EUR-Lex -  62015CC0687 - RO

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

HENRIK SAUGMANDSGAARD ØE

prezentate la 7 septembrie 2017 ( 1 )

Cauza C‑687/15

Comisia Europeană

împotriva

Consiliului Uniunii Europene

„Acțiune în anulare – Acțiune externă a Uniunii Europene – Articolul 218 alineatul (9) TFUE – Stabilirea pozițiilor care trebuie adoptate în numele Uniunii în cadrul unui organism creat printr‑un acord internațional – Competență externă a Uniunii Europene – Formă juridică inadecvată a actului prin care sunt stabilite pozițiile care trebuie adoptate în numele Uniunii – Concluziile Consiliului privind Conferința mondială pentru radiocomunicații din 2015 a Organizației Internaționale a Telecomunicațiilor”

I. Introducere

1.

Prin cererea sa introductivă, Comisia Europeană solicită Curții anularea Concluziilor Consiliului Uniunii Europene, adoptate la 26 octombrie 2015, privind Conferința mondială pentru radiocomunicații din 2015 (WRC‑15) a Organizației Internaționale a Telecomunicațiilor (UIT), pentru motivul că Consiliul ar fi încălcat articolul 218 alineatul (9) TFUE prin faptul că a stabilit pozițiile care trebuie adoptate în numele Uniunii, în temeiul dispoziției menționate, sub forma unor concluzii în locul unei decizii, astfel cum a propus Comisia.

2.

În prezentele concluzii, vom explica motivele pentru care considerăm că cererea Comisiei trebuie admisă, iar Concluziile Consiliului din 26 octombrie 2015 trebuie anulate.

II. Cadrul juridic

A. Dreptul internațional

3.

Uniunea Internațională a Telecomunicațiilor (UIT) este o instituție specializată a Organizației Națiunilor Unite, responsabilă cu tehnologiile informației și comunicațiile. În cadrul UIT sunt alocate spectrul de frecvențe radio și orbitele sateliților la scară mondială și sunt elaborate norme tehnice pentru a asigura interconectarea rețelelor și a tehnologiilor ( 2 ).

4.

Potrivit Constituției sale, UIT este formată din statele membre ale UIT și din membrii de sector ai UIT. În prezent, 193 de state sunt membre ale UIT, dintre care toate statele membre ale Uniunii. UIT numără de asemenea 800 de membri de sector, în principal entități din sectorul privat sau instituții universitare. Uniunea Europeană este un membru de sector al UIT. Reiese din articolul 3 alineatele 2 și 3 din Constituția UIT că, spre deosebire de statele membre ale UIT, membrii de sector ai UIT nu dispun, printre altele, de dreptul de vot la conferințele mondiale ale UIT ( 3 ).

5.

Articolul 4 din Constituția UIT, intitulat „Instrumentele Uniunii”, prevede la alineatele 1 și 3:

„1.   Instrumentele Uniunii sunt:

–

prezenta Constituție a Uniunii Internaționale a Telecomunicațiilor;

–

Convenția Uniunii Internaționale a Telecomunicațiilor și

–

[r]egulamentele administrative

[…]

3.   Dispozițiile prezentei Constituții și ale [c]onvenției sunt completate cu cele ale [r]egulamentelor administrative enumerate mai jos, care reglementează utilizarea telecomunicațiilor și care stabilesc relații între toți membrii:

[…]

—

Regulamentul radiocomunicațiilor.”

6.

Articolul 13 din Constituția UIT, intitulat „Conferințele de radiocomunicații și adunările de radiocomunicație”, prevede la alineatele 1 și 2:

„1.   O conferință mondială a radiocomunicațiilor poate proceda la o revizie parțială sau, în mod excepțional, totală a Regulamentului radiocomunicațiilor și poate trata oricare altă problemă de interes mondial ce revine competenței sale și are legătură cu ordinea sa de zi. Celelalte funcții ale acestei conferințe sunt enunțate în convenție.

2.   Conferințele mondiale de radiocomunicație sunt convocate, în mod normal, la fiecare 3 sau 4 ani; totuși, conform dispozițiilor pertinente ale convenției, o asemenea conferință poate să nu fie convocată sau poate să fie convocată o conferință adițională”.

B. Dreptul Uniunii

7.

Articolul 10 din Decizia nr. 243/2012/UE ( 4 ), intitulat „Negocierile internaționale”, prevede la alineatul (1):

„(1)   În cadrul negocierilor internaționale privind chestiunile legate de spectrul radio, se aplică următoarele principii:

(a)

dacă subiectul negocierilor internaționale intră în sfera de competență a Uniunii, poziția Uniunii se stabilește în conformitate cu legislația Uniunii;

(b)

dacă subiectul negocierilor internaționale intră parțial în sfera de competență a Uniunii și parțial în sfera de competență a statelor membre, Uniunea și statele membre caută să stabilească o poziție comună în conformitate cu cerințele principiului cooperării sincere.

În scopul aplicării literei (b) de la primul paragraf, Uniunea și statele membre cooperează în conformitate cu principiul unității în reprezentarea internațională a Uniunii și a statelor sale membre.”

III. Istoricul litigiului

8.

Conferința mondială pentru radiocomunicații din 2015 (denumită în continuare „WRC‑15”) s‑a desfășurat la Geneva între 2 și 27 noiembrie 2015, în scopul revizuirii Regulamentului privind radiocomunicațiile ( 5 ).

9.

O ordine de zi preliminară a WRC‑15 fusese stabilită în cadrul precedentei conferințe mondiale pentru radiocomunicații, cea din anul 2012 (denumită în continuare „WRC‑12) ( 6 ), în urma căreia Consiliul UIT adoptase ordinea de zi definitivă a WRC‑15 ( 7 ).

10.

La 29 mai 2015, Comisia a prezentat Consiliului o Propunere de decizie a Consiliului privind poziția care urma să fie adoptată, în numele Uniunii, în cadrul WRC‑15 ( 8 ). Propunerea Comisiei indica drept temei juridic articolul 114 TFUE coroborat cu articolul 218 alineatul (9) TFUE.

11.

Articolul 1 din propunerea Comisiei prevede:

„Statele membre, acționând împreună în interesul Uniunii, participă la negocierile din cadrul Conferinței mondiale privind radiocomunicațiile din 2015 a Organizației Internaționale a Telecomunicațiilor, în vederea revizuirii reglementărilor privind radiocomunicațiile.

Pozițiile care urmează să fie adoptate în numele Uniunii în cadrul negocierilor și în cursul adoptării revizuirilor aduse reglementărilor privind radiocomunicațiile sunt stabilite în anexa la prezenta decizie.

În situațiile în care, în cadrul conferinței, sunt prezentate noi propuneri în ceea ce privește chestiunile din anexă, pentru care nu există încă o poziție a Uniunii, poziția Uniunii se stabilește prin coordonare la fața locului, înainte ca părțile participante la conferință să fie invitate să adopte revizuirile reglementărilor privind radiocomunicațiile. În astfel de cazuri, poziția Uniunii este conformă cu principiile prevăzute în anexa la prezenta decizie.”

12.

În cadrul celei de a 3419‑a reuniuni, care a avut loc la 26 octombrie 2015 la Luxemburg, Consiliul a adoptat următoarele Concluzii privind WRC‑15 (denumite în continuare „actul atacat”) ( 9 ):

„CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

1.

REAMINTIND

a)

Decizia nr. 676/2002/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind cadrul de reglementare pentru politica de gestionare a spectrului de frecvențe radio în Comunitatea Europeană;

b)

dispozițiile Directivei‑cadru privind rețelele și serviciile de comunicații electronice, în special articolul 8a alineatul (4);

c)

Decizia nr. 243/2012/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 14 martie 2012 de instituire a unui program multianual pentru politica în domeniul spectrului de frecvențe radio;

d)

concluziile Consiliului privind pozițiile europene în vederea conferințelor mondiale pentru radiocomunicații din 1992, 1997, 2000, 2003, 2007 și 2012;

e)

importanța tehnologiilor wireless care folosesc frecvențe radio pentru realizarea obiectivelor politicii [Uniunii] prevăzute de inițiativa emblematică a Strategiei UE 2020 intitulată «Agenda digitală pentru Europa» de a furniza internet rapid în bandă largă și pentru obținerea de beneficii economice și sociale durabile datorită unei piețe unice digitale;

f)

Concluziile Consiliului din 31 mai 2010 privind Agenda digitală pentru Europa;

2.

LUÂND ACT DE

•

avizul din februarie 2015 al Grupului pentru politica în domeniul spectrului de frecvențe radio (RSPG) privind «Obiective strategice comune pentru WRC‑15»;

3.

ÎȘI EXPRIMĂ SPRIJINUL LARG PENTRU următoarele obiective care trebuie atinse în cadrul WRC‑15 în vederea punerii în aplicare cu succes a politicilor relevante ale Uniunii;

a)

în cadrul punctului 1.1 de pe ordinea de zi:

i.

să se identifice banda de frecvențe 1452-1492 MHz și benzile adiacente 1427-1452 MHz și 1492-1518 MHz pentru telecomunicațiile mobile internaționale (TMI), protejându‑se în același timp serviciile pasive în benzile având frecvențe mai mici de 1427 MHz. Această identificare nu împiedică utilizarea acestor benzi în cazul oricărei aplicații, inclusiv pentru apărare, a serviciilor pentru care sunt atribuite, și nici nu stabilește priorități în reglementările privind radiocomunicațiile;

ii.

să se coatribuie banda 3400-3800 MHz pentru serviciile mobile și să fie identificată pentru TMI, ținându‑se seama de faptul că banda joacă un rol important pentru comunicațiile prin satelit;

iii.

să nu se susțină nicio modificare a atribuirilor benzii 470-694 MHz în Europa;

iv.

să nu se adauge coatribuirea benzilor 5350-5470 MHz și 5725-5850 MHz pentru serviciile mobile și nici să nu se identifice aceste benzi sau banda 5850-5925 MHz pentru TMI, continuându‑se în același timp analizarea acestor trei benzi în vederea unei posibile utilizări pentru rețelele radio locale și asigurându‑se protejarea utilizării lor primare în toate cazurile.

b)

în cadrul punctului 1.2 de pe ordinea de zi:

i.

să se stabilească limita inferioară a benzii la 694 MHz și să se sprijine recomandările UIT‑R privind nivelurile de protecție pentru serviciul de radiodifuziune sub 694 MHz, în conformitate cu rezultatele studiilor efectuate de Conferința europeană a administrațiilor de poștă și telecomunicații;

ii.

să se asigure o coexistență echilibrată între serviciile wireless în bandă largă și serviciile de radiodifuziune și să nu se adauge constrângeri suplimentare față de Acordul GE-06 pentru protecția serviciilor de radiodifuziune în banda 694-790 MHz;

iii.

în privința accesului, să se asigure echilibrul între serviciile mobile și serviciile de radionavigație aeronautică (ARNS) la frontierele statelor membre din estul Europei, pentru a facilita implementarea serviciilor mobile în toate țările [Uniunii] prin dispoziții adecvate în reglementările privind radiocomunicațiile, favorizând în același timp cele mai mici distanțe de separare efectivă între ARNS și TMI și sprijinind drepturile statelor membre din estul UE în această privință;

c)

în cadrul punctului 1.18 de pe ordinea de zi, să se atribuie banda 77,5-78 GHz pentru serviciul de radiolocație pentru a se facilita implementarea sistemelor radar pentru automobile, fără a se introduce restricții excesive, precum și să se recunoască faptul că stațiile de radioastronomie ar trebui să beneficieze în continuare de protecție;

d)

în cadrul punctului 10 de pe ordinea de zi, să se sprijine atât includerea unui punct pe ordinea de zi a WRC‑19 care să abordeze necesitățile de frecvențe radio pentru sistemele mobile 5G, cu accent pe frecvențele de peste 6 GHz pentru noi atribuiri, cât și o abordare comună privind inițierea studiilor de compatibilitate aferente înainte de WRC‑19;

4.

INVITĂ STATELE MEMBRE

•

să urmărească obiectivele prevăzute la punctul 3 și să respecte principiile prevăzute în Decizia 243/2012/UE de instituire a unui program multianual pentru politica în domeniul spectrului de frecvențe radio, atunci când negociază în cadrul WRC‑15 orice modificare relevantă la reglementările UIT privind radiocomunicațiile.

5.

INVITĂ COMISIA

•

să prezinte imediat Parlamentului European și Consiliului un raport privind rezultatele WRC‑15 și mijloacele prin care se poate asigura faptul că pregătirile la nivel european pentru următoarea conferință programată în 2019 (WRC‑19) sprijină pe deplin politicile și principiile Uniunii.”

13.

Cu ocazia adoptării actului atacat, Comisia a făcut următoarea declarație, înscrisă în procesul‑verbal al reuniunii Consiliului:

„Comisia regretă faptul că, în contextul pregătirilor pentru Conferința mondială pentru radiocomunicații din 2015, Consiliul a adoptat concluzii, în loc să adopte o decizie, astfel cum se prevede la articolul 218 alineatul (9) […] TFUE. În opinia Comisiei, această poziție este în contradicție cu tratatul și cu jurisprudența Curții de Justiție. Comisia își rezervă toate drepturile în această privință.”

IV. Concluziile părților

14.

Comisia solicită Curții:

–

anularea Concluziilor Consiliului privind Conferința mondială pentru radiocomunicații din 2015 (WRC‑15) a Organizației Internaționale a Telecomunicațiilor (UIT), adoptate la 26 octombrie 2015, în cadrul celei de a 3419‑a reuniuni a Consiliului la Luxemburg;

–

obligarea Consiliului la plata cheltuielilor de judecată.

15.

Consiliul solicită Curții:

–

respingerea acțiunii în totalitate;

–

obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

16.

S‑a admis intervenția Republicii Cehe, a Republicii Federale Germania, a Republicii Franceze și a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord în susținerea concluziilor Consiliului.

V. Cu privire la acțiune

A. Cu privire la admisibilitatea acțiunii

17.

Cu titlu introductiv, trebuie să se constate că, în memoriul său în apărare, Consiliul a pus în discuție admisibilitatea prezentei acțiuni în anulare, susținând că din afirmațiile care figurează în cererea introductivă a Comisiei părea să reiasă că aceasta a apreciat că actul atacat nu era destinat să producă efecte juridice, poziție care ar fi incompatibilă, potrivit Consiliului, cu introducerea unei acțiuni în anulare împotriva actului menționat în temeiul articolului 263 TFUE.

18.

Or, în urma clarificărilor furnizate de Comisie în memoriul său în replică, în special cu privire la efectele juridice ale actului atacat, Consiliul a indicat, în memoriul său în duplică, că respectivele clarificări au risipit îndoielile pe care acesta le exprimase inițial în ceea ce privește admisibilitatea acțiunii.

19.

Schimbul de observații dintre părți cu privire la admisibilitatea prezentei acțiuni ocazionează următoarele observații.

20.

Potrivit articolului 263 TFUE, Curtea controlează legalitatea actelor instituțiilor „destinate să producă efecte juridice față de terți”. Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, constituie acte atacabile în sensul dispoziției menționate toate actele adoptate de instituții, indiferent de natura sau de forma acestora, care urmăresc să producă efecte juridice obligatorii ( 10 ).

21.

Nu există nicio îndoială că o decizie a Consiliului prin care sunt stabilite pozițiile care trebuie adoptate în numele Uniunii, în conformitate cu articolul 218 alineatul (9) TFUE, constituie un act destinat să producă efecte juridice în sensul articolului 263 TFUE ( 11 ). O astfel de decizie poate face, așadar, obiectul unei acțiuni în anulare în temeiul acestei din urmă dispoziții.

22.

În speță, părțile sunt de acord cu privire la faptul, pe de o parte, că actul atacat, deși a fost adoptat sub forma unor „concluzii”, a fost adoptat de Consiliu în conformitate în special cu articolul 218 alineatul (9) TFUE ( 12 ) și, pe de altă parte, că actul menționat urmărește să producă efecte juridice întrucât urmărește să stabilească, în temeiul acestei dispoziții, pozițiile care trebuie adoptate în numele Uniunii în cadrul WRC‑15. În această privință, Consiliul arată că actul atacat constituie „în esență” o decizie a Consiliului ( 13 ). În plus, trebuie să se constate că niciunul dintre statele membre care au intervenit în susținerea concluziilor Consiliului nu contestă admisibilitatea prezentei acțiuni.

23.

În aceste condiții, considerăm că actul atacat este destinat să producă efecte juridice în sensul articolului 263 TFUE și că o calificare juridică drept „concluzii” nu poate implica excluderea acestui act de la controlul legalității exercitat de Curte în temeiul dispoziției menționate. Cu titlu suplimentar, adăugăm că în trecut Curtea a considerat deja admisibilă o acțiune împotriva unor concluzii ale Consiliului care urmăreau să producă efecte juridice ( 14 ).

24.

Concluzionăm, așadar, că acțiunea în anularea actului atacat este admisibilă și că Curtea este competentă, în temeiul articolului 263 TFUE, să controleze legalitatea actului menționat.

25.

Din motive de claritate, dorim să precizăm că această concluzie nu implică nicidecum faptul că actele Consiliului adoptate sub forma unor „concluzii” pot face, în general, obiectul unei acțiuni în anulare în temeiul articolului 263 TFUE.

B. Cu privire la fond

1.  Cu privire la obiectul acțiunii

26.

În susținerea acțiunii sale în anulare, Comisia invocă un motiv unic potrivit căruia, prin adoptarea Concluziilor privind WRC‑15 a UIT în locul unei decizii, astfel cum a propus Comisia, Consiliul a încălcat articolul 218 alineatul (9) TFUE.

27.

Trebuie să se constate, mai întâi, că Comisia și Consiliul sunt de acord în ceea ce privește aprecierea, pe de o parte, că punctele de pe ordinea de zi a WRC‑15 cu privire la care actul atacat a stabilit pozițiile care trebuie adoptate în numele Uniunii țin de competența externă a Uniunii și, pe de altă parte, că articolul 114 TFUE constituie temeiul material aplicabil, iar articolul 218 alineatul (9) TFUE temeiul procedural aplicabil pentru adoptarea actului menționat. Aceste părți consideră, în plus, că natura competenței Uniunii, și anume faptul că aceasta este exclusivă sau partajată cu statele membre, nu are niciun efect asupra aplicabilității articolului 218 alineatul (9) TFUE. Părțile menționate nu sunt totuși de acord cu privire la aspectul dacă, prin adoptarea actului atacat, Consiliul a respectat cerințele procedurale prevăzute de această din urmă dispoziție și, în cazul unui răspuns negativ, care ar fi consecințele asupra validității actului menționat.

28.

În schimb, unele dintre statele membre care au intervenit în susținerea concluziilor Consiliului contestă aplicabilitatea articolului 218 alineatul (9) TFUE în speță, arătând în special că Uniunea nu deținea competența externă necesară pentru stabilirea de către Consiliu a pozițiilor care trebuie adoptate în numele Uniunii, în conformitate cu dispoziția menționată, cu privire la punctele de pe ordinea de zi a WRC‑15 vizate de actul atacat.

29.

Trebuie să se constate, mai întâi, că, potrivit articolului 40 al patrulea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, concluziile memoriului în intervenție pot avea ca obiect numai susținerea concluziilor uneia dintre părți. În plus, potrivit articolului 129 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție, intervenientul ia litigiul în starea în care se află în momentul intervenției sale. În acest context, Curtea a constatat că o parte care, în temeiul articolului 40 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, este admisă ca intervenientă într‑un litigiu supus acesteia din urmă nu poate să modifice obiectul litigiului, astfel cum a fost circumscris prin concluziile și prin motivele părților principale. În consecință, doar argumentele unui intervenient care se înscriu în cadrul definit prin aceste concluzii și motive sunt admisibile ( 15 ).

30.

Considerăm că argumentele referitoare la inaplicabilitatea articolului 218 alineatul (9) TFUE și la lipsa competenței externe a Uniunii care sunt invocate de statele membre interveniente în cadrul prezentei acțiuni pot modifica obiectul litigiului, astfel cum a fost circumscris prin concluziile și prin motivele părților principale. Prin urmare, aceste concluzii și motive privesc numai aspectul dacă cerințele procedurale prevăzute la articolul 218 alineatul (9) TFUE au fost respectate la adoptarea actului atacat.

31.

În consecință, în opinia noastră, argumentele referitoare la inaplicabilitatea articolului 218 alineatul (9) TFUE și la lipsa competenței externe a Uniunii care sunt invocate de statele membre interveniente trebuie, în principiu, să fie respinse de la bun început ca inadmisibile ( 16 ). În această privință, trebuie luat în considerare că niciunul dintre statele membre interveniente nu a făcut uz de posibilitatea de care dispune de a introduce o acțiune în anulare în temeiul articolului 263 al doilea paragraf TFUE împotriva actului atacat, invocând depășirea de către Consiliu a competențelor sale.

32.

Din considerente de exhaustivitate și în ipoteza în care Curtea ar considera că este necesar să verifice din oficiu aplicabilitatea articolului 218 alineatul (9) TFUE și competența externă a Uniunii ( 17 ) în speță, vom prezenta în secțiunea următoare motivele pentru care considerăm că dispoziția menționată era aplicabilă în ceea ce privește adoptarea actului atacat și că Uniunea dispunea de competența externă necesară Consiliului pentru a adopta actul menționat.

2.  Cu privire la aplicabilitatea articolului 218 alineatul (9) TFUE și la existența unei competențe externe a Uniunii

a)  Cu privire la eventuala necesitate a unei competențe externe exclusive a Uniunii

33.

Potrivit articolului 218 alineatul (9) TFUE, Consiliul, la propunerea Comisiei sau a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, adoptă o decizie de stabilire a pozițiilor care trebuie adoptate în numele Uniunii în cadrul unui organism creat printr‑un acord, în cazul în care acest organism trebuie să adopte acte cu efecte juridice, cu excepția actelor care modifică sau completează cadrul instituțional al acordului.

34.

Reiese din jurisprudența Curții că aplicarea articolului 218 alineatul (9) TFUE privește pozițiile care trebuie adoptate în numele Uniunii în cadrul participării acesteia, prin intermediul instituțiilor sale sau, după caz, prin intermediul statelor membre care acționează solidar în interesul său, la adoptarea actelor cu efecte juridice în cadrul organismului internațional în cauză ( 18 ). Curtea a constatat, în plus, că împrejurarea că Uniunea nu este parte la acordul internațional în cauză nu o împiedică, prin ea însăși, să facă aplicarea articolului 218 alineatul (9) TFUE ( 19 ).

35.

În temeiul principiului atribuirii consacrat la articolul 5 alineatele (1) și (2) TUE ( 20 ), adoptarea de către Consiliu a pozițiilor care trebuie adoptate în numele Uniunii în conformitate cu articolul 218 alineatul (9) TFUE presupune existența unei competențe externe a Uniunii ( 21 ). Nu vedem totuși niciun motiv să considerăm, astfel cum susțin Republica Cehă și Republica Franceză, că această competență externă trebuie să aibă în mod necesar caracter exclusiv în sensul articolului 3 alineatul (2) TFUE.

36.

În primul rând, textul articolului 218 alineatul (9) TFUE nu conține nicio indicație în acest sens.

37.

În plus, nici articolul 216 TFUE, care determină existența unei competențe externe a Uniunii, nu efectuează o distincție după cum competența externă a Uniunii este partajată sau exclusivă. Astfel, această dispoziție privește atât competența externă partajată, cât și competența externă exclusivă a Uniunii ( 22 ). În lipsa oricărei indicații contrare, trebuie să se considere că situația este aceeași pentru articolul 218 TFUE, având în vedere că ambele dispoziții figurează în același titlu V din cea de a cincea parte a Tratatului FUE, intitulat „Acordurile internaționale”.

38.

În al doilea rând, teza potrivit căreia aplicabilitatea acestui articol ar depinde de existența unei competențe externe exclusive a Uniunii nu este susținută nici de o interpretare teleologică a dispoziției menționate.

39.

În ceea ce privește contextul și obiectivul articolului 218 alineatul (9) TFUE, Curtea a constatat că dispoziția menționată prevede, prin derogare de la procedura ordinară descrisă la articolul 218 alineatele (1)-(8) TFUE pentru negocierea și încheierea unui acord internațional de către Uniune, o procedură simplificată în scopul definirii pozițiilor care trebuie adoptate în numele acesteia din urmă în contextul participării sale la adoptarea, în cadrul organismului decizional instituit prin acordul internațional în cauză, a unor acte legate de aplicarea sau de punerea în aplicare a acestuia din urmă ( 23 ). Cu alte cuvinte, procedura prevăzută la articolul 218 alineatul (9) TFUE urmărește ca participarea Uniunii la aplicarea sau la punerea în aplicare a unui acord internațional existent să devină mai expeditivă și, prin urmare, mai eficientă. Nu vedem niciun motiv pentru care această procedură simplificată nu ar trebui să se aplice în cazul unei competențe externe partajate ( 24 ).

40.

În plus, independent de natura competenței de care dispune Uniunea, stabilirea pozițiilor care trebuie adoptate în numele Uniunii în temeiul articolului 218 alineatul (9) TFUE poate contribui la asigurarea unității de reprezentare internațională a Uniunii și a statelor membre ( 25 ), precum și la asigurarea respectării principiului cooperării loiale, enunțat la articolul 4 alineatul (3) TUE, împiedicând statele membre să adopte măsuri unilaterale care sunt de natură să pună în pericol realizarea obiectivelor Uniunii ( 26 ). Această situație se regăsește în mod special în cazul în care, precum în speță, Uniunea nu are calitatea de membru cu drepturi depline a organizației internaționale în discuție, și anume UIT, și este, prin urmare, obligată să acționeze, în cadrul organelor acestei organizații, prin intermediul statelor sale membre ( 27 ). Reamintim, în această privință, că un act care stabilește poziția Uniunii, în conformitate cu articolul 218 alineatul (9) TFUE, are un caracter obligatoriu pentru statele membre întrucât le impune să apere respectiva poziție ( 28 ).

41.

În al treilea rând, teza susținută de Republica Cehă și de Republica Franceză ar duce la îngreunarea apărării intereselor Uniunii în cadrul punerii în aplicare a unui acord internațional, ceea ce ar fi dificil de conciliat cu obiectivul urmărit de tratate, care vizează, în opinia noastră, să garanteze un grad ridicat de participare a Uniunii pe scena internațională ( 29 ).

42.

În al patrulea rând, deși Curtea nu a avut niciodată ocazia de a se pronunța în mod explicit cu privire la aplicabilitatea articolului 218 alineatul (9) TFUE în cazul unei competențe partajate între Uniune și statele membre, considerăm că a făcut‑o implicit în Hotărârea Germania/Consiliul (C‑399/12) ( 30 ). Astfel, Curtea a aprobat, la punctul 66 din hotărârea menționată, faptul că Consiliul s‑a întemeiat pe articolul 218 alineatul (9) TFUE pentru a adopta decizia atacată, în condițiile în care constatase, la punctul 51 din hotărâre, că obiectul cauzei era domeniul politicii agricole comune. Reamintim că, potrivit articolului 4 alineatul (2) litera (d) TFUE, domeniul agriculturii ține de competența partajată a Uniunii și a statelor sale membre ( 31 ).

43.

În concluzie, considerăm, asemenea Comisiei și Consiliului ( 32 ), că natura competenței Uniunii nu influențează aplicabilitatea articolului 218 alineatul (9) TFUE.

b)  Cu privire la existența unei competențe externe a Uniunii

44.

Potrivit articolului 216 alineatul (1) TFUE, Uniunea dispune de o competență externă, în special în cazul în care încheierea unui acord poate influența normele comune ori poate modifica domeniul de aplicare al acestora.

45.

Considerăm că nu există niciun motiv să se presupună că Uniunea nu dispunea, în speță, de competența externă necesară Consiliului pentru a stabili pozițiile care trebuie adoptate în numele Uniunii, în conformitate cu articolul 218 alineatul (9) TFUE, astfel cum au fost exprimate în actul atacat.

46.

În această privință, trebuie să se constate că pozițiile stabilite în actul atacat privesc domeniul gestionării spectrului de frecvențe radio și utilizarea frecvențelor radio, care este reglementat pe larg de legiuitorul Uniunii în temeiul competenței sale întemeiate pe articolul 114 TFUE ( 33 ). Unele acte ale Uniunii în această materie fac referire în mod explicit la lucrările cu privire la gestionarea spectrului de frecvențe radio efectuate de UIT și la Regulamentul privind radiocomunicațiile ( 34 ). În plus, în temeiul Deciziei nr. 676/2002 (decizia privind spectrul de frecvențe radio) ( 35 ), Comisia a adoptat mai multe măsuri tehnice care prevăd armonizarea condițiilor referitoare la disponibilitatea și la utilizarea eficientă a spectrului de frecvențe radio, dintre care unele privesc benzile de frecvențe vizate de actul atacat ( 36 ).

47.

În ceea ce privește punctele de pe ordinea de zi a WRC‑15 pentru care actul atacat a stabilit pozițiile care trebuie adoptate în numele Uniunii, Comisia a arătat, în Propunerea sa de decizie a Consiliului din 29 mai 2015, motivele pentru care consideră că fiecare dintre acestea putea să influențeze în mod direct normele Uniunii sau să modifice domeniul de aplicare al acestora și că acestea intrau, așadar, în sfera competenței externe a Uniunii, în temeiul articolului 216 alineatul (1) TFUE ( 37 ).

48.

Observațiile prezentate Curții de statele membre interveniente nu sunt susceptibile, în opinia noastră, să pună în discuție aprecierea efectuată de Comisie în ceea ce privește existența unei competențe externe a Uniunii pentru ca Consiliul să stabilească, în conformitate cu articolul 218 alineatul (9) TFUE, pozițiile care trebuie adoptate în numele Uniunii, astfel cum sunt exprimate în actul atacat.

49.

În primul rând, spre deosebire de ceea ce pare să presupună Republica Federală Germania, existența unei competențe externe a Uniunii nu poate depinde de adoptarea unor acte de drept al Uniunii care ar reglementa integral benzile de frecvențe vizate de actul atacat. Astfel, potrivit modului său de redactare, articolul 216 alineatul (1) TFUE impune doar ca încheierea acordului respectiv să „poat[ă] influența normele comune ori [să] poat[ă] modifica domeniul de aplicare al acestora”.

50.

Curtea a considerat, în ceea ce privește formularea identică care figurează la articolul 3 alineatul (2) TFUE ( 38 ), că există un risc de a se aduce atingere unor norme comune ale Uniunii prin angajamente internaționale luate de statele membre sau de a se modifica domeniul de aplicare al acestor norme, care este de natură să justifice o competență externă exclusivă a acesteia, în cazul în care angajamentele respective intră în domeniul de aplicare al normelor menționate. În această privință, Curtea a precizat că constatarea unui astfel de risc nu presupune existența unei concordanțe depline între domeniul acoperit de angajamentele internaționale și cel acoperit de reglementarea Uniunii și că, în special, asemenea angajamente internaționale ar putea aduce atingere normelor Uniunii sau le‑ar putea modifica domeniul de aplicare atunci când acestea țin de un domeniu acoperit deja în mare parte de astfel de norme ( 39 ). Considerăm că acest raționament poate fi transpus integral în privința aprecierii care vizează să stabilească dacă încheierea unui acord internațional poate influența normele comune ori poate modifica domeniul de aplicare al acestora în sensul articolului 216 alineatul (1) TFUE. Astfel cum reiese din ceea ce precedă, domeniul gestionării spectrului de frecvențe radio și al utilizării frecvențelor radio este reglementat în mare parte de normele comune ale Uniunii ( 40 ).

51.

În ceea ce privește, în al doilea rând, argumentele invocate de Republica Franceză cu privire la utilizarea spectrului de frecvențe radio în scopul apărării naționale și al siguranței publice, trebuie arătat că, deși actele Uniunii referitoare la gestionarea și la utilizarea spectrului de frecvențe radio nu aduc atingere dreptului statelor membre de a organiza și utiliza spectrul de frecvențe radio în vederea menținerii ordinii publice, a siguranței publice și pentru apărare ( 41 ), simpla împrejurare că spectrul de frecvențe radio ar influența, dintr‑o perspectivă generală, funcționarea apărării naționale și siguranța publică nu poate exclude competența externă a Uniunii.

52.

Considerăm că în cadrul prezentei acțiuni nu s‑a demonstrat că revizuirile Regulamentului privind radiocomunicațiile avute în vedere la punctele de pe ordinea de zi a WRC‑15 vizate de actul atacat ar fi avut, în ceea ce privește apărarea națională sau siguranța publică a statelor membre, efecte concrete de natură să excludă competența Uniunii.

53.

În ceea ce privește, în al treilea rând, articolul 10 din Decizia nr. 243/2012, invocat de Republica Cehă, de Republica Federală Germania și de Republica Franceză, nu vedem nicio incompatibilitate între această dispoziție și aplicarea articolului 218 alineatul (9) TFUE în speță. Astfel, reiese din articolul 10 alineatul (1) litera (a) din Decizia nr. 243/2012 că, în cadrul negocierilor internaționale privind chestiunile legate de spectrul radio, dacă subiectul negocierilor internaționale intră în sfera de competență a Uniunii, poziția Uniunii se stabilește în conformitate cu legislația Uniunii ( 42 ). Or, exact această situație se regăsea în speță. Precizăm că dispoziția menționată nu face nicio mențiune cu privire la natura competenței Uniunii.

54.

Contrar afirmațiilor Republicii Cehe și ale Republicii Franceze, considerăm că articolul 10 alineatul (1) litera (b) din Decizia nr. 243/2012 nu era aplicabil în ceea ce privește adoptarea actului atacat. Astfel, această dispoziție privește, potrivit textului său, situația în care subiectul negocierilor internaționale „intră parțial în sfera de competență a Uniunii și parțial în sfera de competență a statelor membre”. Considerăm că această formulare este reflectarea directă a jurisprudenței Curții privind situațiile în care subiectul negocierilor internaționale intră în parte în sfera de competență a Uniunii și în parte în cea a statelor membre, la care se face de asemenea referire în considerentul (34) al Deciziei nr. 243/2012 ( 43 ). Considerăm, așadar, că articolul 10 alineatul (1) litera (b) nu privește cazul unei competențe partajate, ci mai degrabă cazul în care anumite elemente ale unui acord internațional nu intră în sfera de competență a Uniunii. Or, nu aceasta era situația în speță.

55.

În concluzie, considerăm că Uniunea dispunea, în speță, de competența externă necesară.

56.

Niciuna dintre părțile care au prezentat observații Curții nu contestă că în speță sunt îndeplinite celelalte condiții de aplicare a articolului 218 alineatul (9) TFUE, și anume, în primul rând, că WRC‑15 poate fi considerată un „organism creat printr‑un acord” ( 44 ), în al doilea rând, că revizuirile Regulamentului privind radiocomunicațiile avute în vedere pe ordinea de zi a WRC‑15 pot fi calificate drept „acte cu efecte juridice” ( 45 ) și, în al treilea rând, că aceste revizuiri nu constituie „acte care modifică sau completează cadrul instituțional al acordului”. Apreciem, de asemenea, că toate condițiile de aplicare a articolului 218 alineatul (9) sunt întrunite.

57.

În consecință, Consiliul era, în opinia noastră, abilitat să stabilească pozițiile care trebuie adoptate în numele Uniunii, în conformitate cu articolul 218 alineatul (9) TFUE, astfel cum sunt exprimate în actul atacat ( 46 ).

58.

Prin urmare, trebuie să se stabilească dacă Consiliul a respectat, la adoptarea actului atacat, cerințele procedurale care rezultă din această dispoziție.

3.  Cu privire la motivul unic

59.

Prin intermediul motivului său unic, Comisia susține că, prin adoptarea actului atacat sub forma unor concluzii în locul unei decizii, astfel cum propunea aceasta, Consiliul a încălcat articolul 218 alineatul (9) TFUE.

60.

La rândul său, Consiliul susține că la adoptarea actului atacat a respectat această dispoziție și afirmă că faptul că pozițiile Uniunii cu privire la WRC‑15 au fost stabilite sub forma unor concluzii nu constituie o încălcare a unor norme fundamentale de procedură care poate conduce la anularea lor. În opinia sa, Comisia nu ar fi demonstrat, de altfel, că pozițiile menționate ar fi putut fi semnificativ diferite în cazul în care ar fi fost adoptate sub forma unei decizii.

61.

Pentru motivele prezentate în continuare, considerăm că trebuie admisă cererea Comisiei, iar actul atacat trebuie anulat pentru încălcarea articolului 218 alineatul (9) TFUE.

62.

În primul rând, trebuie să se constate că, potrivit articolului 218 alineatul (9) TFUE, pozițiile care trebuie adoptate în numele Uniunii în sensul acestei dispoziții sunt adoptate de Consiliu sub forma unei „decizi[i]”. Prin adoptarea actului atacat sub forma unor concluzii, Consiliul a utilizat, așadar, o altă formă juridică decât cea prevăzută de tratat.

63.

Asemenea Comisiei, considerăm că această împrejurare nu poate fi considerată o simplă formalitate. Astfel, după cum vom expune în continuare, alegerea formei juridice a unui act al Uniunii determină, pe de o parte, natura și efectele juridice ale actului ( 47 ) și, pe de altă parte, procedura care trebuie urmată pentru adoptarea actului menționat ( 48 ).

64.

În al doilea rând, considerăm că împrejurarea potrivit căreia abordarea urmată de Consiliu în speță pentru a stabili pozițiile care trebuie adoptate în numele Uniunii în privința WRC‑15 ar corespunde celei pe care o urmase în cadrul precedentelor Conferințe mondiale pentru radiocomunicații ( 49 ) este lipsită de pertinență pentru analiza care trebuie efectuată în cadrul prezentei acțiuni. Astfel, după cum a constatat Curtea, o simplă practică a Consiliului nu poate să deroge de la normele tratatului și nu poate, prin urmare, să creeze un precedent obligatoriu pentru instituțiile Uniunii ( 50 ). În plus, trebuie să se constate că practica anterioară invocată de Consiliu privea, în cea mai mare parte a cazurilor, perioada anterioară intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care a introdus articolul 218 alineatul (9) în redactarea sa actuală ( 51 ).

65.

În al treilea rând, în ceea ce privește Hotărârea IBM/Comisia ( 52 ), invocată de Consiliu, trebuie arătat că, deși Curtea a constatat, desigur, în hotărârea menționată, că forma în care sunt adoptate actele sau deciziile nu este, în principiu, relevantă în ceea ce privește posibilitatea de a le ataca prin intermediul unei acțiuni în anulare, nu se poate deduce din aceasta că forma unui act al Uniunii nu prezintă importanță în ceea ce privește legalitatea actului respectiv.

66.

În această privință, considerăm că faptul că o instituție a Uniunii derogă de la forma juridică prevăzută de tratate este de natură să constituie o încălcare a unor norme fundamentale de procedură care poate conduce la anularea actului, în special atunci când această derogare riscă să creeze incertitudini în ceea ce privește natura actului menționat sau procedura care trebuie urmată pentru adoptarea acestuia. Astfel, într‑un asemenea caz, securitatea juridică este compromisă, iar Curtea este împiedicată să își exercite pe deplin controlul jurisdicțional al legalității actului respectiv ( 53 ).

67.

Apreciem că astfel de incertitudini sunt efectiv prezente în speță. În special, considerăm, pentru motivele prezentate în continuare, că alegerea Consiliului de a adopta actul atacat sub forma unor concluzii în locul unei decizii a creat incertitudini considerabile, pe de o parte, în ceea ce privește natura actului menționat și, pe de altă parte, în ceea ce privește procedura care trebuia urmată pentru adoptarea acestuia.

a)  Cu privire la incertitudinile referitoare la natura actului atacat

68.

Articolul 288 TFUE distinge diferite tipuri de acte juridice ale Uniunii, conferind fiecăruia caracteristici proprii în ceea ce privește domeniul de aplicare, aplicabilitatea și efectele sale juridice. Este, prin urmare, indispensabil ca natura unui act al Uniunii să poată fi clar stabilită.

69.

Or, în speță, observațiile prezentate de statele membre interveniente demonstrează, în opinia noastră, existența unei incertitudini considerabile în ceea ce privește natura actului atacat.

70.

Astfel, în timp ce Consiliul susține că actul atacat constituie „în esență” o decizie a Consiliului de stabilire a pozițiilor care trebuie adoptate în numele Uniunii, în conformitate cu articolul 218 alineatul (9) TFUE, această afirmație este contestată de Republica Cehă, de Republica Franceză și de Republica Federală Germania. Astfel, primele două state consideră că actul menționat constituie o poziție comună a Uniunii și a statelor membre adoptată în conformitate cu articolul 10 alineatul (1) litera (b) din Decizia nr. 243/2012, în timp ce ultimul apreciază că este vorba despre concluzii ale Consiliului. În plus, Consiliul susține că actul atacat are un caracter obligatoriu, în timp ce Republica Cehă consideră că actul menționat este obligatoriu din punct de vedere juridic numai pentru unele părți, reglementând aspecte care intră, potrivit acestei părți interveniente, în sfera competenței Uniunii. La rândul său, Republica Federală Germania consideră că actul atacat constituie concluzii fără caracter obligatoriu ( 54 ).

71.

Se impune, așadar, constatarea potrivit căreia Consiliul și statele membre interveniente se află în dezacord profund atât în ceea ce privește aspectul dacă actul atacat constituie un act al Uniunii sau un act „hibrid” adoptat în comun de Uniune și de statele membre, cât și cu privire la efectul obligatoriu al actului menționat.

72.

Deși nu există nicio îndoială, în opinia noastră, că actul atacat constituie un act al unei instituții a Uniunii, și anume al Consiliului, astfel cum reiese din însuși titlul actului menționat, și că acesta este destinat să producă efecte juridice ( 55 ), considerăm că persistă incertitudini în ceea ce privește natura sa exactă. Aceste incertitudini sunt cu atât mai mari cu cât Consiliul a decis, pentru a adopta actul atacat, să deroge de la forma juridică propusă de Comisie ( 56 ), și anume cea prevăzută expres la articolul 218 alineatul (9) TFUE ( 57 ). În plus, trebuie luat în considerare faptul că, în timp ce caracterul obligatoriu al unei decizii a Consiliului rezultă în mod direct din articolul 288 TFUE ( 58 ), tratatele păstrează tăcerea cu privire la efectele care trebuie atribuite concluziilor Consiliului. Astfel, după cum arată Comisia, prin adoptarea actului atacat sub forma unor concluzii, Consiliul a optat pentru o formă juridică care nu este prevăzută de tratate și care este în general rezervată actelor fără caracter obligatoriu ( 59 ).

73.

Incertitudinile constatate în ceea ce privește natura actului atacat nu sunt, în opinia noastră, susceptibile să fie disipate printr‑o analiză a conținutului actului menționat.

74.

În primul rând, astfel cum subliniază Comisia, contrar Propunerii sale din 29 mai 2015, care făcea trimitere la articolul 218 alineatul (9) TFUE ( 60 ), Concluziile adoptate de Consiliu la 26 octombrie 2015 nu conțin nicio indicație cu privire la temeiul lor juridic material sau procedural ( 61 ).

75.

Potrivit jurisprudenței Curții, obligația de a indica temeiul juridic al unui act ține de obligația de motivare consacrată la articolul 296 TFUE, care urmărește să asigure, pe de o parte, posibilitatea Curții de a‑și exercita controlul jurisdicțional și, pe de altă parte, ca atât statele membre, cât și terții interesați să cunoască condițiile în care instituțiile Uniunii au aplicat tratatul ( 62 ).

76.

Curtea a statuat, de asemenea, că imperativul de securitate juridică impune ca orice act care urmărește să creeze efecte juridice să își întemeieze forța obligatorie pe o dispoziție de drept al Uniunii care trebuie să fie menționată expres drept temei legal și care indică forma juridică pe care trebuie să o ia acel act ( 63 ). Deși este adevărat că omisiunea de a menționa o anumită dispoziție din tratat nu poate să constituie un viciu substanțial atunci când temeiul juridic al unui act poate fi determinat cu ajutorul altor elemente ale acestuia, o astfel de mențiune explicită este însă indispensabilă atunci când, în lipsa acesteia, părțile interesate și Curtea rămân în incertitudine cu privire la temeiul juridic precis ( 64 ).

77.

Or, prezenta cauză intră, în opinia noastră, tocmai sub incidența acestei din urmă situații. Astfel, observațiile statelor membre interveniente arată în mod clar că persoanele interesate rămân în incertitudine cu privire la temeiul juridic precis al actului atacat și, prin urmare, la natura actului menționat.

78.

În al doilea rând, terminologia utilizată în actul atacat sporește, în opinia noastră, incertitudinea privind natura acestuia. Astfel, în timp ce reiese cu claritate din titlul Propunerii Comisiei din 29 mai 2015 și din cuprinsul articolului său 1 că aceasta privește pozițiile care trebuie adoptate în numele Uniunii în cadrul WRC‑15 ( 65 ), Concluziile adoptate de Consiliu la 26 octombrie 2015 se limitează, astfel cum afirmă Comisia, la a‑și „exprim[a] sprijinul larg” pentru obiectivele definite în concluziile menționate și la a „invit[a] statele membre să urmărească [aceste] obiective […] și să respecte principiile prevăzute în Decizia [nr. 243/2012] atunci când negociază în cadrul WRC‑15 orice modificare relevantă la reglementările UIT privind radiocomunicațiile” ( 66 ).

79.

Considerăm că, având în vedere alegerea Consiliului de a adopta actul atacat sub o altă formă juridică decât cea prevăzută la articolul 218 alineatul (9) TFUE și faptul că dispoziția menționată nu a fost indicată drept temei juridic al acestui act, formulele „atenuate” utilizate în actul atacat, în special în comparație cu cele utilizate în propunerea prezentată de Comisie, sunt susceptibile să sporească incertitudinile cu privire la natura actului menționat și, prin urmare, la întinderea obligației care revine statelor membre, în temeiul dreptului Uniunii, de a apăra pozițiile stabilite prin actul atacat ( 67 ).

b)  Cu privire la incertitudinile privind procedura care trebuia urmată pentru adoptarea actului atacat

80.

Alegerea Consiliului de a adopta actul atacat sub forma unor concluzii în locul unei decizii a creat de asemenea incertitudini în ceea ce privește procedura care trebuia urmată pentru adoptarea acestuia.

81.

În conformitate cu articolul 218 alineatul (9) TFUE, deciziile prin care sunt stabilite pozițiile care trebuie adoptate în numele Uniunii sunt adoptate de Consiliu la propunerea Comisiei sau a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate. În plus, rezultă din jurisprudența Cuții că, în temeiul articolului 16 alineatul (3) TUE, Consiliul adoptă astfel de decizii potrivit procedurii de vot cu majoritate calificată ( 68 ).

82.

În schimb, tratatele păstrează tăcerea cu privire la procedura care trebuie urmată pentru adoptarea concluziilor Consiliului, întrucât este vorba despre o formă juridică neprevăzută de tratate ( 69 ).

83.

Or, în prezenta cauză, Consiliul susține că, chiar dacă actul atacat a fost adoptat sub forma unor concluzii, procedura prevăzută la articolul 218 alineatul (9) TFUE era aplicabilă în ceea ce privește adoptarea actului menționat și a fost efectiv urmată.

84.

Considerăm că acest argument nu poate fi admis.

85.

Trebuie amintit, în această privință, că tratatele au instituit un sistem de repartizare a competențelor între diferitele instituții ale Uniunii, care atribuie fiecăreia dintre ele propria sa misiune în structura instituțională a Uniunii și pentru realizarea sarcinilor care i‑au fost conferite acesteia. Astfel, articolul 13 alineatul (2) TUE prevede că fiecare instituție a Uniunii acționează în limitele atribuțiilor care îi sunt conferite prin tratate, în conformitate cu procedurile, cu condițiile și cu scopurile prevăzute de acestea. Dispoziția menționată reflectă principiul echilibrului instituțional, caracteristică a structurii instituționale a Uniunii, care presupune ca fiecare dintre instituții să își exercite competențele cu respectarea competențelor celorlalte ( 70 ).

86.

În acest context, Curtea a afirmat în mai multe rânduri că normele referitoare la formarea voinței instituțiilor Uniunii sunt stabilite de tratate și nu sunt nici la discreția statelor membre, nici a instituțiilor înseși ( 71 ). Considerăm că acest raționament este valabil de asemenea în ceea ce privește normele tratatelor care prevăd forma juridică pe care trebuie să o ia un act al Uniunii ( 72 ).

87.

În consecință, instituțiile Uniunii nu sunt libere să aleagă anumite elemente din procedurile prevăzute de tratate care le convin, neținând seama de altele. Prezenta cauză ilustrează elocvent motivele pentru care o astfel de abordare à la carte nu poate fi acceptată. Astfel, împrejurarea că Consiliul a derogat de la forma juridică prevăzută la articolul 218 alineatul (9) TFUE suscită îndoieli referitoare la procedura care trebuia urmată pentru adoptarea actului atacat, în special în ceea ce privește rolul Comisiei și modalitățile de vot în cadrul Consiliului.

88.

În ceea ce privește, în primul rând, rolul Comisiei, se ridică mai întâi întrebarea dacă se poate considera efectiv că actul atacat a fost adoptat „la propunerea Comisiei”, astfel cum prevede articolul 218 alineatul (9) TFUE, dat fiind că actul menționat are o formă juridică diferită de cea din propunerea prezentată de Comisie ( 73 ). În plus, Comisia era obligată să prezinte o propunere de concluzii ale Consiliului sau o astfel de propunere trebuia mai degrabă să fie elaborată și prezentată de președinția Consiliului, cum este în general practica în ceea ce privește concluziile Consiliului? În sfârșit, Comisia dispunea de dreptul de a‑și modifica propunerea, în conformitate cu articolul 293 alineatul (2) TFUE, sau de a o retrage după modificarea de către Consiliu a formei juridice a actului?

89.

Astfel cum arată aceste întrebări, abordarea urmată de Consiliu a pus în discuție rolul Comisiei în cadrul adoptării actului atacat și, prin urmare, a compromis echilibrul instituțional instituit de tratate.

90.

În ceea ce privește, în al doilea rând, modalitățile de vot în cadrul Consiliului, acesta recunoaște, pe de o parte, că majoritatea calificată era „în principiu” aplicabilă în ceea ce privește adoptarea actului atacat. Pe de altă parte, Consiliul a optat efectiv, astfel cum afirmă Comisia, pentru o formă juridică rezervată în general actelor adoptate de Consiliu prin „consens”. În plus, Consiliul arată că gradul ridicat de convergență care exista între statele membre cu privire la obiectivele pe care Uniunea trebuia să le urmărească în cadrul WRC‑15 a permis obținerea unui acord în unanimitate, după ce rezervele anumitor state membre au fost înlăturate în cadrul Comitetului reprezentanților permanenți (Coreper). În sfârșit, Consiliul adaugă că, întrucât Comisia, în cursul dezbaterilor care au condus la adoptarea actului atacat, nu și‑a modificat propunerea pentru a lua în considerare modificările cu privire la care era iminent să se ajungă un acord în cadrul Consiliului, rezultă din articolul 293 alineatul (1) TFUE că Consiliul trebuia să hotărască în unanimitate ( 74 ).

91.

Argumentele Consiliului nu pot fi reținute.

92.

Tratatele nu se opun, desigur, ca un act care trebuie să fie adoptat potrivit procedurii de vot cu majoritate calificată să fie adoptat, dacă este cazul, cu susținerea tuturor statelor membre ( 75 ). Suntem, în plus, conștienți de necesitatea ca președinția Consiliului, în spiritul unei bune cooperări, să ia în considerare și să admită, în măsura posibilului, la negocierile desfășurate în cadrul unei proceduri de vot cu majoritate calificată, cererile delegațiilor statelor membre care nu au dreptul, în temeiul tratatelor, să blocheze adoptarea actului respectiv.

93.

Totuși, nu este mai puțin adevărat că nu îi este permis Consiliului, prin calificarea unui act drept „concluzii”, să creeze incertitudini statelor membre în ceea ce privește posibilitatea acestora de a bloca adoptarea actului menționat. Astfel, o asemenea abordare riscă să aibă ca efect să eludeze sau să facă inoperantă procedura de vot cu majoritate calificată și, prin urmare, să compromită eficiența procedurii de vot în cadrul Consiliului ( 76 ). Considerăm că acest risc este prezent în mod deosebit atunci când, precum în speță, Consiliul derogă de la forma juridică prevăzută în mod expres de tratate, adoptând un act sub forma unor concluzii în locul unei decizii.

94.

În acest context, dorim să subliniem că alegerea între procedura de vot cu majoritate calificată și cea de vot în unanimitate sau prin consens este deosebit de importantă, întrucât această alegere poate avea consecințe în ceea ce privește stabilirea conținutului actului respectiv ( 77 ). Astfel cum a arătat în mod întemeiat avocatul general Sharpston, „[o] decizie pe care toți o aprobă sau în privința căreia nimeni nu se opune nu este în mod necesar similară cu o decizie pe care o aprobă o majoritate calificată. De exemplu, conținutul unei decizii care poate impune o majoritate calificată ar putea fi diminuat în scopul de a fi aprobat în unanimitate sau fără nicio opoziție” ( 78 ).

95.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, apreciem că, în împrejurările din speță, prin faptul că a derogat de la forma juridică prevăzută de tratate, Consiliul a creat incertitudini în ceea ce privește natura actului atacat și procedura care trebuia urmată pentru adoptarea acestuia, astfel încât această derogare constituie o încălcare a articolului 218 alineatul (9) TFUE care poate conduce la anularea actului.

96.

Concluzionăm, prin urmare, că motivul unic invocat de Comisie trebuie admis, iar Concluziile Consiliului din 26 octombrie 2015 trebuie anulate.

VI. Cu privire la cheltuielile de judecată

97.

În conformitate cu articolul 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. În cazul în care Curtea dă curs propunerii noastre, Consiliul cade în pretenții și această parte va trebui, așadar, obligată la plata cheltuielilor de judecată, întrucât Comisia a formulat concluzii în acest sens. În conformitate cu articolul 140 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție, statele membre interveniente suportă propriile cheltuieli de judecată.

VII. Concluzie

98.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții:

–

să anuleze Concluziile Consiliului Uniunii Europene, adoptate la 26 octombrie 2015, privind Conferința mondială pentru radiocomunicații din 2015 (WRC‑15) a Organizației Internaționale a Telecomunicațiilor (UIT),

–

să oblige Consiliul la plata cheltuielilor de judecată, și

–

să declare că Republica Cehă, Republica Federală Germania, Republica Franceză și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord suportă propriile cheltuieli de judecată.

( 1 ) Limba originală: franceza.

( 2 ) A se vedea, cu privire la obiectul UIT, articolul 1 din Constituția acesteia, adoptată la Conferința adițională a plenipotențiarilor de la Geneva (Elveția) din 1992, cu modificările adoptate la Conferința plenipotențiarilor de la Kyoto (Japonia) din 1994, de la Minneapolis (Statele Unite) din 1998, de la Marrakech (Maroc) din 2002, de la Antalya (Turcia) din 2006 și de la Guadalajara (Mexic) din 2010 (denumită în continuare „Constituția UIT”).

( 3 ) Potrivit Comisiei, în temeiul articolului 3 alineatul 2 din Constituția UIT, spre deosebire de aderarea deplină, participarea în calitate de membru de sector nu permite Uniunii Europene să prezinte poziții în cadrul conferințelor și reuniunilor UIT, inclusiv în cadrul conferințelor în care sunt negociate acte obligatorii din punct de vedere juridic.

( 4 ) Decizia Parlamentului European și a Consiliului din 14 martie 2012 de instituire a unui program multianual pentru politica în domeniul spectrului de frecvențe radio (JO 2012, L 81, p. 7).

( 5 ) A se vedea, cu privire la Regulamentul privind radiocomunicațiile, punctul 5 din prezentele concluzii.

( 6 ) A se vedea Rezoluția 807 (WRC‑12), adoptată de WRC‑12 la Geneva în 2012, intitulată „Ordinea de zi a Conferinței mondiale pentru radiocomunicații din 2015”.

( 7 ) A se vedea Rezoluția 1343 (C12) a Consiliului UIT, intitulată „Locul, datele și ordinea de zi a Conferinței mondiale pentru radiocomunicații (WRC‑15)”.

( 8 ) Propunerea din 29 mai 2015 de Decizie a Consiliului privind poziția care urmează să fie adoptată, în numele Uniunii Europene, în cadrul Conferinței mondiale pentru radiocomunicații din 2015 (WRC‑15) a Organizației Internaționale a Telecomunicațiilor (UIT) [COM(2015) 234 final].

( 9 ) Concluziile Consiliului din 26 octombrie 2015 privind Conferința mondială pentru radiocomunicații din 2015 (WRC‑15) a Organizației Internaționale a Telecomunicațiilor (UIT) (ST 13460 2015 INIT) [2015/0119 (NLE)] (citate aici fără notele de subsol).

( 10 ) A se vedea Hotărârea din 19 noiembrie 2013, Comisia/Consiliul (C‑63/12, EU:C:2013:752, punctul 28 și jurisprudența citată). A se vedea de asemenea Hotărârea din 11 noiembrie 1981, IBM/Comisia (60/81, EU:C:1981:264, punctul 9), din care reiese că forma în care sunt adoptate aceste acte sau decizii nu este, în principiu, relevantă în ceea ce privește posibilitatea de a le ataca prin intermediul unei acțiuni în anulare.

( 11 ) A se vedea în acest sens Hotărârea din 1 octombrie 2009, Comisia/Consiliul (C‑370/07, EU:C:2009:590, punctul 44), din care reiese că o astfel de decizie produce efecte juridice obligatorii, în sensul că stabilește poziția Uniunii în cadrul organismului respectiv, și că are un caracter obligatoriu, pe de o parte, pentru Consiliu și pentru Comisie și, pe de altă parte, pentru statele membre în măsura în care le impune să apere respectiva poziție.

( 12 ) Potrivit părților, articolul 114 TFUE constituie temeiul material, iar articolul 218 alineatul (9), temeiul procedural al actului atacat. A se vedea punctul 27 din prezentele concluzii.

( 13 ) A se vedea punctul 70 din prezentele concluzii.

( 14 ) Hotărârea din 13 iulie 2004, Comisia/Consiliul (C‑27/04, EU:C:2004:436, punctele 44-51).

( 15 ) Hotărârea din 7 octombrie 2014, Germania/Consiliul (C‑399/12, EU:C:2014:2258, punctul 27).

( 16 ) A se vedea în acest sens Hotărârea din 7 octombrie 2014, Germania/Consiliul (C‑399/12, EU:C:2014:2258, punctele 25-28).

( 17 ) A se vedea în această privință Hotărârea din 13 iulie 2000, Salzgitter/Comisia (C‑210/98 P, EU:C:2000:397, punctele 55-57), invocată de Republica Federală Germania, cu privire la obligația instanței Uniunii de a invoca din oficiu nerespectarea termenului de notificare a ajutoarelor, în măsura în care este vorba despre o constatare care privește competența Comisiei de a autoriza ajutorul corespunzător. A se vedea în plus Concluziile avocatului general Mengozzi prezentate în cauza British Airways/Comisia (C‑122/16 P, EU:C:2017:406, punctul 100 și nota de subsol 54).

( 18 ) A se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2015, Consiliul/Comisia (C‑73/14, EU:C:2015:663, punctul 63).

( 19 ) A se vedea în acest sens Hotărârea din 7 octombrie 2014, Germania/Consiliul (C‑399/12, EU:C:2014:2258, punctul 55).

( 20 ) Respectarea principiului atribuirii se impune atât în cazul acțiunii interne, cât și în cel al acțiunii internaționale a Uniunii. A se vedea Avizul 2/94 (Aderarea Comunității la CEDO [Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale]) din 28 martie 1996 (EU:C:1996:140, punctul 24).

( 21 ) A se vedea în acest sens Concluziile avocatului general Szpunar prezentate în cauza Germania/Consiliul (C‑600/14, EU:C:2017:296, punctul 60).

( 22 ) A se vedea, cu privire la distincția dintre, pe de o parte, existența unei competențe externe a Uniunii, determinată de articolul 216 alineatul (1) TFUE și, pe de altă parte, natura eventual exclusivă a acestei competențe, determinată de articolul 3 alineatul (2) TFUE, Concluziile avocatului general Sharpston prezentate în cauza având ca obiect Avizul 2/15 (Acordul de liber schimb cu Singapore, EU:C:2016:992, punctul 64) și Concluziile avocatului general Szpunar prezentate în cauza Germania/Consiliul (C‑600/14, EU:C:2017:296, punctul 80). A se vedea de asemenea, deși mai puțin explicit, Avizul 2/15 din 16 mai 2017 (EU:C:2017:376, punctele 171 și 172), Avizul 1/13 (Aderarea statelor terțe la Convenția de la Haga) din 14 octombrie 2014 (EU:C:2014:2303, punctele 67-74) și Avizul 2/91 (Convenția nr. 170 a OIT) din 19 martie 1993 (EU:C:1993:106, punctul 7).

( 23 ) Hotărârea din 6 octombrie 2015, Consiliul/Comisia (C‑73/14, EU:C:2015:663, punctele 64 și 65). A se vedea de asemenea Rosas, A., „Recent Case Law of the European Court of Justice Relating to Article 218 TFEU”, în The EU as a Global Actor Bridging Legal Theory and Practice – Liber Amicorum in Honour of Ricardo Gosalbo Bono, editat de Czuczai, J., și de Naert, F., Brill/Nijhoff, 2017, p. 370 și 371. A se vedea, în ceea ce privește geneza articolului 218 alineatul (9) TFUE, Concluziile avocatului general Cruz Villalón prezentate în cauza Germania/Consiliul (C‑399/12, EU:C:2014:289, punctele 39-52) și Concluziile avocatului general Sharpston prezentate în cauza Consiliul/Comisia (C‑73/14, EU:C:2015:490, punctele 69-74).

( 24 ) Potrivit articolului 2 alineatul (2) TFUE, în cazul în care tratatele atribuie Uniunii o competență partajată cu statele membre într‑un domeniu determinat, Uniunea și statele membre pot legifera și adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic în acest domeniu. Statele membre își exercită competența în măsura în care Uniunea nu și‑a exercitat competența. A se vedea de asemenea, în acest sens, Hotărârea din 14 iulie 1976, Kramer și alții (3/76, 4/76 și 6/76, EU:C:1976:114, punctele 39 și 40).

( 25 ) A se vedea, cu privire la cerința unei unități de reprezentare internațională a Uniunii și a statelor membre, atunci când se constată că materia unui acord internațional intră în parte în competența Uniunii și în parte în competența statelor membre, Avizul 2/00 (Protocolul de la Cartagena privind biosecuritatea) din 6 decembrie 2001 (EU:C:2001:664, punctul 18 și jurisprudența citată), și Hotărârea din 20 aprilie 2010, Comisia/Suedia (C‑246/07, EU:C:2010:203, punctul 73). A se vedea, într‑un mod mai general, Concluziile avocatului general Mengozzi prezentate în cauza Comisia/Consiliul (C‑28/12, EU:C:2015:43, punctele 58-63 și jurisprudența citată).

( 26 ) A se vedea, în această privință, al treilea paragraf al acestei din urmă dispoziții, potrivit căruia statele membre facilitează îndeplinirea de către Uniune a misiunii sale și se abțin de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii. A se vedea, în plus, Hotărârea din 20 aprilie 2010, Comisia/Suedia (C‑246/07, EU:C:2010:203, punctul 71 și jurisprudența citată), în care Curtea a precizat că obligația de cooperare loială este de aplicabilitate generală și nu depinde nici de caracterul exclusiv sau neexclusiv al competenței Uniunii vizate, nici de dreptul eventual al statelor membre de a contracta obligații față de statele terțe.

( 27 ) A se vedea punctul 4 din prezentele concluzii. A se vedea, în plus, Hotărârea din 12 februarie 2009, Comisia/Grecia (C‑45/07, EU:C:2009:81, punctul 31), din care reiese că lipsa calității Uniunii de membru al unei organizații internaționale nu împiedică posibilitatea exercitării efective a competenței externe a acesteia din urmă, în special prin intermediul statelor membre care acționează în mod solidar în interesul Uniunii.

( 28 ) A se vedea în acest sens Hotărârea din 1 octombrie 2009, Comisia/Consiliul (C‑370/07, EU:C:2009:590, punctul 44) și nota de subsol 11 din prezentele concluzii.

( 29 ) A se vedea în special articolul 3 alineatul (5) și articolul 21 TUE. A se vedea, de asemenea, articolul 220 TFUE.

( 30 ) Hotărârea din 7 octombrie 2014, Germania/Consiliul (C‑399/12, EU:C:2014:2258).

( 31 ) Consiliul a susținut în cauza menționată că Uniunea dispune, în temeiul articolului 3 alineatul (2) TFUE, de o competență externă exclusivă în domeniile acoperite de decizia atacată, în timp ce Republica Federală Germania și statele membre interveniente au considerat că competența Uniunii are un caracter partajat. A se vedea Hotărârea din 7 octombrie 2014, Germania/Consiliul (C‑399/12, EU:C:2014:2258, punctele 34 și 43).

( 32 ) A se vedea punctul 27 din prezentele concluzii.

( 33 ) A se vedea în special articolele 8a-9b din Directiva 2002/21/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind un cadru de reglementare comun pentru rețelele și serviciile de comunicații electronice (Directivă‑cadru) (JO 2002, L 108, p. 33, Ediție specială, 13/vol. 35, p. 195), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/140/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009 (JO 2009, L 337, p. 37) (denumită în continuare „Directiva 2002/21”), articolele 5-8 și 10-14 din Directiva 2002/20/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind autorizarea rețelelor și serviciilor de comunicații electronice (Directiva privind autorizarea) (JO 2002, L 108, p. 21, Ediție specială, 13/vol. 35, p. 183), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/140, Decizia nr. 676/2002/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind cadrul de reglementare pentru politica de gestionare a spectrului de frecvențe radio în Comunitatea Europeană (decizia privind spectrul de frecvențe radio) (JO 2002, L 108, p. 1, Ediție specială, 13/vol. 35, p. 163) și Decizia nr. 243/2012. A se vedea, în plus, Directiva 91/287/CEE a Consiliului din 3 iunie 1991 privind banda de frecvențe care trebuie stabilită pentru introducerea coordonată a standardelor europene de radiocomunicație digitală fără fir (DECT) în Comunitate (JO 1991, L 144, p. 45, Ediție specială, 13/vol. 10, p. 92) și Directiva 87/372/CEE a Consiliului din 25 iunie 1987 privind benzile de frecvență care urmează să fie rezervate pentru introducerea coordonată în Comunitate a telecomunicațiilor mobile terestre digitale celulare paneuropene publice (JO 1987, L 196, p. 85, Ediție specială, 13/vol. 7, p. 252), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/114/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 (JO 2009, L 274, p. 25).

( 34 ) A se vedea în special articolul 9 alineatul (1) al doilea paragraf și alineatul (4), precum și considerentul (30) al Directivei 2002/21, articolul 1 alineatul (3), precum și considerentele (18) și (19) ale Deciziei nr. 676/2002, considerentul (22) al Deciziei nr. 243/2001, al șaptelea considerent al Directivei 87/372. A se vedea, în plus, articolul 8 din Directiva 2002/20, care face trimitere, mai general, la „acorduri internaționale”. A se vedea, cu privire la Regulamentul privind radiocomunicațiile, punctul 5 din prezentele concluzii.

( 35 ) A se vedea nota de subsol 33 din prezentele concluzii.

( 36 ) A se vedea în special Decizia 2004/545/CE a Comisiei din 8 iulie 2004 privind armonizarea spectrului radioelectric în banda de frecvențe de 79 GHz în vederea utilizării de către sistemele radar cu rază scurtă de acțiune pentru automobile în Comunitate (JO 2004, L 241, p. 66, Ediție specială, 13/vol. 38, p. 104), care armonizează benzile de frecvență între 77 și 81 GHz, Decizia 2005/513/CE a Comisiei din 11 iulie 2005 privind folosirea armonizată a spectrului radio în banda de frecvență de 5 GHz pentru punerea în funcțiune a sistemelor de acces fără fir, inclusiv rețelele radio locale (WAS/RLAN) (JO 2005, L 187, p. 22, și rectificare în JO 2005, L 238, p. 26, Ediție specială, 13/vol. 49, p. 84), astfel cum a fost modificată prin Decizia 2007/90/CE a Comisiei din 12 februarie 2007 (JO 2007, L 41, p. 10), care armonizează benzile de frecvență 5 150-5 350 MHz și 5 470-5 725 MHz, Decizia 2008/411/CE a Comisiei din 21 mai 2008 privind armonizarea benzii de frecvențe 3 400-3 800 MHz pentru sisteme terestre capabile să furnizeze servicii de comunicații electronice în cadrul Comunității (JO 2008, L 144, p. 77), astfel cum a fost modificată prin Decizia de punere în aplicare 2014/276/UE a Comisiei din 2 mai 2014 (JO 2014, L 139, p. 18), Decizia 2008/671/CE a Comisiei din 5 august 2008 privind utilizarea armonizată a spectrului radio în banda de frecvențe 5 875-5 905 MHz pentru aplicațiile sistemelor inteligente de transport (SIT) legate de siguranță (JO 2008, L 220, p. 24), și Decizia de punere în aplicare (UE) 2015/750 a Comisiei din 8 mai 2015 privind armonizarea benzii de frecvențe 1 452-1 492 MHz pentru sistemele terestre capabile să furnizeze servicii de comunicații electronice în Uniune (JO 2015, L 119, p. 27). A se vedea, cu privire la benzile de frecvențe vizate de actul atacat, punctul 12 din prezentele concluzii.

( 37 ) A se vedea punctul 3 din expunerea de motive a Propunerii Comisiei din 29 mai 2015 (citată anterior). În propunerea menționată, Comisia a făcut referire, în plus, la Avizul Grupului pentru politica în domeniul spectrului de frecvențe radio (RSPG) din 19 februarie 2015, „RSPG Opinion on Common Policy Objectives for WRC‑15” (RSPG15-593 final).

( 38 ) Articolul 3 alineatul (2) TFUE prevede că Uniunea dispune de o competență exclusivă în ceea ce privește încheierea unui acord internațional, în măsura în care această încheiere ar putea aduce atingere normelor comune sau ar putea modifica domeniul de aplicare al acestora.

( 39 ) A se vedea Avizul 3/15 (Tratatul de la Marrakech privind accesul la operele publicate) din 14 februarie 2017 (EU:C:2017:114, punctele 105-107) și, în acest sens, Avizul 2/15 din 16 mai 2017 (EU:C:2017:376, punctele 180 și 181). A se vedea, în acest context, considerentul (10) al Deciziei 243/2012, potrivit căruia „[d]eși gestionarea spectrului radio este încă în mare măsură o competență națională, aceasta ar trebui exercitată în conformitate cu legislația existentă a Uniunii și ar trebui să permită acțiunile care au ca scop aplicarea politicilor Uniunii”. A se vedea, în plus, considerentul (28) al Directivei 2009/140, potrivit căruia „[d]eși statelor membre le revine în continuare competența privind gestionarea spectrului, planificarea strategică, coordonarea și, după caz, armonizarea la nivel comunitar pot contribui la asigurarea faptului că utilizatorii spectrului profită pe deplin de avantajele oferite de piața internă, precum și a faptului că interesele UE pot fi apărate în mod eficient la nivel mondial […]”.

( 40 ) A se vedea punctul 46 din prezentele concluzii.

( 41 ) A se vedea articolul 1 alineatul (4) din Decizia nr. 676/2002 și articolul 1 alineatul (3) al doilea paragraf din Decizia nr. 243/2012. A se vedea de asemenea, în acest sens, considerentul (7) al Directivei 2002/21. A se vedea în plus, în acest context, articolul 4 alineatul (2) TUE, potrivit căruia Uniunea respectă funcțiile esențiale ale statului și, în special, pe cele care au ca obiect asigurarea integrității sale teritoriale, menținerea ordinii publice și apărarea securității naționale, aceasta din urmă rămânând responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru, și articolul 346 alineatul 1 litera (a) TFUE, potrivit căruia niciun stat membru nu are obligația de a furniza informații a căror divulgare o consideră contrară intereselor esențiale ale siguranței sale.

( 42 ) A se vedea punctul 7 din prezentele concluzii.

( 43 ) A se vedea, printre altele, Avizul 2/91 (Convenția nr. 170 a OIT) din 19 martie 1993 (EU:C:1993:106, punctul 36 și jurisprudența citată), și Hotărârea din 28 aprilie 2015, Comisia/Consiliul (C‑28/12, EU:C:2015:282, punctul 54).

( 44 ) A se vedea, cu privire la Conferința modială pentru radiocomunicații, articolul 13 alineatele 1 și 2 din Constituția UIT, reprodus la punctul 6 din prezentele concluzii, și articolul 7 din Convenția UIT, adoptată la Conferința adițională a plenipotențiarilor de la Geneva (Elveția) din 1992, cu modificările adoptate la Conferințele plenipotențiarilor de la Kyoto (Japonia) din 1994, de la Minneapolis (Statele Unite) din 1998, de la Marrakech (Maroc) din 2002, de la Antalya (Turcia) din 2006 și de la Guadalajara (Mexic) din 2010.

( 45 ) A se vedea, cu privire la termenii „acte cu efecte juridice” în sensul articolului 218 alineatul (9) TFUE, Hotărârea din 7 octombrie 2014, Germania/Consiliul (C‑399/12, EU:C:2014:2258, punctul 56 și următoarele). A se vedea, cu privire la caracterul obligatoriu al Regulamentului privind radiocomunicațiile și al revizuirilor acestuia, articolul 4 alineatul 3 din Constituția UIT, reprodus la punctul 5 din prezentele concluzii, și articolul 54 din Constituția UIT. A se vedea în plus, cu privire la referirea făcută, în actele Uniunii, la UIT și la Regulamentul privind radiocomunicațiile, punctul 46 și nota de subsol 34 din prezentele concluzii.

( 46 ) Considerăm inutil ca Curtea să se pronunțe, în cadrul prezentei acțiuni, cu privire la aspectul dacă Consiliul era, în plus, obligat să recurgă la articolul 218 alineatul (9) TFUE. Astfel, în speță nu se ridică această problemă, întrucât Consiliul afirmă că a recurs efectiv la dispoziția menționată la adoptarea actului atacat.

( 47 ) A se vedea punctele 68 și 72 din prezentele concluzii.

( 48 ) A se vedea punctele 81 și 82 din prezentele concluzii.

( 49 ) A se vedea, printre altele, Concluziile Consiliului privind Comunicarea Comisiei cu privire la pozițiile europene pentru Conferințele mondiale pentru radiocomunicații (CMR-2000) (Doc. 7788/00), Concluziile Consiliului privind Comunicarea Comisiei intitulată „Conferința mondială pentru radiocomunicații 2007 a UIT (WRC‑07)” (Doc. 11991/07) și Concluziile Consiliului privind Conferința mondială pentru radiocomunicații 2012 (WRC‑12) a Uniunii Internaționale a Telecomunicațiilor (UIT) (Doc. 10301/11).

( 50 ) A se vedea, într‑un sens analog, cu privire la indicarea temeiului juridic al unui act al Uniunii, Hotărârea din 1 octombrie 2009, Comisia/Consiliul (C‑370/07, EU:C:2009:590, punctul 54 și jurisprudența citată), și, cu privire la alegerea temeiului juridic corect, Avizul 1/08 (Acorduri de modificare a listelor de angajamente specifice în temeiul GATS - Acordului General privind Comerțul cu Servicii) din 30 noiembrie 2009 (EU:C:2009:739, punctul 172 și jurisprudența citată). A se vedea, în plus, Hotărârea din 6 mai 2008, Parlamentul/Consiliul (C‑133/06, EU:C:2008:257, punctul 60).

( 51 ) A se vedea, în ceea ce privește articolul 218 alineatul (9) TFUE, nota de subsol 23 din prezentele concluzii.

( 52 ) Hotărârea din 11 noiembrie 1981, IBM/Comisia (60/81, EU:C:1981:264, punctul 9). A se vedea nota de subsol 10 din prezentele concluzii.

( 53 ) A se vedea, în această privință, punctele 75 și 76 din prezentele concluzii.

( 54 ) Regatul Unit nu s‑a pronunțat cu privire la natura sau la efectele juridice ale actului atacat.

( 55 ) A se vedea punctele 17-23 din prezentele concluzii.

( 56 ) A se vedea punctele 10 și 12 din prezentele concluzii. A se vedea, cu privire la practica urmată de Consiliu în cadrul precedentelor Conferințe mondiale pentru radiocomunicații, punctul 64 din prezentele concluzii.

( 57 ) A se vedea punctul 62 din prezentele concluzii.

( 58 ) Potrivit articolului 288 TFUE, decizia este obligatorie în toate elementele sale.

( 59 ) În mod efectiv, forma de „concluzii” este prevăzută de tratate doar pentru unele acte ale Consiliului European. A se vedea articolul 148 TFUE.

( 60 ) A se vedea punctul 10 din prezentele concluzii.

( 61 ) A se vedea punctul 12 din prezentele concluzii.

( 62 ) A se vedea în acest sens Hotărârea din 1 octombrie 2009, Comisia/Consiliul (C‑370/07, EU:C:2009:590, punctele 37 și 38).

( 63 ) A se vedea Hotărârea din 14 iunie 2016, Comisia/McBride și alții (C‑361/14 P, EU:C:2016:434, punctul 47 și jurisprudența citată).

( 64 ) A se vedea Hotărârea din 14 iunie 2016, Comisia/McBride și alții (C‑361/14 P, EU:C:2016:434, punctul 48 și jurisprudența citată).

( 65 ) A se vedea punctele 10 și 11 din prezentele concluzii.

( 66 ) A se vedea punctul 12 din prezentele concluzii.

( 67 ) A se vedea, în această privință, punctul 40 din prezentele concluzii.

( 68 ) A se vedea în acest sens Hotărârea din 18 decembrie 2014, Regatul Unit/Consiliul (C‑81/13, EU:C:2014:2449, punctul 66), și, mai explicit, Concluziile avocatului general Kokott prezentate în cauza Regatul Unit/Consiliul (C‑81/13, EU:C:2014:2114, punctul 98).

( 69 ) A se vedea punctul 72 și nota de subsol 59 din prezentele concluzii.

( 70 ) A se vedea Hotărârea din 28 iulie 2016, Consiliul/Comisia (C‑660/13, EU:C:2016:616, punctele 31 și 32 și jurisprudența citată).

( 71 ) A se vedea Hotărârea din 6 septembrie 2017, Republica Slovacă și Ungaria/Consiliul (C‑643/15 și C‑647/15, EU:C:2017:631, punctul 149), și Hotărârea din 28 aprilie 2015, Comisia/Consiliul (C‑28/12, EU:C:2015:282, punctul 42 și jurisprudența citată). A se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 13 iulie 2004, Comisia/Consiliul (C‑27/04, EU:C:2004:436, punctul 81).

( 72 ) În temeiul articolului 296 primul paragraf TFUE, în cazul în care tratatele nu prevăd tipul actului care trebuie adoptat, instituțiile îl aleg de la caz la caz, cu respectarea procedurilor aplicabile și a principiului proporționalității.

( 73 ) A se vedea punctele 10 și 12 din prezentele concluzii.

( 74 ) Potrivit dispoziției menționate, cu excepția unor cazuri care sunt enumerate, în cazul în care, în temeiul tratatelor, Consiliul hotărăște la propunerea Comisiei, acesta poate modifica propunerea numai hotărând în unanimitate.

( 75 ) A se vedea în acest sens Concluziile avocatului general Sharpston prezentate în cauza Comisia/Consiliul (C‑114/12, EU:C:2014:224, punctul 189).

( 76 ) A se vedea în acest sens Hotărârea din 6 septembrie 2017, Republica Slovacă și Ungaria/Consiliul (C‑643/15 și C‑647/15, EU:C:2017:631, punctul 148), în care Curtea a constatat că principiul echilibrului instituțional interzice Consiliului European să modifice o regulă de vot cu majoritate calificată, prevăzută de tratate, și să impună Consiliului, prin intermediul unor concluzii adoptate în conformitate cu articolul 68 TFUE, o regulă de vot în unanimitate.

( 77 ) A se vedea într‑un sens analog, cu privire la alegerea temeiului legal, Hotărârea din 26 martie 1987, Comisia/Consiliul (45/86, EU:C:1987:163, punctul 12), și Hotărârea din 23 februarie 1988, Regatul Unit/Consiliul (68/86, EU:C:1988:85, punctul 6).

( 78 ) Concluziile avocatului general Sharpston prezentate în cauza Comisia/Consiliul (C‑114/12, EU:C:2014:224, punctul 189). A se vedea de asemenea, în acest sens, Concluziile avocatului general Mengozzi prezentate în cauza Comisia/Consiliul (C‑28/12, EU:C:2015:43, punctul 81).

Full & Egal Universal Law Academy