3.12.2018
RO
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
C 436/4
Hotărârea Curții (Camera a doua) din 4 octombrie 2018 (cerere de decizie preliminară formulată de Administrativen sad Sofia-grad – Bulgaria) – Nigyar Rauf Kaza Ahmedbekova, Rauf Emin Ogla Ahmedbekov/Zamestnik-predsedatel na Darzhavna agentsia za bezhantsite
(Cauza C-652/16) (1)
((„Trimitere preliminară - Politica comună în domeniul dreptului de azil și al protecției subsidiare - Standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională - Directiva 2011/95/UE - Articolele 3, 4, 10 și 23 - Cereri de protecție internațională depuse separat de membrii aceleiași familii - Evaluare individuală - Luare în considerare a amenințărilor cu care se confruntă un membru de familie în cadrul evaluării individuale a cererii unui alt membru de familie - Standarde mai favorabile care pot fi menținute sau adoptate de statele membre pentru a extinde azilul sau protecția subsidiară la membrii de familie ai beneficiarului unei protecții internaționale - Evaluarea motivelor persecuției - Participarea unui resortisant azer la introducerea unei acțiuni împotriva țării sale la Curtea Europeană a Drepturilor Omului - Standarde comune de procedură - Directiva 2013/32/UE - Articolul 46 - Dreptul la o cale de atac efectivă - Examinare deplină și ex nunc - Motivele persecuției sau elementele de fapt trecute sub tăcere în fața autorității decizionale, dar invocate în cadrul acțiunii introduse împotriva deciziei luate de această autoritate”))
(2018/C 436/04)
Limba de procedură: bulgara
Instanța de trimitere
Administrativen sad Sofia-grad
Părțile din procedura principală
Reclamanți: Nigyar Rauf Kaza Ahmedbekova, Rauf Emin Ogla Ahmedbekov
Pârât: Zamestnik-predsedatel na Darzhavna agentsia za bezhantsite
Dispozitivul
1)
Articolul 4 din Directiva 2011/95/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate trebuie interpretat în sensul că este necesar, în cadrul evaluării individuale a unei cereri de protecție internațională, să se țină seama de amenințările de persecuție și de vătămări grave cu care se confruntă un membru de familie al solicitantului pentru a stabili dacă acesta din urmă este el însuși expus unor asemenea amenințări din cauza legăturii sale de familie cu respectiva persoană amenințată.
2)
Directiva 2011/95 și Directiva 2013/32/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare și retragere a protecției internaționale trebuie interpretate în sensul că nu se opun ca cererile de protecție internațională depuse separat de membri ai aceleiași familii să facă obiectul unor măsuri de gestionare a oricărei eventuale conexități, însă se opun ca aceste cereri să facă obiectul unei evaluări comune. Acestea se opun de asemenea ca evaluarea uneia dintre cererile menționate să fie suspendată până la încheierea procedurii de examinare referitoare la o alta dintre aceste cereri.
3)
Articolul 3 din Directiva 2011/95 trebuie interpretat în sensul că permite unui stat membru să prevadă, în cazul în care se acordă protecție internațională, în temeiul regimului instituit prin această directivă, unui membru al unei familii, extinderea beneficiului acestei protecții la alți membri ai acestei familii, cu condiția ca aceștia să nu intre sub incidența unei cauze de excludere prevăzute la articolul 12 din aceeași directivă și ca situația lor să prezinte, datorită necesității de menținere a unității familiei, o legătură cu logica protecției internaționale.
4)
Motivul de inadmisibilitate prevăzut la articolul 33 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2013/32 nu acoperă o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care o persoană majoră depune, pentru ea și pentru copilul său minor, o cerere de protecție internațională care se întemeiază în special pe existența unei legături de familie cu o altă persoană, care a depus separat o cerere de protecție internațională.
5)
Participarea solicitantului de protecție internațională la introducerea unei acțiuni împotriva țării sale de origine la Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu poate în principiu să fie considerată, în cadrul evaluării motivelor de persecuție, prevăzută la articolul 10 din Directiva 2011/95, ca dovedind apartenența acestui solicitant la un „anumit grup social”, în sensul alineatului (1) litera (d) al acestui articol, ci trebuie considerată ca fiind un motiv de persecuție în temeiul „opiniilor politice”, în sensul alineatului (1) litera (e) al articolului menționat, dacă există motive întemeiate de a se teme că participarea la introducerea acestei acțiuni este percepută de țara respectivă ca un act de dizidență politică împotriva căruia aceasta ar putea preconiza exercitarea de represalii.
6)
Articolul 46 alineatul (3) din Directiva 2013/32 coroborat cu trimiterea la procedura privind calea de atac conținută în articolul 40 alineatul (1) din această directivă trebuie interpretat în sensul că instanța sesizată cu o cale de atac împotriva unei decizii de refuz al protecției internaționale este în principiu obligată să aprecieze, cu titlu de „noi declarații” și după ce a solicitat o examinare a acestora de către autoritatea decizională, motivele de acordare a protecției internaționale sau elementele de fapt care, deși se referă la evenimente sau la amenințări pretins survenite înainte de adoptarea deciziei de refuz menționate sau chiar înainte de depunerea cererii de protecție internațională, sunt invocate pentru prima dată în cursul procedurii privind calea de atac. Această instanță nu este, în schimb, obligată în acest sens dacă constată că aceste motive sau aceste elemente au fost invocate într-o fază tardivă a procedurii privind calea de atac sau nu sunt prezentate într-un mod suficient de concret pentru a putea fi examinate în mod corespunzător sau, atunci când este vorba despre elemente de fapt, dacă ea constată că acestea nu sunt semnificative sau sunt insuficient de distincte de elementele de care autoritatea decizională a putut deja ține seama.
(1) JO C 86, 20.3.2017.
Full & Egal Universal Law Academy