LUAREA DE POZIȚIE A AVOCATULUI GENERAL
NIILO JÄÄSKINEN
prezentată la 16 decembrie 2014 ( 1 ) ( 2 )
Cauza C‑498/14 PPU
RG
împotriva
SF
[cerere de decizie preliminară formulată de cour d’appel de Bruxelles (Belgia)]
„Procedură preliminară de urgență – Cooperare judiciară în materie civilă – Competență în materia răspunderii părintești – Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 – Articolul 11 alineatele (7) și (8) – Copil care are reședința obișnuită într‑un stat membru, deplasat ilicit într‑un alt stat membru – Hotărâre de neînapoiere a copilului pronunțată în acest din urmă stat membru în temeiul articolului 13 din Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 – Legislația statului membru de origine care rezervă unei instanțe specializate o competență exclusivă de a se pronunța în urma unei astfel de hotărâri judecătorești – Incidență asupra procedurii pe fond aflate pe rolul unei alte instanțe naționale sesizate în materia răspunderii părintești față de copil”
I – Introducere
1.
Cererea de interpretare formulată de cour d’appel de Bruxelles [Curtea de Apel Bruxelles] (Belgia), judecată potrivit procedurii preliminare de urgență, privește articolul 11 alineatele (7) și (8) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 ( 3 ) (denumit în continuare „Regulamentul Bruxelles II bis”).
2.
Această cerere se înscrie în cadrul unui litigiu între un resortisant britanic domiciliat în Belgia și o resortisantă poloneză domiciliată în Polonia cu privire la răspunderea părintească față de copilul lor, care, la momentul sesizării inițiale a unei instanțe belgiene, avea reședința obișnuită în Belgia, înainte să fie deplasat ilicit de mama sa în Polonia. Instanțele belgiene care s‑au pronunțat succesiv și‑au recunoscut competența internațională de a se pronunța cu privire la acest litigiu, fără ca declarația lor să fie repusă în discuție de instanțele poloneze sesizate ulterior de mamă.
3.
În paralel cu procedurile astfel inițiate în materia răspunderii părintești, tatăl a formulat o cerere de înapoiere a copilului în temeiul Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii ( 4 ) (denumită în continuare „Convenția de la Haga din 1980”). Această cerere a fost respinsă de o instanță poloneză, astfel cum autorizează cu titlu de excepție articolul 13 din convenția menționată coroborat cu articolul 11 din Regulamentul Bruxelles II bis.
4.
Tatăl a sesizat atunci instanța belgiană care, potrivit unor norme procedurale interne, are competență specială pentru examinarea problemei încredințării copilului în urma unei astfel de hotărâri de neînapoiere. În conformitate cu normele menționate, această sesizare a declanșat suspendarea procedurilor în curs în fața oricărei alte instanțe belgiene cu privire la răspunderea părintească față de acest copil, în speță procedura aflată pe rolul instanței de trimitere.
5.
Instanța de trimitere solicită Curții să stabilească dacă articolul 11 alineatele (7) și (8) din Regulamentul Bruxelles II bis interzice unui stat membru ( 5 ) să adopte astfel de norme de repartizare a competențelor interne care conduc, pe de o parte, la privilegierea competenței unei instanțe specializate în prezența unei hotărâri judecătorești pronunțate într‑un alt stat membru prin care se refuză înapoierea copilului și, pe de altă parte, la întreruperea provizorie a oricărei proceduri cu care ar fi sesizată deja o altă instanță națională care este, în principiu, competentă să se pronunțe cu privire la fond.
II – Cadrul juridic
A – Convenția de la Haga din 1980
6.
Toate statele membre ale Uniunii Europene sunt părți contractante la Convenția de la Haga din 1980, intrată în vigoare la 1 decembrie 1983.
7.
Articolul 1 prevede că această convenție are drept obiect „de a asigura înapoierea imediată a copiilor deplasați sau reținuți ilicit în orice stat contractant” și „de a face să se respecte efectiv în celelalte state contractante drepturile privind încredințarea și vizitarea, care există într‑un stat contractant”. La articolul 3 se definesc condițiile în care deplasarea sau neînapoierea unui copil este considerată ilicită potrivit convenției menționate.
8.
Inclus în capitolul III din această convenție, intitulat „Înapoierea copilului”, articolul 12 prevede la alineatul (1) următoarele: „[c]ând un copil a fost deplasat sau reținut ilicit în înțelesul articolului 3 și o perioadă de mai puțin de un an s‑a scurs cu începere de la deplasare sau neînapoiere în momentul introducerii cererii înaintea autorității judiciare sau administrative a statului contractant unde se află copilul, autoritatea sesizată dispune înapoierea sa imediată”.
9.
Articolul 13 alineatul (1) litera (b) prevede că, „[p]rin excepție de la dispozițiile articolului precedent, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat nu este ținută să dispună înapoierea copilului, dacă persoana, instituția sau organismul care se împotrivește înapoierii sale stabilește […] că există un risc grav ca înapoierea copilului să‑l expună unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip să‑l situeze într‑o situație intolerabilă”.
B – Regulamentul Bruxelles II bis
10.
Considerentele (12), (17), (18) și (33) ale Regulamentului Bruxelles II bis sunt redactate după cum urmează:
„(12)
Temeiurile de competență stabilite prin prezentul regulament în materia răspunderii părintești sunt concepute în funcție de interesul superior al copilului și, în special, de criteriul proximității. Prin urmare, ar trebui să fie competente în primul rând instanțele statului membru în care copilul își are reședința obișnuită, cu excepția unor cazuri de schimbare a reședinței copilului sau ca urmare a unui acord încheiat între titularii răspunderii părintești.
[…]
(17)
În caz de deplasare sau de reținere ilicită a unui copil, înapoierea sa ar trebui obținută fără întârziere, iar, în acest scop, Convenția de la Haga [din] 1980 ar trebui să se aplice în continuare, astfel cum a fost completată cu dispozițiile din prezentul regulament, în special cu cele din articolul 11. Instanțele din statul membru în care a fost deplasat copilul sau a fost reținut ilicit ar trebui să fie în măsură să se opună înapoierii sale în cazuri precise, justificate în mod corespunzător. Cu toate acestea, o astfel de hotărâre ar trebui să poată fi înlocuită cu o hotărâre ulterioară a instanței din statul membru al reședinței obișnuite a copilului înaintea deplasării sale sau a reținerii sale ilicite. Dacă această hotărâre implică înapoierea copilului, înapoierea ar trebui realizată fără a fi necesară recurgerea la vreo procedură pentru recunoașterea și executarea hotărârii în cauză în statul membru în care se află copilul răpit.
(18)
În caz de hotărâre de neînapoiere pronunțată în temeiul articolului 13 din Convenția de la Haga din 1980, instanța ar trebui să informeze cu privire la aceasta instanța competentă sau autoritatea centrală din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită înaintea deplasării sau reținerii sale ilicite. Această instanță, în cazul în care nu a fost încă sesizată, sau autoritatea centrală ar trebui să adreseze o notificare părților. Această obligație nu ar trebui să împiedice autoritatea centrală să adreseze, de asemenea, o notificare autorităților publice vizate în conformitate cu dreptul intern.
[…]
(33)
Prezentul regulament recunoaște drepturile fundamentale și respectă principiile consacrate de Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene. În special, prezentul regulament se asigură că sunt respectate drepturile fundamentale ale copilului în conformitate cu articolul 24 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.”
11.
Din articolul 1 alineatul (1) litera (b) și alineatul (2) litera (a) rezultă că acest regulament se aplică, „oricare ar fi natura instanței, materiilor civile privind […] atribuirea, exercitarea […] răspunderii părintești” și în special „încredințarea și dreptul de vizită”. Articolul 2 punctele 7 și 9-11 din Regulamentul Bruxelles II bis definește ce trebuie înțeles, în sensul aplicării acestui regulament, prin noțiunile „răspundere părintească”, „încredințare”, „drept de vizită” și, respectiv, „deplasare sau reținere ilicită a unui copil”.
12.
În capitolul II din același regulament, referitor la „Competență”, secțiunea 2 conține articolele 8-15, care privesc „Răspunderea părintească”. Articolul 8 prevede o normă de „competență de fond” în favoarea instanțelor judecătorești din statul membru pe teritoriul căruia își avea reședința obișnuită copilul în cauză la momentul introducerii unei acțiuni în acest domeniu. Articolul 10, care reglementează „Competența judecătorească în cazuri de răpire a copilului”, prevede că instanțele judecătorești din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sale sau a reținerii sale ilicite rămân competente până în momentul în care copilul dobândește o nouă reședință obișnuită într‑un alt stat membru în condițiile stricte prevăzute la acest articol.
13.
Articolul 11 din regulament, intitulat „Înapoierea copilului”, prevede următoarele:
„(1) În cazul în care o persoană, instituție sau orice alt organism căruia/căreia i s‑a încredințat copilul solicită autorităților competente dintr‑un stat membru să pronunțe o hotărâre judecătorească pe baza Convenției de la Haga [din] 1980 […] în vederea obținerii înapoierii copilului care a fost deplasat sau reținut ilicit într‑un alt stat membru decât statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înainte de deplasarea sau de reținerea sa ilicită, se aplică alineatele (2)-(8).
[…]
(3) O instanță sesizată cu o cerere de înapoiere a unui copil prevăzută la alineatul (1) acționează cu celeritate în cadrul procedurii privind cererea, utilizând procedurile urgente prevăzute de dreptul intern.
[…]
(4) O instanță judecătorească nu poate refuza înapoierea copilului în temeiul articolului 13 litera (b) din Convenția de la Haga din 1980 în cazul în care se stabilește că s‑au luat măsuri corespunzătoare pentru a asigura protecția copilului după înapoierea sa.
[…]
(6) În cazul în care o instanță judecătorească a pronunțat o hotărâre de neînapoiere în temeiul articolului 13 din Convenția de la Haga din 1980, instanța trebuie să transmită de îndată, fie direct, fie prin intermediul autorității sale centrale, o copie a hotărârii judecătorești de neînapoiere și a documentelor pertinente […] instanței competente sau autorității centrale din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sale sau reținerii sale ilicite, în conformitate cu dreptul intern. […]
(7) Cu excepția cazului în care instanțele judecătorești din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înainte de deplasarea sa sau de reținerea sa ilicită au fost deja sesizate de una dintre părți, instanța judecătorească sau autoritatea centrală care primește informația menționată la alineatul (6) trebuie să o notifice părților și să le invite să prezinte observații instanței, în conformitate cu dreptul intern, în termen de trei luni de la data notificării, pentru ca instanța judecătorească să examineze problema încredințării copilului.
Fără a aduce atingere normelor în materie de competență prevăzute de prezentul regulament, instanța judecătorească închide cauza în cazul în care nu a primit nicio observație în termenul prevăzut.
(8) Fără a aduce atingere unei hotărâri de neînapoiere pronunțate în conformitate cu articolul 13 din Convenția de la Haga din 1980, orice hotărâre ulterioară prin care se dispune înapoierea copilului, pronunțată de o instanță competentă în temeiul prezentului regulament, este executorie în conformitate cu capitolul III secțiunea 4, în vederea asigurării înapoierii copilului.”
C – Dreptul belgian
14.
Articolul 1322 decies din Codul judiciar belgian, inserat printr‑o lege din 10 mai 2007 ( 6 ) și modificat printr‑o lege din 30 iulie 2013 ( 7 ), prevede următoarele:
„§ 1. Hotărârea de neînapoiere a copilului pronunțată în străinătate, precum și documentele însoțitoare transmise către [a]utoritatea centrală belgiană în temeiul articolului 11 [alineatul] (6) din [Regulamentul Bruxelles II bis] sunt trimise prin scrisoare recomandată la grefa tribunalului de primă instanță care funcționează în sediul curții de apel în circumscripția căreia copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sale sau a reținerii sale ilicite.
§ 2. După primirea documentelor și în termen de cel mult trei zile lucrătoare, grefierul notifică părților și Ministerului Public, prin scrisoare judiciară recomandată cu confirmare de primire, informația prevăzută la articolul 11 [alineatul] (7) din [Regulamentul Bruxelles II bis]. Scrisoarea judiciară recomandată cu confirmare de primire conține […] o invitație adresată părților de a depune observații la grefă în termen de trei luni de la notificare. Depunerea observațiilor declanșează sesizarea tribunalului pentru familie de primă instanță.
[…]
§ 4. Sesizarea tribunalului pentru familie suspendă procedurile inițiate în fața instanțelor sesizate cu un litigiu în materia răspunderii părintești sau cu un litigiu conex.
[…]
§ 6. Prin hotărârea pronunțată cu privire la problema încredințării copilului în temeiul articolului 11 [alineatul] (8) din [Regulamentul Bruxelles II bis] se poate statua, la cererea uneia dintre părți, și asupra dreptului de vizită în ipoteza în care hotărârea ar dispune înapoierea copilului în Belgia.
[…]”
15.
În plus, articolul 633 septies din același cod, astfel cum a fost modificat prin Legea din 30 iulie 2013 menționată, prevede că „[t]ribunalul pentru familie care funcționează în sediul curții de apel în circumscripția căreia copilul își avea reședința obișnuită înaintea deplasării sale sau a reținerii sale ilicite este singura instanță competentă să soluționeze cererile prevăzute la articolul 1322 decies”.
III – Litigiul principal, întrebarea preliminară și procedura în fața Curții
16.
Copilul vizat de litigiul principal s‑a născut în Polonia, la 21 decembrie 2011; tatăl are cetățenie britanică și locuiește în Belgia din 1986, iar mama are cetățenie poloneză și în prezent locuiește în Polonia, cei doi părinți nefiind căsătoriți unul cu celălalt.
17.
În iulie sau în august 2012, când copilul avea în jur de șapte luni, mama s‑a mutat cu acesta la Bruxelles. Pe durata întregii lor șederi în Belgia, copilul era domiciliat la mamă, dar își întâlnea tatăl în mod regulat.
18.
În lunile august și septembrie 2013, părinții au participat la o mediere locală, pentru a conveni asupra locuinței copilului, dar nu s‑a ajuns la niciun acord.
19.
La 16 octombrie 2013, mama a revenit în Polonia împreună cu copilul, având, din câte se pare, intenția de a rămâne acolo, fără să fi obținut acordul prealabil al tatălui.
20.
La 18 octombrie 2013, tatăl a sesizat tribunal de la jeunesse de Bruxelles ( 8 ) pentru a dispune, printre altele, asupra modalităților de exercitare a autorității părintești și asupra încredințării copilului.
21.
În plus, la 23 octombrie 2013, tatăl a sesizat judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii din cadrul tribunal de première instance de Bruxelles cu o cerere prin care solicita, cu titlu provizoriu și pentru motive legate de urgență, stabilirea locuinței secundare a copilului la domiciliul său, un weekend din două. Ulterior, constatând că plecarea mamei împreună cu copilul era de durată, tatăl și‑a modificat cererile.
22.
În paralel cu diversele proceduri inițiate în materia răspunderii părintești ( 9 ), la 20 noiembrie 2013, tatăl a sesizat autoritatea centrală belgiană cu o cerere de înapoiere imediată a copilului în Belgia, în conformitate cu Convenția de la Haga din 1980.
23.
Prin Ordonanța din 19 decembrie 2013, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii din cadrul tribunal de première instance de Bruxelles a respins excepția de necompetență internațională invocată de mamă și, admițând ultimele cereri prezentate de tată, a dispus, printre altele, cu titlu provizoriu, exercitarea exclusivă a autorității părintești de către tată și stabilirea locuinței copilului la acesta.
24.
Prin hotărârea din 13 februarie 2014, Tribunalul Districtual din Płońsk (Polonia) a constatat deplasarea ilicită a copilului întreprinsă de mamă, precum și faptul că reședința obișnuită a copilului era situată în Belgia înaintea deplasării sale, dar, prin aplicarea excepției prevăzute la articolul 13 alineatul (1) litera (b) din convenția menționată, a respins totuși cererea de înapoiere a copilului formulată de tată.
25.
Prin hotărârea din 26 martie 2014, tribunal de la jeunesse de Bruxelles s‑a declarat competent internațional pentru a se pronunța pe fond în materia răspunderii părintești, respingând argumentele contrare ale mamei întemeiate pe articolul 15 din Regulamentul Bruxelles II bis ( 10 ). Cu privire la fond, instanța belgiană a hotărât, cu executare provizorie, că autoritatea părintească va fi exercitată în comun de părinți, că locuința principală a copilului va fi stabilită la domiciliul mamei și că tatăl va avea dreptul la locuință secundară, o dată la două săptămâni în weekend, revenindu‑i acestuia obligația de a se deplasa în Polonia.
26.
La 10 aprilie 2014, după ce a primit de la autoritatea centrală poloneză o copie a hotărârii de neînapoiere pronunțate la 13 februarie 2014 și a documentelor aferente acesteia, autoritatea centrală belgiană a depus acest dosar la grefa tribunal de première instance francophone de Bruxelles. Părțile au fost invitate să prezinte observații pentru ca acesta din urmă să examineze problema încredințării copilului, în conformitate cu articolul 11 alineatul (7) din Regulamentul Bruxelles II bis și cu articolul 1322 decies din Codul judiciar belgian. Prezentarea observațiilor de către tată, la 9 iulie 2014, a avut drept efect sesizarea acestei instanțe, în temeiul alineatului (2) al articolului 1322 decies menționat, și a determinat suspendarea corelativă a oricărei proceduri inițiate deja în fața unei alte instanțe belgiene sesizate cu un litigiu în materia răspunderii părintești cu privire la același copil, în temeiul alineatului (4) al aceluiași articol.
27.
Întrucât tatăl a formulat apel împotriva hotărârii pronunțate la 26 martie 2014 de tribunal de la jeunesse, cour d’appel de Bruxelles, prin hotărârea interlocutorie din 30 iulie 2014, pronunțată într‑o cauză judecată în lipsa mamei, a confirmat competența internațională a instanței belgiene de a se pronunța în privința chestiunilor legate de răspunderea părintească. Cu toate acestea, întrucât a constatat că președintele tribunal de première instance de Bruxelles fusese sesizat între timp cu o cerere întemeiată pe articolul 11 alineatele (6) și (7) din Regulamentul Bruxelles II bis, cour d’appel a amânat pronunțarea hotărârii cu privire la fond. Cour d’appel a solicitat autorității centrale belgiene să îi transmită întregul dosar depus la acest tribunal în conformitate cu articolul 1322 decies din Codul judiciar belgian. Cu titlu provizoriu, în așteptarea soluționării procedurii prevăzute la articolul 11 alineatele (6)-(8) menționat, cour d’appel a dispus ca mama să îi comunice tatălui adresa noului său loc de reședință cu copilul și i‑a acordat tatălui dreptul de vizită cu privire la copil, drept care urma să fie exercitat în Polonia. Din decizia de trimitere reiese că mama nu a respectat aceste măsuri provizorii.
28.
În urma intrării în vigoare, la 1 septembrie 2014, a Legii din 30 iulie 2013 sus‑menționate, procedura inițiată ca urmare a hotărârii poloneze de neînapoiere cu care era sesizat președintele tribunal de première instance de Bruxelles a fost reatribuită noului tribunal de la famille de Bruxelles ( 11 ). Printr‑o hotărâre definitivă pronunțată la 8 octombrie 2014, acesta din urmă a trimis cauza la cour d’appel de Bruxelles la cererea tatălui, pentru motivul că „instanțele belgiene fuseseră sesizate de [tată] înaintea deplasării ilicite a copilului în sensul articolului 11 [alineatul] (7) din Regulamentul [Bruxelles II bis] și că dezbaterea pe fond se afla pe rolul [curții menționate]”.
29.
Cu toate acestea, cour d’appel de Bruxelles a apreciat că, având în vedere conținutul articolului 1322 decies din Codul judiciar belgian, nu putea să se considere sesizată în mod valabil prin respectiva hotărâre de trimitere ( 12 ). Întrucât această instanță are incertitudini în privința conformității acestor norme interne cu dispozițiile Regulamentului Bruxelles II bis și, în consecință, în privința propriei competențe de a se pronunța asupra litigiului principal, aceasta a decis, prin hotărârea din 7 noiembrie 2014 primită de Curte la 10 noiembrie 2014, să suspende judecarea cauzei ( 13 ) și să adreseze următoarea întrebare preliminară:
„Articolul 11 alineatele (7) și (8) din Regulamentul [Bruxelles II bis] poate fi interpretat în sensul că se opune ca un stat membru:
–
să acorde prioritate specializării instanțelor în situațiile de răpire de către unul dintre părinți în ceea ce privește procedura prevăzută de aceste [dispoziții], chiar și în cazul în care o instanță judecătorească este deja sesizată cu o procedură pe fond privind răspunderea părintească față de copil?
–
să îi retragă instanței sesizate cu o procedură pe fond privind răspunderea părintească față de copil competența de a statua cu privire la încredințarea copilului, deși instanța respectivă are competența, atât pe plan internațional, cât și pe plan național, de a statua cu privire la problema răspunderii părintești față de copil?”
30.
Instanța de trimitere a solicitat punerea în aplicare, cu titlu principal, a procedurii preliminare de urgență prevăzute la articolul 107 din Regulamentul de procedură al Curții și, în subsidiar, a procedurii accelerate prevăzute la articolul 105 din regulamentul menționat. La 18 noiembrie 2014, camera competentă a decis să judece cauza potrivit procedurii preliminare de urgență.
31.
Guvernul belgian și Comisia Europeană, care au fost reprezentate în ședința de audiere a pledoariilor desfășurată la 11 decembrie 2014, au prezentat observații scrise în fața Curții.
IV – Analiză
A – Observații introductive
32.
Cu titlu introductiv, considerăm că este util să se delimiteze cadrul prezentei cereri de decizie preliminară cu scopul de a distinge elementele necontestate în speță de cele care ridică probleme instanței de trimitere.
33.
În raport cu cauze precedente cu care a fost sesizată Curtea, prezenta cauză prezintă particularitatea de a se întemeia pe un conflict de competență între instanțe care își au sediul nu în state membre diferite, ci în același stat membru ( 14 ). Astfel, reiese din dosar că instanțele poloneze nu au contestat aprecierea instanțelor belgiene potrivit cărora era constituită competența internațională a acestora din urmă în materia răspunderii părintești ( 15 ), în conformitate cu articolele 8 și 10 din Regulamentul Bruxelles II bis, în raport cu locul unde copilul își avea reședința obișnuită la momentul sesizării lor și înaintea deplasării considerate ilicite.
34.
Cu privire la acest ultim aspect, precizăm că s‑a admis de asemenea că, în speță, a avut loc o încălcare a dreptului de încredințare exercitat de tată ca urmare a unui act cu putere de lege în sensul articolului 2 punctele 9 și 11 ( 16 ) din acest regulament, având în vedere că, în momentul în care copilul a fost dus de mamă în Polonia, nu se pronunțase nicio hotărâre judecătorească în această privință ( 17 ).
35.
Adăugăm că, în pofida acestei deplasări ilicite, instanțele belgiene care s‑au pronunțat cu privire la fond până în prezent nu s‑au opus în mod fundamental stabilirii reședinței principale a copilului la domiciliul mamei ( 18 ), constatându‑se totuși că, în opinia tatălui, au survenit fapte noi după adoptarea hotărârilor în cauză, și anume împiedicarea, în prezent, de către mamă a oricărei relații directe între tată și copil. În schimb, o instanță poloneză a refuzat să admită cererea tatălui de înapoiere a copilului în Belgia, în temeiul Convenției de la Haga din 1980, astfel cum a fost completată prin dispozițiile Regulamentului Bruxelles II bis ( 19 ).
36.
Prezenta cerere de interpretare a articolului 11 alineatele (7) și (8) din regulamentul menționat se înscrie tocmai în cadrul acestei decizii de neînapoiere. În această privință, instanța de trimitere adresează Curții o dublă întrebare, care privește, în esență, stabilirea, printr‑o normă de drept național, a instanței, dintre instanțele cu sediul în statul membru unde copilul își avea reședința obișnuită înaintea deplasării sale, care trebuie considerată competentă să se pronunțe cu privire la măsurile care trebuie adoptate în urma unei asemenea decizii.
37.
Prima parte a acestei întrebări este legată de problema dacă dispozițiile menționate permit unui stat membru să opteze pentru o specializare a instanțelor competente în această privință, inclusiv în cazul în care o altă instanță din acest stat este deja sesizată cu o procedură privind răspunderea părintească față de copilul deplasat ilicit. În cazul unui răspuns afirmativ, a doua parte a întrebării se referă la întinderea competenței unei astfel de instanțe specializate, cu scopul de a se stabili în special dacă legislația unui stat membru poate să prevadă că sesizarea acestei instanțe declanșează suspendarea oricărei alte proceduri care are același obiect și care este pendinte în acest stat.
38.
În timp ce instanța de trimitere înclină spre o interpretare a dispozițiilor vizate de cererea sa într‑un sens nefavorabil existenței celor două posibilități, atât guvernul belgian, cât și Comisia susțin teza contrară. În opinia noastră, această din urmă poziție este cea corectă în lumina unei interpretări teleologice a respectivelor dispoziții din Regulamentul Bruxelles II bis.
B – Cu privire la problematica dedusă judecății Curții
1. Cu privire la regimul propriu dreptului Uniunii vizat
39.
Pentru a înțelege mai bine mizele prezentei cauze, este necesară, mai întâi, identificarea elementelor‑cheie ale regimului specific prevăzut la articolul 11 din Regulamentul Bruxelles II bis pentru a favoriza înapoierea imediată a unui copil răpit în țara unde își avea reședința înaintea deplasării sale ilicite. Modalitățile adoptate în acest sens urmăresc, în ceea ce privește relațiile dintre statele membre, să crească eficacitatea mecanismului instituit de Convenția de la Haga din 1980, chiar dacă aceasta rămâne aplicabilă ca atare în interiorul Uniunii ( 20 ).
40.
În temeiul alineatului (1) al articolului 11 menționat, în cazul deplasării sau al reținerii ilicite a unui copil într‑un alt stat membru, unul dintre titularii dreptului privind încredințarea are posibilitatea de a solicita autorităților competente ale acestui stat înapoierea copilului, în temeiul Convenției de la Haga din 1980. Considerentul (17) al Regulamentului Bruxelles II bis arată că instanțele din statul membru în care a fost deplasat copilul „ar trebui să fie în măsură să se opună înapoierii sale în cazuri precise, justificate în mod corespunzător”. Această situație este valabilă în special „dacă există un risc grav ca înapoierea copilului să‑l expună unui pericol fizic sau psihic”, astfel cum prevede articolul 13 litera (b) din convenția menționată. Cu toate acestea, din alineatele (3)-(5) ale acestui articol 11 reiese că înapoierea imediată a copilului constituie principiul, iar refuzul trebuie să rămână excepția. Prin urmare, în cadrul sistemului instituit de Regulamentul Bruxelles II bis, spre deosebire de cel care rezultă din această convenție, o opoziție a instanțelor menționate nu marchează în mod sistematic sfârșitul contenciosului privind înapoierea.
41.
În cazul în care se adoptă o hotărâre de respingere a cererii de înapoiere în pofida restricțiilor prevăzute de Regulamentul Bruxelles II bis, acesta adaugă o limită, prevăzută în considerentul (17), potrivit căreia „o astfel de hotărâre ar trebui să poată fi înlocuită cu o hotărâre ulterioară a instanței din statul membru al reședinței obișnuite a copilului înaintea deplasării sale sau a reținerii sale ilicite”. O hotărâre prin care se refuză înapoierea copilului este, într‑un anumit sens, o simplă măsură de protecție adoptată cu titlu conservator ( 21 ), întemeiată pe considerația că copilul ar fi în pericol în cazul înapoierii în țara din care a fost deplasat în mod ilicit. Cu toate acestea, instanțele acestui din urmă stat membru sunt cele care, în temeiul articolului 8 din regulamentul menționat, dețin competența de principiu pentru a se pronunța pe fond în materia răspunderii părintești față de copil, motiv pentru care se prevede ca, într‑un astfel de caz, acestea să aibă „ultimul cuvânt” ( 22 ), în special în ceea ce privește încredințarea copilului, spre deosebire de mecanismul prevăzut de Convenția de la Haga din 1980.
42.
Adăugăm faptul că Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare „CEDO”) a subliniat că din jurisprudența Curții de Justiție reiese că, în cadrul Regulamentului Bruxelles II bis, instanțelor din statul membru al reședinței obișnuite le revine obligația de a proteja drepturile fundamentale ale părților în cauză ( 23 ). Aceasta presupune în special că instanțele menționate trebuie să apere interesul superior al copilului, care nu este în mod obligatoriu același cu interesul părinților săi, conform articolului 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, cu precizarea că obligațiile impuse statelor prin acest articol sunt interpretate, în materia răpirii internaționale a copiilor, în lumina cerințelor Convenției de la Haga din 1980 ( 24 ).
43.
Pentru a permite reexaminarea situației copilului în lumina tuturor elementelor pertinente, articolul 11 alineatul (6) din Regulamentul Bruxelles II bis îi impune instanței din statul membru în care se află copilul și care a pronunțat o hotărâre de neînapoiere întemeiată pe articolul 13 din convenția menționată, pe de o parte, să informeze cu privire la această hotărâre „instanț[a] competent[ă] sau autorit[atea] central[ă] din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită” ( 25 ) și, pe de altă parte, să îi transmită imediat o copie a acestei hotărâri, precum și a tuturor documentele aferente acesteia, „în conformitate cu dreptul intern”.
44.
Având în vedere modul de redactare a acestui alineat (6), care nu are drept obiectiv și nu permite identificarea, dintre instanțele care au sediul pe teritoriul acestui din urmă stat, a instanței care trebuie să primească informațiile prevăzute la această dispoziție, considerăm că nu încape nicio îndoială că fiecare stat membru are posibilitatea de a desemna instanța națională destinatară prin adoptarea unei norme de competență internă.
45.
În plus, alineatul (7) al articolului 11 menționat prevede că instanța judecătorească sau autoritatea centrală care primește informația privind această hotărâre de neînapoiere trebuie să o notifice părților și să le invite să prezinte observații instanței, „în conformitate cu dreptul intern”, „pentru ca această instanță să examineze problema încredințării copilului” ( 26 ). Din alineatul (8) al acestui articol coroborat cu considerentul (17) al regulamentului reiese că, fără a aduce atingere hotărârii inițiale de neînapoiere, orice hotărâre ulterioară care implică înapoierea copilului, pronunțată în acest cadru de instanța competentă din statul membru al reședinței obișnuite ( 27 ), beneficiază de forță executorie proprie, cu alte cuvinte fără să fie necesară efectuarea unor demersuri în vederea recunoașterii și a executării hotărârii menționate în statul membru în care se află copilul răpit ( 28 ).
46.
Cu toate acestea, alineatul (7) menționat începe cu formularea unei rezerve potrivit căreia procedura de notificare și de decizie pe care o prevede este necesară „[c]u excepția cazului în care instanțele judecătorești din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înainte de deplasarea sa sau de reținerea sa ilicită au fost deja sesizate de una dintre părți” ( 29 ). O formulă analogă, dar nu identică, figurează în considerentul (18) al Regulamentului Bruxelles II bis, care precizează că „[a]ceastă instanță, în cazul în care nu a fost încă sesizată, sau autoritatea centrală ar trebui să adreseze o notificare părților” ( 30 ). Rezerva menționată, care vizează cazul unor proceduri paralele la nivelul statului membru în cauză, constituie, în opinia noastră, elementul central al cererii de decizie preliminară adresate Curții.
2. Cu privire la incertitudinile determinate de dispozițiile dreptului Uniunii vizate
47.
Instanța de trimitere subliniază că, în pofida formulei de rezervă citate mai sus, care figurează la articolul 11 alineatul (7) din Regulamentul Bruxelles II bis, legea belgiană care a avut ca obiect punerea în aplicare în dreptul intern, printre alte instrumente, a acestui regulament ( 31 ) a încredințat procedura specială prevăzută la articolul 11 alineatele (6)-(8) competenței exclusive a instanțelor naționale specializate ( 32 ), a căror sesizare determină suspendarea oricărei proceduri aflate deja pe rolul unei instanțe judecătorești belgiene în materia răspunderii părintești față de copilul în cauză ( 33 ).
48.
Prin urmare, se ridică problema dacă o procedură precum cea inițiată în litigiul principal în fața tribunal de la jeunesse și, ulterior, în fața cour d’appel de Bruxelles ar putea fi asimilată unei proceduri deja pendinte în statul membru al reședinței obișnuite la care se referă formula de rezervă menționată și, prin urmare, dacă normele de competență interne existente în dreptul belgian sunt conforme cu această dispoziție.
49.
În primul rând, modul de redactare a rezervei prevăzute la alineatul (7) menționat poate lăsa să se înțeleagă, astfel cum sugerează instanța de trimitere, că legiuitorul Uniunii a intenționat să mențină competența unei instanțe din acest stat membru care este deja sesizată cu un litigiu privind copilul deplasat ilicit, chiar și în ipoteza în care s‑a pronunțat o hotărâre de neînapoiere în statul membru unde se află copilul, în conformitate cu principiul de perpetuare a competenței (forum perpetuum) ( 34 ).
50.
O astfel de analiză pare posibilă, de asemenea, în lumina lucrărilor pregătitoare ale Regulamentului Bruxelles II bis. Reiese din acestea, pe de o parte, că Comisia intenționase inițial să prevadă că, în toate cazurile în care s‑ar pronunța o astfel de hotărâre de neînapoiere, aceasta ar declanșa în mod sistematic o nouă procedură privind încredințarea în statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită înaintea deplasării sale ilicite ( 35 ), dar, pe de altă parte, că acest punct de vedere nu a fost reținut în cele din urmă în textul adoptat, adăugarea formulei de rezervă mai sus menționate fiind introdusă de Consiliul Uniunii Europene ( 36 ).
51.
În plus, o parte din doctrină apreciază că, în cazul în care a fost sesizată deja o instanță competentă în statul membru al reședinței obișnuite a copilului, autoritatea centrală ar trebui să îi transmită direct informațiile privind hotărârea de neînapoiere și că nu ar fi necesară o transmitere specială decât în caz contrar, cu scopul de a permite inițierea unei noi proceduri în urma notificării respectivelor informații către persoanele interesate ( 37 ). Această abordare ar putea fi confirmată, de asemenea, de „Ghidul practic pentru aplicarea noului Regulament Bruxelles II”, redactat de serviciile Comisiei în consultare cu Rețeaua Judiciară Europeană în materie civilă și comercială și destinat instanțelor statelor membre, cu toate că mențiunile ghidului în această privință nu sunt lipsite de o anumită ambiguitate ( 38 ).
52.
În pofida acestor elemente, care creează o incertitudine evidentă, apreciem că alte considerații, în special de ordin teleologic, dar nu numai, în conformitate cu o jurisprudență constantă a Curții ( 39 ), trebuie să conducă la o interpretare mai nuanțată a articolului 11 alineatele (7) și (8) din Regulamentul Bruxelles II bis decât cea avută în vedere de instanța de trimitere.
C – Cu privire la admisibilitatea unor norme naționale precum cele în cauză
1. Cu privire la concentrarea competențelor în favoarea unor instanțe judecătorești specializate
53.
Primul aspect al problemei care se ridică aici este acela de a stabili în ce măsură dispozițiile Regulamentului Bruxelles II bis vizate în întrebarea preliminară au vocația de a reglementa repartizarea competențelor interne între instanțele din statul membru în care își avea reședința obișnuită copilul deplasat ilicit în cazul în care s‑a adoptat o hotărâre judecătorească de neînapoiere în statul membru în care se află copilul.
54.
În această privință, reiese din jurisprudența Curții că, deși obiectivul Regulamentul Bruxelles II bis nu este acela de a unifica normele de drept material și de procedură din diferite state membre, aplicarea unor astfel de norme naționale nu trebuie totuși să aducă atingere efectului util al dispozițiilor acestui regulament ( 40 ).
55.
În ceea ce privește normele de competență în materia răspunderii părintești prevăzute de regulamentul menționat, printre care se numără articolul 11 din acest regulament, reiese din considerentul (12) al acestuia că normele respective sunt concepute în funcție de interesul superior al copilului. Necesitatea de a ține seama „în primul rând” de acest obiectiv cu ocazia interpretării normelor menționate a fost subliniată în mod repetat de Curte în jurisprudența referitoare la interpretarea dispozițiilor acestui instrument ( 41 ).
56.
În plus, potrivit considerentului (33) al Regulamentului Bruxelles II bis, acesta recunoaște drepturile fundamentale și respectă principiile consacrate de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene [denumită în continuare „carta”], asigurându‑se în special că sunt respectate drepturile fundamentale ale copilului, astfel cum sunt prevăzute la articolul 24 din aceasta. Din alineatele (2) și (3) ale articolului menționat rezultă, pe de o parte, că în toate acțiunile referitoare la un copil, realizate în special de autorități publice, interesul superior al acestuia din urmă trebuie să fie considerat primordial și, pe de altă parte, că orice copil are dreptul de a întreține cu regularitate relații personale și contacte directe cu ambii părinți ( 42 ).
57.
În special, dispozițiile regulamentului menționat referitoare la deplasarea sau la reținerea ilicită a unui copil au drept finalitate să descurajeze părinții să comită astfel de acte, privând o eventuală acțiune în forță de efectele pozitive asupra repartizării competențelor, și să favorizeze înapoierea rapidă a copilului în statul membru în care își avea reședința înaintea deplasării sale ( 43 ). Acest obiectiv al celerității este pus în evidență în special prin termenele procedurale scurte care sunt menționate explicit la articolul 11 din Regulamentul Bruxelles II bis ( 44 ).
58.
Având în vedere modul de redactare a alineatelor (6)-(8) ale acestui articol 11, statele membre pot, în opinia noastră, să atribuie unei instanțe specializate competența de a examina, la cererea uneia dintre părți, problema înapoierii și/sau a încredințării copilului în cadrul procedurii speciale prevăzute la alineatele (7) și (8) menționate, chiar dacă a fost deja sesizată o instanță judecătorească, pe de altă parte, cu o procedură pe fond privind răspunderea părintească față de copil.
59.
Astfel, aceste dispoziții conțin, pe de o parte, trimiteri exprese la dreptul statelor membre ( 45 ) și, pe de altă parte, o formulare generală și în același timp specifică ( 46 ), dar lipsită de precizie ( 47 ), care permite o opțiune din partea statelor membre în ceea ce privește stabilirea instanței de pe teritoriul lor care este în mod specific competentă pentru a se pronunța asupra încredințării copilului în urma unei hotărâri de neînapoiere.
60.
Ținând seama de finalitatea specială a dispozițiilor menționate, apreciem că articolul 11 din Regulamentul Bruxelles II bis constituie mai degrabă o normă cu caracter tehnic decât o normă care vizează determinarea instanței competente ( 48 ), chiar dacă este cuprins în capitolul II din acest regulament, intitulat „Competență”. În opinia noastră, alineatul (7) al acestui articol are ca obiect principal stabilirea modalităților de notificare a informațiilor privind hotărârea de neînapoiere, pentru ca părțile să poată lua poziție în deplină cunoștință de cauză în fața instanței care este competentă în temeiul dreptului statului membru al reședinței obișnuite a copilului, în vederea evitării riscului unui vid judiciar ca urmare a unei astfel de hotărâri, al cărei conținut trebuie să poată fi reexaminat ( 49 ).
61.
În opinia noastră, această analiză nu este repusă în discuție prin formula de rezervă prevăzută la începutul alineatului (7) menționat. În acest sens, trebuie subliniată particularitatea, în raport cu rezerva prevăzută în această dispoziție, a celei prevăzute în considerentul (18) al regulamentului menționat. Astfel, respectivul considerent precizează că „[a]ceastă instanță, în cazul în care nu a fost încă sesizată, sau autoritatea centrală ar trebui să adreseze o notificare părților” ( 50 ). Se poate observa că, spre deosebire de modul de redactare mai general a articolului 11 alineatul (7) menționat, acest considerent (18) rezervă cazul unei sesizări prealabile nu a oricărei instanțe judecătorești din statul membru al reședinței obișnuite a copilului, fără distincție, ci a unei anumite instanțe, și anume cea care este competentă în statul membru respectiv pentru a primi dosarul referitor la hotărârea de neînapoiere.
62.
Adăugăm faptul că o astfel de normă de repartizare internă a competențelor materiale și de specializare a instanțelor judecătorești nu aduce, în sine, atingere nici efectului util al acestor dispoziții din regulamentul menționat, nici principiilor și finalităților subiacente lor și, în special, nu este în mod necesar contrară obiectivului celerității sus‑menționat, chiar dacă această normă este totuși susceptibilă să producă efecte nefaste în această privință, în funcție de modul în care este utilizată, astfel cum vom arăta ulterior ( 51 ).
63.
În acest sens, trebuie subliniat că normele dreptului belgian vizate în cererea de decizie preliminară sunt întemeiate pe obiective conforme cu cele ale Regulamentului Bruxelles II bis. Astfel cum menționează instanța de trimitere, motivele legiuitorului belgian vizau o specializare a instanțelor și o concentrare a competențelor justificate de caracterul tehnic al procedurilor judiciare în materia răpirilor internaționale de copii, în vederea creșterii eficienței și a rapidității intervenției instanțelor belgiene în acest domeniu, și de intenția de a întări cooperarea directă între magistrații din diferite state membre ( 52 ). Precizăm că un prim demers în acest sens a fost introdus în dreptul belgian încă din 1998, cu ocazia punerii în aplicare a Convenției de la Haga din 1980, dar că acesta a fost consolidat în anul 2007, odată cu punerea în aplicare a Regulamentului Bruxelles II bis ( 53 ), astfel încât numărul instanțelor judecătorești competente în materie a fost redus de la douăzeci și șapte la șase, cu posibilitatea de a formula apel ( 54 ).
64.
Astfel cum indică în mod expres lucrările pregătitoare ale Legii din 10 mai 2007 sus‑menționate ( 55 ), legiuitorul belgian a optat pentru „alinierea” la legislații de același tip adoptate anterior în alte state membre, în special în Franța ( 56 ) și în Germania ( 57 ). Un studiu de drept comparat desfășurat sub egida Conferinței de la Haga de Drept Internațional Privat confirmă că această abordare a fost reținută în mai multe alte state membre ( 58 ).
65.
După cum subliniază guvernul belgian și Comisia, un astfel de demers este conform cu recomandările care vizează concentrarea judecării cauzelor privind răpirile internaționale de copii la un număr limitat de instanțe judecătorești și care sunt formulate în ghidurile redactate în cadrul Uniunii ( 59 ) și de Conferința de la Haga de Drept Internațional Privat ( 60 ). Considerăm că este importantă păstrarea mecanismelor de specializare a instanțelor care au fost identificate ca „bune practici” în acest din urmă cadru, întrucât Convenția de la Haga din 1980 rămâne aplicabilă ca atare între statele membre, chiar dacă este completată de Regulamentul Bruxelles II bis ( 61 ).
66.
Prin urmare, apreciem că dispozițiile Regulamentului Bruxelles II bis nu se opun, în sine, ca un stat membru să opteze pentru o specializare a instanțelor judecătorești competente să se pronunțe pe fond în situații de deplasare sau de reținere ilicită a unui copil. O astfel de specializare nu pare să creeze nicio problemă dacă se inițiază, la cererea părților, o singură procedură privind încredințarea copilului.
67.
În schimb, trebuie să examinăm și problema eventualei conformități cu aceste dispoziții a unor mecanisme prevăzute de legislațiile statelor membre în vederea reglementării procedurilor concurente în materie. Această problemă se ridică în particular în raport cu norma privind suspendarea oricărei proceduri privind răspunderea părintească față de copil care se află deja pe rolul unei alte instanțe, nespecializată, normă prevăzută în dreptul belgian, și în special ținând seama de impactul concret pe care îl poate avea această normă asupra desfășurării unor proceduri care trebuie să conducă în principiu la înapoierea imediată a copilului în statul membru în care își are reședința obișnuită ( 62 ).
2. Cu privire la suspendarea oricărei proceduri aflate pe rolul unei instanțe nespecializate
68.
În temeiul articolului 1322 decies alineatul 4 din Codul judiciar belgian, sesizarea instanței specializate care este competentă pentru a statua în urma unei hotărâri de neînapoiere a unui copil deplasat ilicit, și anume tribunal de la famille din locul fostei reședințe obișnuite a copilului, declanșează imediat suspendarea oricărei proceduri deja inițiate în fața instanțelor naționale sesizate cu un litigiu în materia răspunderii părintești sau cu un litigiu conex.
69.
Instanța de trimitere solicită Curții să stabilească dacă, având în vedere cerințele speciale de celeritate și de eficacitate ( 63 ) care guvernează funcționarea mecanismului prevăzut la articolul 11 alineatele (6)-(8) din Regulamentul Bruxelles II bis în scopul de a favoriza înapoierea unui copil deplasat ilicit, aceste dispoziții se opun posibilității ca legislația unui stat membru să conțină astfel de norme procedurale.
70.
Deși statele membre dispun de o anumită autonomie în materie procedurală ( 64 ), ele sunt totuși obligate în mod imperativ să acționeze „cu respectarea principiilor și a obiectivelor Regulamentului [Bruxelles II bis]”, astfel cum amintește Comisia în răspunsul pe care îl propune să fie dat la întrebarea adresată.
71.
Or, conform jurisprudenței Curții, mecanismele instituite prin articolul 11 din Regulamentul Bruxelles II bis și în special transmiterea informațiilor prevăzută la alineatul (6) al acestuia au ca scop nu numai să asigure înapoierea de îndată a copilului în statul membru în care își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau a reținerii sale ilicite, ci, de asemenea, să permită instanței care este competentă în acest stat să evalueze motivele și elementele de probă pe baza cărora a fost pronunțată hotărârea de neînapoiere, această apreciere ținând, în definitiv, de competența instanței menționate ( 65 ).
72.
Cour d’appel de Bruxelles invocă diverse considerații practice și legale, în special în raport cu datele din litigiul principal, pentru a susține că ar fi oportun, din considerente legate de rapiditate și de eficiență, ca instanța care se pronunță asupra încredințării copilului să fie nu instanța specializată desemnată la articolul 633 septies și la articolul 1322 decies din Codul judiciar belgian, ci instanța deja sesizată pe fond, pe rolul căreia se află o procedură privind răspunderea părintească ( 66 ).
73.
În această privință, este adevărat că instanța sesizată anterior pe fond poate să aibă o mai bună cunoaștere concretă a situației copilului în cauză atunci când a efectuat deja cercetarea judecătorească, a ascultat părțile și dispune, în dosarul său, de rezultatul unor măsuri de anchetă ( 67 ), spre deosebire de instanța specializată sesizată ulterior. În plus, este posibil ca procedura aflată pe rolul instanței nespecializate să fie soluționată la fel de rapid ca cea introdusă în fața instanței specializate, atunci când dreptul național prevede, astfel cum este cazul în dreptul belgian ( 68 ), că toate procedurile privind răspunderea părintească sunt considerate urgente și trebuie tratate potrivit condițiilor privind luarea de măsuri provizorii sau chiar mai rapid în practică, atunci când procedura menționată este deja în mare parte derulată.
74.
Într‑un astfel de context, pare conform cu interesul superior al copilului ca instanța sesizată în prealabil să poată continua examinarea deja începută a cauzei și să se pronunțe atât asupra locului reședinței principale a copilului, cât și asupra efectelor sale corelative, în special dreptul de vizită al părintelui la care copilul nu va avea domiciliul.
75.
De altfel, potrivit observațiilor prezentate în fața Curții, guvernul belgian nu contestă acest fapt. El insistă asupra aspectului că articolul 1322 decies alineatul 4 din Codul judiciar belgian nu presupune decât suspendarea procedurii aflate pe rolul unei instanțe nespecializate deja sesizate în materia răspunderii părintești, iar nu declinarea competenței de către această instanță, astfel cum observăm că este prevăzut în legislația altor state membre ( 69 ).
76.
Acest guvern arată, în mod întemeiat în opinia noastră, că articolul 11 alineatul (7) din Regulamentul Bruxelles II bis nu se opune posibilității ca legislația unui stat membru să acorde unei instanțe specializate competența de a se pronunța rapid asupra problemei înapoierii, fără ca această instanță să fie obligată să examineze în mod simultan problema încredințării copilului, chiar dacă cele două probleme sunt în general strâns legate, ținând seama de jurisprudența Curții ( 70 ).
77.
Guvernul belgian precizează că, în dreptul belgian, odată pronunțată hotărârea privind înapoierea, procedura cu privire la fondul dreptului de încredințare care se afla pe rolul instanței sesizate în prealabil, în primă instanță sau în apel, și care a fost suspendată trebuie să își reia cursul.
78.
Guvernul belgian adaugă că, în speță, instanța specializată căreia i s‑a comunicat hotărârea de neînapoiere se pronunțase deja cu privire la fondul litigiului printr‑o hotărâre atacată cu apel și că, prin urmare, s‑ar fi considerat obligată, în virtutea efectului devolutiv al apelului prevăzut în dreptul belgian ( 71 ), să trimită cauza la cour d’appel ( 72 ), întrucât una dintre părți își exprimase dorința ca această instanță de prim grad să se pronunțe asupra ansamblului litigiului, iar nu numai asupra problemei înapoierii.
79.
În speță, observăm că respectiva instanță specializată a adoptat această decizie de trimitere după trei luni de la data sesizării sale, perioadă în care procedura în curs pe rolul cour d’appel de Bruxelles a fost suspendată.
80.
Or, trebuie să se asigure ca, atunci când statele membre pun în aplicare Regulamentul Bruxelles II bis, să nu existe riscul ca acesta să fie privat de efectul său util, în special prin faptul că obiectivul înapoierii imediate a copilului ar fi condiționat, în temeiul unor norme din dreptul statului membru în care copilul își avea reședința obișnuită înaintea deplasării sale ilicite, de o procedură nouă introdusă în fața unei instanțe specializate, indiferent de stadiul în care s‑ar afla o procedură deja inițiată în fața unei instanțe competente să se pronunțe pe fond în materia răspunderii părintești ( 73 ).
81.
Astfel cum a subliniat deja Curtea, „[a]cest risc este cu atât mai demn de luat în seamă cu cât, în ceea ce privește copiii de vârste mici [precum cel a cărui situație constituie obiectul prezentului litigiu principal], timpul biologic nu poate fi măsurat potrivit criteriilor clasice, dată fiind structura intelectuală și psihologică a unor asemenea copii și rapiditatea evoluției acesteia” ( 74 ). Prin urmare, este de dorit să se exercite o diligență deosebită cu scopul de a asigura în bune condiții posibilitatea înapoierii eventuale a copilului și restabilirea relației sale cu părintele de care este separat ( 75 ).
82.
În plus, este în mod evident în interesul copilului ca instanța declarată competentă pentru a lua o decizie cu privire la încredințare să fie cea care să dispună, pe de o parte, de „toate informațiile și de toate elementele relevante în acest scop”, în special cu privire la „relațiile [copilului] cu ambii părinți, precum și capacitățile părintești și personalitatea acestora” și, pe de altă parte, „de timpul necesar pentru aprecierea lor obiectivă și echilibrată” ( 76 ).
83.
Această abordare este conformă cu spiritul Regulamentului Bruxelles II bis și este confirmată de cerințele care decurg din considerentul (33) al acestui regulament, care vizează respectarea drepturilor copilului prevăzute de articolul 24 din cartă. În consecință, considerăm că articolul 11 alineatele (7) și (8) din Regulamentul Bruxelles II bis trebuie interpretat în sensul că aceste dispoziții nu interzic adoptarea unor norme procedurale interne precum cele vizate de prezenta cerere de decizie preliminară, cu condiția ca efectele lor să nu se exercite totuși în detrimentul principiilor și al obiectivelor regulamentului menționat, în special al celor aferente drepturilor fundamentale ale copilului în cauză, în temeiul cărora durata rezonabilă și eficiența substanțială a procedurilor constituie cerințe primordiale.
V – Concluzie
84.
Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă în modul următor la întrebarea preliminară adresată de cour d’appel de Bruxelles:
„Articolul 11 alineatele (7) și (8) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000, trebuie interpretat în sensul că nu se opune, în principiu, sub rezerva respectării efective a principiilor și a obiectivelor regulamentului în cauză, posibilității ca un stat membru să adopte norme naționale din care rezultă:
–
pe de o parte, că procedura consecutivă unei hotărâri prin care se refuză înapoierea unui copil deplasat ilicit pronunțate de o instanță dintr‑un alt stat membru, care este prevăzută de aceste dispoziții, intră în competența exclusivă a unor instanțe specializate și
–
pe de altă parte, că sesizarea uneia dintre aceste instanțe specializate declanșează suspendarea oricărei proceduri privind răspunderea părintească față de copil aflate pe rolul unei alte instanțe din acest stat membru, chiar dacă instanța respectivă avea competența, la data sesizării sale anterioare, atât pe plan internațional, cât și pe plan intern, de a se pronunța pe fond cu privire la acest litigiu.”
( 1 ) Limba originală: franceza.
( 2 ) Prezentul text a făcut obiectul unor modificări de ordin lingvistic ulterior primei publicări.
( 3 ) JO L 338, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 183.
( 4 ) Accesibilă la următoarea adresă internet:
( 5 ) În conformitate cu considerentul (11) și cu articolul 2 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles II bis, în sensul acestui regulament, „stat membru” înseamnă toate statele membre, cu excepția Regatului Danemarcei.
( 6 ) A se vedea articolul 11 din Legea din 10 mai 2007 privind punerea în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000, a Convenției Europene de la Luxemburg din 20 mai 1980 privind recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești privind încredințarea copiilor și restabilirea încredințării copiilor, precum și a Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii (Moniteur belge din 21 iunie 2007, p. 34264), care a intrat în vigoare la 1 iulie 2007.
( 7 ) Legea privind înființarea Tribunalului pentru familie și tineret (Moniteur belge din 27 septembrie 2013, p. 68429), care a intrat în vigoare la 1 septembrie 2014.
( 8 ) Această denumire era în vigoare înainte de reforma introdusă prin Legea din 30 iulie 2013 sus‑menționată (a se vedea nota de subsol 6 din prezenta luare de poziție).
( 9 ) Din decizia de trimitere reiese că, pe lângă procedurile inițiate de tată în fața instanțelor belgiene pentru a se statua asupra răspunderii părintești față de copil, mama a sesizat, la rândul ei, instanțele poloneze în același scop. Întrucât conținutul acestor din urmă proceduri nu este necesar pentru a se răspunde la întrebarea preliminară, ele nu vor fi menționate în prezenta luare de poziție. Cu toate acestea, trebuie subliniat că, întrucât au constatat că o instanță belgiană fusese sesizată în primul rând și își recunoscuse competența internațională, instanțele poloneze s‑au declarat necompetente în materie.
( 10 ) În temeiul acestui articol, cu titlu de excepție și în condițiile prevăzute în cuprinsul acestei dispoziții, instanțele judecătorești dintr‑un stat membru competente pentru a soluționa cauza pe fond pot trimite cauza unei instanțe dintr‑un alt stat membru care este mai bine plasată pentru a soluționa cauza, atunci când acest lucru servește interesul superior al copilului.
( 11 ) A se vedea nota de subsol 6 din prezenta luare de poziție și articolul 232 din legea menționată.
( 12 ) Instanța de trimitere consideră că, potrivit dreptului belgian, nu ar putea fi sesizată cu procedura prevăzută la articolul 11 alineatele (6) și (7) din Regulamentul Bruxelles II bis decât printr‑un apel pe care l‑ar formula o parte din litigiu împotriva respectivei decizii.
( 13 ) În decizia de trimitere, cour d’appel de Bruxelles precizează că, în prezent, nu trebuie modificate măsurile provizorii privind dreptul de vizită al tatălui stabilite de această instanță în hotărârea interlocutorie din 30 iulie 2014, acestea fiind direct executorii în Polonia prin intermediul certificatului eliberat în această privință conform articolului 41 din Regulamentul Bruxelles II bis.
( 14 ) Cu toate acestea, nu este vorba despre o problematică de ordin pur național, întrucât aceasta privește interpretarea unor dispoziții ale Regulamentului Bruxelles II bis din care va reieși că una dintre instanțele belgiene interesate va avea competența de a se pronunța asupra unui litigiu cu caracter transfrontalier, iar nu cu caracter intern (a se vedea prin analogie împrejurările din cauzele în care s‑au pronunțat Hotărârile C [C‑435/06, EU:C:2007:714] și A [C‑523/07, EU:C:2009:225]).
( 15 ) A se vedea nota de subsol 8 din prezenta luare de poziție.
( 16 ) Cu privire la conținutul acestor dispoziții, a se vedea Hotărârea McB. (C‑400/10 PPU, EU:C:2010:582).
( 17 ) Cu privire la noțiunea de încălcare a unui drept privind încredințarea, a se vedea Hotărârea C (C‑376/14 PPU, EU:C:2014:2268, punctul 60 și urm.).
( 18 ) Astfel, deși, prin Ordonanța din 19 decembrie 2013, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii din cadrul tribunal de première instance de Bruxelles, pronunțându‑se cu titlu provizoriu, fixase această reședință la tată, tribunal de la jeunesse de Bruxelles, prin hotărârea pe fond din 26 martie 2014, atacată ulterior cu apel, a fixat‑o totuși la mamă, măsură care nu a fost modificată de cour d’appel de Bruxelles în cadrul măsurilor provizorii luate de aceasta prin hotărârea interlocutorie din 30 iulie 2014.
( 19 ) Amintim că, prin decizia din 13 februarie 2014, Tribunalul Districtual din Płońsk a făcut uz de posibilitatea, acordată în mod excepțional de articolul 13 din Convenția de la Haga din 1980, de a deroga de la principiul înapoierii imediate a copilului, prevăzut la articolul 12 din această convenție.
( 20 ) A se vedea considerentul (17) prima teză al Regulamentului Bruxelles II bis, precum și Hotărârea Rinau (C‑195/08 PPU, EU:C:2008:406, punctul 66), luarea noastră de poziție privind Avizul1/13 (EU:C:2014:2292, punctul 84 și urm.) și Avizul1/13 (EU:C:2014:2303, punctul 77 și urm.).
( 21 ) În acest sens, „expunerea de motive” referitoare la propunerea care a condus la adoptarea Regulamentului Bruxelles II bis, prezentată la 3 mai 2002 de Comisie [COM(2002) 222 final, JO C 203 E, p. 161], arăta în partea intitulată „Obiectiv” că „Statul membru în care se află copilul răpit poate adopta o măsură conservatorie provizorie de neînapoiere a copilului, care va fi, la rândul ei, înlocuită printr‑o hotărâre privind încredințarea pronunțată de instanțele statului membru al reședinței obișnuite a copilului” (sublinierea noastră).
( 22 ) Această expresie elocventă figura în considerentul (9) al primei Propuneri de regulament privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materia răspunderii părintești, prezentată de Comisie la 6 septembrie 2001 [COM(2001) 505 final, JO C 332 E, p. 269], care prevedea că „[n]ormele privind competența nu ar trebui să excludă luarea de măsuri, în statul membru în care se află copilul, pentru a‑l proteja pe acesta în caz de urgență sau pentru a organiza exercitarea răspunderii părintești; instanțele din statul membru competente cu privire la fond ar trebui totuși să aibă ultimul cuvânt, inclusiv posibilitatea de a anula aceste măsuri” (sublinierea noastră).
( 23 ) A se vedea CEDO, Hotărârea Povse împotriva Austriei, cererea nr. 3890/11, § 85 și 86 (accesibilă la următoarea adresă internet: 001-122449), hotărâre care s‑a referit la Hotărârea Povse (C‑211/10 PPU, EU:C:2010:400), pronunțată anterior de Curtea de Justiție. CEDO a subliniat că recurentele ar fi putut pretinde în fața instanțelor din Italia, locul reședinței obișnuite a copilului, protejarea dreptului lor fundamental la respectarea vieții de familie în urma hotărârii prin care s‑a dispus înapoierea copilului în Italia.
( 24 ) A se vedea printre altele CEDO, Hotărârea X. împotriva Letoniei, cererea nr. 27853/09, § 93, 96 și 100 (accesibilă la următoarea adresă internet: 001-138939).
( 25 ) A se vedea de asemenea considerentul (18) prima teză al Regulamentului Bruxelles II bis.
( 26 ) Din al doilea paragraf al respectivului alineat (7) reiese că instanța competentă trebuie să închidă cauza în cazul în care nu a primit nicio observație în acest sens în termenul prevăzut.
( 27 ) În pofida caracterului general al expresiei folosite la alineatul (8) menționat, și anume „o instanță competentă în temeiul [Regulamentului Bruxelles II bis]”, apreciem, în lumina acestui considerent (17), că expresia citată nu se referă la orice instanță care ar fi competentă în temeiul oricăruia dintre articolele din acest regulament, ci mai degrabă la cea care se pronunță cu privire la încredințarea copilului în cadrul procedurii prevăzute la articolul 11 alineatele (6)-(8).
( 28 ) În conformitate cu modalitățile prevăzute la articolul 40 și urm. din Regulamentul Bruxelles II bis.
( 29 ) Sublinierea noastră. Se folosește pluralul deoarece este posibil ca mai multe instanțe din acest stat membru, de grade diferite sau de același grad, să fi fost deja sesizate cu litigiul privind încredințarea copilului în cauză, astfel cum a fost cazul în litigiul principal.
( 30 ) Sublinierea noastră. Vom reveni asupra acestui element la punctul 61 din prezenta luare de poziție.
( 31 ) A se vedea proiectul de lege care a condus la adoptarea Legii din 10 mai 2007 sus‑menționate, depus la 16 martie 2007 de guvernul belgian la Camera Reprezentanților Regatului Belgiei, documentul 51-3002/001, 2006-2007, p. 3 (accesibil la următoarea adresă internet: ).
( 32 ) Conform articolelor 633 septies și 1322 decies din Codul judiciar belgian, citate la punctele 14 și 15 din prezenta luare de poziție, respectiva procedură este de competența tribunal de première instance, devenit tribunal de la famille, care funcționează în sediul curții de apel în circumscripția căreia copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau a reținerii sale ilicite.
( 33 ) A se vedea articolul 1322 decies alineatul 4 din Codul judiciar belgian.
( 34 ) Asemenea Comisiei, remarcăm că situația de față, în care sunt sesizate simultan instanțe din același stat membru, este diferită de cea prevăzută la articolul 19 din Regulamentul Bruxelles II bis, care reglementează cazurile de litispendență apărute „[î]n cazul în care acțiuni referitoare la răspunderea părintească privind un copil, având același obiect și aceeași cauză, se introduc în fața instanțelor judecătorești din state membre diferite” (sublinierea noastră). În schimb, spre deosebire de opinia exprimată de această instituție în ședință, considerăm că obiectul procedurilor concurente vizate aici poate fi identic, de vreme ce o hotărâre privind încredințarea se va pronunța acolo unde locuiește copilul și este, din acest motiv, susceptibilă să aibă repercusiuni asupra eventualei înapoieri a acestuia.
( 35 ) A se vedea articolele 22-24 din Propunerea Comisiei [COM(2002) 222 final], devenite articolul 11 din Regulamentul Bruxelles II bis, precum și „expunerea de motive” referitoare la această propunere, care precizează în legătură cu articolul 24 alineatul (2) menționat că „autoritatea centrală din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau a reținerii sale are obligația de a sesiza instanțele judecătorești în acest sens, aceeași posibilitate fiind deschisă oricărui titular al răspunderii părintești” (sublinierea noastră).
( 36 ) A se vedea nota președinției Consiliului Uniunii Europene din 26 noiembrie 2002 (nr. 14733/02, p. 5 și 6, precum și p. 14 și urm.), care nu indică în mod clar care erau intențiile membrilor Consiliului în această privință. Punctul 17 din această notă menționează doar că o astfel de hotărâre de neînapoiere „este o simplă măsură conservatorie, iar nu o hotărâre cu privire la fond. Prin urmare, în majoritatea cazurilor, este necesară sesizarea ulterioară a instanțelor din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea răpirii, aceste instanțe păstrându‑și competența de a se pronunța asupra fondului” (sublinierea noastră).
( 37 ) A se vedea printre altele McEleavy, P., „The New Child Abduction Regime in the European Union: Symbiotic Relationship or Forced Partnership?”, în Journal of Private International Law, 2005, nr. 1, p. 30, și nota 132, Fulchiron, H., „La lutte contre les enlèvements d’enfants”, în Fulchiron, H., și Nourissat, C. (coord.), Le nouveau droit communautaire du divorce et de la responsabilité parentale, Dalloz, Paris, 2005, p. 249, Pataut, E., „Commentaire de l’article 11”, în Magnus, U., și Mankowski, P. (coord.), Brussels II bis Regulation, Sellier European Law Publishers, München, 2012, p. 142 și urm., punctul 63.
( 38 ) Potrivit ghidului practic menționat, în versiunea acestuia actualizată la 1 iunie 2005 (accesibilă la următoarea adresă internet: ), „[d]acă o instanță judecătorească din statul membru a pronunțat în prealabil o hotărâre privind copilul în cauză, documentele se transmit în principiu acestei instanțe. În lipsa unei astfel de hotărâri, informațiile se transmit instanței care este competentă în conformitate cu dreptul statului membru respectiv” (a se vedea p. 36, sublinierea noastră). Comisia susține că expresia „în principiu” permite să se considere că sunt posibile și alte modalități, de exemplu, transmiterea informațiilor către o instanță specializată. Cu toate acestea, ipoteza alternativă prevăzută la începutul tezei următoare, pe care Comisia omite să o citeze, ar putea combate cu succes această analiză.
( 39 ) Astfel, Curtea amintește în mod regulat că, în vederea interpretării unei dispoziții de drept al Uniunii, trebuie să se țină seama nu numai de termenii utilizați, ci și de contextul în care apare aceasta, precum și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziție (a se vedea în special Hotărârea L, C‑656/13, EU:C:2014:2364, punctul 38).
( 40 ) A se vedea în special Hotărârea Rinau (EU:C:2008:406, punctul 82) și Hotărârea Povse (EU:C:2010:400, punctul 78).
( 41 ) A se vedea în special Hotărârea E. (C‑436/13, EU:C:2014:2246, punctele 44 și 45), Hotărârea C (EU:C:2014:2268, punctul 50 și jurisprudența citată), precum și Hotărârea L (EU:C:2014:2364, punctul 48).
( 42 ) În această privință, a se vedea Hotărârea Detiček (C‑403/09 PPU, EU:C:2009:810, punctele 53 și 54), Hotărârea Aguirre Zarraga (C‑491/10 PPU, EU:C:2010:828, punctul 59 și urm.), Hotărârea Povse (EU:C:2010:400, punctul 64), precum și Hotărârea McB. (EU:C:2010:582, punctul 60 și urm.).
( 43 ) A se vedea în special Hotărârea Rinau (EU:C:2008:406, punctul 52), Hotărârea Povse (EU:C:2010:400, punctul 43) și Hotărârea C (EU:C:2014:2268, punctul 67), precum și punctele 15 și 16 din nota președinției Consiliului din 26 noiembrie 2002, op. cit.
( 44 ) Astfel, alineatul (3) al articolului menționat impune ca o instanță sesizată cu o cerere de înapoiere să se pronunțe, în principiu, în termen de „cel mult șase săptămâni de la sesizarea sa”. Alineatul (6) impune ca transmiterea informațiilor pe care le prevede să se realizeze „în termen de o lună de la data hotărârii de neînapoiere”. Alineatul (7) al articolului respectiv adaugă că părțile trebuie să își prezinte observațiile în „termen de trei luni de la data [la care li s‑au notificat aceste informații]”. În practică, instanțele judecătorești ale statelor membre nu sunt întotdeauna în măsură să respecte primul dintre aceste termene, potrivit raportului Comisiei către Parlamentul European, Consiliu și Comitetul Economic și Social referitor la aplicarea Regulamentului nr. 2201/2003 de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000, datat 15 aprilie 2014 [COM(2014) 225 final].
( 45 ) O trimitere la dispozițiile „dreptului intern” figurează atât la alineatul (6) menționat (în ceea ce privește comunicarea informațiilor privind hotărârea de neînapoiere autorităților competente din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită), precum și la alineatul (7) menționat (în ceea ce privește modalitățile în care trebuie notificate aceste informații părților și în care acestea trebuie să fie invitate să își prezinte observațiile în fața instanței competente).
( 46 ) Formularea de la alineatul (7) menționat este generală, întrucât această dispoziție menționează, în ansamblul lor, „instanțele judecătorești din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înainte de deplasarea sa sau de reținerea sa ilicită” și este specifică prin aceea că vizează în trei rânduri „instanța” care primește informația prevăzută la alineatul (6) menționat și care trebuie să îi dea curs, fie pronunțându‑se asupra acesteia, fie închizând cauza (sublinierea noastră).
( 47 ) Altul este cazul unei dispoziții având ca obiect definirea competenței teritoriale a unei instanțe în așa fel încât să fie posibilă identificarea unei instanțe precise dintr‑un stat membru precum dispoziția care face obiectul concluziilor noastre prezentate în cauzele Sanders și Huber (C‑400/13 și C‑408/13, EU:C:2014:2171, punctul 36), aflate încă pe rol, care viza „instanța din locul în care creditorul își are reședința obișnuită” (sublinierea noastră).
( 48 ) În favoarea naturii procedurale a normelor prevăzute la articolul 11 menționat, a se vedea Devers, A., „Les enlèvements d’enfants et le règlement «Bruxelles II bis»”, în Fulchiron, H. (coord.), Les enlèvements d’enfants à travers les frontières, Bruylant, Bruxelles, 2004, p. 40.
( 49 ) În această privință, guvernul belgian a arătat în ședință, în mod întemeiat în opinia noastră, că „articolul 11 alineatul (7) din regulament are ca scop esențial stabilirea procedurii de urmat în cazul în care nu este încă sesizată nicio instanță judecătorească, în statul [reședinței obișnuite a copilului], cu o cauză privind răspunderea părintească […] astfel încât cauza să se poată derula fără a se aduce atingere obiectivului celerității. Dacă o instanță judecătorească a fost însă deja sesizată pe fond cu cauza, în tot sau în parte, […] regulamentul le lasă statelor membre sarcina de a stabili ce procedură va trebui derulată în continuare la nivel național”. Comisia s‑a raliat acestei opinii, precizând că, în acest din urmă caz, „obligația de a informa părțile nu este prevăzută de regulamentul însuși, această chestiune trebuind să fie tranșată de dreptul procedural național”.
( 50 ) Sublinierea noastră.
( 51 ) A se vedea punctul 68 și urm. din prezenta luare de poziție.
( 52 ) A se vedea expunerea de motive referitoare la articolul 3 din proiectul de lege menționat la nota de subsol 30 din prezenta luare de poziție (p. 44 din respectivul proiect).
( 53 ) Mai multe state membre au adaptat legislația lor internă astfel încât să țină seama de cerințele acestui regulament. A se vedea Boele‑Woelki, K., și González Beilfuss, C., (coord.), Brussels II bis – Its Impact and Application in the Members States, Intersentia, Anvers, 2007.
( 54 ) În această privință, a se vedea contribuția referitoare la dreptul belgian în „Dossier spécial – Concentration des compétences en relation avec la Convention de La Haye [de 1980] et d’autres instruments internationaux en matière de protection de l’enfance”, La Lettre des Juges sur la protection internationale de l’enfant, publicată de Conferința de la Haga de Drept Internațional Privat, vol. XX, vara‑toamna 2013, p. 5 și 6 (accesibilă la următoarea adresă internet: ).
( 55 ) A se vedea expunerea de motive referitoare la articolul 3 din proiectul de lege, op. cit. (p. 44 din respectivul proiect).
( 56 ) În această privință, a se vedea articolul 1210-4 din Codul de procedură civilă și L. 211-12 din Codul de organizare judiciară francez, precum și Nourissat, C., și Devers, A., „Étude 245 – Règles de compétence en matière matrimoniale et responsabilité parentale”, în Canivet, G., și alții (coord.), Lamy Procédures communautaires, Paris, 2008, punctele 245-205 și urm.
( 57 ) A se vedea contribuțiile referitoare la dreptul francez și la dreptul german în „Dossier spécial – Concentration des compétences en relation avec la Convention de La Haye [de 1980] et d’autres instruments internationaux en matière de protection de l’enfance”, op. cit., p. 16, respectiv, p. 17 și urm.
( 58 ) A se vedea în întregime „Dossier spécial – Concentration des compétences en relation avec la Convention de La Haye [de 1980] et d’autres instruments internationaux en matière de protection de l’enfance”, op. cit., în special sinteza realizată de Lortie, P., p. 2 și urm., care precizează că concentrarea competențelor s‑a efectuat în acord cu Regulamentul Bruxelles II bis în unele dintre statele membre vizate de acest studiu, și anume, în opinia sa, în Germania, în Belgia, în Bulgaria, în Cipru, în Finlanda, în Franța, în Ungaria, în Țările de Jos și în Regatul Unit, și că, în unele cazuri, competența a fost rezervată unei singure instanțe judecătorești specializate, mai ales în Țările de Jos și în Suedia.
( 59 ) A se vedea Guide pratique pour l’application du nouveau règlement Bruxelles II, op. cit., p. 28, precum și raportul „Article 11 working group – Information on national procedures”, 2013 (accesibil la următoarea adresă internet: https://e‑/content_parental_child_?clang=fr), p. 12 și urm., unde se arată: „[t]he following Member States appear not to have implemented concentration: Estonia, Latvia, Lithuania, Poland, Slovenia and Spain”.
( 60 ) Guide de bonnes pratiques en vertu de la convention de La Haye [de 1980] – Deuxième Partie – Mise en œuvre, 2003, p. xii și urm., precum și p. 29 și urm. (accesibil la următoarea adresă internet: 2781), care enumeră avantajele prezentate de o astfel de practică. Cu privire la importanța acestui ghid, în pofida faptului că nu are caracter obligatoriu, a se vedea CEDO, Hotărârea X. împotriva Letoniei, citată anterior, § 36.
( 61 ) A se vedea punctul 39 din prezenta luare de poziție.
( 62 ) Cu excepția cazului în care înapoierea s‑ar dovedi contrară interesului superior al copilului.
( 63 ) În această privință, a se vedea în special punctul 57 din prezenta luare de poziție.
( 64 ) A se vedea punctul 54 și urm. din prezenta luare de poziție.
( 65 ) Hotărârea Rinau (EU:C:2008:406, punctele 78-80).
( 66 ) În litigiul principal, instanța specializată competentă pare, în fond, să fi împărtășit această opinie, întrucât tribunal de la famille de Bruxelles sesizat în urma hotărârii de neînapoiere a trimis cauza la cour d’appel de Bruxelles, care fusese sesizată anterior pe fond.
( 67 ) În speță, cour d’appel de Bruxelles a dispus, în decizia de trimitere, o măsură de anchetă socială în mediul patern, pentru a evalua condițiile de găzduire pe care tatăl le‑ar putea asigura copilului, dacă este cazul, precum și capacitatea sa părintească.
( 68 ) A se vedea articolul 198 alineatul (2) din Legea din 30 iulie 2013, menționată la nota de subsol 6 din prezenta luare de poziție.
( 69 ) Astfel, în dreptul german, într‑un astfel de caz, „secțiunea 13 din Legea [federală din 5 aprilie 1990 cu modificările ulterioare] impune instanței locale să își decline competența în favoarea instanței specializate” (a se vedea „Dossier spécial – Concentration des compétences en relation avec la Convention de La Haye [de 1980] et d’autres instruments internationaux en matière de protection de l’enfance”, op. cit., p. 18). De asemenea, în dreptul francez, celorlalte instanțe sesizate cu același litigiu sau cu litigii conexe le revine obligația de a‑și declina competența în favoarea instanței care are competență specială în urma pronunțării unei hotărâri de neînapoiere (a se vedea articolul 1210-9 din Codul de procedură civilă).
( 70 ) Făcând trimitere la Hotărârea Rinau (EU:C:2008:406, punctele 63 și 64), precum și la Hotărârea Povse (EU:C:2010:400, punctul 53), acest guvern amintește că Curtea a statuat, pe de o parte, că, „[d]eși legată indisociabil de alte materii guvernate de regulament, în special încredințarea, […] [o] hotărâr[e] prin care se dispune înapoierea unui copil, ulterioară unei hotărâri de neînapoiere, se bucură de autonomie procedurală, pentru a nu întârzia înapoierea copilului care a fost deplasat sau reținut ilicit”, și, pe de altă parte, că „nu se poate […] deduce [din articolul 11 alineatul (7) menționat] că o hotărâre privind încredințarea copilului constituie o condiție prealabilă adoptării unei hotărâri prin care se dispune înapoierea [acestuia din urmă]”, deoarece „dispoziția respectivă nu face decât să stabilească obiectivul final al procedurilor […] judiciare, și anume regularizarea situației copilului” (sublinierea noastră).
( 71 ) Acest efect devolutiv presupune că instanța sesizată cu un apel este în măsură să statueze asupra ansamblului elementelor litigiului, în special asupra faptelor noi survenite după pronunțarea hotărârii atacate, de exemplu, acțiunile ulterioare ale unuia dintre părinți.
( 72 ) În ședință, guvernul belgian a nuanțat acest punct de vedere, arătând că instanța specializată ar dispune de fapt de puterea suverană de a aprecia, pentru motive legate de oportunitate și în special în funcție de interesul copilului, temeinicia cererii unei părți de trimitere spre judecare la cour d’appel atât a problemei înapoierii copilului, cât și a celei legate de încredințarea acestuia, în conformitate cu norma potrivit căreia accesoriul urmează principalul.
( 73 ) A se vedea prin analogie Hotărârea Rinau (EU:C:2008:406, punctul 81).
( 74 ) Idem.
( 75 ) CEDO insistă de asemenea asupra obligației care le revine autorităților judiciare dintr‑un stat membru de a „recurge la toate mijloacele necesare pentru a trata cu diligență” procedurile privind răspunderea părintească față de un copil răpit și înapoierea acestuia prevăzute de Regulamentul Bruxelles II bis, subliniind că „trecerea timpului poate avea consecințe iremediabile asupra relațiilor dintre copii și părintele care nu locuiește cu ei” (a se vedea în special CEDO, Hotărârea Karoussiotis împotriva Portugaliei, nr. 23205/08, § 85 și urm., accesibilă la următoarea adresă internet: 001-103165).
( 76 ) A se vedea Hotărârea Povse (EU:C:2010:400, punctele 62 și 66).
Full & Egal Universal Law Academy