24.7.2017
RO
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
C 239/7
Hotărârea Curții (Camera a noua) din 18 mai 2017 (cerere de decizie preliminară formulată de Vilniaus apygardos administracinis teismas – Lituania) – UAB „Litdana”/Valstybinė mokesčių inspekcija prie Lietuvos Respublikos finansų ministerijos
(Cauza C-624/15) (1)
([Trimitere preliminară - Fiscalitate - Taxa pe valoarea adăugată (TVA) - Directiva 2006/112/CE - Articolul 314 - Regimul marjei de profit - Condiții de aplicare - Refuzul autorităților fiscale naționale de a acorda unei persoane impozabile beneficiul dreptului de a aplica regimul marjei de profit - Mențiuni pe facturi referitoare atât la aplicarea de către furnizor a regimului marjei de profit, cât și la scutirea de TVA - Neaplicarea de către furnizor a regimului marjei de profit livrării - Indicii care permit să se presupună existența unor nereguli sau a unei fraude la livrare])
(2017/C 239/09)
Limba de procedură: lituaniana
Instanța de trimitere
Vilniaus apygardos administracinis teismas
Părțile din procedura principală
Reclamantă: UAB „Litdana”
Pârât: Valstybinė mokesčių inspekcija prie Lietuvos Respublikos finansų ministerijos
cu participarea: Klaipėdos apskrities valstybinė mokesčių inspekcija
Dispozitivul
Articolul 314 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/45/UE a Consiliului din 13 iulie 2010, trebuie interpretat în sensul că se opune ca autoritățile competente ale unui stat membru să refuze unei persoane impozabile, care a primit o factură pe care figurează mențiuni referitoare atât la regimul marjei de profit, cât și la scutirea de taxa pe valoarea adăugată (TVA), dreptul de a aplica regimul marjei de profit, chiar dacă dintr-un control ulterior efectuat de autoritățile menționate rezultă că comerciantul persoană impozabilă care a furnizat bunurile second-hand nu aplicase efectiv acest regim livrării acestor bunuri, cu excepția cazului în care autoritățile competente stabilesc că persoana impozabilă nu a acționat cu bună-credință sau că nu a luat toate măsurile rezonabile care îi stăteau în putere pentru a se asigura că operațiunea pe care o efectuează nu o pune în situația de a participa la o fraudă fiscală, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere.
(1) JO C 48, 8.2.2016
Full & Egal Universal Law Academy