CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
NILS WAHL
prezentate la 11 mai 2017 ( 1 )
Cauza C‑278/16
Procedură penală împotriva lui Frank Sleutjes,
cealaltă parte din procedură fiind:
Staatsanwaltschaft Aachen
[cerere de decizie preliminară formulată de Landgericht Aachen (Tribunalul Regional, Aachen, Germania)]
„Spațiul de libertate, securitate și justiție – Directiva 2010/64/UE – Articolul 3 – Dreptul la interpretare și la traducere în cadrul procedurilor penale – Noțiunea «document esențial» – Ordonanță penală (Strafbefehl)”
1.
Dreptul la interpretare și la traducere în cadrul procedurilor penale pe teritoriul Uniunii Europene garantat de Directiva 2010/64/UE ( 2 ) reprezintă o etapă esențială în calea consolidării drepturilor procedurale ale persoanelor suspectate sau acuzate de comiterea unei infracțiuni, astfel cum a fost prevăzut în Programul de la Stockholm al Consiliului European ( 3 ). După cum a arătat în mod clar Consiliul Uniunii Europene, „persoana suspectată sau acuzată trebuie să poată înțelege ce se întâmplă și să se poată face înțeleasă. O persoană suspectată sau acuzată care nu vorbește sau nu înțelege limba utilizată în cadrul procedurii va avea nevoie de un interpret și de traducerea documentelor procedurale esențiale” ( 4 ). În acest context, prezenta cerere de decizie preliminară va permite Curții să își consolideze jurisprudența cu privire la Directiva 2010/64 ( 5 ).
2.
În procedura principală, Landgericht Aachen (Tribunalul Regional, Aachen, Germania) solicită Curții, în esență, să stabilească dacă o Strafbefehl (ordonanță penală) trebuie să fie clasificată drept un „document esențial” în cadrul procedurilor penale care, în temeiul articolului 3 din Directiva 2010/64, trebuie să fie tradus în cazul în care persoana căreia îi este adresat nu înțelege limba germană.
3.
Având în vedere considerațiile care urmează, propunem Curții să răspundă afirmativ la întrebarea preliminară.
I. Cadrul juridic
A. Directiva 2010/64
4.
Considerentele (14), (16) și (30) ale Directivei 2010/64 prevăd:
„(14)
Dreptul la interpretare și dreptul la traducere pentru persoanele care nu vorbesc și nu înțeleg limba în care se desfășoară procedurile sunt consacrate la articolul 6 din [Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, denumită în continuare „CEDO”], astfel cum este interpretat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Prezenta directivă facilitează exercitarea acestor drepturi. În acest sens, obiectivul prezentei directive este de a garanta dreptul persoanelor suspectate sau acuzate la interpretare și la traducere în cadrul procedurilor penale, în vederea garantării dreptului persoanelor respective la un proces echitabil.
[…]
(16)
În unele state membre, o autoritate, alta decât o instanță cu competențe în materie penală, este competentă să aplice sancțiuni pentru infracțiuni relativ minore. Acesta poate fi cazul, de exemplu, pentru infracțiunile rutiere care sunt comise la scară largă și care pot fi instituite în urma unui control rutier. În asemenea situații, nu ar fi rezonabil să se ceară autorității competente să garanteze toate drepturile care decurg din prezenta directivă. Prin urmare, atunci când legislația unui stat membru prevede aplicarea unei sancțiuni pentru infracțiuni minore de către o astfel de autoritate și există dreptul de a introduce o cale de atac în fața unei instanțe cu competențe în materie penală, prezenta directivă ar trebui să se aplice numai în cazul procedurilor desfășurate în fața respectivei instanțe ca urmare a exercitării unei astfel de căi de atac.
[…]
(30)
Garantarea caracterului echitabil al procedurilor impune ca documentele esențiale, sau cel puțin părțile relevante ale acestor documente, să fie traduse pentru persoanele suspectate sau acuzate, în conformitate cu prezenta directivă. Anumite documente ar trebui să fie întotdeauna considerate esențiale în acest scop și, prin urmare, ar trebui să fie traduse, cum ar fi orice decizie de privare de libertate a unei persoane, orice rechizitoriu sau act de inculpare și orice hotărâre judecătorească. Autoritățile competente ale statelor membre ar trebui să decidă, din proprie inițiativă sau la cererea persoanelor suspectate sau acuzate sau a avocaților acestora, ce alte documente sunt esențiale pentru garantarea caracterului echitabil al procedurilor care, prin urmare, ar trebui, de asemenea, traduse.”
5.
Articolul 1 alineatele (1)-(3) din Directiva 2010/64 („Obiectul și domeniul de aplicare”) prevede:
„(1) Prezenta directivă instituie norme privind dreptul la interpretare și la traducere în cadrul procedurilor penale […]
(2) Dreptul menționat la alineatul (1) se aplică persoanelor din momentul în care acestora li se aduce la cunoștință de către autoritățile competente ale unui stat membru, prin notificare oficială sau în alt mod, faptul că sunt suspectate sau acuzate de comiterea unei infracțiuni, până la finalizarea procedurilor, prin aceasta înțelegându‑se soluționarea definitivă a întrebării dacă persoanele în cauză au comis infracțiunea, inclusiv, după caz, stabilirea pedepsei și soluționarea oricărei căi de atac.
(3) În cazul în care legislația unui stat membru prevede aplicarea unei sancțiuni pentru infracțiuni minore de către o altă autoritate decât o instanță cu competențe în materie penală și aplicarea unei astfel de sancțiuni poate fi atacată în fața unei astfel de instanțe, prezenta directivă se aplică doar în cazul procedurilor desfășurate în fața respectivei instanțe ca urmare a exercitării unei astfel de căi de atac.”
6.
În temeiul articolului 3 din Directiva 2010/64 („Dreptul la traducerea documentelor esențiale”):
„(1) Statele membre se asigură că persoanelor suspectate sau acuzate, care nu înțeleg limba în care se desfășoară procedurile penale respective, li se furnizează într‑un interval rezonabil de timp traducerea scrisă a tuturor documentelor esențiale pentru a se garanta faptul că respectivele persoane pot să își exercite dreptul la apărare și pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor.
(2) Documentele esențiale includ orice decizie de privare de libertate a unei persoane, orice rechizitoriu sau act de inculpare și orice hotărâre judecătorească.
(3) Autoritățile competente decid în fiecare caz în parte dacă mai există și alte documente esențiale. Persoanele suspectate sau acuzate sau avocații acestora pot înainta o cerere motivată în acest scop.
(4) Nu se impune obligația de a traduce acele părți din documentele esențiale care nu sunt relevante pentru obiectivul de a permite persoanelor suspectate sau acuzate să cunoască cazul instrumentat împotriva lor.
(5) Statele membre se asigură că, în conformitate cu procedurile din legislația națională, persoanele suspectate sau acuzate au dreptul să exercite o cale de atac împotriva oricărei decizii care dispune că nu este necesară traducerea documentelor sau a unor părți din acestea și că, atunci când s‑a asigurat traducerea, respectivele persoane au posibilitatea de a reclama faptul că traducerea nu este de o calitate suficientă pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor.
[…]
(9) Traducerea furnizată în temeiul prezentului articol trebuie să fie de o calitate suficientă să garanteze caracterul echitabil al procedurilor, în special prin garantarea faptului că persoanele suspectate sau acuzate cunosc cazul instrumentat împotriva lor și pot să își exercite dreptul la apărare.”
B. Dreptul german
7.
Articolul 184 din Gerichtsverfassungsgesetz (Legea privind organizarea judiciară, denumită în continuare „GVG”) prevede printre altele că limba folosită în instanțele de judecată este germana.
8.
Articolul 187 din GVG, astfel cum a fost modificat în urma transpunerii Directivelor 2010/64 și 2012/13/UE ( 6 ), prevede:
„(1) În cazul în care persoana acuzată sau condamnată nu stăpânește limba germană sau are deficiențe de auz sau de vorbire, instanța desemnează un interpret sau un traducător în măsura în care acesta este necesar pentru exercitarea drepturilor procesuale penale ale persoanei în cauză. Instanța încunoștințează persoana acuzată într‑o limbă pe care aceasta o înțelege cu privire la faptul că poate solicita în acest scop asistența gratuită a unui interpret sau a unui traducător pe toată durata procedurii penale.
(2) Pentru exercitarea drepturilor procesuale ale persoanei acuzate care nu stăpânește limba germană se impune, de regulă, traducerea scrisă a măsurilor privative de libertate, precum și a actelor de inculpare, a ordonanțelor penale și a hotărârilor nedefinitive […]”
9.
În conformitate cu articolul 37 alineatul (3) din Strafprozessordnung (Codul german de procedură penală, denumit în continuare „StPO”), „în cazul în care o traducere a hotărârii judecătorești trebuie să fie pusă la dispoziția unei părți la procedură, în temeiul articolului 187 alineatele (1) și (2) din Legea privind organizarea judiciară, respectiva hotărâre judecătorească se notifică acestei părți împreună cu traducerea”.
10.
Articolul 407 alineatul (1) din StPO, care se referă la posibilitatea de a recurge la o ordonanță penală, prevede că, „în cadrul procedurii penale […], la cererea scrisă a parchetului, consecințele juridice ale unei infracțiuni pot fi stabilite fără organizarea unei ședințe, printr‑o ordonanță penală adoptată în scris. Parchetul formulează această cerere în cazul în care, având în vedere rezultatul investigației, consideră că nu este necesară o ședință. Prin cerere se propun consecințe juridice concrete. Prin intermediul acestei cereri se exercită acțiunea publică.”.
11.
Articolul 410 din StPO, cu privire la opoziția la ordonanța penală și la autoritatea de lucru judecat, prevede:
„(1) Persoana acuzată poate formula opoziție împotriva ordonanței penale în termen de două săptămâni de la notificarea acesteia, în scris sau printr‑o declarație înregistrată la grefă […]
(2) Opoziția se poate limita la anumite aspecte.
(3) În cazul în care împotriva unei ordonanțe penale nu s‑a formulat opoziție în termenul prevăzut, aceasta este echivalentă unei hotărâri care are autoritate de lucru judecat.”
II. Situația de fapt, procedura și întrebarea preliminară
12.
La 2 noiembrie 2015, la cererea Staatsanwaltschaft Aachen (Parchetul din Aachen, Germania), Amtsgericht Düren (Tribunalul Districtual din Düren, Germania) a emis împotriva domnului Frank Sleutjes (inculpatul), un resortisant neerlandez care locuiește în Țările de Jos, o ordonanță penală (denumită în continuare „ordonanța penală atacată”) prin care i s‑a aplicat pedeapsa amenzii în cuantum de 30 de zile‑amendă a câte 30 de euro pe zi și, în plus, i s‑a retras permisul de conducere, pentru săvârșirea infracțiunii de părăsire a locului accidentului. Autorității de eliberare a permiselor de conducere i s‑a ordonat să nu îi permită inculpatului, pentru o perioadă de nouă luni, să continue să utilizeze permisul de conducere străin, pe de o parte, și să nu îi elibereze un permis de conducere german, pe de altă parte. În plus, ordonanța penală prevede că această retragere are ca efect lipsirea acestuia de dreptul de a conduce pe teritoriul Germaniei. De asemenea, inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare.
13.
Ordonanța penală atacată cuprinde o informare privind căile de atac disponibile. Aceasta prevede printre altele că, dacă, în termen de două săptămâni de la comunicare, inculpatul nu introduce opoziție la Amtsgericht Düren (Tribunalul Districtual din Düren) fie în scris, fie prin declarație înregistrată la grefă, ordonanța penală atacată devine definitivă și executorie. În cazul introducerii opoziției în formă scrisă, se consideră că s‑a respectat termenul prevăzut doar dacă opoziția este primită la grefa instanței înainte de expirarea termenului de două săptămâni. În sfârșit, în ultima frază a unui paragraf separat, informarea privind căile de atac prevede următoarele: „Calea de atac introdusă în scris trebuie redactată în limba germană”.
14.
Ordonanța penală atacată a fost comunicată inculpatului la 12 noiembrie 2015 prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. Ordonanța penală atacată comunicată inculpatului a fost redactată în limba germană. Numai informarea privind căile de atac disponibile i‑a fost comunicată în același timp și în traducere în limba neerlandeză.
15.
La 24 noiembrie 2015, ora 20:32, inculpatul a trimis la Amtsgericht Düren (Tribunalul Districtual din Düren) un e‑mail în care a formulat opoziție, în limba neerlandeză, împotriva ordonanței penale atacate. La 26 noiembrie 2015, acesta a întrebat Amtsgericht Aachen (Tribunalul Districtual din Aachen) – din nou în limba neerlandeză – dacă s‑a primit e‑mailul din 24 noiembrie 2015. Prin scrisoarea din 1 decembrie 2015, trimisă la 8 decembrie 2015, Amtsgericht Düren (Tribunalul Districtual din Düren) a comunicat inculpatului că scrisorile transmise instanței trebuie să fie redactate în limba germană. Anterior, la 1 decembrie 2015, actualul apărător al inculpatului a introdus, prin fax, opoziție la ordonanța penală atacată și a solicitat în același timp repunerea în termenul de formulare a opoziției.
16.
Prin ordonanța din 28 ianuarie 2016, Amtsgericht Düren (Tribunalul Districtual din Düren) a respins ca inadmisibilă opoziția inculpatului împotriva ordonanței penale atacate pentru motivul că a fost introdusă tardiv și a respins în același timp cererea inculpatului privind repunerea în termen pentru motivul că nu a fost motivată în mod suficient. Respectiva ordonanță a fost comunicată apărătorului la 2 februarie 2016. Prin faxul din 4 februarie 2016, apărătorul a contestat imediat această ordonanță, motiv pentru care cauza se află în prezent pe rolul instanței de trimitere.
17.
Instanța de trimitere consideră că inculpatul nu stăpânește limba germană în sensul articolului 187 alineatul (1) din GVG. De asemenea, aceasta apreciază că decizia din 28 ianuarie 2016 a Amtsgericht Düren (Tribunalul Districtual din Düren) este corectă, dar că dreptul Uniunii, în special articolul 3 din Directiva 2010/64, ar putea impune un rezultat diferit. În acest sens, ea subliniază că, spre deosebire de articolul 187 alineatul (2) din GVG, articolul 37 alineatul (3) din StPO nu se referă la ordonanțe penale. În opinia acesteia, jurisprudența Curții nu stabilește în mod clar dacă ordonanțele penale trebuie să fie traduse pentru acuzat. Dacă ordonanțele penale trebuie să fie traduse, ea ar trebui să concluzioneze că termenul în care poate fi formulată o opoziție încă nu a început să curgă. Având în vedere că Directiva 2010/64 nu impune o astfel de interpretare, dar având totuși îndoieli, în special în ceea ce privește printre altele pozițiile adoptate de instanțele germane privind acest aspect, instanța de trimitere a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Articolul 3 din [Directiva 2010/64] trebuie interpretat în sensul că noțiunea «hotărâre» din articolul 37 alineatul (3) din [StPO] include și ordonanțele penale în sensul articolului 407 și următoarele din [StPO]?”
18.
Au prezentat observații scrise domnul Sleutjes, guvernul german, guvernele ceh și neerlandez și Comisia. În temeiul articolului 76 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, nu a fost organizată o ședință de audiere a pledoariilor.
III. Analiză
A. Formă
19.
Guvernul german subliniază că normele germane aplicabile trebuie să fie interpretate în sensul că noțiunea „hotărâre” din articolul 37 alineatul (3) din StPO include și ordonanțele penale în sensul articolului 407 și următoarele din StPO. Prin urmare, guvernul german consideră că soluționarea litigiului în procedura principală nu depinde de întrebarea preliminară.
20.
În acest sens, este suficient să se arate că întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în contextul normativ și de fapt pe care îl definește sub propria răspundere și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență ( 7 ). Nu reiese în mod vădit că interpretarea articolului 3 din Directiva 2010/64, solicitată de instanța de trimitere, nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul cauzei principale, că problema traducerii invocată în litigiul principal este de natură ipotetică sau că Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebarea preliminară. În consecință, îndoielile invocate de guvernul german nu pot pune sub semnul întrebării admisibilitatea prezentei cereri de decizie preliminară.
21.
Cu toate acestea, la prima vedere, modul de redactare a întrebării preliminare lasă impresia că instanța de trimitere solicită o interpretare din partea Curții a articolului 37 alineatul (3) din StPO, cu privire la care Curtea nu are competența de a se pronunța în temeiul articolului 267 TFUE. Cu toate acestea, raționamentul prezentat în decizia de trimitere arată în mod clar că instanța de trimitere solicită, de fapt, interpretarea articolului 3 din Directiva 2010/64. Prin urmare, întrebarea preliminară trebuie să fie reformulată în consecință.
22.
În plus, nu vom urma sugestia Comisiei de a reformula întrebarea preliminară astfel încât să includă, de asemenea, o solicitare de interpretare a Directivei 2012/13. În conformitate cu prezumția de pertinență menționată mai sus, nu se poate presupune că întrebarea adresată de instanța de trimitere este deficitară prin faptul că nu se referă la cealaltă directivă. Dimpotrivă, nu există niciun element care să ne facă să credem că instanța de trimitere nu cunoaște această altă directivă: decizia de trimitere citează Hotărârea Covaci ( 8 ), prin care s‑a interpretat și Directiva 2012/13. În orice caz, instanța de trimitere poate adresa altă întrebare Curții cu privire la interpretarea respectivei directive în cazul în care consideră adecvat ( 9 ).
23.
În acest context, apreciem că, prin întrebarea adresată, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă termenul „document esențial” din articolul 3 din Directiva 2010/64 include o ordonanță penală în sensul articolului 407 și următoarele din StPO.
B. Fond
1. O ordonanță penală reprezintă un „document esențial” în sensul articolului 3 din Directiva 2010/64
24.
Instanța de trimitere este înclinată să răspundă negativ la această întrebare, astfel cum a fost reformulată la punctul anterior. În schimb, toate părțile care au formulat observații au o opinie contrară.
25.
Înainte de a răspunde la întrebare, merită să amintim că procedura prevăzută în ceea ce privește emiterea unei ordonanțe penale în sensul articolului 407 și următoarele din StPO este o procedură simplificată și nu prevede o ședință sau o dezbatere contradictorie. Mai precis, Curtea a hotărât că o ordonanță penală în sensul dreptului german este adoptată pe baza unei proceduri sui generis. Această procedură prevede că singura posibilitate a persoanei acuzate de a beneficia de o dezbatere contradictorie, în cadrul căreia să își poată exercita pe deplin dreptul de a fi ascultată, este cea de a formula o opoziție împotriva ordonanței ( 10 ).
26.
Prin urmare, în mod nesurprinzător, Curtea a hotărât că situația unei persoane care dorește să formuleze o opoziție împotriva unei ordonanțe penale care nu a dobândit încă autoritate de lucru judecat și al cărei destinatar este intră în domeniul de aplicare al directivei menționate, astfel încât persoana în cauză trebuie să poată beneficia de dreptul la interpretare și la traducere garantat prin Directiva 2010/64 ( 11 ).
27.
În cauza Covaci, ministerul public a solicitat instanței naționale să emită o ordonanță penală care preciza printre altele că o opoziție trebuie să fie formulată în limba germană. Întrucât avea îndoieli, instanța națională a solicitat Curții să stabilească, inter alia, dacă Directiva 2010/64 se opune unei reglementări naționale care nu permite persoanei căreia îi este adresată ordonanța penală și care nu înțelege limba germană să formuleze o opoziție împotriva respectivei ordonanțe într‑o limbă pe care o înțelege. Curtea a răspuns la întrebare în mod negativ, cu toate că a adăugat că autoritățile naționale pot permite în mod expres persoanei care formulează respectiva opoziție să facă acest lucru, în cazul în care acestea consideră că respectivul document constituie un „document esențial” ( 12 ).
28.
În ceea ce privește traducerea unei ordonanțe penale în sine, care se află în centrul chestiunii în speță, Curții nu i s‑a solicitat să analizeze acest aspect în cauza citată. Cu toate acestea, fără îndoială, persoanelor suspectate sau acuzate care nu înțeleg limba germană trebuie să le fie furnizată, într‑un interval rezonabil de timp, traducerea scrisă a documentului respectiv. Acest lucru este confirmat de formularea, de contextul și de obiectivul articolului 3 din Directiva 2010/64.
29.
În ceea ce privește, în primul rând, formularea acestuia, articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2010/64 se referă la „[toate documentele] esențiale pentru a se garanta faptul că respectivele persoane pot să își exercite dreptul la apărare și pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor”. Articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2010/64 specifică faptul că „documentele esențiale includ orice decizie de privare de libertate a unei persoane, orice rechizitoriu sau act de inculpare și orice hotărâre judecătorească”. Astfel cum este confirmat de considerentul (30) al Directivei 2010/64, această enumerare nu este exhaustivă ( 13 ).
30.
Spre deosebire de Comisie, nu suntem atât de siguri că o ordonanță penală trebuie să fie asimilată unui „rechizitoriu sau act de inculpare”. Este adevărat desigur că s‑a statuat de către Curte că o ordonanță penală este o formă de comunicare a acuzației aduse persoanei în cauză în temeiul Directivei 2012/13 ( 14 ). Cu toate acestea, spre deosebire de un rechizitoriu sau de un act de inculpare, o ordonanță penală reprezintă o decizie emisă de o instanță, care dobândește autoritate de lucru judecat în cazul în care nu este formulată o opoziție în timp util. Prin urmare, aceasta prezintă de asemenea anumite asemănări cu o „hotărâre” în sensul articolului 3 alineatul (2) din Directiva 2010/64 ( 15 ). Indiferent dacă este vorba despre una sau despre cealaltă, pare evident că traducerea unei ordonanțe penale este esențială pentru a asigura că persoana căreia îi este adresată este capabilă să înțeleagă conținutul său și, în consecință, să își exercite dreptul la apărare în raport cu sancțiunea care urmează să i se aplice. Prin urmare, inevitabil, aceasta trebuie să fie clasificată ca „document esențial” în temeiul articolului 3 alineatul (1) din directivă.
31.
În al doilea rând, contextul Directivei 2010/64 confirmă ideea că o ordonanță penală reprezintă un „document esențial” în sensul articolului 3 din Directiva 2010/64.
32.
În această privință, în concordanță cu guvernul neerlandez, am dori să invocăm articolul 1 alineatul (3) din Directiva 2010/64. Această dispoziție exclude din domeniul de aplicare al directivei anumite sancțiuni administrative pentru infracțiuni minore. Obiectivul acesteia, conform considerentului (16) al Directivei 2010/64, este de a elimina obligația care ar fi impusă în caz contrar autorităților administrative de a asigura toate drepturile prevăzute de directiva respectivă în situațiile în care nu este rezonabil să li se ceară acest lucru. Considerentul menționat precizează că acest lucru este valabil în special în ceea ce privește infracțiunile rutiere care sunt comise la scară largă și care pot fi instituite în urma unui control rutier – precum, de exemplu, excesul de viteză. În schimb, acest lucru confirmă și opinia potrivit căreia o hotărâre judecătorească care poate conduce la impunerea unei sancțiuni pentru o infracțiune rutieră într‑o chestiune care nu este un simplu exces de viteză, cum ar fi ordonanța penală atacată, este un exemplu tipic căruia i se aplică drepturile prevăzute de directivă.
33.
În sfârșit, și obiectivul Directivei 2010/64, care reiese din considerentul (14) al acesteia, sprijină opinia potrivit căreia o ordonanță penală trebuie să fie recunoscută ca un „document esențial” care necesită traducere în cazul în care persoana acuzată nu înțelege limba germană. Acest obiectiv constă în „a garanta dreptul persoanelor suspectate sau acuzate la interpretare și la traducere în cadrul procedurilor penale, în vederea garantării dreptului persoanelor respective la un proces echitabil”. Dreptul la interpretare și la traducere pentru persoanele care nu vorbesc sau nu înțeleg limba în care se desfășoară procedurile este consacrat la articolul 6 din CEDO. Astfel, respectarea cerințelor legate de procesul echitabil asigură că acuzatul știe ce i se reproșează și poate să se apere ( 16 ). Directiva facilitează exercitarea acestor drepturi.
34.
A nu solicita traducerea unei ordonanțe penale care ar putea conduce la impunerea cu caracter definitiv a unei sancțiuni – în special în cazul în care persoana căreia îi este adresată nu o înțelege din cauza faptului că nu înțelege limba germană – ar însemna periclitarea în mod clar a dreptului persoanei respective la un proces echitabil. În realitate, acest lucru ar constitui o denegare de dreptate.
35.
Cele menționate mai sus nu sunt contrazise de faptul că, în temeiul articolului 3 alineatul (3) din Directiva 2010/64, le revine autorităților competente să decidă, în fiecare caz în parte, dacă orice alt document este esențial. Astfel, această dispoziție se referă la documentele care nu sunt considerate deja esențiale în temeiul articolului 3 alineatele (1) și (2) din directivă ( 17 ).
36.
Nici Hotărârea Balogh nu pune sub semnul întrebării soluția pe care o propunem. Această cauză se referă la o procedură de recunoaștere, în Ungaria, a efectelor unei hotărâri definitive pronunțate în Austria prin care domnul István Balogh a fost condamnat la pedeapsa închisorii pentru săvârșirea unei infracțiuni, fiind totodată obligat la plata cheltuielilor judiciare. Procedura penală în Austria împotriva domnului Balogh a luat sfârșit, iar dreptul acestuia la traducere a fost asigurat în cadrul respectivei proceduri. Acest lucru a determinat Curtea să concluzioneze că Directiva 2010/64 nu se aplica unei astfel de proceduri de recunoaștere ( 18 ).
37.
Din considerațiile de mai sus rezultă că un document precum o ordonanță penală în sensul articolului 407 și următoarele din StPO reprezintă un „document esențial” în sensul articolului 3 din Directiva 2010/64. În consecință, aceasta trebuie să fie tradusă în cazul în care persoana căreia i se adresează nu înțelege limba germană.
2. Considerații suplimentare referitoare la dreptul la traducere în cadrul procedurilor penale în temeiul articolului 3 din Directiva 2010/64
38.
Având în vedere consecințele opiniei exprimate mai sus, sunt necesare anumite considerații suplimentare referitoare la dreptul la traducere în cadrul procedurilor penale în temeiul articolului 3 din Directiva 2010/64, întrucât acestea ar putea sprijini instanța de trimitere în soluționarea cauzei cu care a fost sesizată.
39.
Pe de o parte, dreptul în cauză este universal, dat fiind că Directiva 2010/64 nu restrânge domeniul de aplicare ratione personae al persoanelor care pot beneficia de protecția pe care acesta o acordă. Singura cerință care trebuie să fie îndeplinită pentru a beneficia de această protecție este aceea ca persoanele respective să fi fost informate că sunt suspectate sau acuzate de săvârșirea unei infracțiuni.
40.
Pe de altă parte, Directiva 2010/64 nu precizează limba în care persoana suspectată sau acuzată de săvârșirea unei infracțiuni, care nu înțelege limba de procedură, trebuie să primească traducerea documentului esențial. Așadar, nimic nu sugerează că aceasta trebuie să fie limba maternă a persoanei respective. Dimpotrivă, articolul 3 alineatul (4) din directivă precizează în mod clar că obiectivul traducerii este de a permite persoanei suspectate sau acuzate „să cunoască cazul instrumentat împotriva” sa. Prin urmare, ar fi posibil să se recurgă la o limbă „pivot” pe care respectiva persoană o înțelege, atât timp cât nu se recurge la aceasta din motive arbitrare.
41.
În mod specific, ultima dispoziție permite statelor membre să nu traducă acele părți din documentele esențiale care nu sunt relevante pentru obiectivul de a permite unei persoane suspectate sau acuzate să cunoască cazul instrumentat împotriva sa. Totuși, aceasta nu permite ca traducerea unui document esențial să fie înlocuită de o simplă furnizare a unor informații suplimentare privind căile de atac pe care le poate formula persoana respectivă într‑o limbă pe care aceasta o înțelege, astfel cum s‑a întâmplat în litigiul principal. În plus, traducerea – indiferent de limba aleasă – trebuie, în temeiul articolului 3 alineatul (9) din Directiva 2010/64, să fie de o calitate suficientă să garanteze caracterul echitabil al procedurilor. Persoana în cauză are dreptul, în temeiul articolului 3 alineatul (5) din directivă, să formuleze o cale de atac în conformitate cu reglementarea națională în cazul în care traducerea nu este de o calitate suficientă sau în cazul în care s‑a considerat că aceasta nu este necesară.
42.
În ceea ce privește termenele, dreptul la traducere în cadrul procedurilor penale, în temeiul articolului 3 din Directiva 2010/64, se aplică, potrivit articolului 1 alineatul (2) din directivă, de la momentul la care persoanei în cauză i se aduce la cunoștință că este suspectată sau acuzată de comiterea unei infracțiuni până la soluționarea definitivă a întrebării dacă persoana în cauză a comis infracțiunea, inclusiv, după caz, stabilirea pedepsei și soluționarea oricărei căi de atac. Cu toate acestea, traducerea unui document esențial nu este necesar să fie furnizată în același timp cu documentul esențial, întrucât articolul 3 alineatul (1) din directivă precizează că traducerea trebuie să fie furnizată persoanei în cauză numai „într‑un interval rezonabil de timp”. În orice caz, aproape că nu este necesar să subliniem că persoana în cauză trebuie să dispună, de asemenea, de un interval de timp rezonabil pentru a se familiariza cu documentul esențial și, după caz, pentru a răspunde la conținutul acestuia.
43.
În ceea ce privește încălcarea dreptului la traducere, Directiva 2010/64 nu impune statelor membre o anumită măsură specifică. Prin urmare, nereglementarea acestui aspect le lasă acestora libertatea de a alege între diferitele soluții care asigură realizarea obiectivului dispoziției respective, în funcție de diferitele situații care pot apărea ( 19 ). Acest lucru poate fi efectuat, de exemplu, fie prin admiterea unei cereri privind repunerea în termen ( 20 ), fie, după caz, prin lăsarea neaplicată a normei naționale de stabilire a unui termen pentru formularea de opoziții ( 21 ).
44.
În orice caz, este clar că un stat membru nu are posibilitatea de a urmări penal o persoană care nu înțelege limba de procedură pe baza unor documente esențiale care ar trebui să fie, dar nu au fost, traduse pentru persoana în cauză. Acest lucru nu numai că ar lipsi directiva de orice efect util, ci, de asemenea, ar încălca dreptul la apărare și ar aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzute la articolul 6 din CEDO, pe care directiva urmărește să le faciliteze în practică. Prin urmare, considerăm că este în interesul statelor membre să asigure că „interval[ul] rezonabil de timp” în care persoanele suspectate sau acuzate de săvârșirea unei infracțiuni trebuie să primească astfel de traduceri rămâne cât mai scurt posibil.
45.
În ordonanța de trimitere, instanța de trimitere își exprimă opinia asupra consecințelor încălcării articolului 3 din Directiva 2010/64 în ceea ce privește termenul stabilit pentru introducerea unei opoziții la o ordonanță penală. Aceasta precizează că notificarea ordonanței penale contestate fără ca ea să fie însoțită de traducerea în limba neerlandeză a întregului text ar fi ineficientă. Rezultatul ar fi acela că termenul de introducere a unei opoziții nu ar fi început încă să curgă.
46.
În acest sens, am dori să amintim că, în lipsa unor norme ale Uniunii, statele membre au dreptul să reglementeze procedurile judiciare prin stabilirea unor termene pe care le consideră potrivite, în temeiul principiului autonomiei procedurale. Cu toate acestea, în conformitate cu principiul echivalenței, persoanele care sunt suspectate sau acuzate de săvârșirea unei infracțiuni, care nu înțeleg limba de procedură și care, în consecință, încearcă să își invoce drepturile în temeiul Directivei 2010/64 nu trebuie să fie dezavantajate în comparație cu persoanele care înțeleg respectiva limbă și care, în definitiv, sunt probabil resortisanți ai statului membru în care se efectuează urmărirea penală ( 22 ). Prin urmare, suntem de acord cu instanța de trimitere că termenul de formulare a unei opoziții împotriva unei ordonanțe penale nu trebuie să înceapă să curgă înainte de momentul la care persoana în cauză primește o traducere adecvată a ordonanței penale. Orice perioadă mai scurtă ar risca să compromită dreptul la apărare și, din aceleași motive, principiul eficacității ( 23 ).
IV. Concluzie
47.
Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Landgericht Aachen (Tribunalul Regional, Aachen, Germania) că „articolul 3 din Directiva 2010/64/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 octombrie 2010 privind dreptul la interpretare și traducere în cadrul procedurilor penale trebuie interpretat în sensul că un document precum o ordonanță penală în înțelesul articolului 407 și următoarele din Strafprozessordnung (Codul german de procedură penală) constituie un «document esențial» care, în consecință, trebuie să fie tradus în cazul în care persoana căreia i se adresează nu înțelege limba germană”.
( 1 ) Limba originală: engleza.
( 2 ) Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 20 octombrie 2010 privind dreptul la interpretare și traducere în cadrul procedurilor penale (JO 2010, L 280, p. 1).
( 3 ) Consiliul European, „Programul de la Stockholm – o Europă deschisă și sigură în serviciul cetățenilor și pentru protecția acestora” (JO 2010, C 115, p. 1 și 10).
( 4 ) Anexă la rezoluția Consiliului din 30 noiembrie 2009 privind o Foaie de parcurs pentru consolidarea drepturilor procedurale ale persoanelor suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale (JO 2009, C 295, p. 3).
( 5 ) A se vedea Hotărârea din 15 octombrie 2015, Covaci (C‑216/14, EU:C:2015:686), și Hotărârea din 9 iunie 2016, Balogh (C‑25/15, EU:C:2016:423).
( 6 ) Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale (JO 2012, L 142, p. 1).
( 7 ) A se vedea Hotărârea din 8 decembrie 2016, Eurosaneamientos și alții (C‑532/15 și C‑538/15, EU:C:2016:932, punctul 28 și jurisprudența citată).
( 8 ) Hotărârea din 15 octombrie 2015, Covaci (C‑216/14, EU:C:2015:686).
( 9 ) A se vedea în acest sens Hotărârea din 17 iulie 2014, Torresi (C‑58/13 și C‑59/13, EU:C:2014:2088, punctul 32 și jurisprudența citată).
( 10 ) Hotărârea din 15 octombrie 2015, Covaci (C‑216/14, EU:C:2015:686, punctele 20 și 41).
( 11 ) Hotărârea din 15 octombrie 2015, Covaci (C‑216/14, EU:C:2015:686, punctul 27).
( 12 ) Hotărârea din 15 octombrie 2015, Covaci (C‑216/14, EU:C:2015:686, punctele 47-50).
( 13 ) Hotărârea din 15 octombrie 2015, Covaci (C‑216/14, EU:C:2015:686, punctul 45).
( 14 ) Hotărârea din 15 octombrie 2015, Covaci (C‑216/14, EU:C:2015:686, punctul 61).
( 15 ) În această privință, noțiunea „hotărâre” este largă în sensul Regimului Bruxelles privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială. A se vedea în special articolul 2 litera (a) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2012, L 351, p. 1), care prevede că o „hotărâre” înseamnă „o hotărâre pronunțată de o instanță dintr‑un stat membru, indiferent de denumirea acesteia, inclusiv un decret, un ordin, o ordonanță sau un mandat de executare, precum și o decizie privind stabilirea de către un grefier al instanței a cheltuielilor de judecată”. A se vedea în această privință Hotărârea din 2 aprilie 2009, Gambazzi (C‑394/07, EU:C:2009:219, punctul 23 și jurisprudența citată).
( 16 ) A se vedea în acest sens Hotărârea din 15 octombrie 2015, Covaci (C‑216/14, EU:C:2015:686, punctul 39 și jurisprudența citată).
( 17 ) Hotărârea din 15 octombrie 2015, Covaci (C‑216/14, EU:C:2015:686, punctul 49).
( 18 ) Hotărârea din 9 iunie 2016, Balogh (C‑25/15, EU:C:2016:423, punctele 36-40).
( 19 ) A se vedea prin analogie Hotărârea din 17 iulie 2008, Raccanelli (C‑94/07, EU:C:2008:425, punctul 50 și jurisprudența citată).
( 20 ) A se vedea, de exemplu, Hotărârea din 22 martie 2017, Tranca și alții (C‑124/16, C‑188/16 și C‑213/16, EU:C:2017:228, punctul 51).
( 21 ) A se vedea, ca exemplu de sarcină care îi revine instanței naționale, în temeiul dreptului Uniunii, de a lăsa neaplicată o interpretare a dreptului național care contravine dreptului Uniunii, Hotărârea din 19 aprilie 2016, DI (C‑441/14, EU:C:2016:278, punctul 42 și jurisprudența citată).
( 22 ) A se vedea, cu privire la situații de fapt puțin diferite, Hotărârea din 24 noiembrie 1998, Bickel și Franz (C‑274/96, EU:C:1998:563, punctul 26), și Hotărârea din 27 martie 2014, Grauel Rüffer (C‑322/13, EU:C:2014:189, punctul 20).
( 23 ) A se vedea, în ceea ce privește termenul de formulare a unei opoziții împotriva unei ordonanțe penale în contextul Directivei 2012/13, Hotărârea din 22 martie 2017, Tranca și alții (C‑124/16, C‑188/16 și C‑213/16, EU:C:2017:228, punctul 51).