CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
JULIANE KOKOTT
prezentate la 14 septembrie 2017 ( 1 )
Cauza C‑547/16
Gasorba SL și alții
[cerere de decizie preliminară formulată de Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania)]
„Concurență – Articolul 101 TFUE (ex‑articolul 81 CE) – Acorduri între întreprinderi – Acordurile privind stațiile de distribuție a carburanților din Spania – Raporturile comerciale dintre operatorii stațiilor de carburanți și întreprinderile petroliere – Contracte încheiate pe termen lung cu clauză de aprovizionare exclusivă – Decizia prin intermediul căreia Comisia Europeană declară obligatorii angajamentele asumate de o întreprindere («Decizia privind angajamentele») – Întinderea obligației instanțelor naționale de a respecta o decizie privind angajamentele adoptată de Comisie – Articolul 9 alineatul (1) și articolul 16 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003”
I. Introducere
1.
Prin intermediul Regulamentului (CE) nr. 1/2003 ( 2 ), care a intrat în vigoare la 1 mai 2004, sistemul european al punerii în aplicare a legislației privind înțelegerile de tip cartel s‑a modificat fundamental, din mai multe puncte de vedere. Instanțele au examinat în mod intensiv numeroase aspecte ale acestei reforme. Situația este diferită în cazul noii norme de la articolul 9 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003, care permite Comisiei Europene pentru prima dată să primească în mod oficial angajamente din partea întreprinderilor pentru a răspunde preocupării exprimate în materie de concurență și să facă aceste angajamente obligatorii ( 3 ) prin intermediul unei decizii, decizia privind angajamentele.
2.
În speță, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a fost sesizată cu cererea de a clarifica efectele juridice produse de o asemenea decizie privind angajamentele, în cadrul unei proceduri judiciare naționale. O instanță națională mai poate examina conformitatea unui acord încheiat între întreprinderi în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE [ex‑articolul 81 alineatul (1) CE], din perspectiva dreptului concurenței, în cazul în care acordul în discuție a făcut obiectul unei decizii privind angajamentele, adoptată de Comisie, sau această decizie produce un efect de blocare în sensul articolului 16 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003? Decizia privind angajamentele în cauză are chiar valoarea unei exceptări individuale în sensul articolului 101 alineatul (3) TFUE [ex‑articolul 81 alineatul (3) CE]?
3.
Aceste aspecte juridice sunt puse în discuție pe fondul unor probleme de concurență cu care Curtea a fost sesizată deja în numeroase rânduri ( 4 ), ridicate ca urmare a încheierii unor acorduri privind stații spaniole de distribuție a carburanților. Părțile litigiului din fața instanțelor spaniole sunt locatarii unei stații de distribuție a carburanților și concernul petrolier Repsol. Litigiile au drept obiect aspectul dacă un acord încheiat pe termen lung cu o clauză de aprovizionare exclusivă încalcă dispozițiile articolului 101 TFUE (ex‑articolul 81 CE), precum și efectele pe care decizia privind angajamentele, adoptată de Comisie, le produce asupra legalității acestui acord cu clauză de aprovizionare exclusivă.
4.
Cazul din speță ar putea servi drept orientare pentru organizarea practică viitoare a sistemului descentralizat de punere în aplicare a legislației în materie de înțelegeri, creat prin intermediul Regulamentului nr. 1/2003, întrucât hotărârea Curții va preciza atât întinderea deciziilor privind angajamentele, adoptate de Comisie, cât și competențele instanțelor naționale în cadrul aplicării normelor europene de concurență.
II. Cadrul juridic
5.
Cadrul juridic din speță este definit de articolul 101 TFUE (ex‑articolul 81 CE) și de Regulamentul nr. 1/2003.
Considerații generale
6.
În capitolul I din Regulamentul nr. 1/2003 („Principii”), articolul 1, referitor la articolul 101 TFUE (ex‑articolul 81 CE), prevede următoarele:
„(1) Acordurile, deciziile și practicile concertate menționate la articolul 81 alineatul (1) din tratat, care nu îndeplinesc condițiile prevăzute la articolul 81 alineatul (3) din tratat, sunt interzise, fără a fi nevoie de o decizie prealabilă în acest sens.
(2) Acordurile, deciziile și practicile concertate menționate la articolul 81 alineatul (1) din tratat, care îndeplinesc condițiile prevăzute la articolul 81 alineatul (3) din tratat, nu sunt interzise, fără a fi nevoie de o decizie prealabilă în acest sens.
[…]”
7.
Considerentul (4) al Regulamentului nr. 1/2003 cuprinde următoarele precizări în acest sens:
„[…] sistem[ul] [instituit prin Regulamentul nr. 17] ar trebui înlocuit cu un sistem de exceptări direct aplicabil, în temeiul căruia autoritățile de concurență și instanțele statelor membre să aibă competența de a aplica nu doar articolul 81 alineatul (1) și articolul 82 din tratat, care se aplică direct în virtutea jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene, ci și articolul 81 alineatul (3) din tratat.”
Competențele instanțelor naționale în ceea ce privește punerea în aplicare a normelor de concurență
8.
În capitolul II din Regulamentul nr. 1/2003 („Competențe”), articolul 6, intitulat „Competențele instanțelor naționale”, prevede următoarele:
„Instanțele naționale sunt competente să aplice articolele 81 și 82 din tratat.”
9.
Articolul 16 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003, care face parte din capitolul IV („Cooperarea”) și este intitulat „Aplicarea uniformă a dreptului comunitar al concurenței”, are următorul conținut:
„Atunci când instanțele naționale hotărăsc în privința unor acorduri, decizii sau practici în conformitate cu articolul 81 sau articolul 82 din tratat, care fac deja obiectul unei decizii a Comisiei, ele nu pot lua decizii contrare deciziei adoptate de Comisie. […]”
10.
În ceea ce privește dispoziția de mai sus, considerentul (22) al Regulamentului nr. 1/2003 conține următoarele precizări:
„Pentru a se asigura respectarea principiilor securității juridice și aplicarea uniformă a normelor de concurență [ale Uniunii] într‑un sistem de competențe paralele, trebuie evitate deciziile conflictuale. De aceea, este necesar să se clarifice, în conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție, efectele deciziilor și procedurilor Comisiei asupra instanțelor și autorităților de concurență ale statelor membre. Deciziile privind angajamentele, adoptate de Comisie, nu afectează competența instanțelor și a autorităților de concurență ale statelor membre de a aplica articolele 81 și 82 din tratat.”
Competența Comisiei de a adopta decizii privind angajamentele
11.
Articolul 9 din Regulamentul nr. 1/2003, care face parte din capitolul III („Deciziile Comisiei”), intitulat „Angajamente”, conține la alineatul (1) următoarele precizări:
„Atunci când Comisia intenționează să adopte o decizie care impune încetarea încălcării, iar întreprinderile propun angajamente pentru a răspunde preocupărilor exprimate de Comisie în evaluarea sa preliminară, Comisia poate, printr‑o decizie, să facă respectivele angajamente obligatorii pentru întreprinderi. O astfel de decizie poate fi adoptată pe o durată determinată și poate concluziona că nu mai există motive pentru acțiunea Comisiei.”
12.
Considerentul (13) al Regulamentului nr. 1/2003 conține următoarele precizări referitoare la dispoziția de mai sus:
„Atunci când, în cursul procedurilor care pot să ducă la interzicerea unui acord sau a unei practici, întreprinderile propun Comisiei angajamente pentru a răspunde preocupărilor acesteia, Comisia ar trebui să poată adopta decizii care să facă respectivele angajamente obligatorii pentru întreprinderile în cauză. Deciziile privind angajamentele ar trebui să constate că nu mai există temeiuri pentru acțiune din partea Comisiei, fără să concluzioneze dacă a avut loc sau are loc o încălcare. Deciziile privind angajamentele nu aduc atingere competențelor autorităților de concurență și instanțelor statelor membre de a constata și de a decide într‑o cauză. Deciziile privind angajamentele nu sunt adecvate în cazurile în care Comisia intenționează să impună o amendă.”
III. Istoricul cauzei
Raportul contractual dintre Gasorba și Repsol
13.
Gasorba S.L. (Gasorba) exploatează o stație de carburanți în comuna Orba din provincia spaniolă Alicante. Asociații sunt doamna Josefa Rico Gil, domnul Antonio Ferrándiz González, precum și cei doi copii ai acestora.
14.
Stația de distribuție a carburanților se află pe un teren asupra căruia, prin contractul încheiat la 15 februarie 1993, doamna Josefa Rico Gil și domnul Antonio Ferrándiz González au constituit un drept de uzufruct în favoarea întreprinderii petroliere spaniole, lider de piață, Repsol Comercial de Productos Petrolíferos S.A. (Repsol) ( 5 ). În schimb, prin intermediul unui al doilea contract, încheiat în aceeași zi, Repsol a închiriat domnului Ferrándiz González atât terenul, cât și stația de distribuție a carburanților pentru o perioadă de 25 de ani ( 6 ). Ulterior, la 12 noiembrie 1994, Gasorba s‑a subrogat în cele două contracte încheiate cu Repsol, cu acordul acesteia din urmă, în locul doamnei Rico Gil și al domnului Ferrándiz González.
15.
Potrivit contractului de locațiune, pe întreaga durată a locațiunii, Gasorba avea obligația să achiziționeze carburanții oferiți spre vânzare la stația de distribuție a carburanților exclusiv de la Repsol. În plus, periodic, Repsol comunica acesteia prețuri maxime de vânzare pentru carburanți. Locatara putea însă să acorde reduceri clienților finali, prin deducerea din comisionul propriu și fără reducerea veniturilor Repsol.
Angajamentele propuse de Repsol Comisiei și Decizia 2006/446/CE
16.
Raporturile contractuale dintre Repsol și locatarii stațiilor de distribuție a carburanților – printre care și cele dintre Repsol și Gasorba – au făcut obiectul unei proceduri antimonopol la nivelul Uniunii, în temeiul Regulamentului nr. 1/2003 ( 7 ). În cadrul acestei proceduri, în calitate de autoritate europeană de concurență, după o evaluare preliminară, Comisia a exprimat anumite preocupări legate de compatibilitatea acordurilor de furnizare pe termen lung conjugate cu interdicțiile în materie de concurență și încheiate între Repsol și anumiți locatari ai unor stații de distribuție a carburanților din Spania cu dispozițiile articolului 81 CE (în prezent articolul 101 TFUE). Preocupările acesteia se refereau la efecte considerabile de blocare a accesului pe piața spaniolă a comerțului de carburanți cu amănuntul.
17.
Astfel, Repsol a propus Comisiei angajamente prin intermediul cărora întreprinderea se angaja să renunțe pe viitor la clauza de aprovizionare exclusivă în contractele încheiate pe termen lung, precum și să ofere locatarilor stațiilor de carburanți în cauză un stimulent financiar în sensul denunțării anticipate a contractelor de livrare încheiate pe termen lung cu Repsol. În plus, Repsol s‑a angajat, pentru o anumită perioadă, să nu achiziționeze stații de carburanți independente, către care nu livrează carburanți ( 8 ).
18.
În luna octombrie a anului 2004, angajamentele Repsol au făcut obiectul unei Comunicări a Comisiei în temeiul articolului 27 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1/2003 ( 9 ), iar apoi, la 12 aprilie 2006, prin Decizia 2006/446/CE ( 10 ), în temeiul articolului 9 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003, angajamentele au fost declarate obligatorii, iar Comisia a suspendat procedura în materie de înțelegeri declanșată împotriva Repsol.
19.
Dispozitivul Deciziei 2006/446 are următorul conținut:
„Articolul 1
Angajamentele menționate în anexă sunt obligatorii pentru [Repsol].
Articolul 2
Procedura din prezenta cauză se încheie.
Articolul 3
Prezenta decizie este aplicabilă de la data notificării sale către [Repsol] și până la 31 decembrie 2011.
Articolul 4:
Prezenta decizie se adresează următorilor:
[Repsol]
[…]”
Litigiul dintre Gasorba și Repsol în fața instanțelor spaniole
20.
Ulterior adoptării Deciziei 2006/446, atât Gasorba, cât și doamna Rico Gil și domnul Ferrándiz González au încercat să denunțe contractul încheiat cu Repsol, iar la 17 aprilie 2008 au introdus o acțiune împotriva Repsol, prin care au solicitat constatarea nulității absolute a contractelor încheiate în anul 1993, în conformitate cu articolul 81 alineatul (2) CE [în prezent articolul 101 alineatul (2) TFUE], solicitând și plata unor daune interese în acest sens ( 11 ). În esență, aceștia și‑au motivat solicitările prin faptul că fixarea de către Repsol a prețului de vânzare către public al produselor furnizate, pe de o parte, și durata acordului de aprovizionare exclusivă, pe de altă parte, depășeau cadrul permis pe baza regulamentelor privind exceptările aplicabile grupurilor, mai precis Regulamentul (CEE) nr. 1984/83 ( 12 ) și Regulamentul (CE) nr. 2790/1999 ( 13 ). Acțiunea lor a fost însă respinsă atât pe fond, de Juzgado Mercantil no 4 de Madrid ( 14 ), cât și în apel, de Audiencia Provincial de Madrid ( 15 ).
21.
Între timp, litigiul este pendinte în fața Tribunal Supremo (Curtea Supremă din Spania), instanța de trimitere ( 16 ). Aceasta precizează că contractele în discuție nu pot beneficia de exceptarea acordată grupurilor în temeiul Regulamentului nr. 2790/1999, întrucât Repsol deține sau deținea la data încheierii acordurilor o cotă de piață mai mare de 30 %. Cu toate acestea, Tribunal Supremo (Curtea Supremă) se întreabă dacă din Decizia 2006/446 rezultă un posibil efect de exceptare pentru aceste contracte și dacă decizia în discuție împiedică instanțele naționale să analizeze legalitatea acordurilor menționate.
IV. Cererea de decizie preliminară și procedura în fața Curții
22.
Prin decizia din 18 octombrie 2016, primită de Curte la 28 octombrie 2016, Tribunal Supremo – Camera pentru cauze civile – a adresat Curții următoarele întrebări în vederea pronunțării unei decizii preliminare în temeiul articolului 267 TFUE:
„1)
Conform articolului 16 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003, Decizia Comisiei din 12 aprilie 2006 privind o procedură în temeiul articolului 81 din Tratatul CE (cauza COMP/B‑1/38.348 Repsol CPP) interzice ca contractele care intră în domeniul său de aplicare să fie declarate nule de o instanță națională din cauza duratei clauzei de aprovizionare exclusivă, cu toate că acestea pot fi declarate nule din alte motive, precum impunerea de către furnizor a unui preț minim de vânzare către public în sarcina cumpărătorului (sau a revânzătorului)?
2)
În acest caz, se poate considera că contractele pe termen lung care intră sub incidența deciziei privind angajamentele beneficiază de o exceptare individuală în temeiul articolului 101 alineatul (3) TFUE, ținând seama de decizia respectivă?”
23.
În procedura în fața Curții au depus observații scrise Gasorba, Repsol, guvernul spaniol, guvernul german, precum și Comisia Europeană.
V. Apreciere
24.
În cererea sa de decizie preliminară, instanța de trimitere aduce în discuție problematica măsurii în care deciziile adoptate de Comisie în calitate de autoritate europeană de concurență sunt obligatorii pentru instanțele naționale ale statelor membre. Această problematică a iscat recent discuții în special în materia legislației privind ajutoarele de stat ( 17 ). Totuși, după cum se prezintă în speță, aceasta poate avea semnificație practică și în ceea ce privește punerea în aplicare a legislației Uniunii în materia înțelegerilor.
25.
Cu toate acestea, în cadrul legislației privind înțelegerile, problematica se prezintă diferit, întrucât în acest domeniu există de mult timp un sistem al competențelor paralele ( 18 ), care prevede că articolele 101 și 102 TFUE (ex‑articolele 81 și 82 CE) sunt aplicate atât de Comisie, cât și de autoritățile naționale de competență și de instanțele naționale. În plus, articolul 16 din Regulamentul nr. 1/2003 instituie o normă explicită de drept al Uniunii, menită să garanteze aplicarea unitară a legislației Uniunii în materia înțelegerilor.
26.
În mod concret, în speță trebuie să se răspundă la întrebarea dacă și în ce măsură instanțele naționale mai au o marjă de manevră în vederea punerii în aplicare a legislației Uniunii în materia înțelegerilor, atunci când în ceea ce privește un acord între întreprinderi există deja o decizie privind angajamentele, adoptată de Comisie. Răspunsul la această întrebare rezultă din coroborarea articolului 9 alineatul (1) cu articolul 16 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003.
A. Cu privire la competența instanțelor naționale de a constata nulitatea unui acord între întreprinderi, după ce Comisia a adoptat o decizie privind angajamentele, care se referă la acest acord (prima întrebare preliminară)
27.
În speță, în centrul interesului se află prima întrebare, prin intermediul căreia, în esență, Tribunal Supremo dorește să afle dacă articolul 16 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 împiedică o instanță națională să declare nulitatea unui acord între întreprinderi cu invocarea articolului 101 alineatul (2) din TFUE, atunci când, anterior, Comisia a primit angajamente referitoare la acest acord și le‑a declarat obligatorii printr‑o decizie privind angajamentele adoptată în temeiul articolului 9 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003. Fondul acestei întrebări este Decizia 2006/446, o decizie privind angajamentele întemeiată pe articolul 9 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 referitoare la raportul dintre Repsol și operatori spanioli ai unor stații de carburanți.
28.
Din punct de vedere formal, deciziile Comisiei care – precum Decizia 2006/446 – sunt adresate unor anumiți destinatari sunt obligatorii în toate elementele lor numai în raport cu acești destinatari [articolul 288 alineatul (4) a doua teză TFUE], în speță, așadar, pentru Repsol (a se vedea articolul 4 din decizie). Cu toate acestea, pentru a garanta aplicarea uniformă a legislației Uniunii privind înțelegerile în cadrul unui sistem descentralizat, articolul 16 alineatul (1) prima teză din Regulamentul nr. 1/2003 prevede în plus că instanțele nu pot lua decizii contrare celei adoptate de Comisie în privința unor acorduri, în conformitate cu articolul 101 alineatul (1) TFUE, care fac deja obiectul unei decizii a Comisiei.
29.
Cu siguranță, această interdicție de derogare, prevăzută la articolul 16 alineatul (1) prima teză, se extinde și asupra deciziilor privind angajamentele, adoptate de Comisie în temeiul articolului 9 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003, întrucât articolul 16 alineatul (1) cuprinde toate deciziile posibile pe care le poate adopta Comisia în temeiul Regulamentului nr. 1/2003, fără a se limita la un anumit tip de decizii ( 19 ).
30.
Cu toate acestea, întinderea interdicției de a deroga de la aceste decizii, astfel cum este prevăzută la articolul 16 alineatul (1) prima teză din Regulamentul nr. 1/2003, nu poate depăși cadrul conținutului reglementat de respectiva decizie a Comisiei.
31.
În speță, cadrul de reglementare al Deciziei 2006/446 a Comisiei, sugerat de instanța de trimitere în cadrul primei sale întrebări preliminare, constă numai în declararea ca obligatorii, pentru o anumită perioadă, a angajamentelor propuse de Repsol referitoare la raportul dintre aceasta și operatorii spanioli de stații de carburanți (a se vedea articolele 1 și 3 din decizie) și în încetarea procedurii privind înțelegerile declanșate împotriva Repsol (a se vedea articolul 2 din decizie). În schimb, Decizia 2006/446 nu conține constatări obligatorii referitoare la legalitatea acordurilor de aprovizionare exclusivă încheiate între Repsol și locatarii stațiilor de carburanți.
32.
Acest conținut de reglementare al Deciziei 2006/446 se justifică pe baza naturii juridice și a funcției unei decizii privind angajamentele în cadrul economiei Regulamentului nr. 1/2003. O asemenea decizie se remarcă tocmai prin faptul că, astfel, Comisia nu realizează o evaluare aprofundată a acordurilor dintre întreprinderi, din perspectiva normelor de concurență, ci, în vederea soluționării eficiente a procedurii, se rezumă la o evaluare preliminară și în special nu constată nicio încălcare a articolelor 101 sau 102 TFUE ( 20 ).
33.
Prin urmare, o decizie adoptată în temeiul articolului 9 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003, precum Decizia 2006/446 în discuție, nu împiedică instanțele naționale să examineze compatibilitatea acordurilor dintre întreprinderi cu normele de concurență din legislația Uniunii în materie de înțelegeri și să își exercite astfel competența în aplicarea articolelor 101 și 102 TFUE (a se vedea în acest sens și articolul 6 din Regulamentul nr. 1/2003). În acest sens, nu prezintă relevanță dacă este vorba despre aspecte legate de normele de concurență care, în decizia privind angajamentele, au făcut deja obiectul unei evaluări sumare a Comisiei sau despre aspecte noi care nu au fost supuse analizei Comisiei.
34.
Această concluzie se confirmă și dacă se are în vedere preambulul Regulamentului nr. 1/2003. Atât din considerentul (13) a treia teză, cât și din considerentul (22) ultima teză rezultă că o decizie privind angajamentele, adoptată de Comisie, nu împiedică nicidecum autoritățile de concurență și instanțele din statele membre să decidă cu privire la cauza respectivă, cu aplicarea articolelor 101 și 102 TFUE, și să constate eventual existența unei încălcări.
35.
Toate acestea nu înseamnă că o decizie a Comisiei, adoptată în temeiul articolului 9 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003, ar fi lipsită de efecte juridice în fața instanțelor naționale. Pe de o parte, o asemenea decizie privind angajamentele servește la declararea caracterului obligatoriu al angajamentelor asumate de întreprinderi, astfel încât terții interesați să poată invoca nerespectarea acestora. Pe de altă parte, decizia privind angajamentele conține o evaluare preliminară a Comisiei privind un acord încheiat între întreprinderi în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE ( 21 ), din perspectiva normelor de concurență, care nu poate fi ignorată de instanțele naționale. În plus, potrivit principiului cooperării loiale [articolul 4 alineatul (3) TUE], precum și scopului general de a aplica cât mai eficient și mai uniform legislația Uniunii în materia înțelegerilor, instanța națională va lua în considerare evaluarea Comisiei, ca un indiciu important, ba chiar ca o probă inițială a încălcării normelor de concurență prin acordul în discuție, încheiat între întreprinderi, va ține seama de această evaluare și va consulta Comisia, în măsura în care dorește să deroge de la evaluarea acesteia ( 22 ). Având în vedere caracterul său sumar și preliminar, din perspectiva normelor de concurență, evaluarea din cadrul unei decizii a Comisiei, adoptată în temeiul articolului 9 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003, nu va putea împiedica instanța națională să ajungă, în aceeași cauză, la o concluzie diferită în tot sau în parte, ca urmare a unor analize suplimentare și a unei examinări mai profunde.
36.
Repsol a răspuns că faptul că, pe baza angajamentelor, Comisia își suspendă procedura privind înțelegerile în raport cu un acord între întreprinderi, dar o instanță națională poate decide că același acord este contrar normelor de concurență și că, astfel, acesta este afectat de nulitate, în sensul articolului 101 alineatul (2) TFUE, încalcă principiul securității juridice.
37.
Totuși, această obiecție nu convinge. Repsol nu recunoaște diferența dintre o decizie pe baza articolului 9 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003, care, din rațiuni de eficiență, se întemeiază în special pe o examinare sumară din partea Comisiei, și o decizie adoptată pe baza articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003, care se întemeiază pe o analiză detaliată din perspectiva normelor de concurență și se adoptă la finalul unei proceduri complete privind o înțelegere. Curtea a elaborat această diferență fundamentală în hotărârea sa din cauza Alrosa și a respins în mod explicit ( 23 ) aprecierea diferită invocată de Repsol în speță.
38.
Simpla împrejurare că Comisia acceptă angajamentul unei întreprinderi și îl face obligatoriu prin adoptarea unei decizii în temeiul articolului 9 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 nu înseamnă nicidecum că autoritatea europeană de concurență aprobă comportamentul avut până la acel moment de respectiva întreprindere pe piață și consideră că acesta este conform cu normele de concurență. În plus, prin intermediul unei asemenea decizii de angajament – precum Decizia 2006/446 în litigiu –, Comisia declară numai că s‑a răspuns la preocupările sale și că, în prezent, nu consideră că este necesar să mai ia măsuri ( 24 ).
39.
Angajamentele unei întreprinderi, propuse Comisiei pe baza articolului 9 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003, sunt menite să contribuie la ameliorarea sau chiar la remedierea unor eventuale efecte anticoncurențiale ale comportamentului său pe piață. De aici nu se poate însă deduce că, prin intermediul adoptării deciziei privind angajamentele, Comisia „a legalizat” comportamentul respectivei întreprinderi pe piață, cu atât mai puțin în mod retroactiv.
40.
Articolul 9 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 are sens dublu și pe acest aspect se bazează și atractivitatea sa pentru un practician al normelor de concurență ale Uniunii. Pe de o parte, prin intermediul acestuia, Comisiei i se permite să își soluționeze sarcinile care îi revin în calitate de autoritate de concurență într‑un mod cât mai eficient și cu economie de resurse, cu aplicarea principiului oportunității. Pe de altă parte, pe baza acestei dispoziții, prin propunerea unor angajamente, întreprinderile în cauză pot evita constatarea unei încălcări a dreptului concurenței, prejudiciabilă pentru ele, precum și riscul unei eventuale amenzi ( 25 ).
41.
În rest însă, fiecare întreprindere răspunde pentru comportamentul său pe piață, răspunderea sa ocupând un loc central în cadrul întregului sistem al Regulamentului nr. 1/2003. Nicio decizie privind angajamentele, adoptată de Comisie, nu va exonera întreprinderea de această răspundere.
42.
Pe scurt, în scopul interpretării articolului 16 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003, se poate preciza că o decizie privind angajamentele, adoptată de Comisie în temeiul articolului 9 alineatul (1) din regulament, având în vedere anumite convenții între întreprinderi, nu va împiedica instanțele naționale să examineze conformitatea acestor acorduri cu normele de concurență și să constate eventual nulitatea acestora în temeiul articolului 101 alineatul (2) din TFUE.
B. Cu privire la faptul că o decizie privind angajamentele, adoptată de Comisie, nu produce un efect de exceptare (a doua întrebare preliminară)
43.
Prin intermediul celei de a doua întrebări, în esență, instanța de trimitere dorește să afle dacă, având în vedere că se referă la acordurile pe termen lung cu clauză de aprovizionare exclusivă, Decizia 2006/446 – o decizie privind angajamentele în sensul articolului 9 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 – produce efectele unei exceptări individuale în sensul articolului 101 alineatul (3) TFUE [ex‑articolul 81 alineatul (3) CE].
44.
Această problemă se ridică numai în cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare. Având în vedere că, după cum am precizat anterior, considerăm că răspunsul la prima întrebare va fi unul negativ, vom analiza a doua întrebare numai în subsidiar și pentru a furniza instanței de trimitere toate indiciile necesare pentru o soluționare utilă a litigiului principal.
45.
În mod explicit, Decizia 2006/446 nu menționează că, potrivit articolului 101 alineatul (3) TFUE, Comisia acordă o exceptare individuală în cazul acordurilor încheiate de Repsol cu locatarii stațiilor de carburanți, pe termen lung, cu clauză de aprovizionare exclusivă. În decizia sa, Comisia se limitează mai degrabă la a declara că anumite angajamente ale Repsol sunt obligatorii până la data de 31 decembrie 2011 și la a suspenda procedura în materie de înțelegeri declanșată împotriva Repsol.
46.
În speță, nu se poate ridica nici problema unei exceptări individuale acordate în mod implicit. După cum au subliniat în mod corespunzător majoritatea părților, în sensul articolului 101 alineatul (3) TFUE, o exceptare individuală, indiferent de natura acesteia, ar presupune în mod imperativ ca întâi să se constate restrângerea concurenței în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE ( 26 ). Or, tocmai un asemenea aspect nu s‑a stabilit nicăieri în cadrul Deciziei 2006/446, în ceea ce privește acordurile de aprovizionare exclusivă încheiate pe termen lung de locatarii stațiilor de carburanți Repsol din Spania.
47.
Faptul că decizia privind angajamentele nu conține constatări referitoare la existența unui comportament anticoncurențial este justificat și de natura acesteia, întrucât, după cum am precizat anterior, deciziile adoptate în temeiul articolului 9 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003, printre care se numără și Decizia 2006/446 în litigiu, se remarcă tocmai prin faptul că, în cadrul acesteia, Comisia realizează numai o evaluare preliminară a situației concurențiale, fără să adopte o poziție finală privind existența unei încălcări a articolului 101 alineatul (1) TFUE ( 27 ).
48.
În plus, trebuie să se ia în considerare faptul că una dintre preocupările principale ale reformei realizate prin intermediul Regulamentului nr. 1/2003 a fost ca Comisia să nu mai acorde exceptări individuale pe care administrativă. Astfel, la termenul‑limită, 1 mai 2004, s‑a efectuat transferul către un sistem al exceptării legale, în care, în cadrul aplicării articolului 101 alineatul (3) TFUE, nu s‑au mai prevăzut deciziile individuale ale Comisiei [a se vedea în acest sens articolul 1 alineatele (1) și (2), precum și articolul 6 coroborat cu considerentul (4) al Regulamentului nr. 1/2003].
49.
Astfel, începând cu momentul respectiv, Comisia nu a mai adoptat o decizie individuală prin care să constate, în sens declarativ, că sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 101 alineatul (3) TFUE decât în mod excepțional și numai în cadrul unei decizii prevăzute la articolul 10 din Regulamentul nr. 1/2003 („Constatarea neaplicării”) ( 28 ), iar nu al unei decizii adoptate în temeiul articolului 9 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003, precum cea din speță.
50.
Pe scurt, pentru acest motiv, nu se poate considera că Decizia 2006/446 produce efectele unei exceptări individuale, în sensul articolului 101 alineatul (3) TFUE, în ceea ce privește acordurile pe termen lung cu clauză de aprovizionare exclusivă încheiate între Repsol și locatarii spanioli ai stațiilor de carburanți.
VI. Concluzie
51.
Având în vedere cele ce precedă, propunem Curții să răspundă la cererea de decizie preliminară formulată de Tribunal Supremo după cum urmează:
„Articolul 16 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 trebuie interpretat în sensul că o decizie privind angajamentele, adoptată de Comisia Europeană în temeiul articolului 9 alineatul (1) din regulament, cu privire la anumite acorduri încheiate între întreprinderi nu împiedică o instanță națională să examineze conformitatea acestora cu normele de concurență și eventual să le declare nule în temeiul articolului 101 alineatul (2) TFUE.”
( 1 ) Limba originală: germana.
( 2 ) Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 [CE] și 82 [CE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167), denumit în continuare: „Regulamentul (CE) nr. 1/2003”.
( 3 ) A se vedea în acest sens Hotărârea din 29 iunie 2010, Comisia/Alrosa (C‑441/07 P, EU:C:2010:377).
( 4 ) A se vedea de exemplu Hotărârea din 14 decembrie 2006, Confederación Española de Empresarios de Estaciones de Servicio (C‑217/05, EU:C:2006:784), Hotărârea din 11 septembrie 2008, CEPSA (C‑279/06, EU:C:2008:485), și Hotărârea din 2 aprilie 2009, Pedro IV Servicios (C‑260/07, EU:C:2009:215), precum și Ordonanța din 3 septembrie 2009, Lubricarga (C‑506/07, EU:C:2009:504), Ordonanța din 27 martie 2014, Bright Service (C‑142/13, EU:C:2014:204), și Ordonanța din 4 decembrie 2014, Estación de Servicio Pozuelo 4 (C‑384/13, EU:C:2014:2425).
( 5 ) Dreptul de uzufruct se întinde și asupra autorizației oficiale de a exploata o stație de distribuție a carburanților.
( 6 ) În acest context, instanța de trimitere face referire la „contracte încrucișate”.
( 7 ) Punctul de pornire al procedurii respective au fost acordurile și proiectele contractelor pe care Repsol le notificase Comisiei încă în temeiul normei anterioare Regulamentului nr. 1/2003. Totuși, această notificare a devenit caducă odată cu aplicarea la 1 mai 2004 a Regulamentului nr. 1/2003 [a se vedea în acest sens articolul 34 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003].
( 8 ) În ceea ce privește conținutul angajamentelor, a se vedea precizările Comisiei de la punctul 2 din rezumatul Deciziei 2006/446 (JO 2006, L 176, p. 104).
( 9 ) Comunicare în temeiul articolului 27 alineatul (4) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului în cauza COMP/B‑1/38348 – Repsol CPP (JO 2004, C 258, p. 7).
( 10 ) Decizia 2006/446/CE a Comisiei din 12 aprilie 2006 referitoare la o procedură de aplicare a articolului 81 CE (cauza COMP/B‑1/38.348 – Repsol CPP), publicată cu numărul de dosar C(2006) 1548 și rezumată în JO 2006, L 176, p. 104. Textul integral al Deciziei 2006/446 poate fi accesat pe pagina de internet a Direcției Generale Concurență: (accesat ultima dată la 11 iulie 2017).
( 11 ) Potrivit declarațiilor sale, Repsol a sesizat la rândul său o instanță civilă din Madrid cu o acțiune împotriva Gasorba, iar introducerea ambelor acțiuni a fost precedată de o dispută extrajudiciară între părți, care a avut drept obiect modalitățile de încetare a contractului de furnizare, ca urmare a căreia Repsol a reziliat contractul, iar Gasorba a contestat legalitatea rezilierii. Repsol acuză Gasorba că invocă în mod abuziv normele dreptului Uniunii în materie de concurență.
( 12 ) Regulamentul (CEE) nr. 1984/83 al Comisiei din 22 iunie 1983 de aplicare a articolului 85 alineatul (3) din tratat clauzelor de aprovizionare exclusivă (JO 1983, L 173, p. 5).
( 13 ) Regulamentul (CE) nr. 2790/1999 al Comisiei din 22 decembrie 1999 privind aplicarea articolului 81 alineatul (3) din tratat categoriilor de acorduri verticale și practici concertate (JO L 336, p. 21).
( 14 ) Tribunalul Comercial nr. 4 Madrid; hotărârea acestei instanțe a fost pronunțată la 8 iulie 2011.
( 15 ) Curtea Provincială Madrid; hotărârea acestei instanțe a fost pronunțată la 27 ianuarie 2014.
( 16 ) Procedura de apel nr. 757/2014.
( 17 ) Discuția a fost declanșată de Hotărârea din 21 noiembrie 2013, Deutsche Lufthansa (C‑284/12, EU:C:2013:755), și de Ordonanța din 4 aprilie 2014, Flughafen Lübeck (C‑27/13, nepublicată, EU:C:2014:240), care se referă la efectele deciziilor Comisiei în sensul formei actuale a articolului 4 din Regulamentul (UE) 2015/1589 al Consiliului din 13 iulie 2015 (JO 2015, L 248, p. 9) în cadrul procedurilor din fața instanțelor naționale.
( 18 ) Hotărârea din 13 februarie 1969, Wilhelm și alții (14/68, EU:C:1969:4, punctul 3), și Hotărârea din 14 februarie 2012, Toshiba Corporation și alții (C‑17/10, EU:C:2012:72, punctul 81).
( 19 ) Potrivit Hotărârii din 14 februarie 2012, Toshiba Corporation și alții (C‑17/10, EU:C:2012:72, punctul 87), cu referire la articolul 16 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003.
( 20 ) Considerentul (13) a doua teză al Regulamentului nr. 1/2003; a se vedea în plus Hotărârea din 29 iunie 2010, Comisia/Alrosa (C‑441/07 P, EU:C:2010:377, în special punctul 35).
( 21 ) Aceeași concluzie este valabilă în cazul deciziilor și practicilor concertate în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE, precum și al comportamentului întreprinderilor care dețin o poziție dominantă pe piață, în sensul articolului 102 TFUE.
( 22 ) A se vedea în acest sens și Comunicarea Comisiei privind cooperarea dintre Comisie și instanțele statelor membre ale Uniunii Europene în aplicarea articolelor 81 și 82 din Tratatul CE (JO 2004, C 101, p. 54, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 122).
( 23 ) Hotărârea din 29 iunie 2010, Comisia/Alrosa (C‑441/07 P, EU:C:2010:377, punctele 35, 38, 40 și 46-48); a se vedea în completare Concluziile noastre prezentate în această cauză (EU:C:2009:555, punctele 47-51).
( 24 ) A se vedea în acest sens din nou considerentul (13) al Regulamentului nr. 1/2003.
( 25 ) A se vedea în acest sens în special Concluziile noastre prezentate în cauza Comisia/Alrosa (C‑441/07 P, EU:C:2009:555, punctul 60).
( 26 ) Hotărârea din 7 februarie 2013, Slovenská sporiteľňa (C‑68/12, EU:C:2013:71, punctul 30). În ceea ce privește imaginea de ansamblu, a se vedea și punctul 11 din Comunicarea Comisiei „Orientări privind aplicarea articolului 81 alineatul (3) din Tratatul CE”(JO 2004, C 101, p. 97, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 165). Potrivit acestei comunicări, aprecierea din perspectiva dreptului concurenței, în temeiul articolului 81 CE (devenit articolul 101 TFUE), cuprinde două etape, iar evaluarea efectelor favorabile concurenței în temeiul articolului 81 alineatul (3) CE se efectuează numai dacă anterior, în conformitate cu articolul 81 alineatul (1) CE, s‑a constatat că un acord între întreprinderi are un scop anticoncurențial sau efecte anticoncurențiale.
( 27 ) A se vedea în acest sens din nou considerentul (13) a doua teză al Regulamentului nr. 1/2003, precum și precizările noastre referitoare la prima întrebare preliminară, în special de la punctul 32 din prezentele concluzii.
( 28 ) A se vedea în acest sens și considerentul (14) al Regulamentului nr. 1/2003.