate cu articolul 40 primul paragraf TUE, „[p]unerea în aplicare a politicii externe și de securitate comune nu aduce atingere aplicării procedurilor și domeniului de aplicare corespunzător al atribuțiilor instituțiilor prevăzute în tratate în vederea exercitării competențelor Uniunii prevăzute la articolele 3-6 din [TFUE]”. Prin urmare, și în conformitate cu cele menționate la punctul 54 din hotărârea atacată, nu se poate susține că un regulament adoptat în temeiul articolului 215 TFUE nu poate conferi competențe de executare Comisiei sau Consiliului în condițiile prevăzute la articolul 291 alineatul (2) TFUE.
104.
Cele de mai sus se armonizează fără dificultate cu ceea ce a declarat Curtea la punctul 65 din Hotărârea Parlamentul/Comisia, în sensul că „articolul 215 alineatul (2) TFUE are vocația de a constitui temeiul juridic al măsurilor restrictive […] adoptate de Uniune împotriva unor persoane fizice sau juridice, grupuri sau entități fără caracter statal în cazul în care decizia de adoptare a unor asemenea măsuri intră în domeniul acțiunii acesteia în cadrul PESC”. Și aceasta pentru că una este stabilirea măsurilor și identificarea persoanelor și a entităților care fac obiectul acestora (probleme cu privire la care singurele decizii posibile sunt cele adoptate în temeiul articolului 215 TFUE), și alta este concretizarea cercului persoanelor și entităților vizate dacă această operațiune se constituie ca act strict executiv, și anume de simplă punere în aplicare a principiilor și a criteriilor stabilite în dispoziția adoptată în temeiul articolului 215 TFUE.
105.
În măsura în care însuși articolul 215 TFUE nu exclude această posibilitate în mod expres, nimic nu se opune în fapt ca, în conformitate cu principiul prevăzut la articolul 40 primul paragraf TUE, acesta să fie temeiul procedurilor comune prevăzute de tratate și în special al celei reglementate la articolul 291 TFUE pentru cazurile în care este clară atribuirea unei competențe executive instituțiilor.
106.
Modificarea anexei IX la Regulamentul nr. 267/2012 pentru a include o persoană sau o entitate pe lista subiecților ale căror fonduri sunt înghețate ar trebui în mod necesar să se efectueze prin procedura prevăzută la articolul 215 TFUE în cazul în care Regulamentul nr. 267/2012 nu ar stabili el însuși cu precizie și în mod detaliat criteriile care trebuie aplicate pentru a efectua înscrierea unei persoane sau a unei entități pe lista respectivă. Cu toate acestea, este adevărat că competența conferită Consiliului la articolul 46 alineatul (2) din Regulamentul nr. 267/2012 nu acordă acestei instituții o marjă de apreciere extinsă în privința înscrierii unei persoane, ci Consiliul trebuie să respecte criteriile specificate la alineatul (2) al articolului 23 din același Regulament nr. 267/2012.
107.
Potrivit acestor criterii, Consiliul poate înscrie numai [persoanele fizice și juridice, entitățile și organismele] care „au fost identificate ca: (a) participând, fiind asociate în mod direct sau susținând activitățile nucleare care prezintă un risc de proliferare sau activitățile de dezvoltare a vectorilor purtători de arme nucleare desfășurate de Iran, inclusiv prin implicarea în achiziționarea produselor și tehnologiilor interzise, sau care sunt în proprietatea sau sub controlul unei astfel de persoane, entități sau organism, inclusiv prin mijloace ilicite, sau care acționează în numele acestora sau sub îndrumarea acestora; (b) fiind o persoană fizică sau juridică, o entitate sau un organism care a sprijinit o persoană, o entitate sau un organism inclus pe listă pentru ca acestea să eludeze sau să încalce dispozițiile prezentului regulament, ale Deciziei 2010/413/PESC sau ale RCSONU 1737 (2006), RCSONU 1747 (2007), RCSONU 1803 (2008) și RCSONU 1929 (2010); (c) fiind un membru important al Gărzii Revoluționare Islamice sau o persoană juridică, o entitate sau un organism aflat în proprietatea sau sub controlul Gărzii Revoluționare Islamice sau al unuia sau mai multora dintre membrii săi sau al persoanelor fizice sau juridice care acționează în numele lor; (d) fiind alte persoane, entități sau organisme care oferă sprijin, de exemplu sprijin material, logistic sau financiar, guvernului Iranului și persoanelor și entităților asociate cu acestea; (e) fiind o persoană juridică, o entitate sau un organism aflat în proprietatea sau sub controlul Islamic Republic of Iran Shipping Lines (IRISL) sau care acționează în numele acesteia” ( 34 ).
108.
În opinia noastră, Regulamentul nr. 267/2012 este în această privință suficient de precis ca să constituie un cadru adecvat pentru exercitarea unei competențe de executare care constă în a împuternici fie Comisia, fie Consiliul să actualizeze lista din anexa IX prin regulamente de punere în aplicare adoptate în temeiul articolului 291 TFUE ( 35 ). Fără a ignora argumentul oferit de Tribunal la punctul 55 din hotărârea atacată, în care se menționează că procedura prevăzută la articolul 291 alineatul (2) TFUE face posibilă „o punere în aplicare mai eficientă, adaptată la tipul de măsură care trebuie pusă în aplicare și la capacitatea de acțiune a fiecărei instituții”.
109.
În consecință, considerăm că al doilea motiv de recurs trebuie respins, chiar dacă, în opinia noastră, articolul 291 alineatul (2) TFUE constituie temeiul juridic pertinent pentru modificarea anexei IX la Regulamentul nr. 267/2012.
4. Al treilea motiv de recurs. Subsidiar. Cu privire la îndeplinirea condițiilor prevăzute la articolul 291 alineatul (2) TFUE
110.
Cu titlu subsidiar, recurenta susține că, în orice caz, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 291 alineatul (2) TFUE pentru a conferi Consiliului competența de executare în litigiu.
111.
Prin urmare, problema care se pune este de a se stabili dacă, întrucât articolul 291 alineatul (2) TFUE este temeiul juridic pertinent pentru adoptarea regulamentului de punere în aplicare atacat, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de această dispoziție pentru a conferi Consiliului competența în cauză.
112.
În conformitate cu articolul 291 alineatul (1) TFUE, este de competența statelor membre să adopte „măsurile de drept intern necesare pentru a pune în aplicare actele obligatorii din punct de vedere juridic ale Uniunii” ( 36 ). Cu toate acestea, în conformitate cu alineatul (2) al aceleiași dispoziții, în cazul în care pentru actele menționate „sunt necesare condiții unitare de punere în aplicare […], aceste acte conferă Comisiei competențe de executare sau, în cazuri speciale și temeinic justificate, precum și în cazurile prevăzute la articolele 24 [TUE] și 26 [TUE], Consiliului”.
113.
Astfel cum se menționează la punctul 59 din hotărârea atacată, Consiliul a susținut că și‑a rezervat în mod legitim competența de executare a articolului 23 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 267/2012 în măsura în care „era vorba despre un caz temeinic justificat”. Astfel, dintre cele două cazuri în care, în conformitate cu articolul 291 alineatul (2) TFUE, competența de executare poate fi conferită Consiliului, iar nu Comisiei, legiuitorul Regulamentului nr. 267/2012 s‑ar fi oprit la primul dintre acestea, înlăturând cazurile prevăzute la articolele 24 TUE și 26 TUE, care, în opinia Comisiei și a recurentei, ar fi cu atât mai puțin relevante în circumstanțele speței.
114.
Dimpotrivă, considerăm, în conformitate cu poziția menținută de Consiliu în ședință, că articolul 291 alineatul (2) TFUE rezervă Consiliului competența de executare, în cazul său, a dispozițiilor adoptate în cadrul PESC, astfel încât trimiterea la cazurile „prevăzute la articolele 24 [TUE] și 26 [TUE]” include cazul modificării anexei IX la Regulamentul nr. 267/2012, și anume a unui act normativ întocmit în temeiul articolului 215 TFUE, întrucât este vorba despre „o decizie adoptată în conformitate cu titlul V capitolul 2 din [TFUE]”.
115.
Această interpretare a economiei articolului 291 alineatul (2) TFUE este cea mai compatibilă, în opinia noastră, cu poziția Consiliului și, respectiv, a Comisiei în cadrul PESC, unde celei din urmă îi corespunde unui rol subordonat Consiliului, în mod clar protagonist în acest context, astfel cum recunoaște Tribunalul la punctul 63 din hotărârea atacată ( 37 ). Totuși, acest lucru nu implică în mod necesar că este interzisă în principiu atribuirea de competențe executive Comisiei în domeniul PESC, astfel cum se subliniază și în hotărârea atacată, la punctul 64, ci mai degrabă că această atribuire către Comisie trebuie să fie „temeinic justificată”, de exemplu pentru că, precum în cazul articolului 45 din chiar Regulamentul nr. 267/2012, după cum am văzut, executarea se referă la aspecte strict tehnice sau atât de riguros condiționate în realizarea lor încât nu există nicio marjă pentru decizii discreționare.
116.
În consecință, plecând de la principiul că competența executivă conferită de articolul 46 alineatul (2) din Regulamentul nr. 267/2012 se referă la o dispoziție adoptată în cadrul PESC, instituția abilitată să o exercite trebuia să fie Consiliul, fiind, prin urmare, inutilă „temeinica justificare” care într‑un alt caz, și anume în afara PESC, ar fi necesitat conferirea unei competențe de executare Consiliului.
117.
Întrucât Tribunalul a statuat că competența de executare conferită Consiliului se încadrează în „cazuri speciale și temeinic justificate”, iar nu în cele „prevăzute la articolele 24 [TUE] și 26 [TUE]”, hotărârea atacată este afectată de o eroare de drept. Cu toate acestea, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, „în ipoteza în care motivarea unei hotărâri a Tribunalului relevă o încălcare a dreptului Uniunii, însă dispozitivul acesteia apare ca fiind întemeiat pentru alte motive de drept, o astfel de încălcare nu este de natură să determine anularea acestei hotărâri și se impune efectuarea unei substituiri a motivelor” ( 38 ).
118.
În prezenta cauză, eroarea din hotărârea atacată poate fi justificată fără dificultate prin aplicarea în speță a articolului 291 alineatul (2) TFUE, partea în care această dispoziție se referă la situațiile prevăzute la articolele 24 TUE și 26 TUE, întrucât cazul în speță se referă, așa cum am arătat, la asemenea situații, astfel încât eroarea de drept invocată nu poate conduce la anularea hotărârii atacate.
119.
Având în vedere cele prezentate, considerăm că al treilea motiv de recurs trebuie respins.
5. Al patrulea și al cincilea motiv de recurs
120.
Pentru motivele prezentate în scopul de a justifica propunerea de respingere a primului motiv de recurs ( 39 ), considerăm că trebuie respinse și al patrulea și al cincilea motiv de recurs, prin intermediul cărora, cu titlu subsidiar, recurenta susține că nu a fost îndeplinită corespunzător obligația de a indica și de a motiva temeiul juridic al regulamentului de punere în aplicare atacat.
6. Al șaselea motiv de recurs. Cu privire la legalitatea criteriului de înscriere și la interpretarea acestuia de către Tribunal în hotărârea atacată
121.
NIOC invocă, în esență, faptul că criteriul utilizat de Consiliu permite sancționarea în mod arbitrar a oricărui contribuabil, funcționar sau avocat iranian, cu argumentul că într‑un fel sau altul sprijină sau oferă sprijin financiar statului iranian. Având în vedere că Tribunalul a respins acest argument, arătând că criteriul în cauză se referă numai la formele de susținere care, prin importanța lor cantitativă sau calitativă ( 40 ), contribuie la dezvoltarea activităților nucleare iraniene, recurenta consideră că Tribunalul a „rescris” criteriul în discuție.
122.
După cum s‑a arătat deja în cadrul examinării posibilei inadmisibilități a acestui motiv de recurs ( 41 ), nu considerăm că, înaintându‑l, recurenta invocă drepturi sau interese ale terților sau solicită Curții să realizeze un control in abstracto al dispoziției împotriva căreia invocă o excepție de nelegalitate. Cert este că NIOC critică consecințele pe care le‑a avut în privința sa aplicarea criteriului în cauză, astfel încât, departe de a invoca un control in abstracto, aceasta solicită doar, în mod legitim, analizarea in concreto a legalității criteriului aplicat în cazul său.
123.
Prin intermediul primului dintre cele trei aspecte în care se împarte acest ultim motiv de recurs, recurenta susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin faptul că a concluzionat că marja de apreciere conferită Consiliului prin criteriul de desemnare prevăzut la articolul 20 alineatul (1) litera (c) din Decizia 2010/413 și la articolul 23 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul nr. 267/2012 nu este nici arbitrară, nici discreționară și asigură gradul de previzibilitate corespunzător. Potrivit primului aspect, în opinia NIOC, Tribunalul a putut ajunge la această concluzie numai printr‑o interpretare a articolului 23 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul nr. 267/2012 care, contrazicând litera și spiritul acestuia, a presupus o „rescriere” a articolului respectiv. Potrivit celui de al doilea aspect de recurs, recurenta consideră că astfel a fost afectat dreptul său la apărare, întrucât criteriul rezultat din această „rescriere” îi era în mod inevitabil necunoscut la data contestării înscrierii sale pe lista în litigiu. În sfârșit, prin intermediul celui de al treilea aspect se susține că Tribunalul s‑a contrazis la punctele 119 și 140 din hotărârea atacată, întrucât, pe de o parte, se susține că criteriul în litigiu se referă la forme de sprijin care contribuie la continuitatea activităților nucleare ale Iranului și, pe de altă parte, se afirmă că criteriul în cauză are ca obiect forme de sprijin care nu au o legătură directă sau indirectă cu astfel de activități.
124.
În ceea ce privește primul dintre aspectele de recurs, potrivit unei jurisprudențe consacrate a Curții, Consiliul dispune de o marjă largă de apreciere pentru definirea criteriilor generale de înscriere pe liste a persoanelor care fac obiectul unor măsuri restrictive ( 42 ). Astfel reamintește Tribunalul la punctul 107 din hotărârea atacată, menționând imediat că, chiar dacă acest lucru implică un anumit grad de restricție în controlul judiciar al aprecierii considerațiilor de oportunitate pe care se întemeiază măsurile respective, nu este mai puțin adevărat că „instanțele Uniunii trebuie să asigure un control, în principiu complet, al legalității tuturor actelor Uniunii din punctul de vedere al drepturilor fundamentale” ( 43 ).
125.
În opinia noastră, Tribunalul a efectuat o analiză completă a dispozițiilor în litigiu, rezultatul acesteia fiind de altfel exact.
126.
Putem fi de acord cu recurenta în aprecierea sa potrivit căreia criteriul de desemnare prevăzut la articolul 20 alineatul (1) litera (c) din Decizia 2010/413 și la articolul 23 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul nr. 267/2012 este în mod vădit generic și nedeterminat. Cu toate acestea, ceea ce NIOC califică drept „rescriere” a dispoziției de către Tribunal nu este altceva decât interpretarea conformă a acesteia cu cerințele dreptului primar al Uniunii, în special cu drepturile fundamentale garantate prin intermediul cartei. În opinia noastră, această interpretare este corectă.
127.
Astfel, interpretarea efectuată de Tribunal nu poate fi calificată drept „rescriere” dacă prin aceasta se înțelege, după cum susține NIOC, crearea unui criteriu distinct de cel stabilit de legiuitor în norma interpretată. În opinia noastră, Tribunalul nu a introdus în dispoziția în cauză un criteriu diferit de cel care se desprinde din formularea textului acesteia. Nu a creat, dacă se dorește o altfel de exprimare, o normă inexistentă în litera dispoziției, ci a interpretat‑o într‑un mod care, procedând în conformitate cu dreptul Uniunii, permite să se deducă din formularea ei un criteriu de includere pe lista în litigiu care îndeplinește toate cerințele legate de principiul securității juridice și de garanțiile statului de drept.
128.
Desigur, orice operațiune de „interpretare conformă” impune, în sensul principiului securității juridice și cu respectarea voinței legiuitorului, nu doar un efort hermeneutic calificat, ci, înainte chiar de aceasta, recunoașterea expresă a faptului că norma în cauză poate fi considerată conformă cu ordinea juridică numai în măsura în care, depășind formularea sa strictă – dar în niciun caz contrazicând‑o –, poate avea un sens compatibil cu cerințele normelor cărora le este subordonată.
129.
În prezenta cauză, formularea articolului 20 alineatul (1) litera (c) din Decizia 2010/413 și a articolului 23 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul nr. 267/2012 cuprinde un criteriu vădit generic și nedeterminat care, fără a fi necesar să fie contrazis, poate fi totuși adaptat cerințelor dreptului Uniunii în măsura în care acestea permit o interpretare conformă, și anume depășind litera acesteia, pentru a‑i conferi un sens care să respecte cerințele de precizie și de determinare pe care, în acest context, le impune respectarea drepturilor fundamentale ale recurentei.
130.
Aceasta este ceea ce a făcut de fapt Tribunalul în hotărârea atacată. În opinia noastră, ar fi fost de dorit ca Tribunalul să precizeze în mod expres că interpretarea sa implica efortul hermeneutic calificat care este caracteristic oricărei interpretări conforme. Cu toate acestea, fundamentarea hotărârii sale este suficient de motivată, de exhaustivă și de solidă pentru ca, în aplicarea sa la cazul concret în litigiu, să conducă la un rezultat în conformitate cu dreptul Uniunii.
131.
În această privință, putem doar să subscriem la considerațiile exprimate de Tribunal la punctul 118 din hotărârea atacată, unde semnalează că criteriul în litigiu face parte dintr‑un cadru legal clar delimitat prin obiectivele urmărite de legislația care reglementează măsurile restrictive împotriva Iranului, acesta fiind contextul în care trebuie interpretat criteriul respectiv. Astfel, în acest sens trebuie menționată Decizia 2012/35/PESC, în al cărei considerent (13) se arată că „[r]estricțiile privind admiterea și înghețarea fondurilor și resurselor economice ar trebui aplicate unui număr suplimentar de persoane și entități care oferă sprijin guvernului Iranului permițându‑i să continue activitățile sale nucleare sensibile cu risc de proliferare sau perfecționarea vectorilor de transport a armamentelor nucleare, în special persoanele și entitățile care oferă sprijin financiar, logistic sau material guvernului Iranului” ( 44 ). În același timp, articolul 23 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul nr. 267/2012 precizează că sprijinul în cauză poate fi „material, logistic sau financiar”.
132.
Prin urmare, astfel cum se precizează la punctul 119 din hotărârea atacată, este clar că nu este vorba despre orice formă de sprijin, ci despre un sprijin care, „prin importanța sa cantitativă sau calitativă”, contribuie la continuitatea activităților nucleare iraniene. Afirmație care, contrar celor susținute de recurentă în al treilea dintre aspectele acestui motiv de recurs, nu este incompatibilă cu cea de la punctul 140 din hotărârea atacată, unde se specifică numai că sprijinul respectiv nu trebuie să se refere în mod expres la dezvoltarea proliferării nucleare ca atare, ci este suficient să se concretizeze în furnizarea de fonduri materiale, financiare sau logistice guvernului iranian, care să îi permită să continue această dezvoltare.
133.
În consecință, nu considerăm că – astfel cum susține recurenta – Tribunalul a „rescris” criteriile Regulamentului nr. 267/2012, ci că acesta s‑a limitat în mod clar să le aplice la cazul în litigiu plecând de la interpretarea lor conformă cu dreptul primar al Uniunii și în contextul normativ în care criteriile respective își dobândesc sensul integral și corect.
134.
În sfârșit, nu considerăm că Tribunalul a săvârșit o încălcare a legii, întrucât, din punct de vedere material, interpretarea dată de acesta dispoziției în cauză a condus la o concluzie conformă cu legea care nu trebuie considerată nerezonabilă sau arbitrară, deoarece nu pare îndoielnic faptul că NIOC, întreprindere națională în domeniul petrolului, având ca președinte al Consiliului său de administrație și ca director executiv pe ministrul și, respectiv, pe ministrul‑adjunct al petrolului din Iran, poate constitui un sprijin financiar semnificativ pentru guvernul iranian și poate furniza, în acest sens, un sprijin material și financiar cantitativ relevant pentru dezvoltarea activității nucleare sponsorizate de acest guvern, acesta fiind un aspect pe care de altfel recurenta nu a dorit să îl detalieze.
135.
Astfel, nici criteriul efectiv aplicat, întrucât este susceptibil de o interpretare conformă cu dreptul Uniunii, nu este atât de deschis și de imprecis încât să permită includerea oricărui particular pe lista din anexa IX, nici aplicarea acestuia în cazul recurentei nu poate fi considerată nejustificată sau extravagantă în contextul legislației Uniunii privind înghețarea fondurilor. În sfârșit, din aceasta rezultă că aplicarea sa în speță nu putea să conducă la imposibilitatea de a se apăra invocată de recurentă.
136.
Având în vedere toate cele de mai sus, considerăm că și al șaselea și ultimul motiv de recurs trebuie respins.
V – Cheltuieli de judecată
137.
În conformitate cu articolul 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din același regulament, propunem Curții să oblige NIOC la plata cheltuielilor de judecată.
138.
Potrivit articolului 140 alineatul (1) din același regulament, statele membre și instituțiile care au intervenit în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată. În consecință, Comisia va trebui să suporte propriile cheltuieli de judecată.
VI – Concluzie
139.
În temeiul considerațiilor prezentate, propunem Curții:
—
să respingă acțiunea;
—
să oblige NIOC la plata cheltuielilor de judecată;
—
să oblige Comisia să suporte propriile cheltuieli de judecată.
( 1 ) Limba originală: spaniola.
( 2 ) JO L 195, p. 39.
( 3 ) JO L 19, p. 22.
( 4 ) Regulamentul (UE) nr. 267/2012 al Consiliului din 23 martie 2012 privind măsuri restrictive împotriva Iranului și de abrogare a Regulamentului (UE) nr. 961/2010 (JO L 88, p. 1).
( 5 ) JO L 282, p. 58.
( 6 ) JO L 282, p. 16.
( 7 ) National Iranian Oil Company/Consiliul, T‑578/12, EU:T:2014:678, denumită în continuare, „hotărârea atacată”.
( 8 ) Regulamentul (UE) nr. 961/2010 al Consiliului din 25 octombrie 2010 privind măsuri restrictive împotriva Iranului și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 423/2007 (JO L 281, p. 1).
( 9 ) T‑174/12 și T‑80/13, EU:T:2014:52, punctele 161 și 162.
( 10 ) Cauzele 31/62 și 33/62, EU:C:1962:49, p. 979.
( 11 ) C‑130/10, EU:C:2012:472, punctul 65.
( 12 ) Articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 423/2007 al Consiliului din 19 aprilie 2007 privind măsuri restrictive împotriva Iranului (JO L 103, p. 1).
( 13 ) Articolul 16 alineatul (2) din Regulamentul nr. 961/2010 (JO L 88, p. 1).
( 14 ) A se vedea în acest sens Hotărârea Wöhrmann și Lütticke/Comisia, 31/62 și 33/62, EU:C:1962:49, p. 979.
( 15 ) Hotărârea Consiliul/Chvatal, C‑432/98 P și C‑433/98 P, EU:C:2000:545, punctele 28-33.
( 16 ) Consiliul/Chvatal, C‑432/98 P și C‑433/98 P, EU:C:2000:545, punctul 31.
( 17 ) Hotărârea Syrian Lebanese Commercial Bank/Consiliul, T‑174/12 și T‑80/13, EU:T:2014:52, punctul 162.
( 18 ) Hotărârea Belgia/Comisia, C‑110/03, EU:C:2005:223, punctele 76-80.
( 19 ) Articolul 215 alineatul (2) TFUE: „În cazul în care se prevede într‑o decizie, adoptată în conformitate cu titlul V capitolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană, Consiliul poate adopta, în conformitate cu procedura prevăzută la alineatul (1), măsuri restrictive împotriva unor persoane fizice sau juridice, grupuri sau entități fără caracter statal.
Procedura prevăzută la alineatul (1) impune majoritatea calificată a Consiliului, la propunerea Înaltului Reprezentant pentru afaceri externe și politica de securitate și a Comisiei”.
( 20 ) Dispoziție care conferă competența de executare Comisiei „sau, în cazuri speciale și temeinic justificate, precum și în cazurile prevăzute la articolele 24 și 26 din Tratatul privind Uniunea Europeană, Consiliului”.
( 21 ) Regulamentul Consiliului din 19 aprilie 2007 privind măsuri restrictive împotriva Iranului (JO L 103, p. 1).
( 22 ) La 6 martie 2014.
( 23 ) JO L 93, p. 85.
( 24 ) JO L 216, p. 5.
( 25 ) Hotărârea Comisia/Consiliul, C‑370/07, EU:C:2009:590, punctul 37.
( 26 ) Ibidem, punctul 38.
( 27 ) Ibidem, punctul 39.
( 28 ) Ibidem, punctul 37.
( 29 ) Sublinierea noastră.
( 30 ) Sublinierea noastră.
( 31 ) Cauza C‑130/10, EU:C:2012:472.
( 32 ) Cauza C‑133/06, EU:C:2008:257. În acest sens, a se vedea Masson, F., „Les conditions de validité des bases juridiques dérivées à la suite de l’arrêt du 6 mai 2008”, în Cahiers de Droit Européen, vol. 44, 2008, p. 157-173, Garzón Clariana, G., „Los actos delegados en el sistema de fuentes de Derecho de la Unión Europea”, în Revista de Derecho Comunitario Europeo, nr. 37, 2010, p. 721-759 (734-738), Navarro Batista, N., „Bases jurídicas derivadas, delegación legislativa y poder de ejecución: el equilibrio en la sentencia del TJUE de 6 de mayo de 2008, Parlamento Europeo c. Consejo”, în Revista General de Derecho Europeo, 18, 2009.
( 33 ) Parlamentul/Comisia, C‑130/10, EU:C:2012:472, punctul 65.
( 34 ) Articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 267/2012.
( 35 ) Același lucru este valabil în ceea ce privește modificarea anexei II la Regulamentul nr. 267/2012, în care sunt grupate bunurile și tehnologiile care fac obiectul măsurilor restrictive și a cărei modificare este încredințată, la articolul 45 litera (a) din regulament, Comisiei, „pe baza constatărilor făcute fie de către Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, fie de către Comitetul de sancțiuni, fie pe baza informațiilor furnizate de statele membre”.
( 36 ) Este un principiu necontestat că executarea materială a normelor Uniunii este în mod normal de competența statelor membre (pentru toți, Jacqué, J. P., Droit institutionnel de l’Union européenne, ediția a șasea, Dalloz, Paris, 2010, notele 581-584). Caracterul național al competenței de punere în aplicare își are expresia normativă fundamentală la articolul 4 alineatul (3) TUE, potrivit căruia „[s]tatele membre adoptă orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituțiilor Uniunii”. Cu privire la repartizarea competențelor executive în cadrul Uniunii, a se vedea Fuentetaja Pastor, J. Á., „Actos delegados, actos de ejecución y distribución de competencias ejecutivas en la Unión Europea”, în Revista Española de Derecho Administrativo, nr. 149, 2011, p. 55-89 (57-63).
( 37 ) A se vedea în acest sens Ruffert, M., „Art. 291 AEUV”, în Callies, Ch., Ruffert, M., EUV/AEUV Kommentar, C. H. Beck, München, ediția a patra, 2011, punctul 10.
( 38 ) Hotărârea Comitato Venezia vuole vivere și alții/Comisia, C‑71/09 P, C‑73/09 P și C‑76/09 P, EU:C:2011:368, punctul 118 și jurisprudența citată.
( 39 ) Punctele 80-97.
( 40 ) Punctul 119 din hotărârea atacată.
( 41 ) Punctele 73 și 74 de mai sus.
( 42 ) Pentru toate acestea, a se vedea Hotărârile pronunțate recent de Marea Cameră în cauzele Anbouba/Consiliul, C‑605/13 P, EU:C:2015:248, punctul 41, și Anbouba/Consiliul, C‑630/13 P, EU:C:2015:247, punctul 42 și jurisprudența citată.
( 43 ) Punctul 108 din hotărârea atacată.
( 44 ) Sublinierea noastră.
Full & Egal Universal Law Academy