CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
PAOLO MENGOZZI
prezentate la 30 mai 2018 ( 1 )
Cauza C‑430/16 P
Bank Mellat
împotriva
Consiliului Uniunii Europene
„Recurs – Consolidarea măsurilor restrictive luate împotriva Republicii Islamice Iran – Măsuri sectoriale – Admisibilitate – Intrarea în vigoare a planului comun de acțiune cuprinzător în cursul procedurii în fața Tribunalului Uniunii Europene – Incidență asupra interesului de a exercita recursul – Incidență asupra menținerii interesului de a exercita acțiunea în fața Tribunalului – Nepronunțare asupra fondului – Articolul 275 TFUE – Competența Tribunalului în materie de politică externă și securitate comună (PESC) – Noțiunea «măsuri restrictive împotriva unor persoane fizice sau juridice» – Articolul 263 al patrulea paragraf TFUE – Noțiunea «măsuri de executare» – Articolul 215 TFUE – Noțiunea «necesitate» – Principiul proporționalității – Principii generale ale dreptului Uniunii”
Cuprins
I. Istoricul litigiului
II. Procedura în fața Tribunalului și hotărârea atacată
III. Procedura în fața Curții și concluziile părților
IV. Analiză juridică
A. Cu titlu principal, cu privire la admisibilitatea recursului
1. Rezumatul argumentației părților
2. Analiză
a) Cu privire la efectele planului de acțiune
b) Cu privire la aprecierea in concreto a interesului Bank Mellat de a exercita acțiunea
B. Cu titlu subsidiar, cu privire la menținerea interesului Bank Mellat de a exercita acțiunea în cursul procedurii în fața Tribunalului
C. Cu titlu pur subsidiar
1. Cu privire la al patrulea și la al cincilea motiv de recurs, întemeiate pe erori de drept în aprecierea condițiilor prevăzute la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE și în aprecierea competenței Tribunalului
a) Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe o eroare de drept în aprecierea condițiilor prevăzute la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE
1) Hotărârea atacată
2) Rezumatul argumentației părților
3) Analiză
b) Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe o eroare de drept în aprecierea competenței Tribunalului
1) Hotărârea atacată
2) Argumentația părților și analiză
2. Cu privire la motivele de fond ale recursului
a) Cu privire la primul motiv, întemeiat pe o eroare în interpretarea și în aplicarea cerinței necesității în sensul articolului 215 alineatul (1) TFUE
b) Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe o eroare de drept în aplicarea principiului proporționalității
c) Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe o eroare de drept a Tribunalului atunci când a statuat că regimul în litigiu era conform cu principiile generale de drept
V. Cu privire la cheltuielile de judecată
VI. Concluzie
1.
Prin prezentul recurs, Bank Mellat solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 2 iunie 2016, Bank Mellat/Consiliul ( 2 ) (denumită în continuare „hotărârea atacată”), prin care Tribunalul a respins acțiunea sa în anulare introdusă împotriva articolului 1 punctul 15 din Regulamentul (UE) nr. 1263/2012 al Consiliului din 21 decembrie 2012 de modificare a Regulamentului (UE) nr. 267/2012 privind măsuri restrictive împotriva Iranului ( 3 ), precum și cererea sa de declarare a articolului 1 punctul 6 din Decizia 2012/635/PESC a Consiliului din 15 octombrie 2012 de modificare a Deciziei 2010/413/PESC privind adoptarea de măsuri restrictive împotriva Iranului ( 4 ) ca fiind inaplicabil.
I. Istoricul litigiului
2.
Rezultă din cuprinsul punctului 1 și următoarele din hotărârea atacată că recurenta, Bank Mellat, este o bancă comercială iraniană. În cadrul măsurilor restrictive de natură individuală instituite pentru a face presiuni asupra Republicii Islamice Iran pentru ca aceasta să pună capăt activităților nucleare care prezintă un risc de proliferare și dezvoltării vectorilor purtători de arme nucleare (denumite în continuare „proliferare nucleară”), numele recurentei a fost inclus pentru prima dată în listele entităților care contribuie la proliferarea nucleară iraniană la 26 iulie 2010 ( 5 ). Ca urmare a modificărilor normative survenite în mod succesiv, numele recurentei a fost inclus din nou în actele din 2010 și din 2012 ( 6 ).
3.
În lipsa unui angajament serios din partea Republicii Islamice Iran în cadrul negocierilor ( 7 ), Consiliul Uniunii Europene a considerat necesară adoptarea unor măsuri restrictive suplimentare prin adoptarea Deciziei 2012/635. Articolul 1 punctul 6 din decizia menționată a modificat articolul 10 din Decizia 2010/413. Regulamentul nr. 1263/2012 a fost, de asemenea, adoptat în acest context și a modificat Regulamentul nr. 267/2012. În special, articolul 1 punctul 15 din Regulamentul nr. 1263/2012 a modificat articolul 30 din Regulamentul nr. 267/2012 și a adăugat articolele 30a și 30b în acesta din urmă ( 8 ). Regimul în litigiu poate fi descris după cum urmează.
4.
În esență, articolul 30 din Regulamentul nr. 267/2012, cu modificările ulterioare, prevede restricții privind operațiunile financiare dintre, pe de o parte, instituțiile de credit și financiare și birourile de schimb valutar cu sediul în Iran, precum și sucursalele sau filialele acestora și instituțiile financiare și de credit și birourile de schimb valutar controlate de persoane, entități sau organisme cu sediul în Iran și, pe de altă parte, instituțiile financiare din Uniunea Europeană.
5.
Potrivit articolului 30 alineatul (2) din Regulamentul nr. 267/2012, cu modificările ulterioare, pot fi efectuate numai transferurile umanitare, transferurile privind sume de bani personale, transferurile în legătură cu un anumit contract comercial, cu condiția ca un astfel de transfer să nu fie interzis prin regulamentul menționat, transferurile privind misiuni diplomatice sau oficii consulare sau privind organizații internaționale, transferurile privind plățile efectuate pentru a satisface creanțele de către sau împotriva unei persoane, a unei entități sau a unui organism iranian sau transferurile de aceeași natură și transferurile necesare pentru executarea obligațiilor rezultate din alte tipuri de contracte.
6.
Rezultă din articolul 30 alineatele (3)-(5) din Regulamentul nr. 267/2012, cu modificările ulterioare, că transferurile de fonduri care pot fi autorizate în temeiul alineatului (2) al aceluiași articol sunt supuse, în funcție de situație și de obiectul lor, precum și începând de la diferite praguri, unei obligații de notificare prealabilă și unei obligații de autorizare prealabilă din partea autorității naționale competente.
7.
Articolul 30a din Regulamentul nr. 267/2012, cu modificările ulterioare, prevede, printre altele, anumite restricții privind transferurile de fonduri dintre, pe de o parte, persoane, entități sau organisme iraniene și, pe de altă parte, resortisanți ai Uniunii, care nu intră sub incidența articolului 30 din același regulament.
8.
Potrivit articolului 30b alineatul (1) din Regulamentul nr. 267/2012, cu modificările ulterioare, restricțiile prevăzute la articolele 30 și 30a din același regulament nu se aplică în cazul în care a fost acordată o autorizație în conformitate cu articolele 24-28a din regulamentul menționat.
9.
Articolul 30b alineatul (3) din Regulamentul nr. 267/2012, cu modificările ulterioare, prevede că, în sensul articolului 30 alineatul (3) literele (b) și (c) și al articolului 30a alineatul (1) litera (c) din același regulament, autoritățile competente acordă autorizația în condițiile pe care le consideră adecvate, cu excepția cazului în care au motive întemeiate pentru a stabili că transferul de fonduri pentru care se solicită autorizația ar încălca una dintre interdicțiile sau obligațiile prevăzute de regulamentul respectiv.
II. Procedura în fața Tribunalului și hotărârea atacată
10.
Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 15 martie 2013, recurenta a introdus o acțiune având ca obiect anularea articolului 1 punctul 15 din Regulamentul nr. 1263/2012, precum și o declarație de inaplicabilitate în privința sa a articolului 1 punctul 6 din Decizia 2012/635.
11.
Înainte de a trece la examinarea motivelor pe fond, Tribunalul a verificat din oficiu propria sa competenţă de a statua cu privire la cererea de declarare a inaplicabilității articolului 1 punctul 6 din Decizia 2012/635, în privința căreia recurenta afirmase că trebuia interpretată ca o excepție de nelegalitate în sensul articolului 277 TFUE. Tribunalul a concluzionat că nu era competent cu privire la acest aspect ( 9 ). În schimb, el a admis că este competent să se pronunțe cu privire la capetele de cerere referitoare la Regulamentul nr. 1263/2012 ( 10 ).
12.
Cu privire la acestea, Tribunalul a verificat apoi dacă condițiile prevăzute la articolul 263 TFUE erau îndeplinite în speță ( 11 ). Dintre toate dispozițiile pe care articolul 1 punctul 15 din Regulamentul nr. 1263/2012 le‑a modificat sau le‑a introdus în Regulamentul nr. 267/2012, Tribunalul a considerat că numai articolul 30 alineatul (1), articolul 30 alineatul (3) literele (a)-(c) și articolul 30 alineatul (5) din Regulamentul nr. 267/2012, cu modificările ulterioare, erau cuprinse într‑un act normativ, afectau în mod direct recurenta și nu conțineau măsuri de executare. Tribunalul a respins ca inadmisibilă acțiunea în rest.
13.
În sfârșit, Tribunalul a verificat existența interesului recurentei de a exercita acțiunea în momentul introducerii acesteia ( 12 ). Deși recurenta făcea în același timp obiectul unor măsuri restrictive individuale în privința cărora articolul 1 punctul 15 din Regulamentul nr. 1263/2012 nu producea, potrivit Consiliului, efecte juridice suplimentare, Tribunalul a considerat că recurenta fusese supusă, după anularea măsurilor restrictive individuale consecutive respingerii de către Curte a recursului în cauza Consiliul/Bank Mellat ( 13 ), efectelor produse de articolul 1 punctul 15 din Regulamentul nr. 1263/2012 și a constatat că avea un interes de a exercita acțiunea pentru a contesta legalitatea acestora în fața sa în limitele descrise anterior.
14.
Trecând la examinarea pe fond a acțiunii recurentei, Tribunalul s‑a pronunțat cu privire la cele patru motive invocate. Primul era întemeiat pe faptul că regimul în litigiu este lipsit de temei juridic în raport cu articolul 215 TFUE, având în vedere lipsa oricărei legături logice cu obiectivul politicii externe și de securitate comună (PESC) pretins urmărit. Al doilea motiv era întemeiat pe faptul că regimul în litigiu este lipsit de temei juridic în raport cu articolul 215 TFUE, ca urmare a caracterului său disproporționat în raport cu obiectivul PESC urmărit. Al treilea motiv era întemeiat pe faptul că regimul în litigiu este contrar principiilor generale de drept al Uniunii, precum și articolului 215 alineatul (3) TFUE, în special principiilor proporționalității, securității juridice, interdicției arbitrariului și egalității de tratament, obligației de motivare, precum și cerinței potrivit căreia orice sancțiune trebuie să prezinte garanțiile juridice necesare. Al patrulea motiv era întemeiat pe încălcarea dreptului de proprietate al recurentei, a dreptului său de a desfășura activități economice, a dreptului la libera circulație a capitalurilor, precum și a principiului proporționalității.
15.
Întrucât niciunul dintre motivele pe fond nu a fost admis, Tribunalul a respins acțiunea.
III. Procedura în fața Curții și concluziile părților
16.
La 2 august 2016, Bank Mellat a formulat recurs împotriva hotărârii atacate. În concluziile sale, aceasta solicită Curții anularea hotărârii atacate, anularea articolului 1 punctul 15 din Regulamentul nr. 1263/2012 în întregime sau în măsura în care i se aplică, declararea că articolul 1 punctul din Decizia 2012/635 nu îi este aplicabil și obligarea Consiliului la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs și în procedura în fața Tribunalului.
17.
În memoriul în răspuns, Consiliul solicită Curții respingerea recursului și obligarea Bank Mellat la plata cheltuielilor de judecată. Comisia Europeană și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord ( 14 ), interveniente în susținerea Consiliului în cadrul procedurii în fața Tribunalului, concluzionează de asemenea în acest sens.
18.
Pledoariile recurentei, Consiliului, Regatului Unit și Comisiei au fost ascultate în cadrul ședinței care a avut loc în fața Curții la 10 ianuarie 2018.
IV. Analiză juridică
19.
În susținerea recursului formulat, recurenta invocă cinci motive. Primul motiv este întemeiat pe o eroare de drept în interpretarea și în aplicarea cerinței de necesitate în sensul articolului 215 TFUE. Al doilea motiv este întemeiat pe o eroare de drept în sensul că Tribunalul ar fi constatat în mod eronat că regimul în litigiu era proporțional. Al treilea motiv este întemeiat pe o eroare de drept în sensul că Tribunalul a considerat că regimul în litigiu este conform cu principiile generale ale dreptului Uniunii. Al patrulea motiv este întemeiat pe o eroare de drept în interpretarea articolului 263 al patrulea paragraf TFUE ca urmare a faptului că Tribunalul nu ar fi verificat de manieră globală dacă articolul 1 punctul 15 din Regulamentul nr. 1263/2012 îndeplinea cerințele prevăzute la articolul 263 menționat, ci a efectuat o examinare individuală a fiecăruia dintre elementele regimului în litigiu la care contribuia pentru a‑l pune în aplicare. Al cincilea motiv este întemeiat pe o eroare de drept în aprecierea propriei sale competențe, prin faptul că Tribunalul a considerat că nu este competent să se pronunțe cu privire la criticile formulate împotriva articolului 1 punctul 6 din Decizia 2012/635.
20.
La rândul său, Consiliul susține că Bank Mellat nu are un interes în soluționarea recursului, dat fiind faptul că regimul în litigiu ar fi fost „ridicat” începând cu 16 ianuarie 2016 și că recursul ar trebui, prin urmare, în aceste condiții, să fie declarat inadmisibil.
A. Cu titlu principal, cu privire la admisibilitatea recursului
1. Rezumatul argumentației părților
21.
Consiliul contestă admisibilitatea recursului și susține că Bank Mellat nu are niciun interes în soluționarea litigiului ca urmare a „ridicării” sau „retragerii” măsurilor contestate care nu ar mai fi, prin urmare, „aplicabile” recurentei începând cu 16 ianuarie 2016 în temeiul planului comun de acțiune cuprinzător (denumit în continuare „planul de acțiune”) ( 15 ) încheiat cu Republica Islamică Iran. Amintind Hotărârea Abdulrahim/Consiliul și Comisia (denumită în continuare „Hotărârea Abdulrahim”) ( 16 ) ‑ despre care are însă îndoieli că se poate aplica în contextul unor măsuri restrictive neindividuale ‑, Consiliul susține că Bank Mellat nu ar putea obține niciun avantaj din prezentul recurs, având în vedere în special caracterul general al regimului în litigiu. Nu este așteptată nicio modificare în atitudinea Consiliului. În ceea ce privește o posibilă acțiune în răspundere extracontractuală a Uniunii, chiar și în cazul în care Curtea ar trebui să anuleze hotărârea Tribunalului, simplul fapt că acesta din urmă a concluzionat în sensul legalității regimului general ar împiedica îndeplinirea condiției unei încălcări suficient de grave a dreptului Uniunii. Pe de altă parte, Bank Mellat nu ar putea invoca nicio atingere adusă reputației sale, tocmai din cauza caracterului general al regimului contestat, a lipsei unei alegații de participare personală a recurentei la activitatea combătută și a supunerii în paralel a Bank Mellat la măsuri restrictive individuale mai severe.
22.
Comisia și‑a exprimat, în esență, îndoielile cu privire la existența unui interes al Bank Mellat de a formula recursul în cauză și subliniază că măsurile restrictive individuale la care era supusă până la pronunțarea Hotărârii Curții în cauza Consiliul/Bank Mellat ( 17 ) ar fi fost chiar mai severe în privința sa, astfel încât anularea regimului general care se pune în discuție în cadrul prezentului recurs nu ar avea, în orice caz, niciun impact asupra Bank Mellat. De altfel, aceasta din urmă ar fi recunoscut lipsa unui efect real al regimului general contestat asupra situației sale. Anularea definitivă a măsurilor restrictive individuale impuse, precum și retragerea regimului general ar fi avut ca efect eliminarea tuturor efectelor juridice produse eventual asupra Bank Mellat.
23.
În ceea ce privește Bank Mellat, aceasta identifică patru beneficii distincte pe care le‑ar putea încă obține din anularea regimului general, în pofida faptului că acesta ar fi fost retras începând cu 16 ianuarie 2016. Întemeindu‑se pe Hotărârea Abdulrahim ( 18 ), aceasta susține, în primul rând, că anularea respectivă ar putea împiedica Consiliul să pună din nou în aplicare sau să adopte acte similare în viitor. Acest lucru ar fi cu atât mai important cu cât eliminarea regimului general ar fi doar provizorie. În al doilea rând, obținerea anulării ar permite Bank Mellat să își păstreze șansele de a depune ulterior o cerere de despăgubiri compensatorii. În al treilea rând, abrogarea sau expirarea regimului general nu ar priva Bank Mellat de interesul de a stabili nelegalitatea acestuia, ca urmare a faptului că efectele acestei abrogări sau ale acestei expirări nu s‑ar confunda cu cele ale unei anulări ( 19 ). În al patrulea rând, regimul general a produs efecte negative asupra reputației recurentei ca urmare a legăturii stabilite de Consiliu, în cadrul regimului general, între bănci și proliferarea nucleară ( 20 ), iar obținerea anulării regimului respectiv ar constitui o formă de despăgubire fără caracter compensatoriu în sensul Hotărârii Abdulrahim ( 21 ). În plus, valoarea hotărârii prin care se confirmă anularea măsurilor restrictive individuale ar fi afectată în mare măsură de existența regimului general. Bank Mellat susține de asemenea că nicio jurisprudență nu ar confirma poziția Comisiei potrivit căreia interesul de a contesta legalitatea regimului general ar dispărea ca urmare a existenței în paralel a unui regim de măsuri restrictive individuale pretins mai severe.
2. Analiză
24.
Potrivit jurisprudenței, interesul de a exercita acțiunea presupune ca anularea actului atacat să poată avea, în sine, consecințe juridice și ca acțiunea să poată astfel aduce, prin rezultatul său, un beneficiu părții care a introdus‑o ( 22 ). Rezultă că, pentru ca acțiunea sa să poată fi considerată admisibilă, reclamantul trebuie nu doar să se afle într‑o situație specială în raport cu actul a cărui legalitate urmărește să o conteste, ci, în plus, anularea acestui act trebuie să producă efecte pozitive în situația sa juridică. Interesul de care trebuie să dispună reclamantul poate fi caracterizat în termeni economici, dar și în ceea ce privește interesul sau protecția juridică ( 23 ). Această cerință sau necesitate este cea care justifică posibilitatea de a sesiza instanța Uniunii. Dacă reclamantul nu poate obține niciun beneficiu din faptul că acțiunea sa este eventual admisă, sesizarea instanței nu poate fi justificată.
25.
În raport cu obiectul acțiunii, interesul de a o exercita, o condiție esențială și prima condiție a oricărei acțiuni ( 24 ), trebuie să existe la momentul formulării acesteia, sub sancțiunea inadmisibilității ( 25 ) și trebuie, la data respectivă, să fie născut și actual ( 26 ). În plus, acesta trebuie să existe în continuare până la pronunțarea hotărârii judecătorești, sub sancțiunea nepronunțării asupra fondului, ceea ce presupune ca acțiunea să fie susceptibilă, prin rezultatul său, să aducă un beneficiu părții care a formulat‑o ( 27 ). Situația nu este diferită în cadrul unui recurs ( 28 ).
26.
Aprecierea interesului Bank Mellat de a exercita acțiunea la momentul introducerii prezentului recurs necesită, în primul rând, aprecierea efectelor reale ale planului de acțiune asupra actelor în litigiu, fiind însă de la sine înțeles că, în orice caz, Curtea a recunoscut deja că interesul unui reclamant de a exercita acțiunea nu dispare în mod necesar ca urmare a faptului că actul atacat de acesta din urmă a încetat să producă efecte în cursul procedurii ( 29 ).
27.
Dezbaterile dintre părți s‑au concentrat pe faptul dacă Bank Mellat putea invoca în mod util constatările efectuate în Hotărârea Abdulrahim ( 30 ), întrucât, astfel cum sublinia Consiliul, această hotărâre a fost pronunțată în timp ce măsurile restrictive individuale au fost abrogate în cursul procedurii în fața Tribunalului. Starea de fapt aflată la originea prezentului recurs se distinge de cea din cauza în care s‑a pronunțat hotărârea menționată pentru două motive. Mai întâi, regimul în litigiu este un regim general, iar nu o măsură restrictivă care o afectează în mod individual pe Bank Mellat, ca urmare a desemnării sale pe lista entităților ale căror active trebuie înghețate. Apoi, Hotărârea Abdulrahim ( 31 ) preciza condițiile în care interesul reclamantului de a exercita acțiunea poate continua să existe în cursul procedurii în fața Tribunalului, în pofida abrogării actelor atacate, în timp ce, în cauză, ar trebui să se decidă cu privire la interesul Bank Mellat de a exercita acțiunea la momentul introducerii recursului.
28.
Nu considerăm că interesul de a exercita acțiunea trebuie să fie apreciat în mod diferit dacă actul în litigiu constituie o măsură restrictivă individuală sau rezultă dintr‑un regim mai general de măsuri restrictive, cum este cazul regimului în litigiu. În opinia noastră, este importantă doar ideea că reclamantul poate să obțină un beneficiu în urma acțiunii sale. În plus, această idee de beneficiu ne determină să considerăm că existența unui interes de a exercita acțiunea la momentul introducerii recursului nu trebuie examinată în mod necesar cu mai multă rigurozitate în comparație cu o situație în care interesul respectiv dispare în cursul procedurii în fața Tribunalului. Cu alte cuvinte, Curtea nu ar trebui să se limiteze la simpla constatare a abrogării actului înainte de introducerea recursului pentru a reține lipsa interesului de a exercita acțiunea, ci ar trebui să analizeze dacă recurenta ar mai putea obține un beneficiu în urma formulării căii de atac în fața Curții, în pofida a ceea ce s‑ar putea asemăna uneori cu o confiscare a obiectului litigiului de către instituția care este autorul actului în litigiu.
29.
În aceste condiții, trebuie să se stabilească în acest moment care sunt efectele planului de acțiune din 2016 asupra regimului înainte de a examina dacă Bank Mellat poate încă pretinde că obține un anumit beneficiu din prezentul recurs.
a) Cu privire la efectele planului de acțiune
30.
Situația Bank Mellat în raport cu măsurile restrictive aplicate este următoarea: măsurile restrictive individuale au fost anulate în mod definitiv din moment ce Curtea a respins recursul formulat de Consiliu și soluționat prin Hotărârea din 18 februarie 2016, Consiliul/Bank Mellat ( 32 ) și, în orice caz, ele nu o mai afectau pe recurentă de la 16 ianuarie 2016 în temeiul planului de acțiune. În ceea ce privește regimul general a cărui legalitate recurenta urmărește să o conteste în cauză, și acesta a încetat să se mai aplice Bank Mellat începând cu 16 ianuarie 2016. Or, recursul a fost introdus la 2 august 2016. Cu toate acestea, astfel cum s‑a menționat mai sus, nu considerăm că analiza referitoare la interesul de a exercita acțiunea trebuie să înceteze în acest stadiu al raționamentului.
31.
Planul de acțiune a permis o anumită relaxare a relațiilor dintre Republica Islamică Iran și comunitatea internațională, care s‑a reflectat, la nivel Uniunii, într‑un angajament de „ridicare a tuturor sancțiunilor” ( 33 ) și a „tuturor măsurilor restrictive economice și financiare” ( 34 ) și de „încet[are a] puner[ii] în aplicare a tuturor sancțiunilor economice și financiare […] din domeniul nuclear” ( 35 ). Articolul 1 punctul 17 din Decizia 2015/1863 a decis suspendarea măsurilor pe care le enumera. În ceea ce privește articolul 1 punctul 15 din Regulamentul 2015/1861, acesta a condus în mod explicit la eliminarea articolelor 30, 30a, 30b, 31 și 33-35 din Regulamentul nr. 267/2012, cu modificările ulterioare. Cu alte cuvinte, regimul general pentru care Bank Mellat a solicitat anularea în fața Tribunalului a fost astfel eliminat. În temeiul articolului 1 din Decizia 2016/37, Decizia 2015/1863 și, în consecință ( 36 ), Regulamentul 2015/1861 se aplică de la 16 ianuarie 2016, data de la care suspendarea și eliminarea măsurilor în cauză produc efecte.
32.
Deși se decide, în actele de punere în aplicare a planului de acțiune, să se ridice sau să se pună capăt sancțiunilor și măsurilor restrictive economice și financiare, caracterul provizoriu al unei asemenea decizii reiese în mod clar din aceleași acte, întrucât „[a]ngajamentul de ridicare a tuturor sancțiunilor Uniunii legate de domeniul nuclear în conformitate cu [planul de acțiune] nu aduce atingere […] reintroducerii sancțiunilor Uniunii în cazul neîndeplinirii semnificative de către Iran a angajamentelor sale în temeiul [planului de acțiune]” ( 37 ).
33.
Și totuși, într‑un astfel de context, nu considerăm că interesul recurentei de a exercita acțiunea trebuie să fie distins de cel al oricărui alt reclamant care solicită anularea unui act abrogat în cursul procedurii. Măsurile în litigiu ar putea fi efectiv „reactivate” de Consiliu în cazul deteriorării relațiilor cu Republica Islamică Iran; totuși, această reactivare ar trebui să conducă, în opinia noastră, la adoptarea a cel puțin unui nou act pe care recurenta l‑ar putea atunci, în principiu, ataca.
34.
Astfel, pe de o parte, simplul fapt că ridicarea regimului general este doar provizorie nu este suficient în sine pentru a justifica, prin el însuși, interesul Bank Mellat de a exercita prezentul recurs. Pe de altă parte, încetarea efectelor juridice produse de regimul în litigiu nu presupune în mod necesar dispariția interesului Bank Mellat de a exercita acțiunea ( 38 ).
b) Cu privire la aprecierea in concreto a interesului Bank Mellat de a exercita acțiunea
35.
Din jurisprudența Curții reiese însă că menținerea interesului unui reclamant de a exercita acțiunea trebuie să fie apreciată in concreto, ținând seama în special de consecințele nelegalității pretinse și de natura prejudiciului pretins suferit ( 39 ). Curtea a identificat mai multe ipoteze în care reclamantul poate să mențină un interes de a solicita anularea unui act. Astfel, reclamantul în cauză poate să păstreze un asemenea interes pentru a obține o repunere în situația anterioară, pentru a determina autorul actului atacat să adopte în viitor modificările adecvate și să evite astfel riscul repetării nelegalității de care pretinde că este afectat actul ori ca temei al unei eventuale acțiuni în răspundere ( 40 ).
36.
Prin urmare, trebuie să se stabilească în prezent în mod concret dacă Bank Mellat se mai poate prevala, astfel cum pretinde, de unul dintre aceste beneficii pe care recursul său ar trebui să i le poată aduce.
37.
În primul rând, presupunând că efectele planului de acțiune asupra regimului în litigiu sunt asimilabile cu cele ale unei abrogări, Curtea a stabilit întotdeauna cu claritate că aceasta nu este o recunoaștere a nelegalității actului în discuție și produce un efect ex nunc, în timp ce o hotărâre de anulare elimină în mod retroactiv actul respectiv din ordinea juridică, care se consideră prin urmare că nu a existat niciodată ( 41 ). În cauză, interesul Bank Mellat de a exercita acțiunea este împiedicat de lipsa unui impact al regimului în litigiu asupra situației sale, având în vedere că regimul respectiv s‑a suprapus cu măsuri restrictive individuale preexistente. Astfel, din punct de vedere cronologic, Bank Mellat a făcut obiectul unei includeri în liste la 26 iulie 2010 ( 42 ) și această includere a fost anulată definitiv la 18 februarie 2016, chiar dacă nu mai producea efecte de la 16 ianuarie 2016.
38.
Actele pentru care Bank Mellat urmărea să solicite constatarea nelegalității în cadrul hotărârii atacate acoperă, în ceea ce le privește, o perioadă cuprinsă între anul 2012 și 16 ianuarie 2016.
39.
În timp ce măsurile restrictive individuale au procedat la înghețarea fondurilor recurentei, regimul general se limita să restrângă transferurile de fonduri între băncile și instituțiile financiare din Uniune și din Iran, supunându‑le, în cea mai mare parte, unui regim de notificare sau de autorizare prealabile. Or, ca entitate care făcea obiectul unor măsuri restrictive individuale, Bank Mellat nu putea, în orice caz, să pretindă să efectueze vreun transfer organizat în condițiile descrise de actele în litigiu, derogările de la restricțiile prevăzute de măsurile individuale fiind reglementate de actele care definesc și pun în aplicare măsurile respective. Prin urmare, consecințele negative considerabile pe care le‑a suferit Bank Mellat sunt rezultatul impunerii în privința acesteia a unor măsuri restrictive individuale nelegale, iar nu a regimului general care, conform analizei noastre, nu a modificat situația juridică a recurentei din cauza suprapunerii sale temporale cu măsurile restrictive individuale. Bank Mellat pare de altfel să recunoască acest lucru atunci când admite că „nu era în măsură să prezinte un element de probă cu privire la efectele concrete ale embargoului financiar întrucât […] această măsură nu a avut, în fapt, niciun efect ca urmare a existenței desemnării nelegale” ( 43 ).
40.
În al doilea rând, este de asemenea dificil, în aceste condiții specifice, să se justifice menținerea interesului Bank Mellat de a exercita acțiunea de posibila reabilitare sau reparare a prejudiciului suferit pe care ar putea să o constituie recunoașterea nelegalității regimului general ( 44 ) din două motive esențiale.
41.
Pe de o parte, contrar susținerilor Bank Mellat, regimul respectiv nu a defăimat banca, deoarece a fi supus regimului respectiv nu constituie o sancțiune pentru un comportament personal specific identificat al Bank Mellat sau pentru o suspiciune de participare la proliferarea nucleară. Înclinăm mai degrabă să considerăm, împreună cu Consiliul și în conformitate cu ceea ce a considerat Tribunalul ( 45 ), că regimul în litigiu este instituit pentru a preveni utilizarea de fonduri, transferate prin intermediul unor bănci, cum ar fi recurenta, care pot contribui la proliferarea nucleară, inclusiv fără știrea băncilor respective. Prin urmare, nu considerăm că regimul în litigiu a putut cauza, în sine, vreo atingere adusă reputației Bank Mellat comparabilă cu cea care se punea în discuție în cauza Abdulrahim ( 46 ) și pentru care ar fi imperativ să se poată, dacă este cazul, să se stabilească o reparație.
42.
Pe de altă parte, în orice caz, constatarea efectuată mai sus în sensul lipsei de efect al regimului general asupra recurentei împiedică identificarea unui asemenea prejudiciu care să fi adus atingere reputației băncii.
43.
În al treilea rând, tot ca urmare a considerațiilor care precedă, nu considerăm că Curtea poate statua că interesul Bank Mellat de a exercita acțiunea există datorită faptului că constatarea nelegalității regimului general ar putea servi ca temei pentru o eventuală acțiune în răspundere. Deși nu putem fi de acord cu argumentul Consiliului potrivit căruia simpla existență a hotărârii atacate prin care Tribunalul a respins acțiunea introdusă de recurentă împotriva actelor în litigiu ar fi suficientă pentru a constata faptul că condiția necesară pentru angajarea răspunderii extracontractuale a Uniunii, referitoare la existența unei încălcări suficient de grave a dreptului Uniunii, ar lipsi, în orice caz, în cauză, se impune totuși constatarea că, în lipsa unor efecte juridice produse de actele în litigiu asupra recurentei, șansele de reușită a unei eventuale acțiuni în răspundere nu pot constitui un „beneficiu” pe care l‑ar putea avea banca, în sensul jurisprudenței Curții cu privire la interesul de a exercita acțiunea.
44.
În al patrulea rând, rămâne ultima ipoteză, cu alte cuvinte cea în care menținerea interesului de a exercita acțiunea al Bank Mellat ar trebui constatat pentru a determina Consiliul să adopte modificările adecvate și să evite astfel riscul repetării nelegalității de care se pretinde că sunt afectate actele în litigiu ( 47 ). Această ipoteză consacrată de Curte suferă, în opinia noastră, de o formulare prea largă. Astfel, orice parte are interesul, în mod obiectiv, ca o nelegalitate să nu se repete, iar această lipsă a repetării constituie un beneficiu care trebuie obținut și care ar putea fi prezent în orice configurație. Or, a interpreta în mod atât de larg această ipoteză ar determina în cele din urmă Curtea să nu mai dea dispariției obiectului litigiului niciun efect asupra procedurii. Din acest motiv, ar trebui să se impună reclamantului să demonstreze cu precizie riscul repetării nelegalității invocate. În opinia noastră, faptul că drepturile Bank Mellat nu au fost afectate de punerea în aplicare a regimului în litigiu conduce la dispariția condiției referitoare la existența unui risc de repetare. Este adevărat că, având în vedere caracterul provizoriu al ridicării măsurilor restrictive împotriva Republicii Islamice Iran, riscul adoptării din nou a acestor măsuri există, astfel cum susține recurenta. Cu toate acestea, în ipoteza unei reactivări a acestor măsuri, Bank Mellat ar suporta atunci numai pentru prima dată consecințele concrete ale măsurilor respective.
45.
Pentru toate aceste motive, concluzionăm, cu titlu principal, că trebuie constatată lipsa interesului recurentei de a formula recursul, iar acesta trebuie respins ca inadmisibil. În aceste condiții, considerațiile care urmează se vor efectua doar cu titlu subsidiar și vor fi în mod necesar mai concise.
B. Cu titlu subsidiar, cu privire la menținerea interesului Bank Mellat de a exercita acțiunea în cursul procedurii în fața Tribunalului
46.
Deși tocmai ce am constatat că Bank Mellat nu are interesul de a exercita prezentul recurs, problema menținerii interesului acesteia de a exercita acțiunea în anulare introdusă la Tribunal s‑ar putea ridica cu titlu preliminar în cazul în care Curtea ar trebui să nu fie de acord cu poziția noastră.
47.
În această privință, amintim că este surprinzător că, deși hotărârea Tribunalului din 2 iunie 2016, care face referire la hotărârea Curții pronunțată la 18 februarie 2016 care confirma anularea măsurilor restrictive individuale care o vizau pe recurentă ( 48 ) și conține considerații specifice cu privire la existența unui interes de a exercita acțiunea în privința recurentei în momentul introducerii acesteia ( 49 ), Tribunalul nu a evocat nicidecum planul de acțiune ale cărui efecte depline s‑au produs începând cu 16 ianuarie 2016.
48.
Neluarea în considerare a efectelor acestui plan adăugată la afirmația potrivit căreia recurenta fusese efectiv supusă de drept regimului în litigiu începând cu 18 februarie 2016 ( 50 ) afectează raționamentul Tribunalului cu privire la interesul recurentei de a exercita acțiunea în legătură cu care Tribunalul trebuia să verifice, dacă era cazul din oficiu, nu numai dacă exista în momentul introducerii acțiunii, ci și dacă se menținea pe tot parcursul procedurii.
49.
În această privință, doar ca răspuns la o întrebare cu solicitare de răspuns oral adresată de Curte, părțile au luat în cele din urmă poziție cu privire la neluarea în considerare de către Tribunal a impactului planului de acțiune asupra interesului Bank Mellat de a exercita acțiunea în cadrul procedurii în fața Tribunalului. În esență, deși consideră în mod unanim că Tribunalul nu a ținut într‑adevăr seama de efectele respective sau au îndoieli cu privire la o asemenea luare în considerare, Bank Mellat este singura care susține că, în aplicarea principiilor stabilite de Curte în Hotărârea Abdulrahim ( 51 ), Tribunalul ar fi trebuit, în orice caz, să constate menținerea interesului său de a exercita acțiunea în fața sa ca urmare a beneficiilor pe care le mai putea obține din acțiunea introdusă. Potrivit Bank Mellat, anularea ex tunc a măsurilor restrictive individuale a avut drept consecință faptul că aceasta ar fi fost supusă regimului general de la intrarea sa în vigoare.
50.
Or, același raționament ca cel efectuat în legătură cu aprecierea interesului Bank Mellat la momentul introducerii recursului ne determină să constatăm dispariția acestui interes în fața Tribunalului în cursul procedurii, din moment ce, prin efectul combinat al planului de acțiune și al suprapunerii temporale a regimului individual cu regimul general, lipsa unui efect real al regimului în litigiu asupra situației juridice a recurentei împiedică identificarea vreunui beneficiu pe care Bank Mellat l‑ar fi putut obține din acțiunea sa în fața Tribunalului.
51.
Astfel, hotărârea atacată este afectată de o nouă eroare de drept conținută la punctul 77, întrucât Tribunalul a concluzionat în mod greșit că „faptul de a constata, în prezenta cauză, lipsa interesului reclamantei de a exercita acțiunea împotriva articolului 1 punctul 15 din regulamentul atacat ar avea drept consecință încălcarea dreptului său la protecție jurisdicțională efectivă, întrucât, după dispariția definitivă a măsurilor restrictive individuale care o privesc, aceasta ar fi supusă efectelor regimului în litigiu, însă nu ar putea solicita anularea articolului 1 punctul 15 din regulamentul atacat din cauza expirării termenului de introducere a acțiunii”. Contrar celor afirmate de Tribunal, anularea articolului menționat nu putea avea consecințe juridice în privința Bank Mellat ( 52 ).
52.
Prin urmare, chiar presupunând că Curtea ar considera că recursul este admisibil, aceasta ar trebui să cenzureze hotărârea atacată ca urmare a unei erori de drept fundamentale pe care o conține în ceea ce privește aprecierea interesului Bank Mellat de a exercita acțiunea în urma intrării în vigoare a planului de acțiune și să invoce ea însăși o nepronunțare asupra fondului acțiunii în anulare a recurentei, în conformitate cu jurisprudența amintită la punctul 24 din prezentele concluzii.
C. Cu titlu pur subsidiar
1. Cu privire la al patrulea și la al cincilea motiv de recurs, întemeiate pe erori de drept în aprecierea condițiilor prevăzute la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE și în aprecierea competenței Tribunalului
a) Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe o eroare de drept în aprecierea condițiilor prevăzute la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE
1) Hotărârea atacată
53.
La punctul 44 și următoarele din hotărârea atacată, Tribunalul a verificat dacă Bank Mellat îndeplinea condițiile prevăzute la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE pentru ca acțiunea acesteia să fie declarată admisibilă. După ce a calificat articolul 1 punctul 15 din Regulamentul nr. 1263/2012 drept act normativ ( 53 ), Tribunalul a amintit cerințele de la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE, astfel cum au fost precizate de jurisprudență. În această privință, Tribunalul a amintit faptul că acțiunea împotriva unui asemenea act este admisibilă, cu condiția de a se stabili că o afectează în mod direct pe Bank Mellat fără să se lase vreo putere de apreciere destinatarilor actului însărcinați cu punerea lui în aplicare ( 54 ). În plus, un act normativ care produce efecte în mod direct asupra situației juridice a unei persoane fizice sau juridice nu trebuie să impună măsuri de executare pentru a putea fi atacat în fața instanței Uniunii ( 55 ).
54.
După ce a amintit termenii analizei pe care urma să o efectueze, Tribunalul a procedat la o examinare separată a dispozițiilor cuprinse în articolul 1 punctul 15 din Regulamentul nr. 1263/2012. Acesta a statuat mai întâi că, în calitate de instituție financiară stabilită în Iran, Bank Mellat nu era afectată direct de articolul 30a din Regulamentul nr. 267/2012, cu modificările ulterioare, și că acțiunea sa, în măsura în care privea această dispoziție, trebuia să fie considerată inadmisibilă ( 56 ). El a considerat în continuare că articolul 30b alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul nr. 267/2012, cu modificările ulterioare, acorda autorităților naționale sesizate cu o cerere de transfer o putere de apreciere pentru a stabili dacă transferul preconizat prezenta un risc de încălcare a altor dispoziții ale regulamentului în cauză, astfel încât Bank Mellat nu putea pretinde că este vizată în mod direct de acest articol 30b alineatul (3) primul paragraf, care presupunea, în plus, măsuri de executare. Prin urmare, acțiunea formulată de Bank Mellat a fost considerată inadmisibilă, în măsura în care privea articolul 30b alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul nr. 267/2012, cu modificările ulterioare ( 57 ).
55.
Tribunalul a statuat în continuare că articolul 1 punctul 15 din Regulamentul nr. 1263/2012 o privea direct pe Bank Mellat și nu presupunea măsuri de executare în alte trei privințe: articolul 30 alineatul (1) (care prevede o interdicție de transfer fără posibilitatea de autorizare), articolul 30 alineatul (3) litera (a) coroborat cu articolul 30 alineatul (5) (care prevăd, pentru anumite transferuri, o obligație de notificare prealabilă care nu se supune aprecierii de către autoritățile naționale) și articolul 30 alineatul (3) literele (b) și (c) coroborat cu articolul 30 alineatul (5) (care prevăd obligația, care nu este supusă aprecierii autorităților naționale și care nu presupune măsuri de executare, de a iniția o procedură de autorizare pentru transferurile care depășesc un anumit prag) din Regulamentul nr. 267/2012, cu modificările ulterioare ( 58 ).
56.
Prin urmare, Tribunalul a considerat că acțiunea formulată de Bank Mellat este admisibilă în măsura în care este îndreptată împotriva celor trei dispoziții menționate la punctul anterior ( 59 ).
2) Rezumatul argumentației părților
57.
În esență, Bank Mellat reproșează Tribunalului că nu a apreciat în mod corect condiția afectării directe, în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE în raport cu articolul 30a din Regulamentul nr. 267/2012, cu modificările ulterioare. Aceasta susține că nu era posibil ca Tribunalul să analizeze în mod izolat dispoziția menționată în raport cu condiția respectivă, în măsura în care regimul în litigiu în ansamblu său era cel care o afecta în mod direct. O examinare a articolul 30a coroborat cu articolul 30 din acest regulament ar fi trebuit să determine Tribunalul să constate că articolul 30a completa articolul 30 și că acestea erau dispoziții complementare. În orice caz, chiar și efectuată în mod izolat, analiza articolului 30a din Regulamentul nr. 267/2012 ar fi trebuit să conducă la concluzia că Bank Mellat era afectată direct de această dispoziție.
58.
Bank Mellat contestă de asemenea analiza care a determinat Tribunalul să declare acțiunea ca fiind inadmisibilă în măsura în care era îndreptată împotriva articolului 30b alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul nr. 267/2012, cu modificările ulterioare. Acest articol ar afecta‑o în mod direct pe Bank Mellat în măsura în care ar constitui o dispoziție esențială pentru regimul general pus în aplicare prin articolul 1 punctul 15 din Regulamentul nr. 1263/2012, în contextul căruia ar trebui plasat și în măsura în care ar conferi autorităților naționale competența de a interzice operațiunile care fragilizează astfel poziția comercială a băncii. Autoritățile respective nu ar dispune de o putere de apreciere în temeiul acestei dispoziții, care ar trebui pusă în aplicare în mod automat, puterea de apreciere eventual recunoscută exercitându‑se doar într‑o etapă ulterioară. Articolul 30b alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul nr. 267/2012, cu modificările ulterioare, nu ar presupune măsuri de executare întrucât ar conferi o putere de apreciere autorităților naționale în mod imediat și automat, și ar produce astfel efectele juridice fără a fi necesară o măsură intermediară acestora din urmă. Bank Mellat amintește că nu ar trebui să se găsească într‑o situație în care, pentru a contesta o dispoziție și a avea acces la instanță, să fie obligată să încalce legea.
59.
Cu titlu subsidiar, Bank Mellat arată că ea a susținut în fața Tribunalului faptul că este vizată în mod individual de regimul general ca membru al unei categorii vizate de regimul respectiv, ceea ce nu a fost nici examinat de Tribunal și nici măcar respins în mod implicit.
60.
În sfârșit, Bank Mellat susține că examinarea separată a dispozițiilor efectuată de Tribunalul a viciat analiza acestuia cu privire la respectarea condițiilor prevăzute la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE și a limitat examinarea jurisdicțională doar la anumite dispoziții. Chiar dacă Tribunalul ar fi putut examina separat diferitele componente ale regimului general, acesta ar fi trebuit să constate legătura dintre ele și imposibilitatea de a le separa unele de celelalte în cazul anulării.
61.
Consiliul, Comisia, precum și Regatul Unit consideră că analiza Tribunalului referitoare la respectarea condițiilor prevăzute la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE este lipsită de erori de drept în ceea ce privește articolul 30a și articolul 30b alineatul (3) din Regulamentul nr. 267/2012, cu modificările ulterioare. În ceea ce îl privește și ca răspuns la o întrebare adresată de Curte, Regatul Unit consideră totuși că Tribunalul ar fi trebuit să statueze, pe de o parte, că acțiunea introdusă de Bank Mellat era îndreptată împotriva unui act legislativ, iar nu a unui act normativ și, pe de altă parte, că această acțiune era inadmisibilă în totalitate în măsura în care era îndreptată împotriva celorlalte componente ale regimului general conținute la articolul 1 punctul 15 din Regulamentul nr. 1263/2012, în lipsa unui interes direct și individual al Bank Mellat.
3) Analiză
62.
Cu titlu introductiv, observăm că calificarea, de către Tribunal, a Regulamentului nr. 1263/2012 ca fiind un „act normativ” în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE nu a fost contestată de recurentă ( 60 ). Prin urmare, nu este necesar să se revină asupra acestui aspect, iar analiza care urmează pornește de la principiul că este vorba într‑adevăr despre un act normativ.
63.
În prezența unui asemenea act, articolul 263 al patrulea paragraf TFUE impune două condiții pentru ca acțiunea în anulare să fie admisibilă: reclamantul trebuie vizat în mod direct de actul atacat și acesta din urmă nu trebuie să presupună măsuri de executare.
64.
Părțile au dezbătut oportunitatea de a analiza respectarea acestor două condiții separând mai degrabă diferitele componente ale regimului în litigiu, decât examinându‑le împreună, astfel cum propune Bank Mellat. Amintim că particularitatea acțiunii introduse de Bank Mellat la Tribunal consta în faptul că ea ataca în mod formal o singură dispoziție – articolul 1 punctul 15 din Regulamentul nr. 1263/2012 – care conținea ea însăși trei articole, compuse din șase, din trei și, respectiv, din cinci alineate și din numeroase subdiviziuni. Metoda de analiză urmată de Tribunal se justifică pe deplin, în opinia noastră, în aceste condiții, astfel cum vom demonstra la finalul analizei noastre.
65.
Raționamentul Tribunalului cu privire la articolul 30a din Regulamentul nr. 267/2012, cu modificările ulterioare, este lipsit de orice eroare de drept. Acest articol prevede în mod explicit că reglementează situații care nu intră în domeniul de aplicare, în special personal, al articolului 30 din regulamentul menționat ( 61 ). Or, este clar că, în calitate de bancă stabilită în Iran, Bank Mellat era vizată de interdicția generală privind transferul de fonduri, în temeiul articolului 30 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 267/2012, cu modificările ulterioare, și, prin urmare, nu era vizată de măsurile stabilite la articolul 30a din regulamentul menționat. O parte care nu intră în domeniul de aplicare al unei dispoziții poate stabili cu dificultate că este vizată în mod direct de aceasta din urmă în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE. Argumentul invocat de Bank Mellat potrivit căruia Tribunalul ar fi trebuit să examineze această condiție luând în considerare toate dispozițiile conținute de articolul 1 punctul 15 din Regulamentul nr. 1263/2012 este, în orice caz, inoperant din cauza lipsei unui impact al articolului 30a din Regulamentul nr. 267/2012, cu modificările ulterioare, asupra situației sale juridice.
66.
În ceea ce privește articolul 30b alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul nr. 267/2012, cu modificările ulterioare, acesta urmărește să precizeze condițiile în care norma generală definită de articolul 30 din același regulament ( 62 ) – și anume o interdicție de principiu a transferurilor însoțită de un regim de excepții supus notificării sau autorizării prealabile – trebuie să fie pusă în aplicare în mod concret. Astfel, acesta prevede că „autoritățile competente acordă autorizația, în condițiile pe care le consideră adecvate, cu excepția cazului în care au motive întemeiate pentru a stabili că transferul de fonduri pentru care se solicită autorizația ar încălca una dintre interdicțiile sau obligațiile din [Regulamentul nr. 267/2012, cu modificările ulterioare]”. În consecință, articolul 30b alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul nr. 267/2012, cu modificările ulterioare, supune transferurile avute în vedere, în toate cazurile, unei autorizații eliberate de autoritățile naționale în mod automat, în lipsa unor suspiciuni de eludare a normelor stabilite de regimul în litigiu sau a unui refuz acelorași autorități în urma exercitării puterii lor de apreciere în caz contrar.
67.
În ceea ce privește condiția impusă de articolul 263 al patrulea paragraf TFUE potrivit căreia recurenta trebuie să fie vizată în mod direct de actul pe care pretinde că îl atacă, ni se pare dificil, dată fiind consubstanțialitatea lor, să se considere, pe de o parte, că aceasta este îndeplinită în raport cu dispoziția generală – cu alte cuvinte articolul 30 din Regulamentul nr. 267/2012, cu modificările ulterioare – însă nu cu dispoziția care definește modalitățile concrete ale acestuia – și anume articolul 30b alineatul (3) primul paragraf din respectivul regulament. Prin urmare, admitem că avem unele rezerve în ceea ce privește poziția Tribunalului în legătură cu acest aspect, care ne pare că a fuzionat două condiții distincte totuși, considerând că, întrucât deciziile luate de autoritățile naționale erau necesare în temeiul articolului 30b alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul nr. 267/2012, cu modificările ulterioare, recurenta nu putea fi vizată în mod direct în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE.
68.
În aceste condiții, această nouă eroare de drept ar putea să nu aibă consecințe dacă ar trebui, în orice caz, să se confirme că articolul 30b alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul nr. 267/2012, cu modificările ulterioare, este o dispoziție care presupune măsuri de executare. Prin urmare, ne ocupăm în continuare de analiza celei de a doua condiții prevăzute la articolul 263 al patrulea paragraf in fine TFUE.
69.
Jurisprudența Curții, consolidată în prezent, amintită ultima dată în Hotărârile Industrias Quimicas del Vallés/Comisia ( 63 ) și European Union Copper Task Force/Comisia ( 64 ), impune, în esență, interpretarea expresiei „care nu presupun măsuri de executare” în lumina obiectivului articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, care constă în a se evita ca un particular să fie constrâns să încalce dreptul pentru a putea avea acces la o instanță. Atunci când un act normativ presupune măsuri de executare, controlul jurisdicțional al respectării ordinii juridice a Uniunii este asigurat, indiferent dacă respectivele măsuri provin de la Uniune sau de la statele membre, iar justițiabilii sunt astfel protejați împotriva aplicării actului în cauză de posibilitatea de a contesta măsurile de executare pe care acest act le presupune. Atunci când această punere în aplicare a actului respectiv revine statelor membre, justițiabilii pot să invoce nevaliditatea actului de bază în cauză în fața instanțelor naționale și să le determine pe acestea să solicite Curții să se pronunțe cu titlu preliminar în temeiul articolului 267 TFUE. În consecință, pentru a aprecia dacă un act normativ presupune măsuri de executare, trebuie să se examineze poziția persoanei care invocă dreptul la acțiune în temeiul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE. În plus, trebuie să se facă referire numai la obiectul acțiunii, fiind lipsit de relevanță dacă măsurile respective au sau nu au un caracter automat.
70.
Având în vedere această jurisprudență, am fi înclinați să considerăm că, dacă ceea ce trebuie să orienteze interpretarea noastră cu privire la ultima condiție care trebuie îndeplinită în temeiul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE este preocuparea de a asigura o protecție jurisdicțională efectivă în privința Bank Mellat, concluzia la care a ajuns Tribunalul, subliniind necesitatea unei decizii a autorităților naționale pentru a autoriza sau, după caz, pentru a refuza transferul preconizat pare rezonabilă deoarece, într‑o asemenea situație, recurenta ar fi avut pe deplin posibilitatea de a ataca, în fața instanței naționale, o decizie națională de refuz al transferului preconizat fără a fi totuși obligată să se plaseze ea însăși într‑o situație de încălcare a dreptului Uniunii.
71.
Validarea concluziei potrivit căreia acțiunea trebuia considerată inadmisibilă în măsura în care era îndreptată împotriva articolului 30b alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul nr. 267/2012 confirmă ideea că Tribunalul a procedat în mod satisfăcător prin examinarea fiecărei dispoziții, în raport cu articolul 263 al patrulea paragraf TFUE, în mod separat. Astfel, dacă ar fi trebuit să se pronunțe cu privire la îndeplinirea condițiilor prevăzute de acest articol în ceea ce privește articolul 1 punctul 15 din Regulamentul nr. 1263/2012 examinat în ansamblu, ce ar fi trebuit el să favorizeze: faptul că acțiunea introdusă de Bank Mellat îndeplinea în mod vădit condițiile respective în raport cu articolul 30 din Regulamentul nr. 267/2012, cu ultimele modificări, sau, dimpotrivă, ar fi trebuit să conchidă în sensul inadmisibilității totale a acțiunii ca urmare a prezenței a două dispoziții problematice în această privință, una care nu afectează direct recurenta (articolul 30a din regulamentul menționat), cealaltă care presupune măsuri de executare [articolul 30b alineatul (3) primul paragraf din același regulament]? Este greu de dat un răspuns la această întrebare, iar abordarea reținută în cele din urmă de Tribunal se dovedește a fi echilibrată, întrucât aceasta a respectat în același timp pe deplin dreptul de acțiune al Bank Mellat, garantând totodată o aplicare coerentă ( 65 ) a condițiilor prevăzute la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE.
72.
În consecință, al patrulea motiv ar trebui respins ca nefondat.
b) Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe o eroare de drept în aprecierea competenței Tribunalului
1) Hotărârea atacată
73.
La punctul 25 și următoarele din hotărârea atacată, Tribunalul a analizat propria competență de a se pronunța cu privire la cel de al treilea capăt de cerere al Bank Mellat prin care se solicită să se declare inaplicabil în privința sa articolul 1 punctul 6 din Decizia 2012/635 ( 66 ). După ce a amintit modul de redactare a articolului 275, a articolului 263 al patrulea paragraf și a articolului 277 TFUE, Tribunalul a considerat că articolul 1 punctul 6 din Decizia 2012/635 este o dispoziție privind PESC în sensul articolului 275 TFUE ( 67 ). Acesta a amintit că derogarea de la norma de competență a Curții prevăzută la articolul 275 TFUE trebuie interpretată ca atare în sens strict. Apoi, acesta a statuat că măsurile prevăzute la articolul 1 punctul 6 din Decizia 2012/635 sunt măsuri generale, al căror domeniu de aplicare este determinat prin raportare la criterii obiective, iar nu prin raportare la persoane fizice sau juridice și că, în consecință, nu constituie o decizie care prevede măsuri restrictive împotriva unor asemenea persoane în sensul articolului 275 al doilea paragraf TFUE ( 68 ). Acesta a amintit ulterior că excepția de nelegalitate fusese ridicată de recurentă în cadrul unei acțiuni în anulare formulate împotriva articolului 1 punctul 15 din Regulamentul nr. 1263/2012 care urmărește să pună în aplicare, în domeniul Tratatului FUE, articolul 1 punctul 6 din Decizia 2012/635 ( 69 ). Prin urmare, în opinia Tribunalului, articolul 1 punctul 15 respectiv nu este o decizie care prevede măsuri restrictive împotriva unor persoane fizice sau juridice în sensul articolului 275 al doilea paragraf TFUE întrucât acesta se aplică unor situații determinate în mod obiectiv și produce efecte juridice față de categorii de persoane avute în vedere în mod general și abstract, iar punerea sa în aplicare nu decurge dintr‑o apreciere a circumstanțelor proprii fiecărei instituții în cauză ( 70 ). În consecință, excepția de nelegalitate privind articolul 1 punctul 6 din Decizia 2012/635 nu a fost invocată în susținerea unei acțiuni în anulare introduse împotriva unei decizii care prevede măsuri restrictive în sensul articolului 275 al doilea paragraf TFUE ( 71 ). În aceste condiții, Tribunalul a declarat că nu este competent să se pronunțe asupra excepției de nelegalitate privind articolul 1 punctul 6 din Decizia 2012/635 ( 72 ). Acesta a continuat totuși, statuând că derogarea de la competența instanței Uniunii prevăzută la articolul 275 TFUE nu ajunge până la a exclude controlul legalității unui act adoptat în temeiul articolului 215 TFUE care nu privește PESC, dar care poate fi adoptat numai în cazul în care o decizie privind PESC a fost adoptată în prealabil, cum este articolul 1 punctul 15 din Regulamentul nr. 1263/2012. Prin urmare, Tribunalul a constatat competența sa de a se pronunța cu privire la primul și la al doilea capăt de cerere ale Bank Mellat care vizau această dispoziție ( 73 ).
2) Argumentația părților și analiză
74.
În esență, Bank Mellat reproșează Tribunalului o concepție exagerat de formalistă și de limitată a propriei sale competențe care nu ar fi compatibilă cu finalitatea sistemului de protecție jurisdicțională efectivă. Întrucât Bank Mellat susține că este vizată în mod direct de regimul în litigiu fără să fie nevoie, pentru aceasta, de măsuri de executare, natura individuală a măsurilor în sensul articolului 275 TFUE ar fi dovedită, cu atât mai mult cu cât acestea ar constitui într‑adevăr măsuri luate împotriva unor persoane juridice, dintre care recurenta face parte. Bank Mellat susține de asemenea că articolul 1 punctul 6 din Decizia 2012/635 ar prevedea el însuși asemenea măsuri, ceea ce ar fi suficient pentru a stabili competența Tribunalului de a se pronunța cu privire la excepția de nelegalitate invocată de recurentă. Cu titlu subsidiar, Bank Mellat susține că articolul 1 punctul 15 din Regulamentul nr. 1263/2012 ar constitui în mod clar o măsură restrictivă, că legalitatea acestui articol poate fi contestată și că un drept de a introduce o acțiune incidentă împotriva articolului 1 punctul 6 din Decizia 2012/635 ar trebui recunoscut în temeiul articolului 277 TFUE ca urmare a raportului juridic direct dintre aceste două dispoziții în litigiu.
75.
Consiliul, Comisia și Regatul Unit consideră că prezentul motiv ar trebui respins ca nefondat.
76.
Temeiul juridic al Deciziei 2012/635 este articolul 29 TUE, una dintre dispozițiile cuprinse în capitolul 2 din titlul V din TUE. În aceste condiții, decizia menționată pare să intre într‑adevăr sub incidența excluderii prevăzute la articolul 275 primul paragraf TFUE, astfel încât, a priori, instanța Uniunii nu este competentă să se pronunțe cu privire la legalitatea sau la validitatea unei astfel de decizii. Cu toate acestea, articolul 275 al doilea paragraf TFUE prevede că instanța Uniunii este însă competentă să controleze legalitatea „deciziilor care prevăd măsuri restrictive împotriva persoanelor fizice sau juridice adoptate de Consiliu în temeiul titlului V capitolul 2” din TUE. Bank Mellat susține că articolul 1 punctul 6 din Decizia 2012/635 prevede tocmai asemenea măsuri și că, prin urmare, Tribunalul ar fi trebuit să se declare competent să se pronunțe cu privire la excepția de nelegalitate pe care a invocat‑o în fața sa.
77.
Interpretarea pe care Bank Mellat o propune Curții pentru acest articol 275 al doilea paragraf TFUE ni se pare că golește de sens respectiva dispoziție. Este evident că articolul 275 al doilea paragraf TFUE, ca dispoziție care derogă de la competența instanței Uniunii, trebuie să primească o interpretare strictă – ceea ce, de altfel, a fost amintit de Tribunal. Cu toate acestea, sugerând că articolul 1 punctul 6 din Decizia 2012/635 este o decizie care prevede măsuri restrictive împotriva unor persoane fizice sau juridice în sensul articolul 275 al doilea paragraf TFUE, Bank Mellat urmărește să reducă în mod considerabil domeniul de aplicare al excluderii prevăzute la primul paragraf al acestui articol. Diferența de natură între măsurile care au afectat Bank Mellat cu titlu individual, care au condus la pronunțarea Hotărârii Curții din 18 februarie 2016 ( 74 ), și cele care ne preocupă în cadrul prezentului recurs ilustrează perfect distincția care trebuie făcută în momentul aplicării articolului 275 al doilea paragraf TFUE. Cu alte cuvinte, nu există nicio competență a instanței Uniunii din moment ce există măsuri restrictive, în sensul generic al termenului. Aceste măsuri trebuie să aibă în plus un caracter individual.
78.
O asemenea abordare a fost confirmată de Curte pentru prima dată în Hotărârea Gbagbo și alții/Consiliul ( 75 ), în care aceasta a statuat că, „în ceea ce privește actele adoptate în temeiul dispozițiilor referitoare la [PESC], natura individuală a acestor acte este cea care, potrivit articolului 275 al doilea paragraf TFUE și articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, permite accesul la instanța Uniunii”.
79.
În plus, putem ilustra această diferență prin compararea dispozițiilor Deciziei 2012/635. În ceea ce îl privește, articolul 1 punctul 6 din decizia menționată urmărește să pună în aplicare un regim general de măsuri restrictive care afectează, fără distincție, în condițiile pe care le descrie, băncile cu sediul în Iran, pe baza unui criteriu general și fără ca vreo afirmație de participare la proliferarea nucleară să fie formulată împotriva acestor bănci. Acest articol intră în domeniul de aplicare al excluderii prevăzute la articolul 275 primul paragraf TFUE. În schimb, articolul 2 din Decizia 2012/635, care completează lista persoanelor și entităților care contribuie la programul nuclear sau privind rachete balistice și a persoanelor și entităților care acordă sprijin guvernului Iranului, ar intra, potrivit analizei noastre, sub incidența articolului 275 al doilea paragraf TFUE ca urmare a caracterului individual al acestor măsuri.
80.
Punctul 33 din hotărârea atacată, prin care Tribunalul a încercat să demonstreze că articolul 1 punctul 6 din Decizia 2012/635 urmărea să pună în aplicare măsuri restrictive de natură generală ( 76 ) înainte de a concluziona în sensul necompetenței sale, este, așadar, lipsit de orice eroare de drept.
81.
Mai surprinzătoare este următoarea etapă a raționamentului Tribunalului dezvoltată la punctele 35 și 36, în cadrul căreia Tribunalul constată că articolul 1 punctul 15 din Regulamentul nr. 1263/2012 „nu este o decizie care prevede măsuri restrictive […] în sensul articolului 275 al doilea paragraf TFUE”. O asemenea afirmație nu este relevantă, în condițiile în care Tribunalul era obligat să verifice situația articolului 1 punctul 6 din Decizia 2012/635 în raport cu articolul 275 TFUE. Totuși, această eroare de drept nu afectează concluzia corectă la care a ajuns la punctul 38 din hotărârea sa.
82.
În aceste condiții, al cincilea motiv trebuie respins ca nefondat.
2. Cu privire la motivele de fond ale recursului
a) Cu privire la primul motiv, întemeiat pe o eroare în interpretarea și în aplicarea cerinței necesității în sensul articolului 215 alineatul (1) TFUE
83.
Recurenta reproșează Tribunalului că a interpretat în mod eronat articolul 215 alineatul (1) TFUE și că și‑a viciat hotărârea cu o „eroare materială independentă”. Tribunalul ar fi considerat în mod eronat că cerința necesității avută în vedere la acest articol nu privește relația dintre actul adoptat în acest temei și obiectivul PESC urmărit.
84.
Articolul 215 alineatul (1) TFUE prevede că „[î]n cazul în care o decizie, adoptată în conformitate cu titlul V capitolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană, prevede întreruperea sau restrângerea, totală sau parțială, a relațiilor economice și financiare cu una sau mai multe țări terțe, Consiliul, hotărând cu majoritate calificată la propunerea comună a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate și a Comisiei, adoptă măsurile necesare. […]”.
85.
Pe lângă faptul că calificarea de către recurentă a erorii reproșate Tribunalului nu pare a fi corectă ( 77 ), este evident, la o simplă lectură a articolului 215 alineatul (1) TFUE, că raportul de necesitate pe care îl instituie se situează între decizia PESC și actul adoptat ulterior. În consecință, Tribunalul era, după caz, invitat să verifice dacă articolul 1 punctul 15 din Regulamentul nr. 1263/2012 constituia o măsură necesară pentru punerea în aplicare a Deciziei 2012/635, și în special a articolului 1 punctul 6 din decizia menționată. Prin urmare, Tribunalul a concluzionat în mod corect, la punctul 87 din hotărârea atacată, că „referirea la «măsurile necesare» urmărește să garanteze că Consiliul nu adoptă, în temeiul articolului 215 TFUE, măsuri restrictive care le depășesc pe cele adoptate prin decizia PESC care îi corespunde”. Cadrul competenței de executare a Consiliului în materie a fost constatat deja de Curte ( 78 ). Or, în această privință și după cum a subliniat în mod întemeiat Comisia, măsurile prevăzute la articolul 1 punctul 15 din Regulamentul 1263/2012 au fost deja prezentate în mod extensiv la articolul 1 punctul 6 din Decizia 2012/635.
86.
În aceste condiții, primul motiv de recurs ar trebui respins ca nefondat.
b) Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe o eroare de drept în aplicarea principiului proporționalității
87.
Bank Mellat susține că raționamentul Tribunalului ar fi viciat ca urmare a unei aplicări eronate a principiului proporționalității care l‑a condus pe acesta din urmă la concluzia că regimul în litigiu era conform cu principiul respectiv. Recurenta identifică șase critici. Prima critică este întemeiată pe o definiție neadecvată a nivelului de control pe care instanța Uniunii trebuia să îl aplice în prezența unui asemenea regim. A doua critică este întemeiată pe o apreciere necorespunzătoare a severității sancțiunilor. A treia critică este întemeiată pe o eroare de identificare a obiectivului urmărit de regimul în litigiu. A patra critică este întemeiată pe o apreciere necorespunzătoare a caracterului necesar al regimului amintit. A cincea critică este întemeiată pe o eroare de apreciere în ceea ce privește existența unor măsuri alternative mai puțin restrictive. A șasea și ultima critică este întemeiată pe luarea insuficientă în considerare, în aprecierea Tribunalului referitoare la principiul proporționalității, a situației individuale a Bank Mellat.
88.
În ceea ce privește definirea nivelului de control jurisdicțional adecvat, Bank Mellat susține, în esență, că Tribunalul ar fi răsturnat sarcina probei prin faptul că nu a considerat garanțiile juridice legate de adoptarea de măsuri restrictive individuale ca fiind aplicabile în cadrul aprecierii legalității unui regim general precum regimul în litigiu, ceea ce ar fi condus la o încălcare a protecției sale jurisdicționale efective. Cu toate acestea, fără a săvârși o eroare de drept, Tribunalul a statuat ( 79 ) că jurisprudența invocată de Bank Mellat în fața sa nu se putea aplica întrucât actele în litigiu și în special Regulamentul nr. 1263/2012 constituiau acte cu aplicabilitate generală al căror regim juridic diferă de cel al deciziilor individuale privind adoptarea unor măsuri restrictive individuale împotriva unor persoane fizice și juridice a căror desemnare este justificată de existența unui comportament personal, identificat de către Consiliu, care corespunde criteriului de desemnare adoptat de acesta din urmă. Pe de altă parte, astfel cum a arătat Consiliul în mod întemeiat, regimul în litigiu a fost adoptat într‑un domeniu care implică alegeri de natură politică, economică și socială și în care Curtea a recunoscut deja o marjă largă de apreciere legiuitorului Uniunii de a efectua aceste aprecieri complexe, astfel încât numai caracterul vădit inadecvat în raport cu obiectivul urmărit putea afecta legalitatea regimului în litigiu în raport cu principiul proporționalității ( 80 ). Din cuprinsul punctului 110 din hotărârea atacată reiese că Tribunalul a urmărit să verifice proporționalitatea regimului în litigiu și să determine, în special, dacă Consiliul putea considera că adoptarea lui era adecvată și necesară pentru atingerea obiectivului urmărit care constă în împiedicarea proliferării nucleare și a finanțării sale, fără a cauza inconveniente excesive recurentei. În aceste condiții, Tribunalul a aplicat nivelul de control adecvat într‑o asemenea situație.
89.
În ceea ce privește aprecierea severității sancțiunilor, deși recurenta identifică în mod clar că critica sa este îndreptată împotriva punctelor 205-211 din hotărârea atacată, se impune totuși constatarea că aceasta se limitează să invoce în rest, fără să dovedească acest lucru, o apreciere necorespunzătoare de către Tribunal a severității sancțiunilor. În lipsa unor considerații suficiente furnizate de Bank Mellat cu privire la acest aspect, examinarea argumentului se oprește în acest punct.
90.
În ceea ce privește identificarea obiectivului urmărit de regimul în litigiu, încă o dată, recurenta susține că Tribunalul ar fi trebuit să impună Consiliului să demonstreze concordanța între regimul respectiv și pretinsul obiectiv urmărit de a împiedica proliferarea nucleară. Bank Mellat reproșează de asemenea Tribunalului că a acordat o importanță prea mare declarațiilor Consiliului și nu a știut să identifice care era obiectivul ilegitim efectiv urmărit, și anume presiunea asupra Iranului din punct de vedere economic. Cu toate acestea, este necesar să se constate că argumentele recurentei sunt îndreptate împotriva părții din hotărârea atacată care se axează pe ceea ce Tribunalul a calificat drept„primul obiectiv” ( 81 ), cu alte cuvinte ( 82 ) acela de a împiedica proliferarea nucleară și că Tribunalul nu s‑a limitat la afirmațiile Consiliului pentru a se pronunța cu privire la obiectivul efectiv urmărit de regimul în litigiu ( 83 ), ci și‑a aprofundat analiza constatând că experiența trăită chiar de recurentă părea să coroboreze afirmațiile Consiliului întrucât Bank Mellat a fost chemată să furnizeze anumite servicii unei entități incluse în listă fără a fi conștientă de acest lucru ( 84 ). În sfârșit, Bank Mellat nu este îndreptățită să susțină că nicio analiză valabilă a adevăratul obiectiv urmărit – și anume exercitarea unei presiuni economice asupra Iranului – nu a fost realizată, după cum stau mărturie punctele 136-143 din hotărârea atacată, prin care Tribunalul a considerat că urmărirea unui astfel de obiectiv nu reieșea din actele atacate. Prin urmare, Tribunalul a identificat în mod corect obiectivul urmărit de regimul în litigiu.
91.
În ceea ce privește aprecierea caracterului necesar al regimului în litigiu, Bank Mellat susține, în esență, că regimul în litigiu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului urmărit, în măsura în care acesta s‑ar aplica entităților în privința cărora nu ar exista niciun indiciu de implicare în activități de proliferare și nu ar prevedea suficiente excepții. Tribunalul nu ar fi demonstrat că embargoul financiar era necesar pentru atingerea obiectivului urmărit și motivarea în această privință ar fi mult prea largă. Cu toate acestea, rezultă din hotărârea atacată că Tribunalul, după ce a constatat că regimul în litigiu se înscria într‑un context de consolidare a măsurilor restrictive adoptate împotriva Republicii Islamice Iran, a stabilit totuși o anumită continuitate cu regimul general anterior, despre care Bank Mellat nu afirma că are un caracter nenecesar și că consolidarea echilibrată a regimului sub trei aspecte ( 85 ) nu avusese drept efect să facă brusc excesiv regimul în litigiu ( 86 ). Pe de altă parte, recurenta pare să reproșeze Tribunalului că a extins concluziile desprinse din analizele Grupului de Acțiune Financiară Internațională la domeniul proliferării nucleare, considerând că aceste concluzii făceau dovada unei deficiențe sistemice a sectorului bancar și financiar iranian care făcea consolidarea supravegherii sectorului respectiv, efectuată prin regimul în litigiu, coerentă cu obiectivul împiedicării proliferării nucleare. Totuși, această obiecție ne pare a se situa în afara controlului exercitat de Curte în cadrul unui recurs, întrucât ea urmărește să repună în discuție în fața sa un element de fapt invocat de Consiliu în fața Tribunalului ( 87 ), dar în privința căruia Bank Mellat nu invocă o denaturare. În rest, s‑a confirmat deja că regimul în litigiu nu se bazează pe identificarea unui risc specific fiecărei entități bancare și financiare de participare la activitatea interzisă și că prevede o serie de excepții și de derogări care tind să limiteze pe cât posibil efectele negative ale regimului respectiv. Este vorba în această situație despre două elemente identificate în mod corect de Tribunal și care pledează în mod clar în favoarea constatării potrivit căreia regimul în litigiu nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului urmărit.
92.
În ceea ce privește existența unor măsuri alternative mai puțin restrictive, Bank Mellat susține că Tribunalul nu a considerat, în temeiul măsurilor respective, că regimul în litigiu ar fi trebuit să prevadă vizarea doar a instituțiilor financiare pentru care exista o îndoială rezonabilă sau chiar un regim de excepții mai favorabile ori norme mai transparente și mai puțin discreționare. Or, aprecierea Tribunalului privind identificarea deficienței sistemice a sectorului bancar iranian pe care tocmai am amintit‑o face evidentă, în opinia noastră, necesitatea de a supune întregul sector unui regim strict care să privească toate băncile iraniene, în afara oricărei considerații cu privire la implicarea personală a acestora în proliferarea nucleară, cu atât mai mult cu cât nu trebuia, în regimul în litigiu, să se interzică orice transfer ci, prin supunerea transferurilor nu numai unui sistem de notificare și de autorizare prealabile, ci și unui sistem de excepții, să se evalueze aceste transferuri în lumina riscului pe care îl prezentau, dacă era cazul, în ceea ce privește proliferarea nucleară. Observăm, în plus, că Bank Mellat nu stabilește modul în care măsurile alternative pe care le propune s‑ar dovedi la fel de eficiente ca regimul în litigiu, ceea ce împiedică în mod definitiv ca critica sa să poată fi admisă.
93.
În ceea ce privește luarea în considerare a situației individuale a Bank Mellat pentru aprecierea caracterului proporțional al regimului în litigiu, recurenta susține, în esență, că Tribunalul ar fi trebuit să țină seama de faptul că nu exista niciun element de probă împotriva sa cu privire la vreun sprijin pentru proliferarea nucleară și că Tribunalul ar fi trebuit să constate caracterul nenecesar al regimului în litigiu în raport cu acest element. Din nou, argumentele recurentei cu privire la această temă se bazează pe o înțelegere greșită a ceea ce reprezenta regimul în litigiu, și anume un regim general care se aplica unor entități în legătură cu care nu era nevoie să se susțină o conduită personală în legătură cu riscul de proliferare nucleară. Mai mult decât atât, faptul că Bank Mellat a furnizat fără știrea sa servicii unei entități incluse în listă tinde mai degrabă să confirme necesitatea unui regim general precum regimul în litigiu pentru a se combate mai eficient proliferarea nucleară în Iran. Aceasta este, de altfel, ceea ce Tribunalul a statuat la punctul 195 din hotărârea atacată, astfel încât, contrar susținerilor recurentei și chiar dacă Tribunalul nu era, în opinia noastră, obligat să facă acest lucru, având în vedere caracterul general al regimului în litigiu, acesta din urmă a ținut seama într‑adevăr, în parte, de situația recurentei, dar pentru a deduce de aici concluzii contrare celor dorite de Bank Mellat.
94.
În lumina tuturor acestor considerații și întrucât nu s‑a putut identifica vreo eroare de drept în cadrul examinării efectuate de Tribunal cu privire la caracterul proporțional al regimului în litigiu, al doilea motiv trebuie respins ca nefondat.
c) Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe o eroare de drept a Tribunalului atunci când a statuat că regimul în litigiu era conform cu principiile generale de drept
95.
Bank Mellat susține că Tribunalul ar fi considerat în mod greșit ca fiind inadmisibile, în măsura în care erau îndreptate împotriva articolului 30b alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul nr. 267/2012, criticile formulate în cadrul celui de al treilea motiv invocat în fața Tribunalului și ar fi considerat, de asemenea, în mod eronat că regimul în litigiu nu contravenea principiilor securității juridice și nediscriminării, precum și obligației de motivare și garanțiilor procedurale în principiu disponibile în contextul adoptării măsurilor restrictive.
96.
În ceea ce privește admisibilitatea criticilor formulate împotriva articolului 30b alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul nr. 267/2012, facem trimitere la punctul 66 și următoarele din prezentele concluzii.
97.
În ceea ce privește critica întemeiată pe o încălcare a principiului securității juridice, Tribunalul, după ce a amintit jurisprudența clasică în materie, a concluzionat în mod corect că regimul în litigiu îndeplinea criteriile impuse de Curte pentru a considera că cerința securității juridice este îndeplinită ( 88 ). Având în vedere natura regimului în cauză și modalitățile sale de funcționare, astfel cum sunt definite la articolul 1 punctul 15 din Regulamentul nr. 1263/2012, recurenta nu este îndreptățită să susțină că există vreo atingere adusă principiului securității juridice, condițiile în care o notificare sau o autorizare prealabile erau necesare fiind, în opinia noastră, clar enunțate. În consecință, nu putem decât să fim de acord cu concluzia Tribunalului potrivit căreia dispozițiile regimului în cauză, în special articolul 30 alineatele (2)-(4) din Regulamentul nr. 267/2012 „definesc în mod suficient de clar și de precis domeniul de aplicare al restricțiilor și al obligațiilor” ( 89 ).
98.
În ceea ce privește critica întemeiată pe faptul că Tribunalul ar fi interpretat în mod greșit întinderea obligațiilor procedurale care trebuie să fie garantate în vederea adoptării regimului în litigiu, Tribunalul a verificat, într‑o primă etapă, dacă motivarea furnizată entităților vizate de regimul general permisese acestora din urmă să înțeleagă ratio legis al regimului respectiv pentru a putea contesta, dacă era cazul, legalitatea acestuia ( 90 ) înainte de a distinge, într‑o a doua etapă, garanțiile procedurale care trebuie să fie asigurate persoanelor fizice sau juridice care fac obiectul unor măsuri restrictive individuale de cele care trebuie oferite persoanelor cărora li se aplică un regim general de tipul regimului în litigiu ( 91 ). În această privință, analiza Tribunalului poate fi doar validată atât timp cât este clar, astfel cum am avut, de altfel, deja ocazia să subliniem, că regimul în litigiu, contrar măsurilor restrictive individuale, nu se întemeiază pe o alegație precisă a unui comportament personal contrar obiectivului PESC urmărit, ci pe riscul utilizării de către Iran a băncilor și a instituțiilor financiare situate pe teritoriul său în scopul proliferării nucleare, inclusiv fără știrea lor. În aceste condiții, garanțiile procedurale oferite în etapa care precedă adoptarea actului sunt cu totul diferite de cele care guvernează adoptarea unor măsuri restrictive individuale ( 92 ). Regimul în litigiu nu constituie, într‑adevăr, o decizie individuală al cărei destinatar este Bank Mellat. Contrar susținerilor Bank Mellat, având în vedere diferența dintre regimul juridic aplicabil măsurilor restrictive individuale și cel aplicabil regimului în litigiu, concluziile la care a ajuns Tribunalul în cadrul controlului legalității măsurilor restrictive individuale sunt pe deplin autonome în raport cu cele pe care acesta le putea deduce în cadrul acțiunii prin care se contestă legalitatea regimului în litigiu. În aceste condiții, fără a săvârși vreo eroare de drept, Tribunalul a respins criticile întemeiate pe o încălcare a obligației de motivare și pe o încălcare a garanțiilor juridice impuse în prezența unor măsuri restrictive.
99.
În sfârșit, în ceea ce privește critica întemeiată pe încălcarea principiului nediscriminării, se impune de asemenea constatarea că Tribunalul, fără a săvârși o eroare de drept, a statuat că tratamentul diferențiat la care sunt supuse entitățile iraniene care intră în domeniul de aplicare ratione personae al regimului în litigiu era justificat de însăși esența regimului care urmărea să contribuie la lupta împotriva oricărui risc de proliferare nucleară în Iran, din moment ce s‑a stabilit că aceste entități puteau, chiar fără știrea lor, să participe la finanțarea proliferării respective. În ceea ce privește argumentul recurentei potrivit căruia acest tratament diferențiat nu ar fi necesar pentru atingerea obiectivului urmărit și că ar exista alte măsuri mai puțin restrictive, tindem să considerăm că acesta urmărește să repună în discuție analiza Tribunalului efectuată în cadrul controlului proporționalității regimului în litigiu și, în consecință, facem trimitere la analiza noastră din cadrul celui de al doilea motiv al prezentului recurs.
100.
Pentru aceste motive, cel de al treilea motiv ar trebui respins ca nefondat.
V. Cu privire la cheltuielile de judecată
101.
Cheltuielile de judecată vor fi stabilite doar în raport cu concluzia noastră principală, și anume inadmisibilitatea recursului. Cu toate acestea, nu ne putem împiedica să considerăm că, în cazul în care Tribunalul ar fi abordat în mod corect problema dispariției interesului de a exercita acțiunea în cursul procedurii în fața sa și ar fi constatat că nu era necesar să se pronunțe asupra fondului, acest lucru ar fi putut să determine recurenta să renunțe să mai introducă prezentul recurs. Prin urmare, s‑ar putea ține seama de acest element atunci când se stabilesc cheltuielile de judecată.
102.
Astfel, în temeiul articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Consiliul a solicitat obligarea Bank Mellat la plata cheltuielilor de judecată, iar recursul formulat de aceasta trebuie considerat inadmisibil, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată aferente recursului. În schimb, pentru motivele expuse mai sus, considerăm că Curtea ar trebui să aplice articolul 184 alineatul (4) ultima teză din Regulamentul de procedură al Curții și să decidă ca Regatul Unit și Comisia să suporte propriile cheltuieli de judecată.
VI. Concluzie
103.
Având în vedere toate considerațiile care precedă, propunem Curții să declare și să hotărască:
1)
Respinge recursul.
2)
Obligă Bank Mellat la plata cheltuielilor de judecată efectuate de Consiliul Uniunii Europene.
3)
Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și Comisia Europeană suportă propriile cheltuieli de judecată.
( 1 ) Limba originală: franceza.
( 2 ) T‑160/13, EU:T:2016:331.
( 3 ) JO 2012, L 356, p. 34
( 4 ) JO 2012, L 282, p. 58.
( 5 ) Și anume în anexa II la Decizia 2010/413/PESC a Consiliului din 26 iulie 2010 privind adoptarea de măsuri restrictive împotriva Iranului și de abrogare a Poziției comune 2007/140/PESC (JO 2010, L 195, p. 39) (denumită în continuare „Decizia 2010/413”) și în anexa V la Regulamentul (CE) nr. 423/2007 al Consiliului din 19 aprilie 2007 privind măsuri restrictive împotriva Iranului (JO 2007, L 103, p. 1).
( 6 ) Și anume Regulamentul (UE) nr. 961/2010 al Consiliului din 25 octombrie 2010 privind măsuri restrictive împotriva Iranului și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 423/2007 (JO 2010, L 281, p. 1), apoi Regulamentul (UE) nr. 267/2012 al Consiliului din 23 martie 2012 privind măsuri restrictive împotriva Iranului și de abrogare a Regulamentului (UE) nr. 961/2010 (JO 2012, L 88, p. 1).
( 7 ) A se vedea considerentul (5) al Deciziei 2012/635.
( 8 ) Pentru a ne referi la articolele 30, 30a și 30b, astfel cum au fost modificate sau introduse prin articolul 1 punctul 15 din Regulamentul nr. 1263/2012, vom face trimitere la articolele menționate în raport cu Regulamentul nr. 267/2012, cu modificările ulterioare.
( 9 ) A se vedea, pentru o sinteză a hotărârii atacate, punctul 73 și urm. din prezentele concluzii.
( 10 ) Pentru examinarea competenței Tribunalului, a se vedea punctele 25-40 din hotărârea atacată.
( 11 ) A se vedea punctele 41-67 din hotărârea atacată.
( 12 ) A se vedea punctele 68-78 din hotărârea atacată.
( 13 ) Hotărârea din 18 februarie 2016 (C‑176/13 P, EU:C:2016:96).
( 14 ) Regatul Unit a introdus un recurs incident la 14 octombrie 2016 înainte de a‑l retrage în cele din urmă la 21 iunie 2017.
( 15 ) A se vedea articolul 1 punctul 17 din Decizia (PESC) 2015/1863 a Consiliului din 18 octombrie 2015 de modificare a Decizia 2010/413/PESC privind adoptarea de măsuri restrictive împotriva Iranului (JO 2015, L 274, p. 174), articolul 1 punctul 15 din Regulamentul (UE) nr. 2015/1861 al Consiliului din 18 octombrie 2015 de modificare a Regulamentului (UE) nr. 267/2012 privind măsuri restrictive împotriva Iranului (JO 2015, L 274, p. 1), Decizia (PESC) 2016/37 a Consiliului din 16 ianuarie 2016 privind data aplicării Deciziei 2015/1863 (JO 2016, L 111, p. 1), precum și nota de informare privind data aplicării Regulamentului nr. 2015/1861 și a Regulamentului de punere în aplicare (UE) 2015/1862 al Consiliului privind punerea în aplicare a Regulamentului nr. 267/2012 privind măsuri restrictive împotriva Iranului (JO 2015, L 274, p. 161).
( 16 ) Hotărârea din 28 mai 2013, Abdulrahim/Consiliul și Comisia (C‑239/12 P, EU:C:2013:331).
( 17 ) Hotărârea din 18 februarie 2016 (C‑176/13 P, EU:C:2016:96).
( 18 ) Hotărârea din 28 mai 2013 (C‑239/12 P, EU:C:2013:331).
( 19 ) Recurenta se referă aicila Hotărârea din 12 decembrie 2006, Organisation des Modjahedines du peuple d’Iran/Consiliul (T‑228/02, EU:T:2006:384).
( 20 ) Aceste efecte negative ar fi pe deplin comparabile, în opinia recurentei, cu cele invocate la punctele 80-85 din Hotărârea din 25 noiembrie 2014, Safa Nicu Sepahan/Consiliul (T‑384/11, EU:T:2014:986).
( 21 ) Recurenta se referă aici la punctele 70-74 din Hotărârea din 28 mai 2013, Abdulrahim/Consiliul și Comisia (C‑239/12 P, EU:C:2013:331).
( 22 ) A se vedea Hotărârea din 21 decembrie 2011, ACEA/Comisia (C‑319/09 P, nepublicată, EU:C:2011:857, punctul 67) și Hotărârea din 27 februarie 2014, Stichting Woonlinie și alții/Comisia (C‑133/12 P, EU:C:2014:105, punctul 54).
( 23 ) A se vedea Hotărârea din 26 februarie 2015, Planet/Comisia (C‑564/13 P, EU:C:2015:124, punctele 28 și 34).
( 24 ) A se vedea Ordonanța din 31 iulie 1989, S./Comisia (206/89 R, EU:C:1989:333, punctul 8).
( 25 ) A se vedea Hotărârea din 20 iunie 2013, Cañas/Comisia (C‑269/12 P, nepublicată, EU:C:2013:415, punctul 15 și jurisprudența citată).
( 26 ) A se vedea Hotărârea din 26 februarie 2015, Planet/Comisia (C‑564/13 P, EU:C:2015:124, punctul 34).
( 27 ) A se vedea Hotărârea din 28 mai 2013, Abdulrahim/Consiliul și Comisia (C‑239/12 P, EU:C:2013:331, punctul 61).
( 28 ) A se vedea Hotărârea din 19 octombrie 1995, Rendo și alții/Comisia (C‑19/93 P, EU:C:1995:339, punctul 13) și Hotărârea din 13 iulie 2000, Parlamentul/Richard (C‑174/99 P, EU:C:2000:412, punctul 33); a se vedea și Ordonanța președintelui Curții din 27 februarie 2002, Commerzbank/Comisia [C‑480/01 P(R), EU:C:2002:127, punctul 20], Ordonanța din 19 ianuarie 2006, Audi/OAPI (C‑82/04 P, nepublicată, EU:C:2006:48, punctul 20), Ordonanța din 5 iulie 2012, Audi și Volkswagen/OAPI (C‑467/11 P, nepublicată, EU:C:2012:425, punctul 11) și Ordonanța din 15 noiembrie 2012, Neubrandenburger Wohnungsgesellschaft/Comisia (C‑145/12 P, nepublicată, EU:C:2012:724, punctul 23).
( 29 ) A se vedea Hotărârea din 28 mai 2013, Abdulrahim/Consiliul și Comisia (C‑239/12 P, EU:C:2013:331, punctul 62).
( 30 ) Hotărârea din 28 mai 2013 (C‑239/12 P, EU:C:2013:331).
( 31 ) Hotărârea din 28 mai 2013 (C‑239/12 P, EU:C:2013:331).
( 32 ) Hotărârea din 18 februarie 2016 (C‑176/13 P, EU:C:2016:96). Trebuie să se observe că hotărârea Curții este ulterioară intrării în vigoare a planului de acțiune.
( 33 ) Considerentul (9) al Deciziei 2015/1863.
( 34 ) Considerentele (5) și (6) ale Regulamentului 2015/1861.
( 35 ) Considerentul (14) al Deciziei 2015/1863.
( 36 ) A se vedea articolul 2 al doilea paragraf din Regulamentul 2015/1861.
( 37 ) Considerentul (9) al Deciziei 2015/1863. A se vedea de asemenea considerentul (10) al deciziei menționate și considerentele (6) și (7) ale Regulamentului 2015/1861.
( 38 ) A se vedea punctul 26 din prezentele concluzii.
( 39 ) A se vedea Hotărârea din 28 mai 2013, Abdulrahim/Consiliul și Comisia (C‑239/12 P, EU:C:2013:331, punctul 65).
( 40 ) A se vedea Hotărârea din 28 mai 2013, Abdulrahim/Consiliul și Comisia (C‑239/12 P, EU:C:2013:331, punctele 63 și 64).
( 41 ) A se vedea Hotărârea din 28 mai 2013, Abdulrahim/Consiliul și Comisia (C‑239/12 P, EU:C:2013:331, punctul 68).
( 42 ) A se vedea Hotărârea din 18 februarie 2016, Consiliul/Bank Mellat (C‑176/13 P, EU:C:2016:96, punctul 11 și următoarele).
( 43 ) A se vedea nota de subsol 12 din cererea de recurs.
( 44 ) A se vedea Hotărârea din 28 mai 2013, Abdulrahim/Consiliul și Comisia (C‑239/12 P, EU:C:2013:331, punctul 72 și jurisprudența citată).
( 45 ) A se vedea punctele 127, 161 și 173 din hotărârea atacată.
( 46 ) Hotărârea din 28 mai 2013 (C‑239/12 P, EU:C:2013:331).
( 47 ) A se vedea Hotărârea din 28 mai 2013, Abdulrahim/Consiliul și Comisia (C‑239/12 P, EU:C:2013:331, punctul 63 și jurisprudența citată).
( 48 ) Hotărârea Consiliul/Bank Mellat (C‑176/13 P, EU:C:2016:96).
( 49 ) A se vedea punctul 68 și urm. din hotărârea atacată.
( 50 ) A se vedea punctul 76 din hotărârea atacată.
( 51 ) Hotărârea din 28 mai 2013 (C‑239/12 P, EU:C:2013:331).
( 52 ) A se vedea punctul 78 din hotărârea atacată.
( 53 ) A se vedea punctele 44-55 din hotărârea atacată.
( 54 ) A se vedea punctul 56 din hotărârea atacată.
( 55 ) A se vedea punctele 57 și 58 din hotărârea atacată.
( 56 ) A se vedea punctul 59 din hotărârea atacată.
( 57 ) A se vedea punctele 60 și 61 din hotărârea atacată.
( 58 ) A se vedea punctele 62-65 din hotărârea atacată.
( 59 ) A se vedea punctele 66 și 67 din hotărârea atacată.
( 60 ) În cele din urmă, numai Regatul Unit pare să conteste această calificare în cadrul răspunsului său scris la întrebările adresate de Curte.
( 61 ) Articolul 30a alineatul (1) din Regulamentul nr. 267/2012, cu modificările ulterioare, are următorul cuprins: „Transferurile de fonduri către și de la o persoană, entitate sau organism iranian care nu intră în domeniul de aplicare al articolului 30 alineatul (1) se prelucrează după cum urmează: […]” (sublinierea noastră).
( 62 ) În special, articolul 30 alineatul (3) literele (b) și (c) din Regulamentul nr. 267/2012, cu modificările ulterioare. Trebuie să se arate că articolul 30b alineatul (3) primul paragraf din regulamentul menționat privește și cazurile prevăzute la articolul 30a din același regulament, dar am arătat deja, în această privință, că nu o privea pe recurentă.
( 63 ) Hotărârea din 13 martie 2018 (C‑244/16 P, EU:C:2018:177, punctul 42 și urm. și jurisprudența citată).
( 64 ) Hotărârea din 13 martie 2018 (C‑384/16 P, EU:C:2018:176, punctul 32 și urm. și jurisprudența citată).
( 65 ) Cu excepția erorii de drept identificate la punctul 67 din prezentele concluzii.
( 66 ) Tribunalul a arătat, la punctul 31 din hotărârea atacată, că recurenta a precizat că acest capăt de cerere trebuia interpretat ca o excepție de nelegalitate în temeiul articolului 277 TFUE.
( 67 ) A se vedea punctele 28-31 din hotărârea atacată.
( 68 ) A se vedea punctul 33 din hotărârea atacată.
( 69 ) A se vedea punctele 34 și 35 din hotărârea atacată.
( 70 ) A se vedea punctul 36 din hotărârea atacată.
( 71 ) A se vedea punctul 37 din hotărârea atacată.
( 72 ) A se vedea punctul 38 din hotărârea atacată.
( 73 ) A se vedea punctele 39 și 40 din hotărârea atacată.
( 74 ) Hotârea Consiliul/Bank Mellat (C‑176/13 P, EU:C:2016:96).
( 75 ) Hotărârea din 23 aprilie 2013 (C‑478/11 P‑C‑482/11 P, EU:C:2013:258). Curtea și‑a confirmat poziția în Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft (C‑72/15, EU:C:2017:236, punctul 103).
( 76 ) Sau „măsuri cu caracter general” în sensul punctului 98 din Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft (C‑72/15, EU:C:2017:236).
( 77 ) Astfel, s‑ar părea că este vorba mai mult despre o eroare de drept, decât despre o eroare materială.
( 78 ) A se vedea Hotărârea din 1 martie 2016, National Iranian Oil Company/Consiliul (C‑440/14 P, EU:C:2016:128, punctul 54).
( 79 ) A se vedea punctul 100 și urm. din hotărârea atacată.
( 80 ) A se vedea Hotărârea din 28 noiembrie 2013, Consiliul/Manufacturing Support & Procurement Kala Naft (C‑348/12 P, EU:C:2013:776, punctul 120). A se vedea de asemenea Hotărârea din 1 martie 2016, National Iranian Oil Company/Consiliul (C‑440/14 P, EU:C:2016:128, punctul 77).
( 81 ) A se vedea punctul 117 și urm. din hotărârea atacată.
( 82 ) Sublinierea noastră.
( 83 ) La punctul 122 din hotărârea atacată, Tribunalul face dovada unei anumite prudențe în ceea ce privește premisele invocate de Consiliu, rezumate la punctul anterior din hotărârea menționată.
( 84 ) A se vedea punctul 126 din hotărârea atacată.
( 85 ) A se vedea punctul 164 din hotărârea atacată.
( 86 ) A se vedea punctul 165 din hotărârea atacată.
( 87 ) A se vedea punctul 167 din hotărârea atacată.
( 88 ) A se vedea punctele 242 și 243 din hotărârea atacată.
( 89 ) Punctul 243 din hotărârea atacată.
( 90 ) A se vedea punctele 226-229 din hotărârea atacată.
( 91 ) A se vedea punctele 232-240 din hotărârea atacată.
( 92 ) A se vedea, pentru o sinteză a acestor garanții, Hotărârea din 21 decembrie 2011, Franța/People’s Mojahedin Organization of Iran (C‑27/09 P, EU:C:2011:853, punctele 64-66)
Full & Egal Universal Law Academy