LUAREA DE POZIȚIE A AVOCATULUI GENERAL
MELCHIOR WATHELET
prezentată la 29 octombrie 2015 ( 1 )
Cauza C‑455/15 PPU
P
împotriva
Q[cerere de decizie preliminară formulată de
Varbergs tingsrätt (Tribunalul de Primă Instanță din Varberg, Suedia)]
„Spațiul de libertate, securitate și justiție — Cooperare judiciară în materie civilă — Competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești — Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 — Principiul recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești — Motiv de refuz al recunoașterii unei hotărâri judecătorești în materia răspunderii părintești — Articolul 23 litera (a) — Hotărâre judecătorească vădit contrară ordinii publice a statului membru în care se solicită recunoașterea — Articolul 24 — Interzicerea controlului competenței instanței judecătorești a statului membru de origine”
I – Introducere
1.
Prezenta întrebare preliminară din 25 august 2015, primită de Curte la 28 august 2015, invită Curtea să se pronunțe cu privire la domeniul de aplicare al articolului 23 litera (a) și al articolului 24 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 ( 2 ).
2.
Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între P, pe de o parte, și Q, pe de altă parte, privind încredințarea uneia dintre cele două fiice ale acestora.
II – Cadrul juridic
A – Dreptul Uniunii
3.
Articolul 2 din Regulamentul nr. 2201/2003, intitulat „Definiții”, prevede:
„În sensul prezentului regulament:
[…]
9.
«încredințare» înseamnă drepturile și obligațiile privind îngrijirea persoanei unui copil, în special dreptul de a decide asupra locului său de reședință;
[…]”
4.
Articolul 8 din Regulamentul nr. 2201/2003, intitulat „Competență generală”, prevede:
„(1) Instanțele judecătorești dintr‑un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul la care instanța este sesizată.
(2) Alineatul (1) se aplică sub rezerva dispozițiilor articolelor 9, 10 și 12.”
5.
Articolul 15 din acest regulament, intitulat „Trimiterea la o instanță mai bine plasată pentru a soluționa cauza”, prevede:
„(1) Cu titlu de excepție, instanțele judecătorești dintr‑un stat membru competente pentru a soluționa cauza pe fond pot, în cazul în care consideră că o instanță dintr‑un alt stat membru cu care copilul are o legătură specială este mai bine plasată pentru a soluționa cauza sau o parte specifică a acesteia și atunci când acest lucru servește interesul superior al copilului:
(a)
să suspende procedura sau respectiva parte a acesteia și să invite părțile să depună o cerere la instanța judecătorească din acest alt stat membru în conformitate cu alineatul (4) sau
(b)
să solicite instanței judecătorești din alt stat membru să‑și exercite competența în conformitate cu alineatul (5).
(2) Alineatul (1) se aplică:
(a)
la cererea uneia dintre părți sau
(b)
la inițiativa instanței judecătorești sau
(c)
la solicitarea instanței judecătorești dintr‑un alt stat membru cu care copilul are o legătură specială, în conformitate cu alineatul (3).
Cu toate acestea, trimiterea se poate efectua, la inițiativa instanței sau la solicitarea instanței dintr‑un alt stat membru, numai dacă este acceptată de cel puțin una dintre părți.
(3) În sensul alineatului (1), se consideră că un copil are o legătură specială cu un stat membru în cazul în care:
(a)
după sesizarea instanței judecătorești menționate la alineatul (1), copilul și‑a dobândit reședința obișnuită în acest stat membru sau
(b)
copilul a avut reședința obișnuită în acest stat membru sau
(c)
copilul este resortisant al acestui stat membru sau
(d)
unul dintre titularii răspunderii părintești își are reședința obișnuită în acest stat membru sau
(e)
litigiul se referă la măsurile de protecție a copilului privind administrarea, conservarea sau dispoziția cu privire la bunurile deținute de copil, bunuri care se află pe teritoriul acestui stat membru.
(4) Instanța judecătorească din statul membru competentă pentru a soluționa cauza pe fond acordă un termen în care instanțele judecătorești din celălalt stat membru trebuie să fie sesizate în conformitate cu alineatul (1).
În cazul în care instanțele nu sunt sesizate în acest termen, instanța sesizată continuă să‑și exercite competența în conformitate cu articolele 8-14.
(5) Instanțele judecătorești din acest alt stat membru pot, în cazul în care este în interesul superior al copilului, din cauza circumstanțelor specifice ale cauzei, să se declare competente într‑un termen de șase săptămâni de la data sesizării acestora pe baza alineatului (1) litera (a) sau (b). În acest caz, prima instanță sesizată își declină competența. În caz contrar, prima instanță sesizată continuă să‑și exercite competența în conformitate cu articolele 8-14.
(6) Instanțele judecătorești cooperează, în sensul prezentului articol, direct sau prin intermediul autorităților centrale desemnate în conformitate cu articolul 53.”
6.
Articolul 20 din regulamentul menționat, intitulat „Măsuri provizorii și asiguratorii”, prevede:
„(1) În caz de urgență, dispozițiile prezentului regulament nu împiedică instanțele judecătorești dintr‑un stat membru să ia măsuri provizorii sau asiguratorii cu privire la persoanele sau bunurile prezente în acest stat, prevăzute de dreptul acestui stat membru, chiar dacă, în temeiul prezentului regulament, o instanță dintr‑un alt stat membru este competentă pentru soluționarea cauzei pe fond.
(2) Măsurile luate în conformitate cu alineatul (1) încetează să producă efecte atunci când instanța din statul membru competentă în temeiul prezentului regulament pentru soluționarea cauzei pe fond a luat măsurile pe care le consideră corespunzătoare.”
7.
Articolul 21 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003, intitulat „Recunoașterea unei hotărâri judecătorești”, prevede:
„Hotărârile judecătorești pronunțate într‑un stat membru se recunosc în celelalte state membre fără a fi necesar să se recurgă la vreo procedură.”
8.
Articolul 23 din Regulamentul nr. 2201/2003, intitulat „Motive de refuz al recunoașterii hotărârilor judecătorești în materia răspunderii părintești”, prevede:
„O hotărâre judecătorească pronunțată în materia răspunderii părintești nu este recunoscută:
(a)
în cazul în care recunoașterea contravine în mod evident ordinii publice din statul membru în care se solicită recunoașterea, luând în considerare interesul superior al copilului;
[…]”
9.
Articolul 24 din acest regulament, intitulat „Interzicerea controlului competenței instanței judecătorești de origine”, prevede:
„Competența instanței judecătorești din statul membru de origine nu poate fi controlată. Criteriul ordinii publice menționat la […] și la articolul 23 litera (a) nu se poate aplica normelor de competență menționate la articolele 3-14.”
10.
Articolul 26 din regulamentul menționat, intitulat „Interzicerea revizuirii pe fond”, prevede:
„În niciun caz, o hotărâre judecătorească nu poate face obiectul unei revizuiri pe fond.”
11.
Articolul 27 din același regulament, intitulat „Suspendarea procedurii”, prevede:
„(1) Instanța judecătorească dintr‑un stat membru sesizată cu o cerere de recunoaștere a unei hotărâri judecătorești pronunțate într‑un alt stat membru poate suspenda procedura în cazul în care aceasta face obiectul unei căi de atac ordinare.
[…]”
B – Convenția de la Haga din 1980
12.
Articolul 13 din Convenția asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, încheiată la Haga la 25 octombrie 1980 (denumită în continuare „Convenția de la Haga din 1980”), prevede:
„Prin excepție de la dispozițiile articolului precedent, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat nu este ținută să dispună înapoierea copilului, dacă persoana, instituția sau organismul care se împotrivește înapoierii sale stabilește:
(a)
că persoana, instituția sau organismul care avea în îngrijire copilul nu exercita efectiv dreptul privind încredințarea la data deplasării sau neînapoierii ori consimțise sau achiesase ulterior acestei deplasări sau neînapoieri; sau
(b)
că există un risc grav ca înapoierea copilului să‑l expună unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip să‑l situeze într‑o situație intolerabilă.
Autoritatea judiciară sau administrativă poate, de asemenea, să refuze a dispune înapoierea copilului, dacă constată că acesta se împotrivește la înapoierea sa și că a atins o vârstă sau o maturitate care face necesar să se țină seama de opinia sa.
La aprecierea împrejurărilor vizate în acest articol, autoritățile judiciare sau administrative urmează să țină seama de informațiile puse la dispoziție de Autoritatea centrală sau de orice altă autoritate competentă a statului în care se afla reședința obișnuită a copilului, privitor la situația sa socială.”
III – Litigiul principal și întrebarea preliminară
13.
P și Q au avut împreună doi copii, primul, V, este născut în anul 2000, iar al doilea, S, este născut în anul 2009.
14.
În timp ce cuplul s‑a format în anul 1997, Šilutės rajono apylinkės teismas (Tribunalul Districtual din Šilutė, Lituania) a pus capăt căsătoriei lui P și Q la 6 februarie 2006 ( 3 ), statuând că copilul V trebuia să locuiască la mama sa, exercitarea autorității părintești fiind împărțită între cei doi părinți.
15.
Familia a părăsit însă Lituania începând din anul 2005 pentru a se stabili în Suedia, unde părinții și copilul s‑au înscris în registrul populației în 2006. Copilul S s‑a născut în Suedia în 2009. Cei doi copii vorbesc suedeza și au mers la grădiniță și la școală în Falkenberg, Suedia, unde se afla majoritatea persoanelor pe care le frecventau.
16.
La 27 noiembrie 2013, P a descoperit că Q și cei doi copii dispăruseră. În cadrul unei discuții cu serviciile sociale ale comunei Falkenberg, care a inițiat o anchetă, Q a susținut că ea însăși și copiii fuseseră victime ale unor infracțiuni săvârșite de P. Actele în discuție au fost denunțate la poliție, iar Q și copiii au fost plasați într‑un centru de îngrijire. Câteva luni mai târziu, ancheta preliminară efectuată împotriva lui P a fost clasată, însă cu interdicția de a întreține relații personale cu copiii.
17.
La 29 martie 2014, Q i‑a dus pe cei doi copii ai săi în Lituania. P și Q beneficiau în acel moment de încredințarea în comun a celor doi copii ( 4 ), care au fost înscriși la 31 martie 2014 în registrul populației al comunei Šilutė din Lituania.
18.
La 8 aprilie 2014, Q a introdus o acțiune împotriva lui P la Šilutės rajono apylinkės teismas (Tribunalul Districtual din Šilutė), solicitând ca această instanță să adopte o hotărâre provizorie referitoare la domiciliul și la încredințarea exclusivă a copilului S ( 5 ), precum și o hotărâre prin care să i se acorde o pensie alimentară pentru cei doi copii.
19.
La 11 aprilie 2014, P a sesizat instanța de trimitere, Varbergs tingsrätt (Tribunalul de Primă Instanță din Varberg) cu o acțiune împotriva lui Q pentru a i se acorda, cu titlu provizoriu, încredințarea exclusivă cu privire la cei doi copii ai săi.
20.
În aceeași zi, Šilutės rajono apylinkės teismas (Tribunalul Districtual din Šilutė) a dispus cu titlu provizoriu ca copilul S să locuiască la mama sa.
21.
În luna iunie 2014, P a depus la Utrikesdepartementet al Regatului Suediei (Ministerul Afacerilor Externe) o cerere de înapoiere a copiilor în sensul Convenției de la Haga din 1980.
22.
La 30 iulie 2014, P a introdus o acțiune la Šilutės rajono apylinkės teismas (Tribunalul Districtual din Šilutė), prin care a solicitat în special să i se acorde încredințarea exclusivă a copilului V ( 6 ). Această acțiune a fost conexată cu cauza inițiată de Q la 8 aprilie 2014.
23.
La 2 septembrie 2014, Q a solicitat respingerea acțiunii lui P depunând un memoriu în răspuns la cererea lui P, din care reieșea că copilul V fusese îngrijit într‑o instituție medicală din Klaipėda (Lituania) ca urmare a unui stres posttraumatic și că din rapoartele medicale rezulta o reacție negativă a acestui copil față de orice contact cu tatăl său, P.
24.
La 29 septembrie 2014, P a solicitat aceluiași tribunal să nu examineze acțiunea lui Q având ca obiect acordarea încredințării copilului S, întrucât, în opinia sa, tribunalul respectiv nu era competent.
25.
La 1 august 2014, P a prezentat în fața Vilniaus apygardos teismas (Tribunalul Regional din Vilnius, Lituania) o cerere având ca obiect în special înapoierea copilului S în statul în care își avea reședința obișnuită, și anume în Suedia. La 18 august 2014, Q a depus la același tribunal un memoriu în răspuns la această cerere în care contesta că plecarea copilului S în Lituania ar fi fost nelegală, subliniind comportamentul intolerabil al tatălui cu copiii săi minori și solicita respingerea cererii lui P.
26.
La 4 septembrie 2014, Vilniaus apygardos teismas (Tribunalul Regional din Vilnius) a respins cererea de înapoiere a copilului introdusă de P, iar la 21 octombrie 2014, Lietuvos apeliacinis teismas (Curtea de Apel a Lituaniei, Lituania) a confirmat această hotărâre, care se întemeia pe articolul 13 din Convenția de la Haga din 1980.
27.
Ca urmare a acestei din urmă hotărâri, au fost transmise unele documente instanței de trimitere, în conformitate cu articolul 11 alineatul (6) din Regulamentul nr. 2201/2003, de către autoritatea centrală suedeză, și anume Ministerul Afacerilor Externe ( 7 ).
28.
La 18 octombrie 2014, după o procedură orală care a avut loc în lipsa lui Q, instanța de trimitere a dispus cu titlu provizoriu că P primește încredințarea exclusivă a copilului S.
29.
La 18 februarie 2015, Šilutės rajono apylinkės teismas (Tribunalul Districtual din Šilutė) a dispus ca copilul S să locuiască la Q și ca P să plătească o pensie alimentară pentru cei doi copii (denumită în continuare „hotărârea în litigiu”). Reiese din această hotărâre că P s‑a desistat de cererea sa din 30 iulie 2014 prin care solicita să i se atribuie încredințarea copilului V.
30.
Instanța de trimitere consideră că competența sa se întemeiază pe articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003, dat fiind că, în momentul introducerii acțiunilor la Šilutės rajono apylinkės teismas (Tribunalul Districtual din Šilutė), la 8 aprilie 2014, și în fața instanței de trimitere, la 11 aprilie 2014, cei doi copii aveau reședința obișnuită în Suedia în sensul acestei dispoziții.
31.
În fața instanței de trimitere, P arată că, pentru ca instanța de trimitere să rămână sesizată cu procedura, hotărârea în litigiu ar trebui să nu fie recunoscută. Acest refuz al recunoașterii trebuie, potrivit lui P, să se fondeze pe articolul 23 litera (a) din Regulamentul nr. 2201/2003. P recunoaște că, potrivit articolului 24 din regulamentul menționat, se interzice în mod normal controlul competenței instanței judecătorești din statul membru de origine. Totuși, potrivit lui P, această dispoziție nu se referă la articolul 15 din același regulament, pe care Šilutės rajono apylinkės teismas (Tribunalul Districtual din Šilutė) și‑a fondat competența. Tribunalul respectiv ar fi încălcat însă această din urmă dispoziție, întrucât ar fi decis în mod cu totul independent să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acțiunii.
32.
Tot potrivit lui P, Šilutės rajono apylinkės teismas (Tribunalul Districtual din Šilutė) ar fi concluzionat, în plus, că, întrucât o instanță lituaniană refuzase să dispună întoarcerea copilului în temeiul articolului 13 din Convenția de la Haga din 1980, reședința obișnuită a acestui copil se află în prezent în Lituania. Aceasta ar fi în contradicție cu cele precizate de Curte la punctul 44 din Hotărârea Povse (C‑211/10 PPU, EU:C:2010:400), și anume că „răpirea ilicită a unui copil nu ar trebui, în principiu, să aibă drept consecință transferarea competenței instanțelor din statul membru în care copilul avea reședința obișnuită imediat înainte de deplasarea sa către instanțele din statul membru în care copilul a fost dus, și aceasta chiar și în ipoteza în care, ca urmare a răpirii, copilul ar fi dobândit o reședință obișnuită în acesta”.
33.
Deși admite că clauza de ordine publică trebuie interpretată restrictiv, P susține că subzistă o anumită marjă de apreciere în cazul unei erori grave săvârșite de instanța străină. Potrivit acestuia, Šilutės rajono apylinkės teismas (Tribunalul Districtual din Šilutė) a săvârșit o astfel de eroare gravă atunci când, în mod intenționat sau involuntar, a încălcat nu numai articolul 15 din Regulamentul nr. 2201/2003, ci și principiul fundamental potrivit căruia instanțele din țara în care copilul are reședința inițială au ultimul cuvânt în materia răpirii de copii.
34.
În fața instanței de trimitere, Q a susținut că articolul 24 din Regulamentul nr. 2201/2003 interzice controlul competenței instanței judecătorești dintr‑un stat membru. Singura posibilitate de a refuza recunoașterea hotărârii în litigiu ar viza cazul în care respectiva hotărâre este contrară ordinii publice. Or, potrivit lui Q, situația nu se prezintă astfel, întrucât rezultă în mod clar din cercetare că P nu își îndeplinește în mod adecvat obligațiile părintești, ceea ce implică faptul că copilul S trebuie să rămână la mama sa. Acest lucru ar fi fost constatat în cadrul a patru proceduri diferite. În plus, copiii ar merge la școală în Lituania și nu ar exista un risc pentru sănătatea și pentru dezvoltarea lor. Vilniaus apygardos teismas (Tribunalul Regional din Vilnius) și Lietuvos apeliacinis teismas (Curtea de Apel a Lituaniei) ar fi considerat că cei doi copii fuseseră aduși în mod legal în Lituania împreună cu mama lor. Instanța de trimitere nu ar avea niciun motiv să se îndoiască de aprecierea efectuată de autoritățile [printre care Serviciul pentru protecția drepturilor copilului din cadrul administrației locale a districtului Šilutė (Šilutės rajono savivaldybės administracijos vaiko teisių apsaugos skyrius)] și de instanțele din Lituania.
35.
Q adaugă că, până la adoptarea hotărârii în litigiu, P a participat în mod activ la procedurile care au avut loc în fața instanțelor lituaniene și ar fi dispus de toate mijloacele procedurale posibile pentru a ataca hotărârile pronunțate. În plus, acesta și‑ar fi retras din proprie inițiativă cererea prin care solicita ca reședința copilului V să fie stabilită la el și, astfel, ar fi acceptat ca acest copil să locuiască cu mama sa în Lituania. În consecință, solicitând să îi fie încredințat copilul S, P ar încălca drepturile și interesele legitime ale celor doi copii.
36.
În aceste condiții, Varbergs tingsrätt (Tribunalul de primă instanță din Varberg) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
IV – Cu privire la procedura de urgență și la procedura în fața Curții
37.
Instanța de trimitere a solicitat ca trimiterea preliminară să fie judecată potrivit procedurii de urgență prevăzute la articolul 107 din Regulamentul de procedură. Făcând referire la Hotărârea Detiček (C‑403/09 PPU, EU:C:2009:810), instanța de trimitere a motivat această cerere arătând că, de la ceea ce numește răpirea copilului în cauză, la 29 martie 2014, P nu a mai avut ocazia să îl întâlnească. Orice prelungire a procedurii ar intra în contradicție cu interesele copilului și ar afecta relația cu tatăl său. Pentru a evita ca insecuritatea juridică să continue, ar fi necesară intervenția rapidă a Curții de Justiție pentru ca litigiul să poată fi soluționat definitiv.
38.
După ascultarea opiniei noastre, Camera a patra a Curții a hotărât la 9 septembrie 2015 să admită cererea instanței de trimitere de judecare a trimiterii preliminare potrivit procedurii de urgență. Pe de altă parte, această cameră a decis, în aplicarea articolului 109 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, să invite Republica Lituania să facă în scris orice precizări utile cu privire la prezenta cauză. Camera a patra a Curții a invitat de asemenea părțile în litigiul principal, Regatul Suediei și Republica Lituania să răspundă de preferință în scris sau, în caz contrar, în ședință la câteva întrebări.
39.
P, Regatul Suediei ( 8 ), Republica Lituania și Comisia Europeană au prezentat observații scrise. P, Q, Regatul Spaniei, Republica Lituania și Comisia au formulat observații orale în ședința care a avut loc la 27 octombrie 2015.
V – Cu privire la întrebarea preliminară
A – Observațiile părților
40.
P subliniază că specificul cauzei principale constă în faptul că hotărârea în litigiu având ca obiect încredințarea copilului S a fost pronunțată după o hotărâre de neînapoiere, dar înainte ca instanța din statul membru de origine să fi putut soluționa aspectul dacă copilul trebuie sau nu trebuie să facă obiectul unei înapoieri.
41.
Acesta consideră că încălcarea de către Šilutės rajono apylinkės teismas (Tribunalul Districtual din Šilutė) a principiilor care stau la baza sistemului aplicabil răpirilor ilicite și faptul că acesta s‑a declarat competent deși întrebarea prin care se solicita să se stabilească dacă copilul trebuia sau nu trebuia să facă obiectul unei înapoieri era pendinte la o instanță a statului membru de origine justifică refuzul recunoașterii hotărârii în litigiu. P reia citarea Hotărârii Povse (C‑211/10 PPU, EU:C:2010:400, punctul 44) pe care a invocat‑o în fața instanței de trimitere ( 9 ).
42.
P apreciază că, în hotărârea în litigiu, Šilutės rajono apylinkės teismas (Tribunalul Districtual din Šilutė) nu precizează în mod clar pe ce elemente s‑a bazat pentru a‑și întemeia competența. Potrivit lui P, tribunalul menționat și‑ar fi întemeiat competența pe un raționament general care ar privi interesul superior al copilului sau, cu titlu alternativ, pe o interpretare complet eronată a articolului 15 din Regulamentul nr. 2201/2003. Acesta observă că, „[a]tunci când articolul 24 prevede că criteriul ordinii publice menționat nu se poate aplica normelor de competență, face referire la articolele 3-14. În definitiv, obiecția în discuție în cauză nu se referă la aprecierea dată de instanța lituaniană cu privire la modul în care trebuie aplicat unul dintre aceste articole, ci la faptul că aceasta s‑a declarat, în mod autonom și contrar obligației de a obține acordul [instanței de trimitere], competentă în temeiul articolului 15 sau, cu titlu alternativ, ignorând complet normele prevăzute de Regulamentul nr. 2201/2003”.
43.
P apreciază că principiul potrivit căruia îi revine instanței din statul membru de origine a copilului să soluționeze definitiv problemele referitoare la încredințarea și la eventuala întoarcere a copilului este fundamental pentru normele în materie de răpire ilicită prevăzute de Regulamentul nr. 2201/2003. Acesta consideră că, dacă nu ar fi posibil, într‑un astfel de caz, să se refuze recunoașterea hotărârii în litigiu, principiile înseși care susțin sistemul aplicabil răpirilor ilicite de copii prevăzute de Regulamentul nr. 2201/2003 ar putea fi foarte ușor înlăturate.
44.
Republica Lituania consideră că, în temeiul articolului 21 din Regulamentul nr. 2201/2003, hotărârea în litigiu trebuie recunoscută în Suedia. Aceasta arată că articolul 23 din același regulament prevede o listă exhaustivă a motivelor de refuz al recunoașterii unei hotărâri judecătorești referitoare la autoritatea părintească. Potrivit Republicii Lituania, unul dintre aceste motive este caracterul vădit contrar ordinii publice a statului membru în care se solicită recunoașterea, care, potrivit acestui articol 23, trebuie interpretat în lumina interesului superior al copilului. Republica Lituania adaugă că, în temeiul articolului 24 din Regulamentul nr. 2201/2003, nu este însă posibil să se invoce clauza de ordine publică pentru a controla competența instanțelor din statul membru de origine, în speță a instanțelor lituaniene. În plus, articolul 26 din același regulament prevede, printre altele, că, în niciun caz, o hotărâre judecătorească nu poate face obiectul unei revizuiri pe fond.
45.
În pofida celor ce mai sus, Republica Lituania susține că Šilutės rajono apylinkės teismas (Tribunalul Districtual din Šilutė) a ținut seama în hotărârea în litigiu, pe de o parte, de hotărârea de neînapoiere pronunțată de Vilniaus apygardos teismas (Tribunalul Regional din Vilnius), precum și de ordonanța Lietuvos apeliacinis teismas (Curtea de Apel a Lituaniei) și, pe de altă parte, de termenii articolului 15 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2201/2003, „care prevăd printre altele că se consideră că un copil are o legătură specială cu un stat membru în cazul în care […] copilul este resortisant al acestui stat membru (cei doi copii fiind resortisanți ai Republicii Lituania)”.
46.
În ceea ce privește hotărârea de neînapoiere, Republica Lituania subliniază că Vilniaus apygardos teismas (Tribunalul Regional din Vilnius) și Lietuvos apeliacinis teismas (Curtea de Apel a Lituaniei) au constatat lipsa unei deplasări ilicite a copilului S.
47.
Republica Lituania consideră în consecință că, având în vedere validitatea deplasării copilului, scurgerea unei perioade de aproape un an de la aceasta, faptul că copiii merg la școală și în prezența altor semne de integrare, „[Šilutės rajono apylinkės teismas (Tribunalul Districtual din Šilutė)] s‑a bazat în mod corect și întemeiat pe aceste împrejurări atunci când și‑a asumat competența și a decis că este instanța cea [mai] potrivită pentru a examina cauza”.
48.
Republica Lituania arată de asemenea că Šilutės rajono apylinkės teismas (Tribunalul Districtual din Šilutė) a acordat atenție cuprinsului dispozițiilor articolului 15 din Regulamentul nr. 2201/2003 numai în măsura în care acesta furnizează unul dintre criteriile care permit să se stabilească ce instanță este cea mai în măsură să examineze o cauză și s‑a declarat competent numai după ce a constatat legalitatea plecării copilului din Suedia și s‑a considerat drept instanța de la reședința obișnuită a copilului, ceea ce îi conferea competența, în sensul articolului 8 din Regulamentul nr. 2201/2003.
49.
În ședința din 27 octombrie 2015, Regatul Spaniei a arătat că, deși încălcarea unei norme de competență nu era suficientă în sine, în temeiul articolului 23 litera (a) și al articolului 24 din Regulamentul nr. 2201/2003, pentru a determina refuzul recunoașterii unei hotărâri, un astfel de refuz al recunoașterii ar putea să intervină atunci când încălcarea normelor de competență este vădită și dacă acest refuz al recunoașterii servește interesul superior al copilului.
50.
Comisia apreciază că noțiunea „ordine publică” trebuie să primească o interpretare strictă, întrucât constituie un obstacol în calea realizării unuia dintre obiectivele fundamentale ale regulamentului, și anume libera circulație a hotărârilor, și că, prin urmare, aceasta poate fi invocată numai în cazuri excepționale ( 10 ). În plus, potrivit Comisiei, este exclusă întemeierea pe articolul 23 litera (a) din Regulamentul nr. 2201/2003 pentru a refuza recunoașterea unei hotărâri judecătorești pentru simplul motiv că hotărârea este vădit contrară ordinii publice întrucât, în temeiul aceleiași dispoziții, este necesar să se țină seama de interesul superior al copilului.
51.
Comisia adaugă că articolul 24 din Regulamentul nr. 2201/2003 precizează că criteriul ordinii publice menționat la articolul 23 litera (a) din regulamentul respectiv nu se poate aplica normelor de competență menționate la articolele 3-14 din acesta. Comisia apreciază în consecință că acest regulament exclude orice control al competenței instanței judecătorești din statul membru de origine. Comisia consideră că faptul că articolul 15 din regulamentul menționat nu este menționat la articolul 24 din acesta se explică prin inutilitatea demersului, principiul general fiind lipsa oricărui control al competenței instanței judecătorești din statul membru de origine.
52.
Comisia apreciază că deși statul membru în care se solicită recunoașterea nu are dreptul de a controla competența instanței judecătorești din statul membru de origine, acesta poate totuși să efectueze un control general cu privire la ordinea publică.
53.
Comisia arată că Šilutės rajono apylinkės teismas (Tribunalul Districtual din Šilutė) ar fi statuat că copiii dobândiseră reședința obișnuită în Lituania după hotărârea de neînapoiere. Comisia consideră că această poziție este contestabilă, întrucât, potrivit Hotărârii Povse (C‑211/10 PPU, EU:C:2010:400, punctul 44), faptul că un stat membru refuză înapoierea unor copii nu are drept consecință transferul competenței către instanțele judecătorești ale statului membru menționat.
54.
Comisia apreciază de asemenea că, chiar dacă s‑ar considera că copiii aveau reședința obișnuită în Lituania, Šilutės rajono apylinkės teismas (Tribunalul Districtual din Šilutė) și‑a întemeiat competența pe articolul 15 din Regulamentul nr. 2201/2003. Potrivit Comisiei, acest demers este dificil de înțeles. Ea apreciază că, în cazul în care instanța lituaniană a considerat într‑adevăr că copiii aveau reședința obișnuită în Lituania, ea ar fi trebuit să își fondeze competența pe articolul 8 din Regulamentul nr. 2201/2003. În plus, aplicând articolul 15 din Regulamentul nr. 2201/2001, instanța menționată nici nu ar fi respectat condițiile pe care le enunță, nici nu ar fi aplicat procedura pe care acest articol o prevede.
55.
Potrivit Comisiei, unul dintre principiile fundamentale în spațiul european de justiție, inclusiv în Suedia și în Lituania, este încrederea reciprocă, ce se întemeiază pe o cooperare loială între instanțele judecătorești. Comisia apreciază că nerespectarea vădită și abuzivă a normelor în spațiul european de justiție poate constitui o încălcare a unei norme de drept considerate fundamentală în ordinea juridică a Uniunii și, prin urmare, în ordinea juridică suedeză.
56.
Comisia mai consideră că este necesar să se țină seama de asemenea de împrejurarea că P avea posibilitatea de a ataca cu apel hotărârea în litigiu în statul membru de origine și că ar fi trebuit să utilizeze această posibilitate. Comisia apreciază că un astfel de demers este în conformitate cu principiul general al Regulamentului nr. 2201/2003 potrivit căruia orice aplicare eronată a normelor trebuie contestată în fața instanțelor judecătorești ale statului membru de origine. Comisia amintește în sfârșit că trebuie să se verifice dacă este sau nu este în interesul superior al copilului recurgerea la clauza de ordine publică pentru a refuza recunoașterea unei hotărâri.
57.
Potrivit Comisiei, instanței de trimitere îi revine sarcina să stabilească dacă, în speță, încălcarea dreptului Uniunii constituie o eroare care ar fi putut fi remediată în mod rezonabil prin căile de atac disponibile în statul membru de origine (în coroborare cu căile de atac prevăzute în Regulamentul nr. 2201/2003) sau dacă a existat o încălcare vădită și abuzivă a normelor acestui regulament care constituie o încălcare a principiilor încrederii reciproce și cooperării loiale prevăzute în dreptul Uniunii.
B – Observații introductive
58.
Prin intermediul întrebării preliminare, instanța de trimitere solicită să se stabilească, în esență, dacă, în pofida interdicției prevăzute la articolul 24 din Regulamentul nr. 2201/2003 de a efectua controlul competenței instanței judecătorești din statul membru de origine, aceasta poate, în conformitate cu articolul 23 litera (a) din regulamentul respectiv, să refuze recunoașterea hotărârii în litigiu prin care s‑a dispus ca copilul S să locuiască la mama lui ( 11 ).
59.
Trebuie subliniat mai întâi că trimiterea făcută în întrebarea preliminară la articolul 24 din Regulamentul nr. 2201/2003 pare să sugereze că instanța de trimitere ridică exclusiv problema posibilității de a nu recunoaște hotărârea în litigiu ca urmare a unei nerespectări a normelor de atribuire a competenței de către Šilutės rajono apylinkės teismas (Tribunalul Districtual din Šilutė).
60.
În continuare, dacă întrebarea preliminară se referă la articolul 23 litera (a) din Regulamentul nr. 2201/2003, care prevede un motiv de refuz al recunoașterii unei hotărâri judecătorești în materia răspunderii părintești atunci când recunoașterea contravine în mod evident ordinii publice, instanța de trimitere nu a precizat în vreun fel cum ar aduce recunoașterea hotărârii în litigiu o atingere inacceptabilă ordinii publice a statului membru în care se solicită recunoașterea sau a Uniunii Europene.
61.
Astfel, numai argumentele invocate de P în fața acestei instanțe și care sunt reluate în cererea de decizie preliminară ( 12 ) oferă o precizare referitoare la pretinsa încălcare a ordinii publice. În această privință, P a susținut în fața instanței de trimitere că recunoașterea hotărârii în litigiu era în mod evident contrară ordinii publice, întrucât Šilutės rajono apylinkės teismas (Tribunalul Districtual din Šilutė) a săvârșit o eroare gravă atunci când, în mod intenționat sau involuntar, a încălcat, pe de o parte, articolul 15 din Regulamentul nr. 2201/2003 și, pe de altă parte, procedura de înapoiere prevăzută de acest regulament și în special principiul fundamental potrivit căruia instanțele din țara în care copilul are reședința inițială au ultimul cuvânt în materia răpirii de copii în temeiul articolului 11 alineatul (8) din regulamentul menționat ( 13 ).
62.
În prezenta luare de poziție, vom aborda aceste două probleme în mod succesiv.
C – Cu privire la pretinsa încălcare a normelor de competență prevăzute de Regulamentul nr. 2201/2003 și la excepția de ordine publică prevăzută la articolul 23 litera (a) din același regulament
63.
P afirmă că, în hotărârea în litigiu, Šilutės rajono apylinkės teismas (Tribunalul Districtual din Šilutė) nu precizează în mod clar pe ce elemente s‑a bazat pentru a‑și întemeia competența. Acesta apreciază de asemenea că hotărârea în litigiu ar putea fi considerată o hotărâre provizorie în temeiul articolului 20 din Regulamentul nr. 2201/2003, astfel încât, în conformitate cu Hotărârea Purrucker (C‑256/09, EU:C:2010:437), ea nu ar produce efecte în afara teritoriului lituanian.
64.
Curtea a statuat la punctele 76-78 din Hotărârea Purrucker (C‑256/09, EU:C:2010:437) că orice hotărâre despre care nu rezultă că a fost adoptată în conformitate cu normele de competență prevăzute de Regulamentul nr. 2201/2003 intră în domeniul de aplicare al articolului 20 dacă îndeplinește condițiile prevăzute de această dispoziție. În această privință, la punctul 83 din această hotărâre, Curtea a declarat că sistemul de recunoaștere și de executare prevăzut de Regulamentul nr. 2201/2003 nu este aplicabil în privința unor măsuri care intră în domeniul de aplicare al articolului 20 din acest regulament.
65.
Considerăm că această jurisprudență nu este aplicabilă împrejurărilor în discuție în cauza principală.
66.
Astfel, contrar observațiilor lui P ( 14 ), din hotărârea în litigiu reiese că Šilutės rajono apylinkės teismas (Tribunalul Districtual din Šilutė) și‑a întemeiat competența pe normele de competență din Regulamentul nr. 2201/2003. În această privință, hotărârea în litigiu menționează nu numai articolul 15 ( 15 ) din Regulamentul nr. 2201/2003, ci și ( 16 ) articolele 8 și 9 din acest regulament ( 17 ).
67.
Rezultă că, dat fiind că hotărârea în litigiu conține suficiente elemente care atestă că Šilutės rajono apylinkės teismas (Tribunalul Districtual din Šilutė) și‑a fondat competența pe normele prevăzute de Regulamentul nr. 2201/2003, această hotărâre nu constituie o hotărâre provizorie în sensul articolului 20 din același regulament și trebuie ( 18 ) să fie recunoscută de instanța de trimitere în conformitate cu principiul recunoașterii reciproce ( 19 ) a hotărârilor judecătorești consacrat la articolul 21 alineatul (1) din regulamentul menționat, cu excepția cazului în care este aplicabil unul dintre motivele de refuz al recunoașterii hotărârilor judecătorești în materia răspunderii părintești prevăzute de articolul 23 din același regulament ( 20 ).
68.
Având în vedere obiectivele Regulamentului nr. 2201/2003 pe care tocmai le‑am amintit și termenii înșiși ai articolului 23 litera (a) din regulamentul menționat, care prevăd că o hotărâre judecătorească nu este recunoscută în cazul în care recunoașterea „contravine în mod evident ordinii publice din statul membru în care se solicită recunoașterea, luând în considerare interesul superior al copilului”, considerăm că recurgerea la clauza privind ordinea publică, prevăzută la articolul 23 litera (a) din acest regulament, trebuie să aibă loc numai în cazuri excepționale ( 21 ). Astfel, întrucât acest motiv derogă de la principiul recunoașterii hotărârilor judecătorești întemeiat pe încrederea reciprocă și poate astfel să împiedice realizarea unuia dintre obiectivele fundamentale ale Regulamentului nr. 2201/2003 ( 22 ), el trebuie interpretat în mod restrictiv ( 23 ).
69.
Este necesar să se adauge că, pe lângă domeniul de aplicare foarte limitat al excepției prevăzute la articolul 23 litera (a) din Regulamentul nr. 2201/2003, prima teză a articolului 24 din acest regulament confirmă că instanțele din alte state membre nu pot controla aprecierea primei instanțe referitoare la propria competență. Acest principiu fundamental ( 24 ) este întărit de asemenea de precizarea, care figurează în a doua teză din aceeași dispoziție, potrivit căreia „[c]riteriul ordinii publice menționat la […] articolul 23 litera (a) nu se poate aplica normelor de competență menționate la articolele 3-14”.
70.
Faptul că articolul 24 din Regulamentul nr. 2201/2003 nu face referire la articolul 15 din acest regulament nu poate avea ca efect reducerea domeniului de aplicare al principiului fundamental consacrat la articolul 24 menționat, potrivit căruia ordinea publică din statul în care se solicită recunoașterea nu poate fi opusă recunoașterii sau executării unei hotărâri judecătorești pronunțate într‑un alt stat membru pentru simplul motiv că instanța din statul membru de origine nu ar fi respectat normele de competență ( 25 ).
71.
Am dori să subliniem, în această privință, că acest principiu întemeiat pe încrederea legitimă care asigură libera circulație a hotărârilor judecătorești în cadrul Uniunii nu poate fi repus în discuție în funcție de gravitatea pretinsei nerespectări a normelor de competență.
72.
În consecință, chiar dacă s‑ar constata că Šilutės rajono apylinkės teismas (Tribunalul Districtual din Šilutė) nu a respectat normele de competență prevăzute de Regulamentul nr. 2201/2003 sau termenii articolului 15 din acest regulament, astfel cum pretind P și Comisia ( 26 ) (quod non, în opinia noastră), o asemenea constatare nu ar putea determina sau permite refuzul recunoașterii hotărârii în litigiu de către instanța de trimitere.
73.
În plus, articolul 26 din Regulamentul nr. 2201/2003 prevede că, în niciun caz, o hotărâre judecătorească nu poate face obiectul unei revizuiri pe fond ( 27 ). În consecință, instanța din statul solicitat nu poate, în caz contrar fiind repusă în discuție finalitatea Regulamentului nr. 44/2001, să refuze recunoașterea unei hotărâri pronunțate în alt stat membru numai pentru motivul că apreciază că, în acea hotărâre, dreptul național sau dreptul Uniunii a fost aplicat greșit ( 28 ).
74.
Trebuie, dimpotrivă, să se considere că, în asemenea situații, sistemul de căi de atac instituit în fiecare stat membru, completat de mecanismul trimiterii preliminare prevăzut la articolul 267 TFUE, furnizează justițiabililor o garanție suficientă ( 29 ).
75.
Or, în ședința din 27 octombrie 2015, Republica Lituania a confirmat că hotărârea în litigiu putea face obiectul unui apel, precum și al unui eventual recurs. La rândul său, P a confirmat, în aceeași ședință, că nu formulase apel împotriva hotărârii în litigiu în fața instanțelor lituaniene. Prin urmare, P nu a exercitat căile de atac pe care i le oferea dreptul lituanian, și aceasta în pofida participării sale active la mai multe proceduri privind răspunderea părintească și înapoierea copiilor săi ( 30 ) declanșate în fața instanțelor lituaniene. Așadar, acesta nu a profitat de posibilitatea de a contesta competența Šilutės rajono apylinkės teismas (Tribunalul Districtual din Šilutė) de a adopta hotărârea în litigiu.
76.
Având în vedere cele de mai sus, considerăm că, în temeiul articolului 23 litera (a) și al articolului 24 din Regulamentul nr. 2201/2003, ordinea publică din statul în care se solicită recunoașterea nu poate fi invocată pentru a se opune recunoașterii sau executării unei hotărâri judecătorești pronunțate într‑un alt stat membru pentru simplul motiv că instanța din statul membru de origine nu ar fi respectat dispozițiile Regulamentului nr. 2201/2003 referitoare la competență.
77.
Mai arătăm că, deși ordinea publică din statul în care se solicită recunoașterea putea fi invocată în temeiul articolului 23 litera (a) din Regulamentul nr. 2201/2003, niciun argument, cu excepția celui inoperant întemeiat pe pretinsa încălcare a normelor de competență stabilite prin acest regulament și pe care tocmai l‑am respins, nu a fost invocat pentru a demonstra în ce mod ar fi fost încălcată această ordine publică.
D – Cu privire la articolul 11 din Regulamentul nr. 2201/2003 și la procedura de înapoiere
78.
Reiese din cererea de decizie preliminară, precum și din modul de redactare a întrebării preliminare adresate de instanța de trimitere că obiectul litigiului ( 31 ) cu care este sesizată aceasta privește exclusiv încredințarea unui copil, astfel cum este definită la articolul 2 punctul 9 din Regulamentul nr. 2201/2003.
79.
P ( 32 ), Regatul Suediei și Republica Lituania, în răspunsul la o întrebare scrisă adresată de Curte, au precizat de asemenea că obiectul litigiului principal coincidea cu cel al litigiului în fața Šilutės rajono apylinkės teismas (Tribunalul Districtual din Šilutė), care a condus la pronunțarea hotărârii în litigiu. Q a confirmat de asemenea această poziție în ședința din 27 octombrie 2015 ( 33 ).
80.
Arătăm totuși că Regatul Suediei a semnalat în observațiile sale scrise că, „[d]upă ce Lietuvos apeliacinis teismas (Curtea de Apel a Lituaniei) a respins la 21 octombrie 2014 cererea de înapoiere a copiilor, au fost transmise documente la Varbergs tingsrätt (Tribunalul de Primă Instanță din Varberg), în conformitate cu articolul 11 alineatul (6) din Regulamentul [nr. 2201/2003], prin intermediul autorității centrale suedeze, mai exact Ministerul Afacerilor Externe. P a cerut ca solicitarea sa să fie inclusă în cauza în curs privind încredințarea. Potrivit articolului 11 alineatul (8) din Regulamentul [nr. 2201/2003], fără a aduce atingere unei hotărâri de neînapoiere pronunțate în conformitate cu articolul 13 din Convenția de la Haga din 1980, orice hotărâre ulterioară prin care se dispune înapoierea copilului, pronunțată de o instanță competentă în temeiul regulamentului [menționat], este executorie în vederea asigurării înapoierii copilului.
81.
În consecință, considerăm că nu se poate stabili cu certitudine dacă instanța de trimitere este efectiv sesizată cu o cerere de înapoiere în temeiul articolului 11 alineatul (8) din Regulamentul nr. 2201/2003.
82.
Mai arătăm că, deși P a evocat efectiv o răpire ilicită a copilului ( 34 ), reiese de la pagina 4 din hotărârea în litigiu că Šilutės rajono apylinkės teismas (Tribunalul Districtual din Šilutė) a considerat că deplasarea în cauză spre Lituania era legală. În plus, potrivit Lietuvos apeliacinis teismas (Curtea de Apel a Lituaniei), Vilniaus apygardos teismas (Tribunalul Regional din Vilnius) „a subliniat că, la plecarea copilului S, lui [P] îi era interzis să se apropie [de Q] și de fete, precum și să încerce să le contacteze, identitatea și locul de reședință al acestora fiind ținute secrete, ceea ce corespunde, în esență, unei limitări a exercitării autorității sale părintești. Din cauza acestor elemente, [Vilniaus apygardos teismas (Tribunalul Regional din Vilnius)] a constatat lipsa unui temei care să permită constatarea unei plecări nelegale a [copilului S] în sensul Convenției de la Haga din 1980 și al Regulamentului (CE) nr. 2201/2003”. Or, dacă deplasarea și, dacă este cazul, rămânerea copilului S în Lituania sunt legale, punctul 44 din Hotărârea Povse (C‑211/10 PPU, EU:C:2010:400) nu se aplică ( 35 ).
83.
Reiese de asemenea din dosarul prezentat Curții că, în urma Ordonanței din 4 septembrie 2014 a Vilniaus apygardos teismas (Tribunalul Regional din Vilnius) de respingere a cererii de înapoiere a copilului prezentate de P, confirmată prin Ordonanța Lietuvos apeliacinis teismas (Curtea de Apel a Lituaniei) la 21 octombrie 2014 ( 36 ), și în pofida transmiterii unei copii a acestor hotărâri de neînapoiere în conformitate cu articolul 11 alineatul (6) din Regulamentul nr. 2201/2003 la instanța de trimitere la 28 noiembrie 2014, nu a fost adoptată nicio hotărâre ulterioară prin care să se dispună înapoierea copilului în temeiul articolului 11 alineatul (8) din Regulamentul nr. 2201/2003 ( 37 ). Astfel, Regatul Suediei a precizat în observațiile sale scrise că „[p]roblema rămân[ea] deschisă la autoritatea centrală suedeză”.
84.
Trebuie subliniat în această privință că o acțiune care privește fondul răspunderii părintești nu are același obiect și nici aceeași cauză ca o acțiune care are ca obiect înapoierea în statul membru de origine a copilului care a fost deplasat sau reținut ilicit într‑un alt stat membru ( 38 ).
85.
Curtea a declarat că, deși legată indisociabil de alte materii guvernate de Regulamentul nr. 2201/2003, în special încredințarea, forța executorie a unei hotărâri, în temeiul articolului 11 alineatul (8) din Regulamentul nr. 2201/2003, prin care se dispune înapoierea unui copil, ulterioară unei hotărâri de neînapoiere, în temeiul articolului 11 alineatul (6) din Regulamentul nr. 2201/2003, se bucură de autonomie procedurală, pentru a nu întârzia înapoierea copilului deplasat ilicit ( 39 ).
86.
Având în vedere considerațiile care precedă, dat fiind modul de redactare a întrebării preliminare, obiectivele divergente ale hotărârilor privind încredințarea copiilor și ale celor de înapoiere, precum și lipsa totală din dosarul prezentat Curții a unor informații privind eventuala adoptare de către o instanță suedeză a unei hotărâri de înapoiere în temeiul articolului 11 alineatul (8) din Regulamentul nr. 2201/2003 ( 40 ) – și aceasta în pofida lunilor scurse de la pronunțarea hotărârii Lietuvos apeliacinis teismas (Curtea de Apel a Lituaniei) din 21 octombrie 2014 privind neînapoierea ( 41 ) – considerăm că observațiile lui P cu privire la procedura de înapoiere nu sunt relevante pentru a răspunde la întrebarea adresată de instanța de trimitere.
VI – Concluzie
87.
Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă în modul următor la întrebarea preliminară formulată de Varbergs tingsrätt (Tribunalul de Primă Instanță din Varberg):
( 1 ) Limba originală: franceza.
( 2 ) JO L 338, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 183.
( 3 ) După cum reiese din Hotărârea din 18 februarie 2015 a Šilutės rajono apylinkės teismas (Tribunalul Districtual din Šilutė), căsătoria dintre P și Q a încetat la 9 martie 2006 (a se vedea punctul 29 din prezenta luare de poziție).
( 4 ) Reiese totuși din dosarul înaintat Curții, sub rezerva unor verificări de către instanța de trimitere, că, prin hotărârea din 6 februarie 2006 (9 martie 2006), Šilutės rajono apylinkės teismas (Tribunalul Districtual din Šilutė) a stabilit reședința lui V la domiciliul lui Q.
( 5 ) Q a solicitat ca reședința lui S să fie stabilită la domiciliul său.
( 6 ) P a solicitat ca reședința lui V să fie stabilită la domiciliul său.
( 7 ) A se vedea articolul 53 din Regulamentul nr. 2201/2003.
( 8 ) Precizăm că observațiile Regatului Suediei se limitează la întrebările care i‑au fost adresate de Curte.
( 9 ) A se vedea punctul 32 din prezenta luare de poziție.
( 10 ) A se vedea prin analogie Hotărârile Solo Kleinmotoren (C‑414/92, EU:C:1994:221, punctul 20), Krombach (C‑7/98, EU:C:2000:164, punctul 21) și Renault (C‑38/98, EU:C:2000:225, punctul 26).
( 11 ) Arătăm, în această privință, că încredințarea include, potrivit articolului 2 punctul 9 din Regulamentul nr. 2201/2003, dreptul de a decide asupra locului de reședință al copilului. A se vedea de asemenea Hotărârea C (C‑376/14 PPU, EU:C:2014:2268, punctul 63).
( 12 ) A se vedea punctele 32 și 33 din prezenta luare de poziție.
( 13 ) Trebuie subliniat că cererea de decizie preliminară nu face nicio referire la ordinea publică suedeză. Astfel, numai dispozițiile din dreptul Uniunii, și anume articolul 15 din Regulamentul nr. 2201/2003 și procedura de înapoiere prevăzută de acest regulament și în special la articolul său 11 alineatul (8) sunt în discuție. Deși este adevărat că articolul 23 litera (a) din Regulamentul nr. 2201/2003 se referă numai la „ordinea publică a statului membru în care se solicită recunoașterea”, considerăm că această dispoziție se aplică de asemenea atunci când recunoașterea unei hotărâri este în mod vădit contrară ordinii publice a Uniunii. A se vedea în acest sens Hotărârea Diageo Brands (C‑681/13, EU:C:2015:471, punctul 48).
( 14 ) A se vedea punctul 42 din prezenta luare de poziție.
( 15 ) Ar putea exista mai multe explicații pentru trimiterea la articolul 15 din Regulamentul nr. 2201/2003 în hotărârea în litigiu. Fie Šilutės rajono apylinkės teismas (Tribunalul Districtual din Šilutė) ar fi reluat pur și simplu dispozițiile citate de părți în pledoariile lor, astfel cum pretinde Republica Lituania, fie acesta ar fi considerat că nu era oportun în interesul copilului să transfere cauza unei instanțe suedeze.
( 16 ) A se vedea observațiile Republicii Lituania (punctul 48 din prezenta luare de poziție).
( 17 ) Considerăm că, deși, în temeiul articolului 24 din Regulamentul nr. 2201/2003, nu este de competența instanței de trimitere să controleze aprecierea făcută de Šilutės rajono apylinkės teismas (Tribunalul Districtual din Šilutė) cu privire la competența sa, este inerent principiului încrederii reciproce ca instanța judecătorească dintr‑un stat membru sesizată cu o cerere în materia răspunderii părintești să își verifice competența în raport cu articolele 8-14 din Regulamentul nr. 2201/2003 și că rezultă în mod clar din hotărârea pronunțată de respectiva instanță judecătorească că aceasta din urmă a înțeles să se supună normelor de competență direct aplicabile, prevăzute de regulamentul menționat, sau că s‑a pronunțat conform acestor norme. În schimb, astfel cum prevede articolul 24 din regulamentul menționat, instanțele judecătorești din celelalte state membre nu pot controla aprecierea efectuată de prima instanță judecătorească în privința competenței sale. Această interdicție nu aduce atingere posibilității unei instanțe judecătorești, căreia îi este supusă o hotărâre ce nu cuprinde elemente care atestă în mod indubitabil competența pe fond a instanței judecătorești de origine, de a verifica dacă rezultă din hotărârea respectivă că această din urmă instanță judecătorească a înțeles să își întemeieze competența pe o dispoziție din regulamentul respectiv. Astfel, o asemenea verificare nu constituie un control al competenței instanței judecătorești din statul membru de origine, ci doar identificarea temeiului pe baza căruia instanța judecătorească s‑a considerat competentă. A se vedea în acest sens Hotărârea Purrucker (C‑256/09, EU:C:2010:437, punctele 73-75).
( 18 ) Fără a aduce atingere dispozițiilor capitolului III secțiunea 4 din Regulamentul nr. 2201/2003 care se referă la forța executorie a anumitor hotărâri judecătorești, inclusiv a anumitor hotărâri judecătorești prin care se dispune înapoierea copilului [a se vedea articolul 21 alineatul (3)]. La punctul 65 din Hotărârea Rinau (C‑195/08 PPU, EU:C:2008:406), Curtea a decis că „[r]ezerva prevăzută la articolul 21 alineatul (3) [din acest] regulament, prin mențiunea «fără a aduce atingere secțiunii 4», […] are drept finalitate să precizeze că dreptul acordat prin intermediul acestei dispoziții oricărei părți interesate de a solicita pronunțarea unei hotărâri de recunoaștere sau de refuz al recunoașterii unei hotărâri pronunțate într‑un stat membru nu exclude posibilitatea ca, dacă sunt îndeplinite condițiile necesare, să se recurgă la regimul prevăzut la articolul 11 alineatul (8) și la articolele 40 și 42 [din regulamentul menționat], în cazul înapoierii unui copil ulterioare pronunțării unei hotărâri de neînapoiere, acest regim aplicându‑se cu prioritate față de regimul prevăzut în capitolul III secțiunile 1 și 2”.
( 19 ) Reiese din considerentul (2) al Regulamentului nr. 2201/2003 că principiul recunoașterii reciproce a hotărârilor judiciare este piatra de temelie pentru crearea unui spațiu judiciar veritabil. Potrivit considerentului (21) al regulamentului menționat, această recunoaștere ar trebui să se bazeze pe principiul încrederii reciproce. Hotărârea Purrucker (C‑256/09, EU:C:2010:437, punctele 70 și 71). A se vedea prin analogie Hotărârea Diageo Brands (C‑681/13, EU:C:2015:471, punctul 40). Astfel cum Curtea a amintit în Hotărârea Purrucker (C‑256/09, EU:C:2010:437, punctul 72 și jurisprudența citată), această încredere reciprocă este cea care a permis instituirea unui sistem obligatoriu de competențe, pe care toate instanțele judecătorești care intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 2201/2003 sunt obligate să îl respecte și renunțarea corelativă de către statele membre la normele lor interne de recunoaștere și de exequatur în favoarea unui mecanism simplificat de recunoaștere și de executare a hotărârilor judecătorești pronunțate în cadrul unor proceduri în materia răspunderii părintești.
( 20 ) În Hotărârea Rinau (C‑195/08 PPU, EU:C:2008:406, punctul 50), Curtea a amintit că, în temeiul principiului încrederii reciproce, motivele de refuz al recunoașterii trebuie reduse la minimul necesar. A se vedea de asemenea Hotărârea Povse (C‑211/10 PPU, EU:C:2010:400, punctul 40). Motivele de refuz al recunoașterii hotărârilor judecătorești în materia răspunderii părintești care pot fi invocate sunt prevăzute în mod expres și exhaustiv la articolul 23 din Regulamentul nr. 2201/2003. A se vedea în acest sens Hotărârea C (C‑376/14 PPU, EU:C:2014:2268, punctul 104).
( 21 ) A se vedea prin analogie Hotărârea Diageo Brands (C‑681/13, EU:C:2015:471, punctul 41 și jurisprudența citată) care se referă la articolul 34 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74), o dispoziție foarte similară cu articolul 23 litera (a) din Regulamentul nr. 2201/2003. Considerăm în consecință că jurisprudența Curții fondată pe articolul 34 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001 poate fi transpusă la interpretarea articolului 23 litera (a) din Regulamentul nr. 2201/2003, însă cu condiția ca, în conformitate cu această din urmă dispoziție, interesele superioare ale copilului să fie luate în considerare. A se vedea de asemenea articolul 45 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO L 351, p. 1), care este aplicabil începând din 10 ianuarie 2015. Arătăm că, la punctul 44 din această hotărâre, Curtea a statuat că „[r]ecurgerea la clauza de ordine publică prevăzută la articolul 34 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 nu poate fi admisă decât în ipoteza în care recunoașterea unei hotărâri pronunțate în alt stat membru ar încălca în mod inacceptabil ordinea juridică a statului solicitat, în măsura în care ar aduce atingere unui principiu fundamental. Pentru a respecta interzicerea revizuirii pe fond a hotărârii pronunțate în alt stat membru, atingerea respectivă ar trebui să constituie o încălcare vădită a unei norme de drept considerate a fi esențială în ordinea juridică a statului solicitat sau a unui drept recunoscut ca fundamental în această ordine juridică”.
( 22 ) A se vedea prin analogie Hotărârile Krombach (C‑7/98, EU:C:2000:164, punctele 19 și 21), precum și Renault (C‑38/98, EU:C:2000:225, punctul 26), care vizează interpretarea articolului 27 punctul 1 din Convenția din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială (JO 1972, L 299, p. 32, Ediție specială, 19/vol. 10, p. 3), astfel cum a fost modificată prin Convenția din 9 octombrie 1978 privind aderarea Regatului Danemarcei, a Irlandei și a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (JO L 304, p. 1, și – text modificat – p. 77, Ediție specială, 19/vol. 10, p. 16) și prin Convenția din 25 octombrie 1982 privind aderarea Republicii Elene (JO L 388, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 4, p. 3, denumită în continuare „Convenția de la Bruxelles”). Astfel, articolul 27 punctul 1 din Convenția de la Bruxelles prevede că „[h]otărârile judecătorești nu sunt recunoscute […] dacă recunoașterea este contrară ordinii publice a statului respectiv” (sublinierea noastră). Reținând că, deși, spre deosebire de articolul 23 litera (a) din Regulamentul nr. 2201/2003 și de articolul 34 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001 expresia „în mod evident” lipsește (ceea ce întărește, în plus, argumentația noastră), jurisprudența Curții întemeiată pe articolul 27 punctul 1 din Convenția de la Bruxelles poate fi transpusă la interpretarea articolului 23 litera (a) din Regulamentul nr. 2201/2003, însă cu condiția ca, în conformitate cu această din urmă dispoziție, interesele superioare ale copilului să fie luate în considerare.
( 23 ) A se vedea prin analogie Hotărârea flyLAL‑Lithuanian Airlines (C‑302/13, EU:C:2014:2319, punctele 46 și 47), care se referă în special la articolul 34 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001.
( 24 ) A se vedea Hotărârea Purrucker (C‑296/10, EU:C:2010:665, punctul 90). A se vedea prin analogie Hotărârea Krombach (C‑7/98, EU:C:2000:164, punctul 31).
( 25 ) A se vedea prin analogie Hotărârea Krombach (C‑7/98, EU:C:2000:164, punctul 32). Această hotărâre privește articolul 28 al treilea paragraf a doua teză din Convenția de la Bruxelles, al cărui mod de redactare este foarte similar cu cel al articolului 24 a doua teză din Regulamentul nr. 2201/2003.
( 26 ) Considerăm că observațiile Comisiei sunt uneori confuze și contradictorii. Aceasta apreciază, pe de o parte, că competența instanței din statul membru de origine nu poate face obiectul niciunui control și, pe de altă parte, că statul membru în care se solicită recunoașterea poate, în pofida oricărui fapt, să efectueze un control general în privința ordinii publice în cazul nerespectării vădite și abuzive a normelor de competență. În opinia noastră, o astfel de abordare riscă să aducă o atingere gravă nu doar Regulamentului nr. 2201/2003, ci și sistemului de liberă circulație a hotărârilor judecătorești în cadrul Uniunii instituit prin alte regulamente. Întrebată cu privire la acest aspect în ședință, Comisia a amintit exemplul unei încălcări de către instanța din statul membru de origine a articolului 6 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950. Deși poate într‑adevăr aduce atingere ordinii publice, acest aspect nu ține nicidecum de normele de competență. În plus, în cazul în care Comisia consideră că există dovada unei voințe deliberate din partea anumitor instanțe naționale de a încălca normele de competență prevăzute de Regulamentul nr. 2201/2003, această instituție poate iniția o procedură în constatarea neîndeplinirii obligațiilor. A se vedea prin analogie Hotărârea Diageo Brands (C‑681/13, EU:C:2015:471, punctele 53-55).
( 27 ) A se vedea Hotărârea C (C‑376/14 PPU, EU:C:2014:2268, punctul 103).
( 28 ) În această privință, instanța din statul în care se solicită recunoașterea nu poate controla exactitatea aprecierilor de drept sau de fapt care au fost efectuate de instanța din statul membru de origine. A se vedea prin analogie Hotărârea Diageo Brands (C‑681/13, EU:C:2015:471, punctul 43), care privește articolul 36 din Regulamentul nr. 44/2001, al cărui mod de redactare este foarte similar cu cel al articolului 26 din Regulamentul nr. 2201/2003.
( 29 ) A se vedea prin analogie Hotărârea Diageo Brands (C‑681/13, EU:C:2015:471, punctele 49 și 63).
( 30 ) Cauza principală se adaugă astfel altor numeroase acțiuni introduse la instanțele lituaniene, care au fost de fiecare dată soluționate în favoarea lui Q. În această privință, Republica Lituania a menționat în ședință, la 27 octombrie 2015, patru acțiuni, și anume acțiunea privind încredințarea lui S în fața Šilutės rajono apylinkės teismas (Tribunalul Districtual din Šilutė), care a condus la pronunțarea hotărârii în litigiu, procedura de înapoiere în fața Vilniaus apygardos teismas (Tribunalul Regional din Vilnuis), precum și apelul în fața Lietuvos apeliacinis teismas (Curtea de Apel a Lituaniei), acțiunea în fața Vilniaus apygardos teismas (Tribunalul Regional din Vilnius) și a Lietuvos apeliacinis teismas (Curtea de Apel a Lituaniei) cu privire la modalitățile temporare de comunicare între P și copilul S și, în sfârșit, acțiunea în fața Klaipėdos apylinkės teismas (Tribunalul Districtual din Klaipėda) și a Klaipėdos apygardos teismas (Tribunalul Regional din Klaipėda) cu privire la respectarea modalităților de contact cu copilul S, astfel cum au fost stabilite. Potrivit Republicii Lituania, cel puțin 16 instanțe în patru acțiuni diferite au dat câștig de cauză lui Q în temeiul interesului superior al copilului.
( 31 ) A se vedea prima pagină din cererea de decizie preliminară.
( 32 ) Reiese din observațiile scrise ale lui P că, având în vedere „diferitele reglementări naționale aplicabile în materie de încredințare și de stabilire a reședinței și ținând seama de faptul că cele două cauze privesc reședința fiicei S și răspunderea părintească a părinților în privința acesteia, trebuie să se considere că procedurile pendinte în aceste țări diferite au același obiect”. P și‑a reconfirmat poziția în această privință în ședința din 27 octombrie 2015.
( 33 ) Având în vedere această coincidență între litigiul în cauza pendinte în fața instanței de trimitere (introdus la 11 aprilie 2014) și cel în fața Šilutės rajono apylinkės teismas (Tribunalul Districtual din Šilutė) (introdus la 8 aprilie 2014) ,care a condus la hotărârea în litigiu, s‑ar putea pune întrebarea de ce instanța de trimitere nu a suspendat procedura în temeiul articolului 19 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2201/2003 care prevede că, „[î]n cazul în care acțiuni referitoare la răspunderea părintească privind un copil, având același obiect și aceeași cauză, se introduc în fața instanțelor judecătorești din state membre diferite, instanța sesizată în al doilea rând suspendă din oficiu procedura până când se stabilește competența primei instanțe sesizate”. Un astfel de demers ar fi evitat desfășurarea unor proceduri paralele la instanțe judecătorești din state membre diferite și posibilitatea pronunțării, în acest mod, a unor hotărâri judecătorești contradictorii (a se vedea Hotărârea Purrucker, C‑296/10, EU:C:2010:665, punctul 64).
( 34 ) A se vedea punctul 41 din prezenta luare de poziție.
( 35 ) A se vedea punctele 16 și 17 (pentru situația de fapt) și punctul 47 (pentru observațiile Republicii Lituania) din prezenta luare de poziție.
( 36 ) Lietuvos apeliacinis teismas (Curtea de Apel a Lituaniei) a respins apelul introdus de P. Această instanță a considerat că era cert că P era vinovat de un „comportament intolerabil contrar normelor morale, precum și de un comportament față de un copil minor care poate crea un risc pentru dezvoltarea normală a copilului, pentru bunăstarea socială a acestuia și pentru interesul său superior”.
( 37 ) Astfel, deși articolul 11 alineatele (4)-(6) din Regulamentul nr. 2201/2003 prevede că o instanță sesizată cu o cerere de înapoiere a unui copil poate, precum în cauza principală, să refuze înapoierea copilului în temeiul articolului 13 din Convenția de la Haga din 1980, instanța competentă în temeiul acestui regulament poate adopta, în pofida unei hotărâri de neînapoiere, o hotărâre ulterioară prin care să dispună înapoierea copilului în temeiul articolului 11 alineatul (8) din regulamentul menționat, această hotărâre fiind recunoscută drept executorie în statul membru de ședere al copilului fără ca autoritățile statului respectiv să se poată opune acestei recunoașteri.
( 38 ) A se vedea prin analogie Hotărârile Purrucker (C‑296/10, EU:C:2010:665, punctul 68) și C (C‑376/14 PPU, EU:C:2014:2268, punctul 40), precum și articolul 19 din Convenția de la Haga din 1980, potrivit căruia „[o] hotărâre asupra înapoierii copilului, pronunțată în cadrul convenției, nu afectează fondul dreptului privind încredințarea”. La punctul 40 din Hotărârea C (C‑376/14 PPU, EU:C:2014:2268), Curtea a statuat că „[n]u poate exista litispendență între astfel de acțiuni”. La punctul 46 din Hotărârea Povse (C‑211/10 PPU, EU:C:2010:400), Curtea a confirmat că o hotărâre de încredințare este o hotărâre definitivă, adoptată pe baza unei examinări complete a ansamblului elementelor relevante, prin care instanța competentă se pronunță asupra soluționării problemei încredințării copilului, care nu mai este supusă altor hotărâri administrative sau judecătorești. Faptul că această soluționare a problemei încredințării copilului prevede o revizuire sau o reexaminare periodică, într‑un termen stabilit ori în funcție de anumite împrejurări, a acestei probleme nu lipsește hotărârea de caracterul ei definitiv. În schimb, la punctul 43 din aceeași hotărâre, Curtea a subliniat că obiectivul unei proceduri de înapoiere a copilului în special în temeiul articolului 11 din Regulamentul nr. 2201/2003 este să descurajeze răpirile de copii între statele membre și, în caz de răpire, să se obțină înapoierea fără întârziere a copilului. În Hotărârea Aguirre Zarraga (C‑491/10 PPU, EU:C:2010:828, punctul 45), Curtea a decis că cerința imperativă a celerității pe care se întemeiază sistemul de înapoiere prevăzut de Regulamentul nr. 2201/2003 impune ca instanțele naționale sesizate cu o cerere de înapoiere a copilului să hotărască în mod rapid.
( 39 ) A se vedea Hotărârea Povse (C‑211/10 PPU, EU:C:2010:400, punctele 59 și 60).
( 40 ) Înainte de a adopta o hotărâre de înapoiere în temeiul articolului 11 alineatul (8) din Regulamentul nr. 2201/2003, instanța în cauză trebuie să țină seama de motivele și de elementele de probă care au stat la baza hotărârii de neînapoiere. Potrivit Curții, „[a]ceastă luare în considerare contribuie la justificarea caracterului executoriu al unei asemenea hotărâri, odată pronunțate, în conformitate cu principiul încrederii reciproce subînțeles de regulament[ul menționat]”. „Mai mult, acest sistem presupune o dublă examinare a problemei înapoierii copilului, garantând astfel o mai bună motivare a hotărârii și o protecție crescută a intereselor copilului.” A se vedea Hotărârea Povse (C‑211/10 PPU, EU:C:2010:400, punctele 59 și 60).
( 41 ) Mai trebuie subliniat că „[t]ermenul înăuntrul căruia instanța se pronunță asupra unei cereri prin care se solicită neînapoierea este unul foarte scurt”. A se vedea Hotărârea Rinau (C‑195/08 PPU, EU:C:2008:406, punctul 66).
Full & Egal Universal Law Academy