1.12.2014
RO
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
C 431/12
Cerere de decizie preliminară introdusă de Commissione Tributaria Regionale di Mestre-Venezia (Italia) la 3 septembrie 2014 – Fratelli De Pra SpA, SAIV SpA/Agenzia Entrate – Direzione Provinciale Ufficio Controlli Belluno, Agenzia Entrate – Direzione Provinciale Ufficio Controlli Vicenza
(Cauza C-416/14)
(2014/C 431/19)
Limba de procedură: italiana
Instanța de trimitere
Commissione Tributaria Regionale di Mestre-Venezia
Părțile din procedura principală
Reclamante: Fratelli De Pra SpA, SAIV SpA
Pârâte: Agenzia Entrate – Direzione Provinciale Ufficio Controlli Belluno, Agenzia Entrate – Direzione Provinciale Ufficio Controlli Vicenza
Întrebările preliminare
1)
În ceea ce privește echipamentele terminale pentru serviciul de radiocomunicații mobile terestre, următoarele dispoziții ale legislației naționale:
—
articolul 2 alineatul 4 din Decretul-lege nr. 4/2014, transformat ulterior în Legea nr. 50/2014;
—
articolul 160 din Decretul legislativ nr. 259/2003;
—
articolul 21 din tariful anexat la Decretul Președintelui Republicii nr. 641/1972;
care, asimilând echipamentele terminale cu stațiile radioelectrice, prevăd obligația utilizatorului de a obține o autorizație generală, precum și de a deține o licență de stație radioelectrică, care constituie fapte impozabile, sunt compatibile cu dreptul Uniunii (Directiva 1999/5 (1), precum și directivele 2002/19 (2), 2002/20 (3), 2002/21 (4) și 2002/22 (5))?
Prin urmare, în ceea ce privește în special utilizarea echipamentelor terminale, este compatibilă cu dreptul Uniunii intenția statului italian de a prevedea în sarcina utilizatorului deținerea unei autorizații generale și a unei licențe de stație radio, în condițiile în care introducerea pe piață, libera circulație și punerea în funcțiune a echipamentelor terminale sunt deja reglementate în mod exhaustiv de surse de drept al Uniunii (Directiva 1999/5), fără prevederea vreunei autorizații generale și/sau a unei licențe, ținând seama că atât autorizația generală, cât și licența sunt prevăzute de reglementarea națională:
—
în pofida faptului că autorizația generală este o măsură care nu îl privește pe utilizatorul echipamentelor terminale, ci numai întreprinderile interesate să furnizeze rețele și servicii de comunicații electronice (articolele 1, 2 și 3 din Directiva privind autorizarea 2002/20);
—
în pofida faptului că concesiunea este prevăzută pentru drepturile individuale de utilizare a frecvențelor radio și pentru drepturile de utilizare a numerelor, situații care cu siguranță nu privesc utilizarea echipamentelor terminale;
—
în pofida faptului că reglementarea Uniunii nu prevede nicio obligație de obținere a unei autorizații generale sau eliberarea vreunei licențe pentru echipamentele terminale;
—
în pofida faptului că articolul 8 din Directiva 1999/5 prevede că statele membre „nu interzic, limitează sau împiedică introducerea pe piață sau punerea în funcțiune pe teritoriul lor a aparatelor care poartă marcajul CE”;
—
în pofida deosebirilor de substanță și de regim juridic dintre o stație radioelectrică și echipamentele terminale pentru serviciul de radiocomunicații mobile terestre?
2)
Sunt compatibile cu dreptul Uniunii (Directiva 1999/5 și Directiva 2002/20, în special articolul 20) următoarele dispoziții naționale:
—
articolul 2 alineatul 4 din Decretul-lege nr. 4/2014, transformat ulterior în Legea nr. 50/2014;
—
articolul 160 din Decretul legislativ nr. 259/2003;
—
articolul 21 din tariful anexat la Decretul Președintelui Republicii nr. 641/1972;
—
articolul 3 din Decretul ministrului nr 33/1990,
în temeiul cărora
—
contractul prevăzut la articolul 20 din Directiva 2002/22 – încheiat între operator și utilizator, act care guvernează raporturile comerciale dintre consumatorii și utilizatorii finali și una sau mai multe întreprinderi care furnizează conectarea și serviciile aferente – poate constitui „prin el însuși” și documentul care ține loc de autorizație generală și/sau de licență pentru stația radio, fără vreo intervenție, vreo activitate sau vreun control din partea autorității publice;
—
contractul trebuie să conțină caracteristicile tipului de echipament terminal și omologarea aferentă (neprevăzută la articolul 8 din Directiva 1999/5)?
3)
Sunt compatibile cu dreptul Uniunii menționat mai sus dispozițiile articolului 2 alineatul 4 din Decretul-lege nr. 4/2014, transformat ulterior în Legea nr. 50/2014, precum și ale articolului 160 din Decretul legislativ nr. 259/2003 și ale articolului 21 din tariful anexat la Decretul Președintelui Republicii nr. 641/1972, care prevăd obligația autorizației generale și, prin urmare, a licenței de stație radioelectrică numai pentru o anumită categorie de utilizatori, titulari ai unui contract denumit formal abonament, în timp ce nicio autorizație generală sau licență nu este prevăzută în sarcina utilizatorilor de servicii de comunicații electronice pe baza unui contract pentru simplul motiv că acesta poartă o denumire diferită (serviciu preplătit sau de reîncărcare)?
4)
Articolul 8 din Directiva 1999/5 se opune unei reglementări naționale, precum articolul 2 alineatul 4 din Decretul-lege nr. 4/2014, transformat ulterior în Legea nr. 50/2014, articolul 160 din Decretul legislativ nr. 259/2003 și articolul 21 din tariful anexat la Decretul Președintelui Republicii nr. 641/1972, care prevede:
—
o activitate administrativă de eliberare a autorizației generale și a licenței de stație radioelectrică,
—
plata unei taxe de concesiune guvernamentală în legătură cu această activitate,
întrucât constituie comportamente care limitează punerea în funcțiune, utilizarea și libera circulație a echipamentelor terminale?
(1) Directiva 1999/5/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 1999 privind echipamentele hertziene și echipamentele terminale de telecomunicații și recunoașterea reciprocă a conformității acestora (JO L 91, p. 10, Ediție specială, 13/vol. 26, p. 73).
(2) Directiva 2002/19/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind accesul la rețelele de comunicații electronice și la infrastructura asociată, precum și interconectarea acestora (Directiva privind accesul) (JO L 108, p. 7, Ediție specială, 13/vol. 35, p. 169).
(3) Directiva 2002/20/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind autorizarea rețelelor și serviciilor de comunicații electronice (Directiva privind autorizarea) (JO L 108, p. 21, Ediție specială, 13/vol. 35, p. 183).
(4) Directiva 2002/21/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind un cadru de reglementare comun pentru rețelele și serviciile de comunicații electronice (Directivă-cadru) (JO L 108, p. 33, Ediție specială, 13/vol. 35, p. 195).
(5) Directiva (CE) nr. 22/2002 a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind serviciile universale și drepturile utilizatorilor cu privire la rețelele și serviciile electronice de comunicații (Directiva privind serviciul universal) (JO L 108, p. 51, Ediție specială, 13/vol. 35, p. 213).
Full & Egal Universal Law Academy