ORDONANȚA TRIBUNALULUI (Camera a șaptea)
21 iunie 2017 ( *1 )
„Acțiune în anulare — Regulamentul (UE, Euratom) nr. 883/2013 — Investigație externă a OLAF — Raport și recomandări — Acte care nu sunt supuse căilor de atac — Inadmisibilitate”
În cauza T‑289/16,
Inox Mare Srl, cu sediul în Rimini (Italia), reprezentată de R. Holzeisen, avocat,
reclamantă,
împotriva
Comisiei Europene, reprezentată inițial de J. Baquero Cruz, de D. Nardi și de L. Grønfeldt, ulterior de J. Baquero Cruz și de D. Nardi, în calitate de agenți,
pârâtă,
având ca obiect o cerere întemeiată pe articolul 263 TFUE care vizează anularea raportului final al Oficiului European de Luptă Antifraudă (OLAF) referitor la investigația externă OF/2013/0086/B1 [THOR(2015) 40189 din 26 noiembrie 2015], a recomandării directorului general al OLAF referitor la acest raport [THOR(2015) 42057 din 9 decembrie 2015] și a actelor prealabile și strict conexe ale OLAF,
TRIBUNALUL (Camera a șaptea),
compus din doamnele V. Tomljenović, președinte, și A. Marcoulli (raportor) și domnul A. Kornezov, judecători,
grefier: domnul E. Coulon,
dă prezenta
Ordonanță
Istoricul cauzei
1
Reclamanta, Inox Mare Srl, este o societate de capital de drept italian care importă și comercializează în Uniunea Europeană produse de fixare din oțel inoxidabil. Între anii 2010 și 2012, reclamanta ar fi cumpărat cantități mari de produse de fixare din oțel inoxidabil provenite din Filipine.
2
Începând cu luna martie 2013, Agenzia delle Dogane e dei Monopoli (Agenția vamală și de monopol, Italia), întemeindu‑se pe informațiile transmise de Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) în cadrul investigației OF/2013/0086/B1, a notificat reclamantei, prin intermediul a 5 dintre birourile sale periferice, 42 de procese‑verbale de constatare a eludării taxelor vamale, urmate de 43 de înștiințări de plată și de 43 de decizii de aplicare a penalităților, pentru o sumă totală de peste 8,5 milioane de euro.
3
La 25 martie 2016, în cadrul unei proceduri în contradictoriu cu unul dintre serviciile periferice ale Agenției vamale și de monopol, reclamanta a luat cunoștință, ca documente anexate la memoriile acestei agenții, de raportul final al OLAF referitor la investigația externă OF/2013/0086/B1 [THOR(2015) 40189 din 26 noiembrie 2015] (denumit în continuare „raportul din 26 noiembrie 2015”) și de recomandarea directorului general al OLAF referitor la acest raport [THOR(2015) 42057 din 9 decembrie 2015] (denumită în continuare „recomandarea din 9 decembrie 2015”) (denumite în continuare, împreună, „actele atacate”).
4
Raportul din 26 noiembrie 2015 arată că produsele de fixare din oțel inoxidabil importate în șapte state membre ca produse provenite din Filipine, țară care beneficiază de un tratament vamal preferențial, ar fi fost în realitate originare din Taiwan, țară supusă unor taxe vamale și unor măsuri antidumping. Raportul din 26 noiembrie 2015 reține că taxele la import cu privire la aceste produse, în sumă estimată la aproximativ 19,2 milioane de euro, dintre care aproximativ 5,6 milioane de euro în Italia, nu ar fi fost plătite și ar putea fi recuperate.
5
Prin recomandarea din 9 decembrie 2015, directorul general al OLAF recomandă Agenției vamale și de monopol să ia toate măsurile adecvate pentru a asigura recuperarea sumei de aproximativ 5,6 milioane de euro indicate în raportul din 26 noiembrie 2015 și pentru a preveni orice alt prejudiciu pentru bugetul Uniunii. În sfârșit, prin recomandarea respectivă, îi solicită să informeze OLAF cu privire la eventualele acțiuni întreprinse sau decizii luate.
Procedura și concluziile părților
6
Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 3 iunie 2016, reclamanta a introdus prezenta acțiune, solicitând Tribunalului:
—
anularea actelor atacate și a „actelor prealabile și strict conexe ale OLAF”;
—
obligarea Comisiei Europene la plata cheltuielilor de judecată.
7
Prin înscris separat depus la grefa Tribunalului la 13 iulie 2016, Comisia a ridicat o excepție de inadmisibilitate în temeiul articolului 130 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, solicitând acestei instanțe:
—
respingerea acțiunii ca inadmisibilă;
—
obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
8
Reclamanta a depus la 25 august 2016 observații cu privire la excepția de inadmisibilitate, în care solicită Tribunalului respingerea excepției de inadmisibilitate invocate de Comisie ca nefondată.
În drept
9
În temeiul articolului 130 alineatele (1) și (7) din Regulamentul de procedură, la solicitarea pârâtului, Tribunalul poate să se pronunțe asupra excepției de inadmisibilitate fără a intra în dezbaterea fondului. Întrucât în speță Comisia a solicitat să se pronunțe asupra inadmisibilității, Tribunalul, considerându‑se suficient de lămurit de înscrisurile din dosar, decide să se pronunțe asupra acestei cereri fără continuarea procedurii.
10
Comisia arată că actele atacate nu sunt susceptibile să facă obiectul unei căi de atac din partea reclamantei în temeiul articolului 263 TFUE, întrucât un raport întocmit de OLAF la finalul unei investigații și o recomandare a directorului general al OLAF referitoare la acesta nu produc efecte juridice obligatorii, nici chiar în privința persoanelor care sunt indicate în raport, ceea ce de altfel nu ar fi cazul reclamantei în speță.
11
Reclamanta contestă argumentele Comisiei. Ea susține că autoritățile vamale italiene sunt ținute de conținutul actelor atacate și acționează în calitate de simplă autoritate care încasează taxe vamale, fără nicio marjă de apreciere.
12
Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, în temeiul articolului 263 primul paragraf TFUE, Curtea de Justiție a Uniunii Europene controlează legalitatea actelor menite să producă efecte juridice față de terți.
13
Potrivit jurisprudenței constante a Curții, constituie acte sau decizii susceptibile să facă obiectul unei acțiuni în anulare doar măsurile care produc efecte juridice obligatorii de natură să afecteze interesele reclamantului, modificând în mod distinct situația juridică a acestuia (Hotărârea din 11 noiembrie 1981, IBM/Comisia, 60/81, EU:C:1981:264, punctul 9, și Hotărârea din 26 ianuarie 2010, Internationaler Hilfsfonds/Comisia, C‑362/08 P, EU:C:2010:40, punctul 51).
14
În ceea ce privește actele OLAF, în primul rând, reiese din jurisprudența Tribunalului elaborată în raport cu Regulamentul (CE) nr. 1073/1999 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 mai 1999 privind investigațiile efectuate de OLAF (JO 1999, L 136, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 2, p. 129) că raportul pe care OLAF îl întocmește la finalul investigațiilor sale externe și interne nu modifică în mod distinct situația juridică a persoanelor care sunt nominalizate în acesta (Hotărârea din 6 aprilie 2006, Camós Grau/Comisia, T‑309/03, EU:T:2006:110, punctul 48; a se vedea de asemenea în acest sens Ordonanța din 22 iunie 2015, In vivo/Comisia, T‑690/13, nepublicată, EU:T:2015:519, punctul 24). Din aceeași jurisprudență reiese că nici caracterul final al raportului OLAF în cadrul procedurii care reglementează investigațiile acestui oficiu nu îi conferă natura unui act care produce efecte juridice obligatorii (Hotărârea din 6 aprilie 2006, Camós Grau/Comisia, T‑309/03, EU:T:2006:110, punctul 49).
15
În această privință, potrivit jurisprudenței constante a Tribunalului, din dispozițiile Regulamentului nr. 1073/1999 și în special din considerentul (13) și din articolul 9 din acest regulament decurge că concluziile OLAF care figurează într‑un raport final nu pot conduce automat la începerea procedurilor judiciare sau disciplinare, din moment ce autoritățile competente sunt libere să decidă cu privire la măsurile întreprinse în urma raportului final și, prin urmare, sunt singurele autorități care pot adopta decizii susceptibile să afecteze situația juridică a persoanelor în privința cărora raportul ar fi recomandat inițierea unor asemenea proceduri (a se vedea Hotărârea din 6 aprilie 2006, Camós Grau/Comisia, T‑309/03, EU:T:2006:110, punctul 51 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 4 octombrie 2006, Tillack/Comisia, T‑193/04, EU:T:2006:292, punctul 69 și jurisprudența citată). Deși OLAF poate recomanda în rapoartele sale adoptarea unor acte care produc efecte juridice obligatorii și care cauzează prejudicii persoanelor în cauză, avizul pe care îl prezintă în această privință nu cuprinde nicio obligație, nici chiar procedurală, pentru autoritățile cărora le este destinat (Hotărârea din 6 aprilie 2006, Camós Grau/Comisia, T‑309/03, EU:T:2006:110, punctul 50).
16
De asemenea, potrivit jurisprudenței, transmiterea de informații de către OLAF către autoritățile naționale nu poate fi considerată un act cauzator de prejudicii, din moment ce aceasta nu modifică în mod distinct situația juridică a persoanei în cauză, autoritățile judiciare naționale având în continuare libertatea, în conformitate cu articolul 10 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1073/1999, să aprecieze, în cadrul competențelor proprii, conținutul și întinderea informațiilor respective și, în consecință, măsurile care trebuie luate (a se vedea Hotărârea din 20 mai 2010, Comisia/Violetti și alții, T‑261/09 P, EU:T:2010:215, punctul 47 și jurisprudența citată; a se vedea de asemenea în acest sens Ordonanța din 22 iunie 2015, In vivo/Comisia, T‑690/13, nepublicată, EU:T:2015:519, punctul 24). În consecință, eventuala inițiere a unei proceduri judiciare în urma transmiterii de informații de către OLAF, precum și actele juridice ulterioare țin doar de responsabilitatea autorităților naționale (Hotărârea din 4 octombrie 2006, Tillack/Comisia, T‑193/04, EU:T:2006:292, punctul 70).
17
În al doilea rând, principiile rezultate din jurisprudența amintită la punctele 14-16 de mai sus continuă să se aplice cadrului juridic în materia investigațiilor externe ale OLAF rezultat din noul Regulament (UE, Euratom) nr. 883/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 septembrie 2013 privind investigațiile efectuate de OLAF și de abrogare a Regulamentului nr. 1073/1999 și a Regulamentului (Euratom) nr. 1074/1999 al Consiliului (JO 2013, L 248, p. 1).
18
Astfel, reiese din considerentul (31) al Regulamentului nr. 883/2013 că, așa cum afirma considerentul (13) al Regulamentului nr. 1073/1999, este de datoria autorităților competente ale statelor membre de a decide asupra acțiunilor de întreprins privind investigațiile încheiate pe baza raportului final al investigației redactat de OLAF. În plus, din considerentul (32) al aceluiași regulament reiese că autoritățile competente ale statelor membre ar trebui să informeze OLAF, la cerere, cu privire la „acțiunile întreprinse, dacă este cazul”, pe baza informațiilor care le‑au fost transmise.
19
În plus, articolul 11 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 883/2013 prevede mai întâi că, la încheierea unei investigații a OLAF, se redactează un raport sub autoritatea directorului general, care include în special procedura, faptele constatate, încadrarea lor juridică preliminară, impactul financiar estimat, precum și concluziile investigației. Articolul 11 alineatul (1) al doilea paragraf din același regulament prevede de asemenea că „[r]aportul este însoțit de recomandările directorului general cu privire la întreprinderea sau nu a unei acțiuni”, iar articolul 11 alineatul (2) din regulamentul menționat prevede că rapoartele constituie probe admisibile în procedurile administrative sau judiciare ale statului membru în care utilizarea acestora se dovedește necesară, în același mod și în aceleași condiții ca și rapoartele administrative redactate de inspectorii administrativi naționali, că sunt supuse acelorași reguli de evaluare ca și cele aplicabile rapoartelor administrative respective și că au aceeași valoare probatorie ca și acestea. Articolul 11 alineatul (3) din același regulament prevede în continuare că rapoartele și recomandările redactate în urma unei investigații externe sunt transmise autorităților competente ale statelor membre în cauză și, după caz, serviciilor competente ale Comisiei. În sfârșit, articolul 11 alineatul (6) din Regulamentul nr. 883/2013 prevede că, la cererea OLAF, autoritățile competente ale statelor membre în cauză îi transmit în timp util informații privind „măsurile luate, dacă există” pe baza recomandărilor transmise în urma unei investigații externe.
20
Pe de o parte, din dispozițiile articolului 11 alineatul (2) din Regulamentul nr. 883/2013 reiese că rapoartele OLAF constituie doar elemente de probă care pot fi utilizate în procedurile administrative sau judiciare naționale, că trebuie apreciate potrivit normelor stabilite în materie de probe în dreptul național și că au valoarea probatorie stabilită de dreptul național respectiv. Prin urmare, nu este vorba despre acte care, în temeiul Regulamentului nr. 883/2013, cauzează, în sine, prejudicii persoanelor care sunt nominalizate în acestea.
21
Pe de altă parte, în temeiul dispozițiilor articolului 11 alineatul (3) din Regulamentul nr. 883/2013, transmiterea raportului și a recomandărilor către autoritățile naționale competente nu este însoțită de obligații în ceea ce privește măsurile care trebuie întreprinse de autoritățile respective în urma actelor în discuție în privința persoanelor care sunt nominalizate în acestea. Deși articolul 11 alineatul (6) din Regulamentul nr. 883/2013, astfel cum a fost invocat de reclamantă, prevede, desigur, că autoritățile naționale au obligația să informeze OLAF, la cererea acestuia, cu privire la măsurile luate pe baza recomandărilor sale, nu este mai puțin adevărat că, potrivit textului aceleiași dispoziții, măsurile respective nu sunt obligatorii, ci sunt luate „dacă este cazul”.
22
Prin urmare, din dispozițiile Regulamentului nr. 883/2013 și în special din considerentul (31) și din articolul 11 din acest regulament decurge că, așa cum se indică în jurisprudența amintită la punctul 15 de mai sus, raportul și recomandările întocmite de OLAF în urma unei investigații externe și transmise autorităților competente ale statelor membre în cauză nu pot conduce în mod automat la inițierea unei proceduri administrative sau judiciare la nivel național și nici, a fortiori, la adoptarea unor acte juridice ulterioare. Astfel, revine autorităților naționale sarcina de a decide cu privire la măsurile care trebuie luate și, prin urmare, acestea din urmă sunt singurele autorități care pot adopta decizii susceptibile să afecteze situația juridică a persoanelor în privința cărora OLAF ar fi recomandat inițierea unor asemenea proceduri.
23
Această concluzie nu este repusă în discuție de circumstanța, invocată de reclamantă, că articolul 11 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 883/2013 prevede că recomandările redactate de OLAF „indică, după caz, orice acțiune disciplinară, administrativă, financiară și/sau judiciară […] din partea autorităților competente ale statelor membre în cauză”.
24
Astfel, este necesar să se arate că expresia „doivent prendre” („trebuie să ia”), care figurează în versiunea franceză a articolului 11 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 883/2013, precum și, în esență, în versiunea italiană („devono adottare”), nu figurează în alte versiuni lingvistice ale acestei dispoziții, precum versiunile în limbile engleză, bulgară, germană, greacă sau portugheză.
25
Trebuie amintit că tuturor versiunilor lingvistice ale unui text de drept al Uniunii este necesar, în principiu, să li se recunoască aceeași valoare. Pentru a păstra unitatea de interpretare a dreptului Uniunii, în caz de neconcordanță între aceste versiuni, trebuie să se interpreteze, așadar, dispoziția în cauză în funcție de economia generală și de finalitatea reglementării din care face parte (a se vedea Hotărârea din 20 septembrie 2012, Ungaria/Comisia, T‑89/10, nepublicată, EU:T:2012:451, punctul 43 și jurisprudența citată).
26
Or, în speță, mai întâi se impune constatarea că articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2013 nu privește efectele, ci doar conținutul raportului și al recomandărilor. Astfel, de exemplu, în versiunea engleză a acestei dispoziții, termenul „shall” se referă în mod expres la conținutul recomandărilor („shall […] indicate”). În continuare, alineatele (3) și (6) ale articolului 11 din Regulamentul nr. 883/2013 reglementează transmiterea raportului și a recomandărilor către autoritățile naționale competente și, respectiv, monitorizarea acestei transmiteri. Dispozițiile respective nu prevăd obligații în ceea ce privește acțiunile pe care autoritățile amintite ar trebui să le întreprindă în urma actelor în discuție în raport cu persoanele care sunt nominalizate în acestea. În sfârșit, trebuie amintit că din considerentul (31) al Regulamentului nr. 883/2013 reiese că revine autorităților naționale sarcina de a decide măsurile care trebuie luate pe baza rapoartelor OLAF.
27
În consecință, având în vedere economia generală și finalitatea reglementării în discuție, articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2013 nu poate fi interpretat în sensul că impune obligații pentru autoritățile naționale destinatare ale raportului și ale recomandărilor OLAF în ceea ce privește măsurile pe care autoritățile respective ar trebui să le ia pe baza actelor în discuție în privința persoanelor care sunt nominalizate în acestea.
28
În concluzie, jurisprudența constantă a Tribunalului cu privire la actele OLAF și la dispozițiile relevante ale Regulamentului nr. 883/2013 demonstrează că actele atacate nu produc niciun efect juridic obligatoriu de natură să modifice în mod distinct situația juridică a reclamantei în sensul jurisprudenței amintite la punctul 13 de mai sus, din moment ce revine autorităților naționale sarcina de a decide, în exercitarea competențelor proprii, cu privire la măsurile care trebuie luate pe baza raportului din 26 noiembrie 2015 și în special pe baza recomandării din 9 decembrie 2015.
29
Aceeași concluzie se impune în privința „actelor prealabile și strict conexe ale OLAF”, și anume, așa cum s‑a arătat în observațiile cu privire la excepția de inadmisibilitate, în privința „informațiilor intermediare prevăzute la articolul 12 din [Regulamentul nr. 883/2013]” pe care OLAF le‑ar fi transmis autorităților vamale italiene. Astfel, fără să fie necesară pronunțarea cu privire la problema dacă acțiunea a fost îndreptată în mod legal în privința lor, fapt contestat de Comisie, trebuie amintit că, în orice caz, transmiterea de informații de către OLAF către autoritățile naționale nu poate fi considerată un act care cauzează prejudicii, întrucât, în temeiul articolului 12 din Regulamentul nr. 883/2013, revine autorităților care primesc informații din partea OLAF sarcina de a aprecia, în cadrul competențelor proprii, conținutul și întinderea informațiilor respective și, în consecință, măsurile care trebuie luate (a se vedea prin analogie Hotărârea din 20 mai 2010, Comisia/Violetti și alții, T‑261/09 P, EU:T:2010:215, punctul 47 și jurisprudența citată, și Ordonanța din 22 iunie 2015, In vivo/Comisia, T‑690/13, nepublicată, EU:T:2015:519, punctul 24).
30
Chiar dacă am presupune că, în speță, autoritățile vamale italiene care au notificat reclamantei actele vamale menționate la punctul 2 de mai sus s‑au întemeiat efectiv pe informațiile intermediare vizate la punctul 29 de mai sus, ba chiar, după ce au avut cunoștință de acestea, pe raportul din 26 noiembrie 2015 sau pe recomandarea din 9 decembrie 2015, această circumstanță nu implică totuși că actele OLAF ar produce efecte juridice obligatorii, întrucât actele vamale menționate la punctul 2 de mai sus nu au decurs automat din actele respective ale OLAF, ci au fost adoptate de autoritățile vamale italiene în cadrul competențelor proprii.
31
Niciunul dintre argumentele invocate de reclamantă nu este susceptibil să repună în discuție aceste concluzii.
32
În primul rând, reclamanta susține că actele atacate ar exclude dreptul său ca Agenția vamală și de monopol să procedeze, în temeiul articolelor 116-121 din Regulamentul (UE) nr. 952/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 octombrie 2013 de stabilire a Codului vamal al Uniunii (JO 2013, L 269, p. 1, denumit în continuare „Codul vamal al Uniunii”), la rambursarea sau la remiterea în favoarea sa a unor taxe la import. De asemenea, ea susține că actele atacate i‑ar leza dreptul de a se înregistra, în temeiul articolelor 38 și 39 din Codul vamal al Uniunii, în calitate de operator economic autorizat.
33
Aceste argumente nu pot fi reținute întrucât, în lumina constatărilor efectuate la punctul 22 de mai sus, raportul din 26 noiembrie 2015 și recomandările din 9 decembrie 2015 nu impun nicio obligație automată pentru autoritățile naționale de a adopta o anumită măsură împotriva reclamantei, iar acestor autorități le revine în mod exclusiv sarcina de a decide, în exercitarea competențelor proprii, cu privire la măsurile care trebuie luate, inclusiv în materie vamală.
34
În această privință trebuie amintit că reiese dintr‑o jurisprudență constantă a Tribunalului că aplicarea dreptului vamal material al Uniunii, inclusiv adoptarea unor decizii care necesită plata a posteriori a taxelor nepercepute, este de competența exclusivă a autorităților vamale naționale. Deciziile adoptate de aceste autorități în aplicarea acestui drept pot fi atacate la instanțele naționale, acestea din urmă putând sesiza Curtea de Justiție în temeiul articolului 267 TFUE (Hotărârea din 16 aprilie 2015, Schenker Customs Agency/Comisia, T‑576/11, EU:T:2015:206, punctul 49 și jurisprudența citată; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 12 noiembrie 2013, Wünsche Handelsgesellschaft International/Comisia, T‑147/12, nepublicată, EU:T:2013:587, punctele 24 și 25 și jurisprudența citată).
35
În special, în ceea ce privește, pe de o parte, o eventuală cerere de rambursare sau de remitere a taxelor la import, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, autoritățile vamale naționale fac o apreciere proprie cu privire la cererile prezentate de fiecare importator, pentru a lua în considerare orice particularitate, de fapt sau de drept, de natură să caracterizeze situația specifică a fiecărui operator (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 martie 2015, Vestel Iberia și Makro autoservicio mayorista/Comisia, T‑249/12 și T‑269/12, nepublicată, EU:T:2015:150, punctele 79-82).
36
În ceea ce privește, pe de altă parte, o eventuală cerere de acordare a statutului de operator economic autorizat, nu decurge nicidecum din articolele 38 și 39 din Codul vamal al Uniunii și nici din articolul 24 din Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2015/2447 al Comisiei din 24 noiembrie 2015 de stabilire a unor norme pentru punerea în aplicare a anumitor dispoziții din Codul vamal al Uniunii (JO 2015, L 343, p. 558, denumit în continuare „regulamentul de punere în aplicare”) că în speță, în temeiul actelor atacate, ar trebui să se considere în mod automat că reclamanta nu îndeplinește criteriul, menționat la articolul 39 litera (a) din Codul vamal al Uniunii, cu privire la absența unor încălcări grave sau a unor încălcări repetate ale legislației vamale și ale dispozițiilor fiscale și a unor infracțiuni grave legate de activitatea economică a solicitantului.
37
Astfel, în temeiul articolului 29 alineatul (4) din regulamentul de punere în aplicare, revine autorității vamale naționale sarcina de a examina dacă criteriile prevăzute la articolul 39 din Codul vamal al Uniunii sunt respectate. În acest scop, autoritatea respectivă dispune de o putere de apreciere proprie, care îi permite, printre altele, să țină seama de „caracteristicile specifice ale operatorilor economici, în special ale întreprinderilor mici și mijlocii”. Autoritatea vamală națională poate considera de asemenea, în temeiul articolului 24 alineatul (2) din regulamentul de punere în aplicare, în ceea ce privește criteriul menționat la articolul 39 litera (a) din Codul vamal al Uniunii, că „o încălcare are importanță minoră, în raport cu numărul sau dimensiunea operațiunilor aferente”, și să ia în considerare faptul că „nu are îndoieli cu privire la buna‑credință a solicitantului”.
38
În consecință, întrucât revine autorităților vamale italiene sarcina de a aplica dreptul vamal al Uniunii și în special de a supune propriei aprecieri o eventuală cerere de rambursare sau de remitere prezentată de reclamantă, precum și o eventuală cerere de acordare a statutului de operator economic autorizat, actele atacate nu afectează cu nimic exercitarea puterii de apreciere respective.
39
În al doilea rând, reclamanta susține că, în cazul în care acțiunea sa ar urma să fie considerată inadmisibilă, ea ar fi lipsită de protecție jurisdicțională efectivă, posibilitatea unei trimiteri preliminare fiind incertă și ipotetică.
40
În această privință trebuie amintit că, așa cum s‑a constatat la punctul 22 de mai sus, revine autorităților naționale sarcina de a decide măsurile care urmează să fie luate pe baza recomandărilor care le sunt transmise de OLAF. Astfel, este de competența respectivelor autorități să verifice ele înseși dacă informațiile primite justifică sau impun începerea unei urmăriri. În consecință, protecția jurisdicțională împotriva unei asemenea urmăriri trebuie să fie asigurată la nivel național cu toate garanțiile prevăzute de dreptul intern, inclusiv cele care decurg din drepturile fundamentale, care, făcând parte integrantă din principiile generale de drept al Uniunii, trebuie să fie totodată respectate de statele membre atunci când pun în aplicare o reglementare a Uniunii. În cadrul unei acțiuni introduse la nivel național, instanța sesizată are posibilitatea – chiar obligația, în anumite cazuri – ca, printr‑o cerere de decizie preliminară adresată Curții în temeiul articolului 267 TFUE, să solicite acesteia din urmă, eventual la solicitarea părților, să se pronunțe cu privire la interpretarea dispozițiilor dreptului Uniunii pe care le consideră necesare pentru a pronunța propria hotărâre [a se vedea în acest sens Ordonanța din 19 aprilie 2005, Tillack/Comisia, C‑521/04 P(R), EU:C:2005:240, punctele 38 și 39, și Hotărârea din 20 iulie 2016, Oikonomopoulos/Comisia, T‑483/13, EU:T:2016:421, punctele 28 și 32].
41
În plus, în ceea ce privește argumentul reclamantei întemeiat în esență pe presupusa ineficacitate a unei trimiteri preliminare în speță în raport cu acțiunea directă în anulare, trebuie amintit că o asemenea afirmație, presupunând că este demonstrată, nu poate permite Tribunalului să se substituie puterii constituante a Uniunii pentru a recurge la o modificare a sistemului căilor de atac și al procedurilor stabilit de tratate și menit să încredințeze Curții și Tribunalului controlul legalității actelor instituțiilor. În niciun caz aceasta nu permite să facă atacabile actele care nu pot fi atacate pentru că nu produc efecte juridice obligatorii în sensul articolului 263 primul paragraf TFUE (a se vedea prin analogie Hotărârea din 27 iunie 2000, Salamander și alții/Parlamentul și Consiliul, T‑172/98 și T‑175/98-T‑177/98, EU:T:2000:168, punctul 75 și jurisprudența citată, și Ordonanța din 12 ianuarie 2007, SPM/Comisia, T‑447/05, EU:T:2007:3, punctul 82 și jurisprudența citată).
42
În al treilea rând, în ceea ce privește pretinsele încălcări de către OLAF ale normelor procedurale, ale dreptului la probă și la o procedură contradictorie, precum și ale drepturilor fundamentale și ale dreptului reclamantei la protecție jurisdicțională împotriva actelor de cercetare nelegale, trebuie amintit că reiese din jurisprudență că, invocate în cadrul unei acțiuni în anulare, neregulile procedurale despre care s‑ar susține, precum în speță, că ar fi afectat un raport de investigației al OLAF nu pot conferi raportului respectiv caracterul unui act cauzator de prejudicii. Astfel, asemenea încălcări pot fi contestate doar în susținerea unei acțiuni îndreptate împotriva unui act atacabil ulterior, în măsura în care i‑ar fi influențat conținutul, dar nu în mod independent împotriva unui asemenea act (a se vedea Hotărârea din 6 aprilie 2006, Camós Grau/Comisia, T‑309/03, EU:T:2006:110, punctul 55 și jurisprudența citată).
43
În plus, trebuie amintit că reiese din jurisprudență că gravitatea unei pretinse încălcări din partea instituției în cauză sau importanța atingerii care ar decurge de aici în ceea ce privește respectarea drepturilor fundamentale nu permite să se înlăture aplicarea unor cauze de inadmisibilitate de ordine publică prevăzute de tratat și să devină atacabile actele care nu pot fi atacate pentru că nu produc efecte juridice obligatorii. Astfel, caracterul atacabil al unui act nu se poate deduce din eventuala sa nelegalitate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 ianuarie 2003, Philip Morris International/Comisia, T‑377/00, T‑379/00, T‑380/00, T‑260/01 și T‑272/01, EU:T:2003:6, punctul 87).
44
În al patrulea rând, reclamanta susține că informațiile transmise de OLAF Agenției vamale și de monopol i‑au cauzat un prejudiciu moral, prin intermediul anumitor comunicate de presă ale agenției respective și al unor articole de presă referitoare la acestea. Or, chiar dacă am presupune că asemenea elemente pot constitui un prejudiciu, nu se poate conferi însă raportului din 26 noiembrie 2015 și recomandării din 9 decembrie 2015 caracterul unor acte cauzatoare de prejudicii în sensul articolului 263 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 aprilie 2006, Camós Grau/Comisia, T‑309/03, EU:T:2006:110, punctul 56).
45
În al cincilea rând, soluția reținută în Ordonanța din 13 aprilie 2011, Planet/Comisia (T‑320/09, EU:T:2011:172), invocată de reclamantă pentru a susține concluzia potrivit căreia raportul din 26 noiembrie 2015 și recomandarea din 9 decembrie 2015 ar fi acte atacabile, nu este aplicabilă în speță, în special având în vedere caracteristicile actelor care se puneau în discuție.
46
Astfel, pe de o parte, trebuie amintit că reiese din cuprinsul punctelor 21-27 și 53 din Ordonanța din 13 aprilie 2011, Planet/Comisia (T‑320/09, EU:T:2011:172), că respectiva cauză în care s‑a pronunțat ordonanța privea acte adoptate la finalul unei „proceduri speciale” vizând înregistrarea unei entități într‑o listă de avertizare și, mai precis, cererea OLAF către contabilul Comisiei de a activa avertismentul în legătură cu o entitate în sistemul de avertizare rapidă (SAR) și însăși activarea avertismentului de către contabilul Comisiei. Pe de altă parte, din cuprinsul punctelor 47 și 48 din ordonanța amintită reiese că actele respective produceau efecte care modificau în mod distinct situația juridică a entității înregistrate pe lista de avertizare, întrucât, în urma activării avertismentului, pentru a obține contribuția unor resurse financiare ale Uniunii, aceasta era obligată să se conformeze unor condiții sau unor măsurilor sporite de prudență impuse de ordonatorii de credite vizați.
47
Or, în speță, actele atacate ale OLAF nu sunt obligatorii pentru autoritățile care sunt destinatarii acestora și nu modifică în mod distinct situația juridică a reclamantei în ceea ce privește consecințele pe care autoritățile respective ar trebui să le deducă.
48
În al șaselea rând, jurisprudența citată de reclamantă pentru a demonstra lipsa puterii de apreciere a autorităților vamale italiene, și anume Hotărârea din 23 noiembrie 1971, Bock/Comisia (62/70, EU:C:1971:108), și Hotărârea din 17 ianuarie 1985, Piraiki‑Patraiki și alții/Comisia (11/82, EU:C:1985:18), nu se aplică în speță.
49
Astfel, trebuie să se arate că reiese din cuprinsul punctelor 3-11 din Hotărârea din 23 noiembrie 1971, Bock/Comisia (62/70, EU:C:1971:108), și din cuprinsul punctelor 2-32 din Hotărârea din 17 ianuarie 1985, Piraiki‑Patraiki și alții/Comisia (11/82, EU:C:1985:18), că aceste hotărâri nu privesc problema dacă actele care erau în discuție produceau efecte juridice obligatorii în sensul articolului 263 primul paragraf TFUE, ci problema dacă reclamantele erau vizate direct și individual de actele respective în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE.
50
În orice caz, trebuie să se observe că, la punctele 23 și 26 din Ordonanța din 6 martie 2014, Northern Ireland Department of Agriculture and Rural Development/Comisia (C‑248/12 P, nepublicată, EU:C:2014:137), Curtea însăși a constatat că soluția consacrată în Hotărârea din 17 ianuarie 1985, Piraiki‑Patraiki și alții/Comisia (11/82, EU:C:1985:18), se explica prin situațiile specifice în raport cu care a fost pronunțată și că aceasta reieșea chiar din termenii acelei hotărâri.
51
Este suficient să se amintească, în acest sens, că atât Hotărârea din 23 noiembrie 1971, Bock/Comisia (62/70, EU:C:1971:108), cât și Hotărârea din 17 ianuarie 1985, Piraiki‑Patraiki și alții/Comisia (11/82, EU:C:1985:18), priveau situații speciale în care Comisia a autorizat, la cererea unui stat membru, adoptarea de către acesta a unor măsuri de protecție. În aceste împrejurări, nu există nicio îndoială că statul membru care a solicitat asemenea măsuri le va da curs pentru a acționa în consecință (a se vedea Ordonanța din 8 iulie 2004, Regione Siciliana/Comisia, T‑341/02, EU:T:2004:228, punctul 79). Aceste circumstanțe nu există însă în speță.
52
Din ansamblul considerațiilor de mai sus rezultă că, întrucât actele atacate și, în orice caz, „actele prealabile și strict conexe ale OLAF” sunt lipsite de efecte juridice obligatorii, nu pot fi considerate acte atacabile în sensul articolului 263 primul paragraf TFUE.
53
Prin urmare, prezenta acțiune trebuie respinsă ca inadmisibilă.
Cu privire la cheltuielile de judecată
54
Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât reclamanta a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor Comisiei.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera a șaptea)
dispune:
1)
Respinge acțiunea ca inadmisibilă.
2)
Inox Mare Srl suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și pe cele efectuate de Comisia Europeană.
Luxemburg, 21 iunie 2017.
Grefier
E. Coulon
Președinte
V. Tomljenović
( *1 ) Limba de procedură: italiana.