CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
YVES BOT
prezentate la 26 iulie 2017 ( 1 )
Cauza C‑243/16
Antonio Miravitlles Ciurana,
Alberto Marína Lorente,
Jorge Benito García,
Juan Gregorio Benito García
împotriva
Contimark SA,
Jordi Socías Gispert
[cerere de decizie preliminară formulată de Juzgado de lo Social no 30 de Barcelona (Tribunalul pentru Litigii de Muncă nr. 30 din Barcelona, Spania)]
„Trimitere preliminară – Directiva 2012/30/UE – Articolele 20 și 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Dreptul societăților – Recuperarea creanțelor salariale – Exercitarea simultană și cumulativă, în fața aceleiași instanțe, a acțiunii directe îndreptate împotriva întreprinderii și împotriva administratorului societății, în calitatea sa de persoană care răspunde în solidar pentru datoriile societății”
I. Introducere
1.
Prezenta cerere de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 2, 6, 7 și 8 din Directiva 2009/101/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 de coordonare, în vederea echivalării, a garanțiilor impuse societăților în statele membre, în înțelesul articolului [54 al doilea paragraf TFUE], pentru protejarea intereselor asociaților sau terților ( 2 ), a articolelor 19 și 36 din Directiva 2012/30/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2012 de coordonare, în vederea echivalării, a garanțiilor impuse societăților comerciale în statele membre, în înțelesul articolului 54 din Tratatul de funcționare a Uniunii Europene, pentru protejarea intereselor asociaților sau terților, în ceea ce privește constituirea societăților comerciale pe acțiuni și menținerea și modificarea capitalului acestora ( 3 ), precum și a articolelor 20, 21 și 51 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).
2.
Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnii Antonio Miravitlles Ciurana, Alberto Marina Lorente, Jorge Benito García și Juan Gregorio Benito García, pe de o parte, și Contimark SA și administratorul acesteia, domnul Jordi Socías Gispert, pe de altă parte, cu privire la recuperarea plăților salariale restante și a altor indemnizații pe care această societate a fost obligată să le plătească.
3.
Instanța de trimitere, Juzgado de lo Social no 30 de Barcelona (Tribunalul pentru Litigii de Muncă nr. 30 din Barcelona, Spania), ridică problema punerii în aplicare a dispozițiilor dreptului Uniunii privind protecția drepturilor creditorilor societăților și a compatibilității acestora cu normele de procedură naționale privind excluderea competenței instanței însărcinate cu executarea deciziilor prin care s‑a stabilit cuantumul creanțelor salariale de a se pronunța, la cererea salariatului, cu privire la răspunderea administratorului societății care l‑a angajat în scopul obligării acestuia în solidar la plata sumelor datorate.
4.
În prezentele concluzii, vom preciza mai întâi în ce măsură situația juridică aflată la originea cauzei principale intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii.
5.
În continuare, vom prezenta motivele care ne determină să considerăm că:
–
articolul 19 din Directiva 2012/30, precum și principiile echivalenței și efectivității trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care obligă un salariat, creditor al societății care l‑a angajat, să sesizeze o altă instanță decât cea pentru litigii de muncă, pentru a obține obligarea în solidar a administratorului acestei societăți, ca urmare a neîndeplinirii de către acesta a obligațiilor sale de natură comercială, sub rezerva ca această reglementare să nu fie mai puțin favorabilă decât cea care reglementează acțiunile similare de natură internă și să nu facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de această directivă, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere, și
–
reglementarea națională precum cea în discuție în litigiul principal nu contravine principiului egalității de tratament și nediscriminării, consacrat în special la articolele 20 și 21 din cartă.
II. Cadrul juridic
A. Dreptul Uniunii
1. Carta
6.
Potrivit articolului 20 din cartă, intitulat „Egalitatea în fața legii”, „[t]oate persoanele sunt egale în fața legii”.
7.
Articolul 21 din cartă, intitulat „Nediscriminarea”, prevede:
„(1) Se interzice discriminarea de orice fel, bazată pe motive precum sexul, rasa, culoarea, originea etnică sau socială, caracteristicile genetice, limba, religia sau convingerile, opiniile politice sau de orice altă natură, apartenența la o minoritate națională, averea, nașterea, un handicap, vârsta sau orientarea sexuală.
(2) În domeniul de aplicare a tratatelor și fără a aduce atingere dispozițiilor speciale ale acestora, se interzice orice discriminare pe motiv de cetățenie.”
8.
Potrivit articolului 51 din cartă, intitulat „Domeniul de aplicare”:
„(1) Dispozițiile prezentei carte se adresează instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarității, precum și statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Prin urmare, acestea respectă drepturile și principiile și promovează aplicarea lor în conformitate cu atribuțiile pe care le au în acest sens și cu respectarea limitelor competențelor conferite Uniunii de tratate.
(2) Prezenta cartă nu extinde domeniul de aplicare a dreptului Uniunii în afara competențelor Uniunii, nu creează nicio competență sau sarcină nouă pentru Uniune și nu modifică competențele și sarcinile stabilite de tratate.”
2. Directiva 2009/101
9.
Articolul 2 din Directiva 2009/101 prevede:
„Statele membre adoptă măsurile necesare pentru ca publicitatea obligatorie privind societățile menționate la articolul 1 să vizeze cel puțin următoarele acte și informații:
(a)
actul constitutiv, precum și statutul, dacă face obiectul unui act separat;
(b)
orice modificări ale documentelor menționate la litera (a), inclusiv extinderea duratei societății;
(c)
după orice modificare a actului constitutiv sau a statutului, textul integral actualizat al actului modificat;
(d)
numirea, încetarea funcției, precum și identitatea persoanelor care, în calitate de organ constituit în temeiul legii sau ca membri ai unui astfel de organ:
(i)
au competența de a angaja societatea față de terți și de a o reprezenta în justiție; măsurile de publicitate trebuie să precizeze dacă persoanele care au competența de a angaja societatea pot face acest lucru individual sau trebuie să acționeze împreună;
(ii)
participă la administrarea, supravegherea sau controlul societății;
(e)
cel puțin o dată pe an, valoarea capitalului subscris, dacă actul constitutiv sau statutul menționează un capital autorizat, cu excepția cazului în care orice majorare a capitalului subscris impune modificarea statutului;
(f)
documentele contabile ale fiecărui exercițiu, a căror publicare este obligatorie în temeiul Directivelor 78/660/CEE[ ( 4 )], 83/349/CEE[ ( 5 )], 86/635/CEE[ ( 6 )] și 91/674/CEE[ ( 7 )] ale Consiliului;
(g)
orice mutare a sediului social al societății;
(h)
dizolvarea societății;
(i)
hotărârea judecătorească prin care se pronunță nulitatea societății;
(j)
numirea și identitatea lichidatorilor, precum și competențele acestora, cu excepția cazului în care competențele în cauză rezultă expres și exclusiv din lege și din statutul societății;
(k)
finalizarea procedurii de lichidare și radierea din registru în statele membre în care radierea generează efecte juridice.”
10.
Potrivit articolului 6 din această directivă:
„Fiecare stat membru stabilește persoanele responsabile pentru îndeplinirea formalităților de publicitate”.
11.
Potrivit articolului 7 din directiva menționată:
„Statele membre prevăd sancțiuni adecvate cel puțin pentru:
(a)
lipsa de publicitate a documentelor contabile, astfel cum este prevăzută la articolul 2 litera (f);
(b)
absența, din documentele comerciale sau de pe orice site internet al societății, a informațiilor obligatorii prevăzute la articolul 5.”
12.
Articolul 8 din aceeași directivă prevede:
„Dacă sunt îndeplinite anumite acte în numele unei societăți în curs de înființare, înainte ca aceasta să fi dobândit personalitate juridică, și dacă societatea nu își asumă obligațiile ce rezultă din actele în cauză, persoanele care le‑au îndeplinit sunt responsabile solidar și nelimitat pentru acțiunile în cauză, în absența unei clauze contractuale contrare.”
3. Directiva 2012/30
13.
Considerentele (3), (5) și (12) ale Directivei 2012/30 au următorul cuprins:
„(3)
Coordonarea dispozițiilor de drept intern privind constituirea societăților comerciale pe acțiuni și menținerea, majorarea și reducerea capitalului lor este deosebit de importantă pentru a asigura o protecție minimă echivalentă atât pentru acționarii, cât și pentru creditorii societăților în cauză.
[…]
(5)
Sunt necesare dispozițiile Uniunii pentru menținerea capitalului, care constituie garanția creditorilor, în special prin interzicerea reducerii capitalului, prin distribuirea nejustificată către acționari și prin limitarea dreptului societății de a‑și achiziționa propriile acțiuni.
[…]
(12)
În vederea sporirii protecției standardizate a creditorilor în toate statele membre, creditorii ar trebui să poată declanșa, în anumite condiții, proceduri judiciare și administrative atunci când creanțele lor sunt în pericol ca urmare a reducerii capitalului unei societăți pe acțiuni.”
14.
Articolul 19 din această directivă prevede:
„(1) În cazul unei pierderi semnificative de capital subscris, trebuie convocată o adunare generală a acționarilor în termenul prevăzut de legislația statului membru în cauză, pentru a analiza dacă societatea comercială ar trebui lichidată sau dacă ar trebui adoptate alte măsuri.
(2) Cuantumul unei pierderi considerate semnificative în înțelesul alineatului (1) nu poate fi stabilit prin legislațiile statelor membre la o valoare mai mare de jumătate din capitalul subscris.”
15.
Articolul 34 din aceeași directivă prevede:
„Orice reducere a capitalului subscris, cu excepția celei hotărâte prin hotărâre judecătorească, trebuie supusă cel puțin unei hotărâri a adunării generale, care hotărăște în conformitate cu normele privind cvorumul și majoritatea prevăzute la articolul 44, fără a aduce atingere articolelor 40 și 41. Decizia adunării se publică sub forma prevăzută de legislația fiecărui stat membru în conformitate cu articolul 3 din Directiva [2009/101].
Notificarea de convocare a adunării generale trebuie să specifice cel puțin scopul și modul de realizare a reducerii.”
16.
Potrivit articolului 36 din directiva menționată:
„(1) În cazul reducerii capitalului subscris, cel puțin creditorii ale căror creanțe sunt anterioare datei publicării deciziei de reducere au cel puțin dreptul de a obține o garanție pentru creanțele care nu sunt încă scadente la momentul acestei publicări. Statele membre nu pot retrage acest drept decât în cazul în care creditorul dispune de garanții adecvate sau în cazul în care aceste garanții nu sunt necesare luând în considerare patrimoniul societății.
Statele membre stabilesc condițiile pentru exercitarea dreptului prevăzut de primul paragraf. În orice caz, statele membre se asigură că creditorii sunt autorizați să sesizeze autoritatea administrativă sau judiciară competentă pentru a obține garanțiile adecvate, cu condiția ca aceștia să poată dovedi, în mod credibil, că această reducere a capitalului subscris pune în pericol satisfacerea creanțelor lor și că nu au obținut garanții adecvate din partea societății.
(2) De asemenea, prin legislațiile statelor membre se prevede cel puțin că reducerea nu are efect sau că nu se pot face plăți în beneficiul acționarilor până când creditorii nu vor fi obținut satisfacție sau o instanță nu va fi decis neonorarea solicitărilor creditorilor.
(3) Prezentul articol se aplică dacă reducerea capitalului subscris se realizează prin exonerarea totală sau parțială de la plata soldului contribuțiilor acționarilor.”
B. Dreptul spaniol
17.
Articolul 236 din Ley de Sociedades de Capital (Legea societăților de capital), aprobată prin Real Decreto Legislativo 1/2010 (Decretul legislativ regal 1/2010) din 2 iulie 2010 ( 8 ), intitulat „Condiții și extinderea subiectivă a răspunderii”, prevede:
„1. Administratorii […] răspund față de societate, asociați și creditorii societății pentru prejudiciul cauzat ca urmare a unor acțiuni sau omisiuni care contravin legii sau statutului sau pentru acelea care rezultă din neîndeplinirea obligațiilor inerente exercitării mandatului.
2. Faptul că actul sau acordul prejudiciabil a fost adoptat, autorizat sau ratificat de adunarea generală nu îi exonerează în niciun caz de răspundere.”
18.
Articolul 237 din legea menționată, intitulat „Caracterul solidar al răspunderii”, prevede:
„Toți membrii organelor de administrare care au adoptat acordul sau au realizat actul prejudiciabil răspund solidar, cu excepția celor care dovedesc că nu au avut cunoștință despre existența acestuia și nu au intervenit la adoptarea sau la punerea în aplicare a acestuia sau, în cazul în care au avut cunoștință, au acționat pentru prevenirea prejudiciului sau, cel puțin, s‑au opus expres adoptării actului.”
19.
Potrivit articolului 238 alineatul 1 din legea menționată, intitulat „Acțiunea societară în răspundere”:
„Acțiunea în răspundere împotriva administratorilor se introduce de către societate, cu acordul prealabil al adunării generale, care poate fi dat la cererea oricărui asociat […]”
20.
Potrivit articolului 240 din LSC, intitulat „Calitatea procesuală subsidiară a creditorilor în ceea ce privește exercitarea acțiunii societare”:
„Creditorii societății pot exercita acțiunea societară în răspundere împotriva administratorilor în cazul în care aceasta nu a fost exercitată de societate sau de asociați, cu condiția ca patrimoniul societății să fie insuficient pentru acoperirea creanțelor acestora.”
21.
Articolul 241 din legea menționată, intitulat „Acțiunea individuală în răspundere”, prevede:
„Sunt exceptate acțiunile în despăgubire pe care le pot exercita asociații și terții pentru acte ale administratorilor care aduc atingere în mod direct intereselor acestora.”
22.
Articolul 362 din aceeași lege, intitulat „Dizolvarea ca urmare a constatării existenței unei cauze prevăzute de lege sau de statut”, prevede:
„Societățile de capital se dizolvă ca urmare a existenței unei cauze prevăzute de lege sau de statut constatate în mod corespunzător de adunarea generală sau prin hotărâre judecătorească.”
23.
Rezultă din articolul 363 alineatul 1 din legea menționată, intitulat „Cauze de dizolvare”, că:
„1. O societate de capital se dizolvă:
a)
ca urmare a încetării exercitării activității sau a activităților care constituie obiectul de activitate. Se presupune că activitățile încetează după o perioadă de inactivitate mai mare de un an.
[…]
e)
ca urmare a pierderilor care au condus la reducerea patrimoniului net la o valoare mai mică decât jumătate din capitalul social, dacă acesta nu este majorat sau redus corespunzător și numai dacă nu se impune formularea cererii de deschidere a procedurii insolvenței.
[…]”
24.
Articolul 365 din LSC, intitulat „Obligația de convocare”, prevede:
„1. Administratorii au obligația să convoace adunarea generală în termen de două luni în vederea adoptării hotărârii de dizolvare sau, dacă societatea este în insolvență, în vederea formulării cererii de deschidere a procedurii insolvenței.
Orice acționar poate solicita administratorilor să convoace adunarea generală în cazul în care consideră că există o anumită cauză de dizolvare sau societatea este insolvabilă.
2. Adunarea generală poate vota dizolvarea sau, în cazul în care figurează pe ordinea de zi, orice decizie necesară pentru încetarea cauzei [de dizolvare].”
25.
Potrivit articolului 366 din legea menționată, intitulat „Dizolvarea judiciară”:
„1. În lipsa convocării adunării generale sau în cazul în care aceasta nu se reunește sau nu adoptă una dintre deciziile prevăzute de articolul anterior, orice persoană interesată poate solicita dizolvarea societății în fața instanței comerciale de la locul unde se află sediul social. Cererea de dizolvare judiciară este îndreptată împotriva societății.
2. Administratorii au obligația să solicite dizolvarea judiciară a societății atunci când decizia adunării generale se opune dizolvării sau nu s‑a putut adopta nicio decizie.
Cererea se formulează în termen de două luni de la data prevăzută pentru reunirea adunării generale atunci când aceasta nu a avut loc sau de la data la care s‑a reunit atunci când decizia se opune dizolvării sau nu s‑a putut adopta nicio decizie.”
26.
Articolul 367 alineatul 1 din legea menționată, intitulat „Răspunderea solidară a administratorilor”, prevede:
„Răspund solidar pentru obligațiile societății născute după survenirea cauzei legale de dizolvare administratorii care nu își îndeplinesc obligația de a convoca adunarea generală în termenul de două luni în vederea adoptării, dacă este cazul, a hotărârii de dizolvare, precum și administratorii care nu solicită dizolvarea judiciară sau, dacă se impune, deschiderea procedurii insolvenței în termen de două luni, care începe să curgă de la data prevăzută pentru adunarea generală atunci când aceasta nu s‑a reunit sau de la data adunării respective atunci când aceasta a votat împotriva dizolvării.”
27.
Articolul 9 din Ley Orgánica 6/1985 del poder judicial (Legea organică 6/1985 privind puterea judecătorească) din 1 iulie 1985 ( 9 ), prevede:
„1. Instanțele își exercită competența exclusiv în situațiile în care legislația le atribuie competență.
2. Instanțele civile le soluționează, pe lângă materiile specifice acestora, pe toate cele care nu sunt atribuite unei alte instanțe.
[…]
5. Instanțele pentru litigii de muncă soluționează cererile care țin de ramura socială a dreptului, fie că este vorba despre litigii individuale sau colective, precum și reclamațiile privind securitatea socială sau îndreptate împotriva statului, atunci când dreptul muncii atribuie acestuia responsabilitatea în materie.
[…]”
28.
Articolul 10 alineatul 1 din legea menționată prevede:
„Exclusiv în scop preliminar, fiecare instanță poate soluționa cauzele pentru care nu i se atribuie competență exclusivă.”
III. Situația de fapt din litigiul principal și întrebările preliminare
29.
Reclamanții din litigiul principal au fost angajați de Contimark, societate pe acțiuni, înființată în anul 1992 cu un capital social de 60101,21 euro și administrată din 2010 de un administrator unic, domnul Socías Gispert.
30.
Această societate a suferit importante pierderi financiare în 2012 (240150 de euro) și în 2013 (541559 de euro), pentru ca ulterior să își înceteze activitatea în al doilea semestru al anului 2013.
31.
Administratorul unic al acestei societăți nu a convocat adunarea acționarilor pentru a reduce capitalul social și nici nu a solicitat deschiderea unei proceduri judiciare voluntare de insolvență în conformitate cu Ley Concursal (Legea privind insolvența) din 9 iulie 2003 ( 10 ), dar nici nu a convocat acționarii pentru a se constata, în conformitate cu articolele 362 și 363 din LSC, dizolvarea societății respective ca urmare a încetării activității.
32.
Înaintea încetării activității Contimark, unul dintre reclamanții din litigiul principal a declanșat, în aprilie 2013, o procedură la Juzgado de lo Social no 33 de Barcelona (Tribunalul pentru Litigii de Muncă nr. 33 din Barcelona, Spania) prin care a solicitat să se constate încetarea contractului său de muncă pentru neplata salariilor. Ceilalți reclamanți din litigiul principal au introdus acțiuni împotriva concedierilor lor, care au avut loc în mai și în iunie 2013. La sfârșitul anului 2013, Juzgado de lo Social no 33 de Barcelona (Tribunalul pentru Litigii de Muncă nr. 33 din Barcelona) a obligat Contimark la plata către aceștia a salariilor restante și a despăgubirilor.
33.
Reclamanții din litigiul principal au inițiat apoi o acțiune în vederea recuperării creanțelor lor la Juzgado de lo Social no 30 de Barcelona (Tribunalul pentru Litigii de Muncă nr. 30 din Barcelona, Spania), instanța de trimitere, care are în special competența de executare a hotărârilor judecătorești în materie socială. Ca urmare a insolvenței societății Contimark și a cuantumului plafonat al garanției salariale instituite în favoarea lucrătorilor salariați într‑o asemenea situație, creanțele lor au fost parțial stinse.
34.
Aceștia au formulat o cerere incidentă la instanța de trimitere împotriva administratorului Contimark în vederea declarării acestuia răspunzător pentru încălcarea dispozițiilor LSC și obligat, în solidar cu societatea, la plata sumelor datorate în continuare acestora.
35.
Instanța de trimitere are îndoieli în ceea ce privește compatibilitatea cu dreptul Uniunii a jurisprudenței constante a Sala de lo Social del Tribunal Supremo (Secția pentru litigii de muncă a Curții Supreme, Spania), începând cu anul 1997, care atribuie instanțelor comerciale competența de a se pronunța cu privire la răspunderea administratorului.
36.
Aceasta precizează că, pentru a declara că instanțele sociale nu sunt competente să soluționeze aceste acțiuni îndreptate împotriva întreprinderii și, în solidar, împotriva administratorului ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor comerciale săvârșite în această calitate, Sala de lo Social del Tribunal Supremo (Secția pentru litigii de muncă a Curții Supreme, Spania) și‑a întemeiat decizia pe următoarele motive:
–
cererea de condamnare în solidar nu constituie o chestiune prealabilă ridicată în cadrul procesului în dreptul muncii și pe care, în consecință, instanța socială ar putea să o soluționeze, întrucât soluția care ar fi dată nu este necesară pentru judecarea cererii principale și nu are nicio influență asupra acesteia;
–
datoriile administratorului nu sunt datorii față de lucrători, ci în raport cu societatea, și
–
eventuala îndeplinire a circumstanțelor care conduc la obligația legală de dizolvare a societății trebuie să facă întotdeauna obiectul unei decizii prealabile, care trebuie pronunțată de instanțele competente în materie comercială întrucât această problemă nu este accesorie obligațiilor în materie socială.
37.
Instanța de trimitere subliniază că, între anii 1997 și 2000, în favoarea unui alt curent jurisprudențial, instanțele sociale au fost recunoscute ca fiind competente să se pronunțe cu privire la cererile incidente prin care se solicită condamnarea în solidar a administratorilor care nu au adaptat statutele societăților pe acțiuni și cuantumul minim al capitalului lor social înainte de data de 30 iunie 1992, astfel cum au fost obligați în temeiul unei legi privind societățile abrogate între timp și înlocuite prin LSC. Sala de lo Social del Tribunal Supremo (Secția pentru litigii de muncă a Curții Supreme, Spania) s‑a întemeiat în acel caz în special pe constatarea că cauza cererii decurgea din contractul de muncă.
38.
Această instanță consideră în principal că, astfel, natura salarială a datoriilor societății și solidaritatea legală a administratorilor față de creditorii acesteia sunt cele care trebuie să determine extinderea competenței instanței sociale la materii care nu îi sunt atribuite.
39.
Aceasta observă în plus că legiuitorul spaniol a prevăzut prin dispoziții speciale situațiile în care alte instanțe decât cea comercială se pot pronunța asupra răspunderii solidare a administratorilor. Astfel, instanțele de contencios administrativ ar exercita controlul judiciar asupra deciziilor administrative de extindere a răspunderii pentru datoriile legate de securitatea socială pronunțate împotriva administratorilor în temeiul articolului 30 alineatul 2 din Ley General de la Seguridad Social (Legea generală a securității sociale), aprobată prin Real Decreto Legislativo 1/1994 (Decretul legislativ regal 1/1994) din 20 iunie 1994 ( 11 ). Articolul 240 alineatul 3 din Ley reguladora de la Jurisdicción Social (Legea privind instanțele pentru litigii de muncă) din 10 octombrie 2011 ( 12 ) ar permite de asemenea acestora să extindă răspunderea solidară, pentru datoriile rezultate dintr‑un contract de muncă sau contractate în legătură cu securitatea socială, la acționarii, membrii și managerii (administratori de fapt) societăților comerciale fără personalitate juridică în cazul neîndeplinirii obligațiilor de natură comercială.
40.
În aceste condiții, Juzgado de lo Social no 30 de Barcelona (Tribunalul pentru Litigii de Muncă nr. 30 din Barcelona) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1)
În temeiul Directivelor 2009/101[…] și 2012/30[…] și al transpunerii acestora, efectuată, inter alia, prin articolele 236, 237, 238, 241 și 367 din [LSC], creditorul societății comerciale care solicită creanța salarială în fața instanțelor spaniole competente – cele pentru litigii de muncă – are dreptul de a formula simultan, în fața aceleiași instanțe, atât o acțiune directă împotriva întreprinderii în vederea recunoașterii creanței salariale, cât și o acțiune împotriva persoanei fizice – administratorul societății – în calitate de persoană care răspunde în solidar pentru datoriile societății, ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor comerciale prevăzute în aceste directive și transpuse în [LSC] spaniolă?
2)
Jurisprudența Sala de lo Social del Tribunal Supremo [(Secția pentru litigii de muncă a Curții Supreme)], concretizată în hotărârile pronunțate de Tribunal Supremo la 28 februarie 1997 (RJ 1997\4220), la 28 octombrie 1997 (RJ 1997\7680), la 31 decembrie 1997 (RJ 1997\9644), la 13 aprilie 1998 (RJ 1998\4577), la 17 ianuarie 2000 (RJ 2000\918), la 9 iunie 2000 (RJ 2000\5109), la 8 mai 2002 și la 20 decembrie 2012, poate încălca articolele 2, 6, 7 și 8 din Directiva 2009/101 și articolele 19 și 36 din Directiva 2012/30, prin faptul că statuează că instanțele spaniole pentru litigii de muncă nu pot aplica în mod direct, în ceea ce privește o creanță salarială, garanțiile prevăzute în aceste directive comunitare și transpuse prin articolele 236, 237, 238, 241, 367 și altele din [LSC] pentru creditorii societăților comerciale, în cazul în care persoanele responsabile în ultimă instanță – persoane fizice – încalcă cerințele formale de publicitate a actelor esențiale ale societății prevăzute în Directiva 2009/101 și în Directiva 2012/30 și transpuse în [LSC] spaniolă?
3)
Jurisprudența Sala de lo Social del Tribunal Supremo [(Secția pentru litigii de muncă a Curții Supreme)], concretizată în hotărârile pronunțate de Tribunal Supremo la 28 februarie 1997 (RJ 1997\4220), la 28 octombrie 1997 (RJ 1997\7680), la 31 decembrie 1997 (RJ 1997\9644), la 13 aprilie 1998 (RJ 1998\4577), la 17 ianuarie 2000 (RJ 2000\918), la 9 iunie 2000 (RJ 2000\5109), la 8 mai 2002 și la 20 decembrie 2012, poate încălca articolele 20 și 21 coroborate cu articolul 51 din [cartă], prin faptul că obligă creditorul salarial – lucrător salariat – să exercite două proceduri judiciare – prima, în fața instanței pentru litigii de muncă, pentru a obține recunoașterea creanței salariale împotriva întreprinderii și, ulterior, în fața instanței civile/comerciale, pentru a obține garanția solidară a administratorului societății sau a altor persoane fizice în condițiile în care această cerință nu este impusă pentru niciun alt tip de creditor, indiferent de natura creanței sale, nici în Directiva 2009/101, nici în Directiva 2012/30 și nici în normele legale naționale ([Legea societăților de capital]) care transpun respectivele prevederi comunitare?”
IV. Analiza noastră
41.
Vom prezenta mai întâi, în continuarea chestiunii la care părțile au fost invitate să răspundă la ședință, în ce măsură, în opinia noastră, articolul 19 din Directiva 2012/30 se poate aplica într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal. În continuare, vom prezenta analiza noastră pe fond cu privire la întrebările adresate de instanța de trimitere.
A. Cu privire la competența Curții
42.
Dacă respectăm formularea strictă a întrebărilor preliminare adresate de instanța de trimitere, prima urmărește să se stabilească dacă Directivele 2009/101 și 2012/30 conferă creditorului salariat dreptul de a exercita în fața aceleiași instanțe atât acțiunea în recuperarea creanței sale împotriva unei societăți, cât și cea de obligare în solidar a administratorului acesteia. A doua întrebare se referă la jurisprudența spaniolă care exclude competența instanțelor pentru litigii de muncă de a constata neîndeplinirea de către responsabilii societății a obligațiilor lor de publicare a actelor esențiale ale societăților. A treia întrebare se referă la ruptura egalității dintre creditorii salariați și ceilalți creditori, nesalariați, care nu sunt obligați să inițieze proceduri distincte.
43.
De la bun început se ridică două dificultăți privind competența Curții. Prima se referă la dispozițiile Directivelor 2009/101 și 2012/30 avute în vedere în primele două întrebări care trebuie analizate împreună, în prealabil ( 13 ). A doua este generată de obiectul lor, și anume opțiunea de a limita competența ratione materiae a instanțelor spaniole pentru litigii de muncă de a le pune în aplicare, iar nu conținutul dispozițiilor naționale destinate să garanteze rezultatele impuse de aceste directive.
44.
Pentru a verifica aplicabilitatea, potrivit instanței de trimitere, a Directivelor 2009/101 și 2012/30, propunem, în primul rând, să se pornească de la constatarea că litigiul are drept obiect răspunderea administratorului ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor sale în legătură cu insolvența sau încetarea activității societății pe care a administrat‑o.
45.
Desigur, prevederile Directivelor 2009/101 și 2012/30 au vocația de a îmbunătăți accesul la informațiile referitoare la situația financiară a societăților și de a favoriza luarea unor decizii de către organele lor responsabile în caz de dificultăți, pentru a proteja interesele terților și ale creditorilor.
46.
Cu toate acestea, trimiterea la Directiva 2009/101, în măsura în care privește în special obligația de publicitate referitoare la actele și documentele care permit terților să exercite controale, este inoperantă din moment ce în concret se reproșează administratorului faptul că nu a îndeplinit niciun act.
47.
Prin urmare, rămâne de examinat dacă prezintă relevanță trimiterea la Directiva 2012/30 și în special la articolele 19 și 36. Acest instrument are drept obiect, astfel cum s‑a arătat în considerentul (3) al acesteia, coordonarea dispozițiilor de drept intern privind constituirea societăților comerciale pe acțiuni și menținerea, majorarea și reducerea capitalului lor pentru a asigura o protecție minimă echivalentă atât pentru acționarii, cât și pentru creditorii societăților în cauză. În plus, se precizează, în considerentul (5) al acestei directive, că „[s]unt necesare dispozițiile Uniunii pentru menținerea capitalului, care constituie garanția creditorilor”.
48.
Pentru atingerea acestor obiective, articolul 19 alineatul (1) din directiva menționată prevede că, „[î]n cazul unei pierderi semnificative de capital subscris, trebuie convocată o adunare generală a acționarilor în termenul prevăzut de legislația statului membru în cauză, pentru a analiza dacă societatea comercială ar trebui lichidată sau dacă ar trebui adoptate alte măsuri”.
49.
În schimb, deși articolul 36 din Directiva 2012/30 se înscrie în aceeași logică, nu ni se pare pertinent să ne referim la acesta din moment ce rezultă din circumstanțele de fapt descrise în decizia de trimitere că litigiul nu vine pe fondul unei decizii de reducere a capitalului, supusă unei obligații de publicitate, prevăzută la articolul 34 din această directivă.
50.
Pe de altă parte, ni se pare util să precizăm, din moment ce revine Curții să verifice ( 14 ), că, în opinia noastră, nicio altă dispoziție nu este susceptibilă de a fi interpretată.
51.
Cu toate acestea, astfel cum s‑a arătat la ședință, articolul 19 din Directiva 2012/30, avut în vedere de instanța de trimitere, nu conține nicio precizare cu privire la organul responsabil ( 15 ) în lipsa realizării convocării.
52.
Diferența de redactare față de textul articolului 34 alineatul (1) din directiva menționată poate fi de asemenea subliniată. Acesta enunță o obligație de publicitate în cazul unei decizii a adunării generale privind reducerea cuantumului capitalului subscris, conform modalităților prevăzute de legislația fiecărui stat membre, potrivit articolului 3 din Directiva 2009/101. Această trimitere permite să se facă o legătură cu articolul 7 din această directivă, în temeiul căruia statele membre „prevăd sancțiuni adecvate” în cazul nerespectării acestei obligații de publicitate.
53.
În consecință, în al doilea rând, trebuie să se examineze în ce măsură procedura din litigiul principal, care privește răspunderea unui organ de administrare a unei societăți, în condițiile în care nu a efectuat actele utile pentru a garanta plata creditorilor, are ca obiect să asigure aplicarea efectivă a obligației stabilite la articolul 19 din Directiva 2012/30.
54.
Mai întâi, este necesar de subliniat caracterul imperativ al termenilor dispoziției menționate ( 16 ). Acesta are în mod necesar drept corolar angajarea răspunderii, ceea ce justifică faptul că legiuitorul Uniunii nu a considerat util ca într‑o asemenea situație să prevadă că statele membre stabilesc condițiile pentru exercitarea acțiunii în răspundere ( 17 ).
55.
În continuare, interpretarea dispozițiilor de drept intern în discuție ne determină să considerăm că prin acestea se urmărește garantarea rezultatelor impuse prin Directiva 2012/30 care au ca obiect conservarea drepturilor creditorilor societății, în special în cazul unei pierderi semnificative a capitalului subscris. Astfel, articolul 363 din legea menționată enunță cauzele de dizolvare a unei societăți de capital, în special atunci când patrimoniul său net se reduce la o valoare mai mică decât jumătate din capitalul social sau activitatea societății a încetat. Potrivit articolului 365 din legea menționată, administratorul are obligația de a convoca adunarea generală în vederea adoptării deciziei de dizolvare a societății sau în vederea formulării cererii de deschidere a procedurii insolvenței. Răspunderea solidară a administratorilor în lipsa realizării convocării, prevăzută la articolul 367 din legea menționată, exprimă intenția, conform obiectivului urmărit de această directivă, de a provoca o punere în aplicare foarte rapidă a procedurilor de protecție în special a creditorilor, în scopul limitării riscurilor legate de inerția organelor sociale. De asemenea, pentru a consolida consecințele neîndeplinirii obligațiilor de către administrator, despăgubirea pentru prejudiciile cauzate creditorilor este prevăzută la articolul 236 din LSC, în timp ce posibilitatea de a exercita o acțiune directă în acest scop este oferită de articolul 240 din aceeași lege.
56.
Astfel, întrucât normele adoptate îndeplinesc cerința explicită prevăzută la articolul 19 din Directiva 2012/30 și contribuie la caracterul efectiv al normelor prevăzute de aceasta ( 18 ), ele intră în domeniul de aplicare al directivei menționate, chiar dacă nu corespund unei cerințe exprese prevăzute de aceasta ( 19 ).
57.
În aceste condiții, trebuie să se examineze pe fond în prezent întrebările preliminare adresate de instanța de trimitere și, astfel, să se abordeze cea de a doua dificultate pe care o ridică.
B. Cu privire la fond
1. Cu privire la prima și la a doua întrebare preliminară
58.
În ceea ce privește primele două întrebări preliminare, care sunt legate, vom sublinia în prealabil particularitatea obiectului lor. Astfel, cererea de decizie preliminară privește posibilitățile legiuitorului spaniol în materie de organizare jurisdicțională de a permite creditorilor să pună în aplicare răspunderea solidară a administratorului care nu și‑a îndeplinit obligațiile și în special cea prevăzută la articolul 19 din Directiva 2012/30.
59.
Or, trebuie amintit că, conform unei jurisprudențe constante ( 20 ), în lipsa unei reglementări a Uniunii în materie, revine ordinii juridice interne din fiecare stat membru, în temeiul principiului autonomiei procedurale, atribuția de a desemna instanțele competente și de a stabili modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor în justiție destinate să asigure protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii.
60.
Cu toate acestea, întrucât statele membre au responsabilitatea de a asigura în fiecare caz o protecție efectivă a acestor drepturi ( 21 ), modalitățile procedurale respective nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor acțiuni similare de drept intern (principiul echivalenței) și nu trebuie să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității) ( 22 ).
61.
Aceste cerințe privind echivalența și efectivitatea se aplică și în ceea ce privește desemnarea instanțelor competente să soluționeze acțiuni întemeiate pe acest drept ( 23 ).
62.
În consecință, întrebarea adresată trebuie interpretată în sensul că instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 19 din Directiva 2012/30, precum și principiile echivalenței și efectivității ( 24 ) trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care obligă un salariat creditor al societății care l‑a angajat să sesizeze o altă instanță decât cea pentru litigii de muncă pentru a obține obligarea în solidar a administratorului acestei societăți la plata sumelor care îi sunt datorate.
63.
Însă revine în principiu instanțelor naționale sarcina de a verifica dacă modalitățile procedurale destinate să asigure, în dreptul intern, protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii sunt conforme cu principiile respective. Cu toate acestea, în vederea aprecierii pe care instanța națională va trebui să o realizeze, Curtea poate să îi furnizeze anumite elemente legate de interpretarea dreptului Uniunii ( 25 ).
64.
Respectarea principiului echivalenței presupune că norma națională în discuție se aplică fără distincție atât acțiunilor întemeiate pe încălcarea dreptului Uniunii, cât și celor întemeiate pe nerespectarea dreptului intern care au un obiect și o cauză similare ( 26 ). Cu toate acestea, astfel cum a statuat Curtea deja, acest principiu nu poate fi interpretat în sensul că obligă un stat membru să extindă regimul său intern cel mai favorabil la toate acțiunile introduse în domeniul dreptului muncii ( 27 ). Pentru a verifica dacă principiul echivalenței este respectat, revine instanței naționale sarcina de a examina atât obiectul, cât și elementele esențiale ale acțiunilor pretins similare de natură internă ( 28 ). Trebuie să se țină seama de locul pe care îl ocupă dispoziția națională în ansamblul procedurii, de desfășurarea respectivei proceduri și de particularitățile sale în fața instanțelor naționale ( 29 ).
65.
Or, constatăm, precum Comisia Europeană, că instanța de trimitere nu a oferit informații cu privire la condițiile de admisibilitate și de procedură mai favorabile pentru exercitarea drepturilor conferite de legislația națională care ar fi de natură să ridice îndoieli cu privire la respectarea acestui principiu. Textele speciale, citate de instanța de trimitere ( 30 ), stabilesc proceduri care nu sunt comparabile din moment ce nu prevăd că instanța pentru litigii de muncă este competentă să se pronunțe cu privire la alte cereri, care nu au legătură cu executarea contractului de muncă. Cu alte cuvinte, trebuie să se examineze dacă norma în litigiu se aplică doar cererilor privind angajarea răspunderii solidare a administratorului, în condițiile în care, pentru alte cereri, o singură acțiune la instanța pentru litigii de muncă ar fi suficientă ( 31 ).
66.
În ceea ce privește principiul efectivității, dificultatea prezentată de instanța de trimitere nu privește inexistența unei căi de atac sau dificultatea extremă pentru exercitarea ei ( 32 ), ci doar inconvenientele, evocate în termeni generali ( 33 ), ale repartizării competențelor între două instanțe specializate în materii diferite.
67.
În consecință, trebuie amintit că dispoziția procedurală națională în cauză trebuie analizată ținând seama de locul pe care îl ocupă în ansamblul procedurii, de modul de desfășurare și de particularitățile acesteia în fața diverselor instanțe naționale. Din această perspectivă, trebuie să se țină cont, eventual, de principiile care stau la baza sistemului jurisdicțional național, cum ar fi protecția dreptului la apărare, principiul securității juridice și buna desfășurare a procedurii ( 34 ).
68.
Astfel, în litigiul principal, considerăm că trebuie să se examineze comparativ ( 35 ) avantajele și inconvenientele opțiunii de repartizare a competențelor între două instanțe specializate.
69.
Interesul unui creditor salariat de a‑i fi soluționate toate aspectele litigiului de către o singură instanță nu poate fi negat din considerații practice în ceea ce privește termenul și costurile. Acestea au justificat, astfel cum a subliniat în ședință reprezentantul domnului Marína Lorente, faptul că Curtea a decis că obligația care revine unui lucrător pe durată determinată „să intenteze o nouă acțiune în vederea stabilirii sancțiunii adecvate atunci când s‑a constatat, de către o autoritate judiciară, recurgerea abuzivă la contracte de muncă pe durată determinată succesive” ( 36 ) nu ar fi conformă cu principiul efectivității întrucât „ar avea drept rezultat pentru ace[st lucrător] producerea de inconveniente procedurale în special în materie de cost, de durată și de norme privind reprezentarea” ( 37 ).
70.
Totuși, considerăm că această soluție nu poate fi adoptată din nou. Astfel, în respectiva cauză se punea problema examinării situației în care trebuiau inițiate două proceduri distincte, una dintre ele în vederea constatării unui abuz, iar cealaltă în vederea sancționării lui ( 38 ). Legătura directă existentă între cereri și raportul juridic dintre părți constituie, în principal, temeiul soluției ( 39 ), problema specializării instanței fiind accesorie ( 40 ).
71.
Or, în opinia noastră, elementele care trebuie luate în considerare în litigiul principal sunt foarte diferite. Astfel, după cum a subliniat guvernul spaniol în ședință, problema răspunderii administratorului nu are legătură cu determinarea creanței salariale. În plus, această cerere incidentă a fost formulată doar în stadiul executării obligațiilor financiare.
72.
În consecință, inconvenientele legate de declanșarea a două proceduri distincte pentru a se soluționa cereri pe fond fără o legătură directă trebuie examinate în raport cu cerința securității juridice care justifică în mod tradițional specializarea instanțelor, atât în materie socială, cât și în materie comercială.
73.
Aceasta se întemeiază pe constatarea că specificitatea și tehnicitatea anumitor litigii necesită o concentrare a contenciosului pentru a favoriza înțelegerea și examinarea lui. Aceasta este situația în cauzele care vizează raportul de muncă existent între un angajator și un salariat, la fel ca în materie comercială fiind vorba despre litigii referitoare la deciziile luate în societățile comerciale în special în cazul unor dificultăți financiare și îndeosebi la răspunderea celor care le administrează ( 41 ).
74.
Această organizare favorizează de asemenea o percepere globală a litigiului, care permite unei singure instanțe să soluționeze toate cererile creditorilor și să faciliteze analiza condițiilor în care poate fi angajată răspunderea organelor de conducere.
75.
Chiar s‑ar putea considera în această privință că respectiva specializare este concordantă cu obiectivul urmărit de legiuitorul Uniunii care impune ca deciziile care afectează societățile, de exemplu în cazul reducerii capitalului, să fie luate „[î]n vederea sporirii protecției standardizate a creditorilor în toate statele membre” ( 42 ).
76.
În consecință, opțiunea de a nu extinde la o instanță, a cărei competență exclusivă urmărește să asigure caracterul efectiv al drepturilor prevăzute de legislația muncii, posibilitatea de a examina chestiunea răspunderii unui administrator, rezervată unei alte instanțe specializate, care nu are legătură cu executarea unui contract de muncă, nu ni se pare de natură să facă deosebit de dificilă exercitarea de către salariați a drepturilor lor, a fortiori, în stadiul recuperării silite a creanțelor salariale, după aplicarea imperativă a superprivilegiului aferent acestora și după intervenția fondurilor de garantare a salariilor ( 43 ).
77.
În plus, se poate remarca, astfel cum s‑a reamintit în ședință, că legislația națională în discuție oferă salariaților posibilitatea de a se proteja împotriva inacțiunii organelor de administrare solicitând dizolvarea societății în fața instanței comerciale ( 44 ) sau chiar despăgubirea pentru prejudiciile suferite ( 45 ). Punerea în aplicare a acestor proceduri de către salariați este facilitată de prezența lor în cadrul întreprinderii și, în consecință, de un acces direct la informații utile.
78.
De asemenea, se poate observa că nicio dispoziție avută în vedere de instanța de trimitere nu exclude posibilitatea ca salariații să intervină voluntar în cadrul unei proceduri în răspunderea administratorului declanșate deja de alți creditori.
79.
Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem să se răspundă la primele două întrebări preliminare că articolul 19 din Directiva 2012/30, precum și principiile echivalenței și efectivității trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal care obligă un salariat, creditor al societății care l‑a angajat, să sesizeze o altă instanță decât cea pentru litigii de muncă pentru a obține obligarea în solidar a administratorului acestei societăți ca urmare a neîndeplinirii de către acesta a obligațiilor sale de natură comercială, cu condiția ca această reglementare să nu fie mai puțin favorabilă decât cea care reglementează acțiuni similare de natură internă și să nu facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de această directivă, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere.
2. Cu privire la a treia întrebare preliminară
80.
În ceea ce privește această întrebare preliminară, supusă aceleiași condiții prealabile de legătură cu dreptul Uniunii ( 46 ), trebuie amintit că principiul egalității de tratament și nediscriminării impune ca situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit, iar situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv. Elementele care definesc diferite situații și, implicit, caracterul comparabil al acestora trebuie să fie determinate și evaluate în special în funcție de obiectul și de finalitatea actului de drept al Uniunii care instituie distincția în cauză. În plus, trebuie luate în considerare principiile și obiectivele domeniului din care face parte actul respectiv. O astfel de abordare trebuie de asemenea să prevaleze, mutatis mutandis, în cadrul unei examinări având ca obiect aprecierea, din punctul de vedere al principiului egalității de tratament, a măsurilor naționale care pun în aplicare dreptul Uniunii ( 47 ).
81.
Instanța de trimitere consideră că, indiferent de natura creanței, condițiile procedurale în care este examinată garanția administratorului trebuie să fie identice, prin urmare, că instanța pentru litigii de muncă se poate pronunța în același timp asupra recuperării creanței și răspunderii solidare a administratorului.
82.
Considerăm că nu există nicio diferență de tratament pe fond. Răspunderea solidară a administratorului poate fi examinată indiferent de natura creanței față de societate.
83.
Pe plan procedural, tocmai ca urmare a naturii salariale a creanței și a regimului special al garanțiilor prevăzut de legea aferentă acesteia în cazul încetării activității angajatorului sau al insolvabilității acestuia, diferența de tratament față de o creanță civilă sau comercială există, justificând competența exclusivă a unei instanțe pentru litigii de muncă.
84.
Particularitatea examinării răspunderii administratorului justifică de asemenea neîncredințarea acesteia instanței exclusiv specializate în dreptul muncii ( 48 ), a fortiori în faza executării deciziei prin care s‑a stabilit cuantumul datoriei și s‑a desemnat debitorul principal.
85.
În consecință, considerăm că reglementarea națională precum cea în discuție în litigiul principal care pune în aplicare dreptul Uniunii nu contravine principiului egalității de tratament și nediscriminării, consacrat în special la articolele 20 și 21 din cartă, întrucât creditorii salariați ai societății care trebuie să sesizeze o altă instanță decât cea pentru litigii de muncă pentru a obține obligare în solidar a administratorului acestei societăți, ca urmare a neîndeplinirii de către acesta a obligațiilor sale de natură comercială, nu se află într‑o situație comparabilă cu a altor creditori ai acesteia, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere.
V. Concluzie
86.
Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Juzgado de lo Social no 30 de Barcelona (Tribunalul pentru Litigii de Muncă nr. 30 din Barcelona, Spania) după cum urmează:
„1)
Articolul 19 din Directiva 2012/30/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2012 de coordonare, în vederea echivalării, a garanțiilor impuse societăților comerciale în statele membre, în înțelesul articolului 54 al doilea paragraf din Tratatul de funcționare a Uniunii Europene, pentru protejarea intereselor asociaților sau ale terților, în ceea ce privește constituirea societăților comerciale pe acțiuni și menținerea și modificarea capitalului acestora, precum și principiile echivalenței și efectivității trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care obligă un salariat, creditor al societății care l‑a angajat, să sesizeze o altă instanță decât cea pentru litigii de muncă pentru a obține obligarea în solidar a administratorului acestei societăți, ca urmare a neîndeplinirii de către acesta a obligațiilor sale de natură comercială, cu condiția ca această reglementare să nu fie mai puțin favorabilă decât cea care reglementează acțiuni similare de natură internă și să nu facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de această directivă, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere.
2)
Reglementarea națională precum cea în discuție în litigiul principal nu contravine principiului egalității de tratament și nediscriminării, consacrat în special la articolele 20 și 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, întrucât creditorii salariați ai societății care trebuie să sesizeze o altă instanță decât cea pentru litigii de muncă pentru a obține obligarea în solidar a administratorului acestei societăți, ca urmare a neîndeplinirii de către acesta a obligațiilor sale de natură comercială, nu se află într‑o situație comparabilă cu a altor creditori ai acesteia, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere.”
( 1 ) Limba originală: franceza.
( 2 ) JO 2009, L 258, p. 11.
( 3 ) JO 2012, L 315, p. 74.
( 4 ) A patra directivă a Consiliului din 25 iulie 1978 în temeiul articolului 54 alineatul (3) litera (g) din tratat, privind conturile anuale ale anumitor forme de societăți comerciale (JO 1978, L 222, p. 11, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 21).
( 5 ) A șaptea directivă a Consiliului din 13 iunie 1983 în temeiul articolului 54 alineatul (3) litera (g) din tratat, privind conturile consolidate (JO 1983, L 193, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 58).
( 6 ) Directiva Consiliului din 8 decembrie 1986 privind conturile anuale și conturile consolidate ale băncilor și ale altor instituții financiare (JO 1986, L 372, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 156).
( 7 ) Directiva Consiliului din 19 decembrie 1991 privind situațiile financiare anuale și situațiile financiare consolidate ale întreprinderilor de asigurare (JO 1991, L 374, p. 7, Ediție specială, 06/vol. 2, p. 7).
( 8 ) BOE nr. 161 din 3 iulie 2010, p. 58472, denumită în continuare „LSC”.
( 9 ) BOE nr. 157 din 2 iulie 1985, p. 20632.
( 10 ) BOE nr. 164 din 10 iulie 2003, p. 26905.
( 11 ) BOE nr. 154 din 29 iunie 1994, p. 20658.
( 12 ) BOE nr. 245 din 11 octombrie 2011, p. 106584.
( 13 ) Atunci când o situație juridică nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, Curtea nu este competentă să o examineze, iar dispozițiile eventual invocate ale cartei nu pot constitui, prin ele însele, temeiul acestei competențe (a se vedea Hotărârea din 26 februarie 2013, Åkerberg Fransson, C‑617/10, EU:C:2013:105, punctul 22, Hotărârea din 27 martie 2014, Torralbo Marcos, C‑265/13, EU:C:2014:187, punctul 30 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 6 octombrie 2015, Delvigne, C‑650/13, EU:C:2015:648, punctul 27).
( 14 ) A se vedea în special Hotărârea din 21 octombrie 2010, Idryma Typou (C‑81/09, EU:C:2010:622, punctul 31), precum și Hotărârea din 10 februarie 2011, Vicoplus și alții (C‑307/09-C‑309/09, EU:C:2011:64, punctul 22 și jurisprudența citată).
( 15 ) Spre deosebire de articolul 4, 11 sau 25 din această directivă, care au în vedere situațiile de angajare a răspunderii.
( 16 ) Dispoziția menționată prevede că „trebuie convocată o adunare generală”.
( 17 ) Acest aspect distinge cazul amintit de cel al reducerii capitalului, prevăzut la articolul 36 din Directiva 2012/30, care definește un drept special, dreptul de a obține o garanție, și stabilește condițiile exercitării acestuia pentru a se asigura de efectivitatea sa.
( 18 ) A se vedea Hotărârea din 12 septembrie 1996, Gallotti și alții (C‑58/95, C‑75/95, C‑112/95, C‑119/95, C‑123/95, C‑135/95, C‑140/95, C‑141/95, C‑154/95 și C‑157/95, EU:C:1996:323, punctul 14 și jurisprudența citată).
( 19 ) A se vedea de asemenea Hotărârea din 16 mai 2017, Berlioz Investment Fund (C‑682/15, EU:C:2017:373, punctul 39).
( 20 ) A se vedea în special două hotărâri recente care răspund unor chestiuni referitoare la limitarea competenței instanței în materii de protecție a reclamantului (consumator în prima hotărâre, salariat în a doua), Hotărârea din 21 aprilie 2016, Radlinger și Radlingerová (C‑377/14, EU:C:2016:283, punctul 48 și jurisprudența citată), precum și Hotărârea din 14 septembrie 2016, Martínez Andrés și Castrejana López (C‑184/15 și C‑197/15, EU:C:2016:680, punctele 37 și 57 și jurisprudența citată).
( 21 ) A se vedea, pentru o trimitere la această obligație în acești termeni, Hotărârea din 15 aprilie 2008, Impact (C‑268/06, EU:C:2008:223, punctul 45), și Hotărârea din 27 iunie 2013, Agrokonsulting (C‑93/12, EU:C:2013:432, punctul 35).
( 22 ) Potrivit unei jurisprudențe constante, a se vedea, în special în materia dreptului muncii, Hotărârea din 1 decembrie 1998, Levez (C‑326/96, EU:C:1998:577, punctul 18 și jurisprudența citată), precum și Hotărârea din 15 aprilie 2008, Impact (C‑268/06, EU:C:2008:223, punctul 46 și jurisprudența citată).
( 23 ) A se vedea în special Hotărârea din 14 septembrie 2016, Martínez Andrés și Castrejana López (C‑184/15 și C‑197/15, EU:C:2016:680, punctul 59 și jurisprudența citată).
( 24 ) Propunere de reformulare, prin adăugarea acestor termeni, în lipsa unor precizări în decizia de trimitere. Aceasta se inspiră din cea reținută în Hotărârea din 6 octombrie 2015, Orizzonte Salute (C‑61/14, EU:C:2015:655, punctul 42). Considerăm că nu este necesar să se asocieze cu această trimitere la articolul 47 din cartă, precum în răspunsul din Hotărârea din 30 iunie 2016, Toma și Biroul Executorului Judecătoresc Horațiu‑Vasile Cruduleci (C‑205/15, EU:C:2016:499, punctul 38), de care este posibilă o apropiere în măsura în care răspunde unei chestiuni privind articolele 20 și 21 din cartă care constituie temeiul celei de a treia întrebări preliminare în cauza noastră (a se vedea punctul 80 și următoarele din prezentele concluzii). Astfel, în stadiul actual al jurisprudenței, ni se pare suficient să limităm trimiterea specială la principiul efectivității care corespunde tocmai obiectului litigiului principal privind organizarea modalităților de exercitare a acțiunii (a se vedea punctul 66 din prezentele concluzii). Trimiterea la principiul protecției jurisdicționale efective sau la articolul 47 și la articolul 52 alineatul (1) din cartă ar trebui să fie rezervată cererilor de interpretare în cazul inexistenței unei căi de atac sau al neaplicării condițiilor de admisibilitate stabilite de legea națională care au ca efect să aducă atingere substanței înseși a dreptului de acces la instanță, de exemplu impunând cheltuieli de sesizare descurajante, neacoperite de asistența judiciară, limitând calitatea de a exercita acțiunea, alegând termene prestabilite, neadaptând condițiile de notificare în cazul lipsei persoanelor care au un interes de a exercita acțiunea etc.
( 25 ) A se vedea în special punctul 40 din Hotărârea din 1 decembrie 1998, Levez (C‑326/96, EU:C:1998:577).
( 26 ) A se vedea în special punctul 41 din Hotărârea din 1 decembrie 1998, Levez (C‑326/96, EU:C:1998:577).
( 27 ) A se vedea punctul 42 din Hotărârea din 1 decembrie 1998, Levez (C‑326/96, EU:C:1998:577).
( 28 ) A se vedea Hotărârea din 1 decembrie 1998, Levez (C‑326/96, EU:C:1998:577, punctele 39 și 43 și jurisprudența citată), și Hotărârea din 16 mai 2000, Preston și alții (C‑78/98, EU:C:2000:247, punctul 49).
( 29 ) A se vedea Hotărârea din 1 decembrie 1998, Levez (C‑326/96, EU:C:1998:577, punctul 44), și Hotărârea din 27 iunie 2013, Agrokonsulting (C‑93/12, EU:C:2013:432, punctul 38).
( 30 ) A se vedea punctul 39 din prezentele concluzii.
( 31 ) A se vedea cu titlu de exemplu punctele 51 și 52 din Hotărârea din 1 decembrie 1998, Levez (C‑326/96, EU:C:1998:577), care se apropie de Hotărârea din 29 octombrie 2009, Pontin (C‑63/08, EU:C:2009:666, punctul 55), și de Hotărârea din 27 iunie 2013, Agrokonsulting (C‑93/12, EU:C:2013:432, punctul 41).
( 32 ) A se vedea, pentru ilustrarea criteriilor, Hotărârea din 15 aprilie 2008, Impact (C‑268/06, EU:C:2008:223, punctele 51-55).
( 33 ) În această privință, reprezentantul domnului Marína Lorente a prezentat în ședință circumstanțele care descurajau „99 % dintre salariați” să exercite o acțiune: procedura în litigiu intervine după o primă fază de încercare de recuperare a creanței care durează aproximativ doi ani, iar principiul caracterului gratuit al procedurii nu se aplică în fața instanțelor civile pentru salariați. Aceștia pot fi de asemenea obligați la plata cheltuielilor de judecată. Dat fiind că ceilalți creditori vor putea invoca mai rapid răspunderea administratorului, creanțele lor sunt, în practică, stinse înaintea creanțelor salariaților.
( 34 ) A se vedea în special Hotărârea din 14 septembrie 2016, Martínez Andrés și Castrejana López (C‑184/15 și C‑197/15, EU:C:2016:680, punctul 61).
( 35 ) Întrucât, potrivit definiției obișnuite a principiului efectivității, trebuie să se examineze dacă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii se dovedește „excesiv de dificilă”.
( 36 ) A se vedea Hotărârea din 14 septembrie 2016, Martínez Andrés și Castrejana López (C‑184/15 și C‑197/15, EU:C:2016:680, punctul 63).
( 37 ) A se vedea Hotărârea din 15 aprilie 2008, Impact (C‑268/06, EU:C:2008:223, punctul 51). A se vedea de asemenea Hotărârea din 14 septembrie 2016, Martínez Andrés și Castrejana López (C‑184/15 și C‑197/15, EU:C:2016:680, punctul 63).
( 38 ) A se vedea Hotărârea din 14 septembrie 2016, Martínez Andrés și Castrejana López (C‑184/15 și C‑197/15, EU:C:2016:680, punctele 31 și 63).
( 39 ) A se vedea de asemenea în același sens Hotărârea din 15 aprilie 2008, Impact (C‑268/06, EU:C:2008:223, punctele 50 și 51).
( 40 ) A se vedea de asemenea Hotărârea din 14 septembrie 2016, Martínez Andrés și Castrejana López (C‑184/15 și C‑197/15, EU:C:2016:680, și în special diferența de redactare dintre punctul 63 și modul de redactare a punctului 2 din dispozitiv).
( 41 ) Această ipoteză trebuie distinsă de cea a constatării obiective a lipsei unei modificări a statutelor sau de majorare a capitalului, pe care se întemeia curentul jurisprudențial citat în decizia de trimitere (a se vedea punctul 37 din prezentele concluzii). În plus, aplicarea articolului 367 din LSC este supusă diferitor condiții care trebuie verificate, în special cea a datei obligațiilor care trebuie să fie ulterioare apariției unei cauze legale de dizolvare.
( 42 ) A se vedea considerentul (12) al Directivei 2012/30.
( 43 ) Drepturi reamintite de domnul Marína Lorente în observațiile sale scrise. În special, în ceea ce privește fondurile de garantare, a se vedea Directiva 2008/94/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008 privind protecția lucrătorilor salariați în cazul insolvenței angajatorului (JO 2008, L 283, p. 36).
( 44 ) A se vedea articolul 366 din LSC.
( 45 ) A se vedea articolul 241 din LSC.
( 46 ) A se vedea punctul 43 din prezentele concluzii.
( 47 ) A se vedea Hotărârea din 26 septembrie 2013, IBV & Cie (C‑195/12, EU:C:2013:598, punctele 50 și 52, precum și jurisprudența citată).
( 48 ) A se vedea punctul 73 din prezentele concluzii.