16.6.2014
RO
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
C 184/19
Acțiune introdusă la 11 aprilie 2014 – Comisia Europeană/Republica Elenă
(Cauza C-180/14)
2014/C 184/23
Limba de procedură: greaca
Părțile
Reclamantă: Comisia Europeană (reprezentanți: M. Patakia și M. van Beek)
Pârâtă: Republica Elenă
Concluziile reclamantei
—
declararea faptului că, întrucât nu a prevăzut și/sau nu a aplicat un program de muncă săptămânal maxim de cel mult 48 de ore și întrucât nu a garantat o perioadă minimă zilnică și săptămânală de odihnă, nici o perioadă de odihnă compensatorie imediat următoare orelor de muncă a căror compensare este necesară, Republica Elenă nu și-a îndeplinit obligațiile care îi reveneau în temeiul articolelor 3, 5 și 6 din Directiva 2003/88/CE (1);
—
obligarea Republicii Elene la plata cheltuielilor de judecată.
Motivele și principalele argumente
1.
Directiva 2003/88 a stabilit norme minime comune pentru organizarea programului de muncă în scopul protejării sănătății și a siguranței lucrătorilor prin prevederea unei limite maxime a programului de muncă săptămânal (articolul 6) și a unei perioade minime zilnice și săptămânale de odihnă (articolele 3, 5 și 6 din aceeași directivă).
2.
Republica Elenă a transpus directiva în dreptul intern, inclusiv pentru medicii încadrați în muncă în serviciile sanitare publice, prin Decretul președintelui Republicii nr. 88/1999. În ceea ce privește medicii rezidenți, Republica Elenă a transpus directiva prin Decretul Președintelui Republicii nr. 76/2005.
3.
Ulterior însă, Republica Elenă a adoptat o serie de prevederi legale care au suspendat aplicarea normelor de receptare în raport cu medicii salariați și cu medicii rezidenți în cadrul serviciilor sanitare publice.
4.
În plus, din plângerile adresate Comisiei de zece federații diferite ale medicilor greci rezultă că acești lucrători erau obligați, în temeiul reglementării naționale, dar și în practică, să lucreze în medie 60-72 ore pe săptămână (medicii salariați) și 71-93 de ore (medicii rezidenți). În mod constant, erau de asemenea obligați să lucreze până la 32 de ore fără întrerupere la locul de muncă.
5.
Ulterior, s-a încheiat un contract colectiv de muncă și s-au adoptat Legea nr. 3754/2009 și Legea nr. 3868/2010, care reiau dispozițiile contractului colectiv menționat. Legea națională a continuat să nu stabilească o limită efectivă a programului maxim în care lucrătorii sus-menționați pot fi obligați să muncească întrucât, cu excepția serviciului obișnuit, prevede că „medicii din cadrul spitalelor din sistemul sanitar național, medicii universitari și medicii aflați în perioada de rezidențiat efectuează gărzile indispensabile pentru funcționarea normală a spitalelor și a centrelor medicale.”
6.
În plus, în scopul aplicării în practică a acestor dispoziții, nu se garantează perioada minimă de odihnă zilnică și săptămânală întrucât, pe de o parte, nu se recunosc drept timp de muncă toate tipurile de gărzi și, pe de altă parte, nu se instituie perioade echivalente de odihnă compensatoare, care trebuie efectuate imediat după perioada de muncă suplimentară care trebuie compensată.
7.
Reglementarea și practica menționate mai sus se îndepărtează grav de cerințele minime impuse de directivă și constituie o încălcare a articolelor 3, 5 și 6 din Directiva 2003/88.
(1) Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru (JO L 299, p. 9).
Full & Egal Universal Law Academy