CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
MANUEL CAMPOS SÁNCHEZ‑BORDONA
prezentate la 31 mai 2018 ( 1 )
Cauzele conexate C‑54/17 și C‑55/17
Autorità Garante della Concorrenza e del Mercato
împotriva
Wind Tre SpA, fosta Wind Telecomunicazioni SpA
și
Autorità Garante della Concorrenza e del Mercato
împotriva
Vodafone Italia SpA, fosta Vodafone Omnitel NV, cu participarea:
Autorità per le Garanzie nelle Comunicazioni,
Altroconsumo,
Vito Rizzo,
Telecom Italia SpA
[Cerere de decizie preliminară formulată de Consiglio di Stato (Consiliul de Stat (Italia)]
„Întrebare preliminară – Protecția consumatorilor – Practici comerciale neloiale – Practici comerciale agresive – Vânzare nesolicitată – Directiva 2005/29/CE – Articolul 3 alineatul (4) – Domeniu de aplicare – Servicii de telecomunicații – Directiva 2002/21/CE – Directiva 2002/22/CE – Preactivarea de servicii pe o cartelă SIM fără informarea consumatorului”
1.
Dreptul Uniunii dispune de un sistem general de protecție a consumatorilor împotriva practicilor comerciale neloiale ale întreprinderilor, instituit prin Directiva 2005/29/CE ( 2 ), și de alte instrumente de reglementare sectoriale, care protejează interesele consumatorilor în domenii speciale ale pieței.
2.
Unul din aceste instrumente sectoriale este Directiva 2002/22/CE ( 3 ) care protejează drepturile utilizatorilor serviciilor de comunicații. Armonizarea acestuia cu cadrul general ( 4 ) de protecție a consumatorilor nu este lipsită de dificultăți. Pentru a remedia aceste dificultăți, norma instituită prin Directiva 2005/29/CE prevede că dispozițiile sale nu se aplică în cazul unui conflict cu alte norme ale dreptului Uniunii care reglementează aspecte specifice ale practicilor comerciale neloiale.
3.
În cadrul procedurilor care au condus la formularea prezentelor trimiteri preliminare, trebuie să se stabilească regimul normativ care reglementează comercializarea de telefoane mobile ale căror cartele SIM ( 5 ) au facilități sau servicii preinstalate care nu i‑au fost comunicate consumatorului în momentul vânzării.
4.
Instanța de trimitere întreabă în acest context pe scurt: a) dacă un astfel de comportament constituie, potrivit Directivei 2005/29, o „vânzare nesolicitată” sau o „practică comercială agresivă”, b) dacă, în conformitate cu articolul 3 alineatul (4) din directiva menționată, sunt întrunite condițiile pentru aplicarea cu prioritate a altor norme ale Uniunii și c) dacă dispozițiile naționale adoptate în marja de libertate pe care dreptul Uniunii o permite statelor membre pot fi asimilate acestor din urmă dispoziții.
I. Cadrul normativ
A. Dreptul Uniunii
1. Directiva 2005/29/CE
5.
Conform articolului 2:
„În sensul prezentei directive:
[…]
(d)
«practici ale întreprinderilor față de consumatori» (denumite în continuare „practici comerciale”) înseamnă orice acțiune, omisiune, comportament, demers sau comunicare comercială, inclusiv publicitatea și comercializarea, efectuată de un comerciant, în directă legătură cu promovarea, vânzarea sau furnizarea unui produs către consumatori;
[…]
(j)
«influență nejustificată» înseamnă exploatarea unei poziții de putere în raport cu consumatorul pentru a aplica o presiune asupra acestuia, chiar și fără a recurge la forța fizică sau a amenința cu aceasta, într‑o manieră care reduce semnificativ abilitatea consumatorului de a lua o decizie în cunoștință de cauză;
[…].”
6.
Articolul 3 are următorul cuprins:
„(1) Prezenta directivă se aplică practicilor comerciale neloiale ale întreprinderilor față de consumatori definite la articolul 5 înainte, în timpul și după o tranzacție comercială în legătură cu un produs.
[…]
(4) În cazul în care dispozițiile prezentei directive și alte norme comunitare care reglementează aspecte specifice ale practicilor comerciale neloiale sunt în conflict, normele comunitare prevalează și se aplică respectivelor aspecte specifice.
[…]”
7.
Articolul 5 prevede:
„(1) Se interzic practicile comerciale neloiale.
(2) O practică comercială este neloială în cazul în care:
(a)
este contrară cerințelor diligenței profesionale
și
(b)
denaturează sau poate denatura semnificativ comportamentul economic cu privire la un produs al consumatorului mediu la care ajunge sau căruia îi este adresat sau al membrului mediu al unui grup în cazul în care o practică comercială este orientată către un grup particular de consumatori.
[…]
(4) Sunt neloiale în special practicile comerciale care:
(a)
sunt înșelătoare în sensul articolelor 6 și 7
sau
(b)
sunt agresive în sensul articolelor 8 și 9.
(5) Anexa I conține lista practicilor comerciale considerate neloiale în orice situație. Lista unică se aplică în toate statele membre și poate fi modificată numai prin revizuirea prezentei directive.”
8.
Articolul 7 alineatul (1) prevede:
„O practică comercială se consideră înșelătoare în cazul în care, analizând faptele și ținând seama de toate caracteristicile și circumstanțele, precum și de limitele proprii mediului de comunicare utilizat, omite o informație semnificativă de care consumatorul mediu are nevoie în contextul respectiv pentru a lua o decizie comercială în cunoștință de cauză și care, în consecință, determină sau poate determina consumatorul mediu să ia o decizie comercială pe care nu ar fi luat‑o în alte împrejurări.”
9.
Articolul 8 prevede:
„O practică comercială se consideră agresivă în cazul în care, analizând faptele și ținând seama de toate caracteristicile și circumstanțele, modifică sau poate modifica în mod semnificativ, prin hărțuire, constrângere, inclusiv prin forță fizică sau printr‑o influență nejustificată, libertatea de alegere sau conduită a consumatorului mediu și, prin aceasta, îl determină sau îl poate determina să ia o decizie comercială pe care nu ar fi luat‑o în altă situație.”
10.
Articolul 9 precizează aspectele de care trebuie să se țină seama „[a]tunci când se determină dacă o practică comercială folosește hărțuirea, constrângerea, inclusiv forța fizică sau influența nejustificată […]”.
11.
Anexa I, în care sunt enumerate „[p]racticile comerciale considerate neloiale în orice situație”, prevede, la punctul 29, următoarele:
„Comerciantul solicită plata pe loc sau plata ulterioară pentru produsele pe care le furnizează, dar pe care consumatorul nu le‑a solicitat, sau solicită rambursarea sau păstrarea lor, cu excepția produselor de substituție furnizate în conformitate cu articolul 7 alineatul (3) din Directiva 97/7/CE (vânzare nesolicitată).”
2. Directiva 2002/21/CE ( 6 )
12.
Articolul 1 alineatul (1) prevede:
„Prezenta directivă stabilește un cadru armonizat pentru reglementarea serviciilor de comunicații electronice, a rețelelor de comunicații electronice, a infrastructurilor și a serviciilor asociate. Directiva prevede sarcini pentru autoritățile naționale de reglementare [ANR] și stabilește o serie de proceduri care să asigure o aplicare armonizată a cadrului de reglementare pe teritoriul [Uniunii].”
13.
Articolul 2 litera (g) definește noțiunea de „autoritate națională de reglementare” după cum urmează:
„[…] organismul sau organismele însărcinate de un stat membru cu oricare din sarcinile de reglementare desemnate în prezenta directivă sau în directivele speciale” ( 7 ).
14.
Articolul 3 prevede:
„(1) Statele membre se asigură că fiecare sarcină încredințată autorităților naționale de reglementare prin prezenta directivă și prin directivele speciale este îndeplinită de un organism competent.
(2) Statele membre garantează independența autorităților naționale de reglementare, asigurându‑se că acestea sunt distincte din punct de vedere juridic și independente din punct de vedere funcțional de toate organizațiile care furnizează rețele, echipamente sau servicii de comunicații electronice. […]
[…]
(4) Statele membre publică sarcinile care trebuie îndeplinite de autoritățile naționale de reglementare într‑un mod ușor accesibil, în special atunci când aceste sarcini sunt încredințate mai multor organisme. […]
(5) Autoritățile naționale de reglementare și autoritățile naționale în materie de concurență își furnizează reciproc informațiile necesare punerii în aplicare a prevederilor din prezenta directivă și din directivele speciale. […]
(6) Comisia este notificată de către statele membre cu privire la toate autoritățile naționale de reglementare cărora le‑au fost atribuie sarcini în aplicarea prezentei directive și directivelor speciale, precum și la responsabilitățile care revin fiecăreia.”
3. Directiva privind serviciul universal
15.
Articolul 1 prevede:
„(1) În cadrul definit de […] (directiva‑cadru), prezenta directivă se referă la furnizarea de rețele și servicii de comunicații electronice utilizatorilor finali. Scopul este asigurarea de servicii de bună calitate accesibile publicului în toată [Uniunea], printr‑o concurență și o ofertă efectivă, și de a trata cazurile în care nevoile utilizatorilor finali nu sunt îndeplinite în mod satisfăcător de către piață. […]
(2) Prezenta directivă stabilește drepturile utilizatorilor finali și obligațiile corespunzătoare întreprinderilor care furnizează rețele și servicii de comunicații electronice destinate publicului. […]
[…]
(4) Dispozițiile cuprinse în prezenta directivă referitoare la drepturile utilizatorilor finali se aplică fără a aduce atingere normelor comunitare privind protecția consumatorilor, în special Directivelor 93/13/CEE[ ( 8 )] și 97/7/CE[ ( 9 )], precum și normelor naționale în conformitate cu legislația [Uniunii].”
16.
În conformitate cu articolul 20:
„(1) Statele membre se asigură că, în cazul abonării la servicii care furnizează conectarea la o rețea publică de comunicații și/sau la servicii de comunicații electronice destinate publicului, consumatorii și alți utilizatori finali care solicită acest lucru au dreptul la un contract încheiat cu una sau mai multe întreprinderi care furnizează asemenea conectare și/sau servicii. Contractul precizează într‑o formă clară, inteligibilă și ușor accesibilă, cel puțin:
(a)
identitatea și adresa întreprinderii;
(b)
serviciile furnizate […];
[…]
(d)
informații despre prețurile și tarifele practicate […];
[…].”
17.
Articolul 21 alineatul (1) prevede:
„Statele membre se asigură că autoritățile naționale de reglementare dispun de competența de a obliga întreprinderile furnizoare de rețele publice de comunicații electronice și/sau servicii de comunicații electronice destinate publicului să publice informații transparente, comparabile, adecvate și actualizate cu privire la prețurile și tarifele aplicabile, la toate redevențele legate de rezilierea unui contract și informații cu privire la condițiile standard pentru obținerea accesului și utilizarea serviciilor furnizate utilizatorilor finali și consumatorilor în conformitate cu anexa II. Aceste informații se publică într‑o formă clară, completă și ușor accesibilă. […]”
B. Dreptul național. Decretul legislativ nr. 206 din 6 septembrie 2005 ( 10 )
18.
Articolul 19 alineatul 3 prevede:
„În cazul în care dispozițiile directivelor sau ale altor norme [ale Uniunii] și dispozițiile naționale de transpunere care reglementează aspecte specifice ale practicilor comerciale neloiale sunt în conflict, normele comunitare prevalează asupra dispozițiilor de la prezentul titlu și se aplică respectivelor aspecte specifice.”
19.
Articolul 27 alineatul 1 prevede:
„Autorità Garante della Concorrenza e del Mercato[ ( 11 )] exercită competențele prevăzute de prezentul articol, de asemenea, în calitate de autoritate competentă, în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 octombrie 2004 privind cooperarea dintre autoritățile naționale însărcinate să asigure aplicarea legislației în materie de protecție a consumatorului[ ( 12 )], în limitele dispozițiilor legale.”
20.
Articolul 27 alineatul 1-bis prevede:
„[i]nclusiv în domeniile reglementate […], competența de a interveni împotriva comportamentelor profesioniștilor care constituie o practică comercială incorectă […] revine exclusiv [AGCM], care își exercită competența în temeiul prerogativelor prevăzute în prezentul articol, cu avizul autorității de reglementare competente […]”.
21.
Secțiunea III („Drepturile utilizatorilor finali”) din Codul privind comunicațiile electronice ( 13 ) prevede o serie de dispoziții referitoare la protecția consumatorilor în sectorul specific al comunicațiilor, acordând Autorità per le Garanzie nelle Comunicazioni ( 14 ) prerogativele aferente de reglementare și de sancționare.
II. Situația de fapt
22.
AGCM a aplicat amenzi societăților Wind Telecomunicazioni (în prezent Wind Tre) și Vodafone Omnitel (în prezent Vodafone Italia) considerându‑le autoare ale unei practici comerciale agresive, care consta în comercializarea de cartele SIM cu servicii preinstalate ( 15 ) despre care nu informaseră consumatorii.
23.
Tribunale amministrativo regionale per il Lazio (Tribunalul Administrativ Regional din Lazio, Italia), unde cele două societăți au contestat decizia AGCM, a admis acțiunea după ce a declarat că autoritatea nu avea competența de a sancționa un comportament (furnizarea de servicii nesolicitate) care intră sub incidența prerogativelor de sancționare ale AGCom.
24.
Hotărârea pronunțată în primă instanță a fost atacată de AGCM la Secția a șasea a Consiglio di Stato (Consiliul de Stat, Italia), care a suspendat procedura pentru a adresa plenului întrebări pe această temă.
25.
Plenul Consiglio di Stato (Consiliul de Stat) s‑a pronunțat la 9 februarie 2016 în favoarea competenței AGCM. Pe scurt, plenul a considerat:
–
că obiectul cauzei constituie o „practică comercială agresivă în orice situație”, astfel cum este definită la articolul 26 din Codul privind consumul;
–
că, deși aceasta presupunea de asemenea încălcarea obligațiilor impuse de normele sectoriale (precum Codul privind comunicațiile electronice), era vorba despre o ipoteză specifică de comportamente prejudiciabile cu caracter progresiv, astfel încât încălcarea inițială a unor simple obligații de informare a condus la o gamă mai amplă și mai gravă de încălcări incriminate de Codul privind consumul și deci sancționabile de către AGCM.
26.
Plenul a ajuns la această concluzie adoptând o interpretare a principiului specialității care se îndepărta de jurisprudența în vigoare până atunci. Plenul a justificat schimbarea adusă prin faptul că acest principiu, prevăzut de Directiva 2005/29/CE, o impunea, nerespectarea lui fiindu‑i imputată de Comisie în cadrul unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor inițiate împotriva Italiei.
27.
După retrimiterea cauzei la Secția a șasea a Consiglio di Stato (Consiliul de Stat), acest organism jurisdicțional adresează Curții de Justiție, în fiecare dintre cele două cauze, aceleași întrebări preliminare.
III. Întrebările preliminară
28.
Conținutul întrebărilor preliminare este următorul:
„1)
Articolele 8 și 9 din Directiva 2005/29 […] se opun unei interpretări a normelor de transpunere naționale corespunzătoare (articolul 24 și, respectiv, articolul 25 din Codul privind consumul) potrivit căreia comportamentul unui operator de telefonie, care constă în omisiunea de a informa cu privire la setarea implicită pe SIM a unor servicii telefonice determinate (precum serviciul de mesagerie vocală sau de navigare pe internet) poate fi calificat drept «influență nejustificată» și, prin urmare, drept «practică comercială agresivă» care poate modifica «în mod semnificativ» libertatea de alegere sau de conduită a unui consumator mediu, iar aceasta îndeosebi într‑o situație în care nu se reține niciun comportament material ulterior și distinct în sarcina aceluiași operator de telefonie?
2)
Punctul 29 din anexa I la Directiva 2005/29/CE […] poate fi interpretat în sensul că există o «vânzare nesolicitată» în cazul în care un operator de telefonie mobilă solicită clienților săi plata pentru servicii de mesagerie vocală sau de navigare pe internet, iar aceasta într‑o situație care se caracterizează prin următoarele elemente:
–
la momentul încheierii contractului de telefonie mobilă, operatorul de telefonie nu a informat corect consumatorul cu privire la împrejurarea că serviciile de mesagerie vocală și de navigare pe internet sunt setate implicit pe SIM, cu consecința că același consumator poate beneficia potențial de serviciile menționate fără o operațiune de setare ad hoc (setting);
–
pentru a beneficia efectiv de astfel de servicii, consumatorul trebuie în orice caz să efectueze operațiunile necesare în acest scop (de exemplu să formeze numărul mesageriei vocale sau să acționeze comenzile care activează navigarea pe internet),
–
în sarcina operatorului nu se reține vreo culpă în ceea ce privește modalitățile tehnice și operaționale prin intermediul cărora consumatorul beneficiază de servicii în mod concret, nici în ceea ce privește informarea privind astfel de modalități și prețul serviciilor respective, ci numai omisiunea menționată privind informarea cu privire la setarea implicită a serviciilor pe SIM?
3)
Finalitatea Directivei «generale» 2005/29, în calitate de «plasă de siguranță» pentru protecția consumatorilor, precum și considerentul (10) și articolul 3 alineatul (4) din aceeași directivă se opun unei reglementări naționale care include evaluarea respectării obligațiilor specifice prevăzute de Directiva sectorială 2002/22/CE privind protecția utilizatorului în domeniul de aplicare al Directivei generale 2005/29 privind practicile incorecte, excluzând, în consecință, intervenția autorității competente să sancționeze o încălcare a directivei sectoriale în orice ipoteză care ar fi susceptibilă să întrunească de asemenea elementele unei practici comerciale incorecte/neloiale?
4)
Principiul specialității statuat la articolul 3 alineatul (4) din Directiva 2005/29 […] trebuie înțeles ca principiu care guvernează relațiile dintre ordinile juridice (ordinea juridică generală și ordinile juridice sectoriale) sau relațiile dintre norme (norme generale și norme speciale) ori relațiile dintre autoritățile de reglementare și de supraveghere din domeniile respective?
5)
Noțiunea «conflict» menționată la articolul 3 alineatul (4) din Directiva 2005/29 poate fi considerată întrunită numai în cazul unei antinomii radicale între dispozițiile reglementării privind practicile comerciale incorecte și celelalte norme derivate din dreptul european care reglementează aspecte sectoriale specifice ale practicilor comerciale sau este suficient ca normele în discuție să prevadă o reglementare contrară dispozițiilor privind practicile comerciale incorecte în raport cu particularitățile sectorului, de natură să determine un conflict de norme (Normenkollision) într‑o situație de fapt concretă?
6)
Noțiunea de norme [ale Uniunii] menționată la articolul 3 alineatul (4) din Directiva 2005/29 […] se referă numai la dispozițiile conținute în regulamentele și în directivele europene, precum și la normele de transpunere directă a acestora sau include și dispozițiile legislative și normele administrative de punere în aplicare a principiilor de drept european?
7)
Principiul specialității consacrat în considerentul (10) și la articolul 3 alineatul (4) din Directiva 2005/29 […],articolele 20 și 21 din Directiva 2002/22 […] și articolele 3 și 4 din Directiva 2002/21 […] se opun unei interpretări a normelor naționale de transpunere corespunzătoare, potrivit căreia se consideră că, ori de câte ori, într‑un domeniu reglementat conținând o reglementare sectorială «privind consumatorii» care acordă prerogative de reglementare și de sancționare autorității din domeniu, se manifestă un comportament care intră în sfera noțiunii «practică agresivă» în sensul articolelor 8 și 9 din Directiva 2005/29 sau a noțiunii «agresivă în orice situație» în sensul anexei I la Directiva 2005/29, trebuie să fie aplicată întotdeauna reglementarea generală privind practicile incorecte, iar aceasta inclusiv în cazul în care există o reglementare sectorială adoptată în vederea protejării consumatorilor și întemeiată pe prevederi de drept al Uniunii, care reglementează în mod complet aceleași «practici agresive» și «agresive în orice situație» sau, în orice caz, aceleași «practici incorecte»?”
IV. Procedura în fața Curții
29.
Trimiterile preliminare au fost înregistrate la grefa Curții la 1 februarie 2017, după ce s‑a decis conexarea lor.
30.
Au depus observații scrise Wind Tre, Vodafone Italia, Telecom Italia, guvernul italian și Comisia, care au participat la ședința din 8 martie 2018.
V. Analiză
A. Observații preliminare
31.
Deși niciuna dintre părți nu a contestat acest lucru, trebuie să reamintim că Curtea de Justiție a recunoscut posibilitatea legitimă a Secției a șasea a Consiglio di Stato (Consiliul de Stat) de a formula o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare, în care să susțină o teză care nu coincide neapărat cu cea propusă de plenul instituției respective ( 16 ).
32.
Pe fond, toate părțile sunt de acord că cele șapte întrebări formulate de instanța de trimitere pot fi grupate în două părți:
–
prima parte (prima și a doua întrebare) este menită să stabilească dacă, în temeiul Directivei 2005/29, comportamentul operatorilor de telefonie mobilă poate fi calificat drept „vânzare nesolicitată” sau „practică comercială agresivă”.
–
a doua parte (a treia‑a șaptea întrebare) urmărește să se stabilească dacă, potrivit articolului 3 alineatul (4) din Directiva 2005/29, alte norme ale Uniunii și, dacă este cazul, dispozițiile naționale adoptate în temeiul acestora prevalează în raport cu directiva menționată.
B. În ceea ce privește noțiunile „practică comercială agresivă” și „vânzare nesolicitată” (prima și a doua întrebare)
33.
Este necesar să se stabilească în primul rând dacă comportamentul în litigiu constituie o „practică comercială neloială” interzisă de articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2005/29 ( 17 ).
1. Rezumatul observațiilor părților
34.
Wind Tre susține în ceea ce privește prima întrebare că, în temeiul articolului 2 litera (j) și al articolelor 8 și 9 din Directiva 2005/29, nu poate fi calificat drept „practică comercială agresivă” un comportament care, în opinia sa, este o simplă „omitere de informații” privind preinstalarea de servicii pe o cartelă SIM.
35.
În ceea ce privește a doua întrebare, Wind Tre arată că punctul 29 din anexa I la Directiva 2005/29 nu este aplicabil deoarece, pentru a beneficia de servicii, utilizatorul trebuie să efectueze anumite operațiuni. În plus, nu a fost reproșată preinstalarea acestor servicii ca atare și nici nu se contestă caracterul adecvat al informațiilor privind existența, termenii și prețurile serviciilor în sine.
36.
Vodafone Italia nu consideră drept „practică comercială agresivă” simpla omitere constând în comercializarea de cartele SIM cu servicii de bază preinstalate al căror consum este suportat de consumator numai dacă le utilizează conștient și voluntar. De asemenea, nu există elemente care să permită dovedirea existenței unor presiuni sau a unor influențe nejustificate.
37.
Telecom Italia susține în ceea ce privește prima întrebare că o „practică comercială agresivă” presupune ca operatorul să se angajeze în alte comportamente pozitive decât simplele acțiuni și omisiuni în ceea ce privește informațiile, care să forțeze voința consumatorului mediu, determinându‑l să ia decizii comerciale fără să fie convins că acestea sunt avantajoase pentru el. Prin urmare, în opinia sa, simpla omitere a unor informații semnificative de către un operator nu poate fi calificată drept „influență nejustificată”.
38.
Cu privire la a doua întrebare, Telecom Italia susține că, în împrejurările din speță, nu se poate vorbi despre o „vânzare nesolicitată”.
39.
Guvernul italian propune să se examineze împreună prima și a doua întrebare, pe baza încadrării juridice a faptelor realizată de către AGCM. În opinia sa, Directiva 2005/29 stabilește suficient de clar elementele constitutive ale practicilor comerciale agresive, caracterizându‑le nu numai prin impactul asupra posibilității consumatorului de a obține informațiile care să îi permită să ia o decizie în cunoștință de cauză, ci mai ales prin tendința de a‑i forța voința.
40.
Potrivit guvernului italian, practicile comerciale agresive presupun existența unor condiții funcționale și structurale. Printre cele structurale se numără influența nejustificată, în sensul articolului 2 litera (j) din Directiva 2005/29, care poate rezulta din exploatarea conștientă de către întreprinderea în cauză în avantajul ei a asimetriilor informaționale.
41.
În opinia guvernului italian, lipsa de informații în momentul vânzării cartelei SIM nu echivalează cu omiterea de informații la care face referire articolul 7 din Directiva 2005/29 (practica comercială înșelătoare). Este irelevant faptul că întreprinderea nu are niciun comportament material ulterior în măsura în care, datorită preactivării serviciilor, el nu este necesar pentru realizarea „comportamentului” definit anterior ca „exploatarea unei poziții de putere”.
42.
Comisia admite că, în speță, există o „vânzare nesolicitată” în conformitate cu punctul 29 din anexa I la Directiva 2005/29. Comportamentul imputabil nu constă atât în punerea la dispoziția consumatorului a anumitor servicii pe care le putea activa sau nu, cât în preinstalarea, cu alte cuvinte, în practică, în impunerea acestor servicii fără informarea lui în mod clar și adecvat.
43.
Pornind de la această premisă, Comisia consideră că ar fi inutil să se răspundă la prima întrebare. Cu toate acestea, cu titlu subsidiar, Comisia susține că, pentru a califica comportamentul drept o practică agresivă, în sensul articolelor 8 și 9 din Directiva 2005/29, trebuie examinate nu numai elementele prevăzute de cea de a doua dispoziție, ci toate elementele relevante în cauză, sarcină care revine instanței naționale.
2. Apreciere
44.
Inversând ordinea propusă de instanța de trimitere, considerăm necesar să se examineze mai întâi dacă comportamentul în discuție corespunde noțiunii „vânzare nesolicitată”. În caz afirmativ, ar fi îndeplinită una dintre cele două condiții pentru ca un astfel de comportament să poată fi calificat drept „neloial în orice situație”, folosind exprimarea de la articolul 5 alineatul (5) din Directiva 2005/29, care face trimitere la lista (neagră) a practicilor enumerate în anexa I. Dacă, în plus, furnizorul ar solicita în mod ilegal plata serviciului respectiv, ar fi întrunită cea de a doua condiție din această listă, ceea ce ar face inutilă analizarea încadrării acestui comportament în celelalte dispoziții ale Directivei 2005/29.
a) Noțiunea „vânzare nesolicitată”
45.
În sensul punctului 29 din anexa I la Directiva 2005/29, faptul de a „solicit[a] plata pe loc sau plata ulterioară pentru produsele pe care le furnizează, dar pe care consumatorul nu le‑a solicitat sau solicită rambursarea sau păstrarea lor […] (vânzare nesolicitată)” constituie, potrivit prevederilor articolului 5 alineatul (5) din aceeași directivă, o practică comercială neloială „în orice situație” ( 18 ). Un astfel de comportament pornește, așadar, de la premisa că produsele nu au fost solicitate și are la bază faptul că comerciantul solicită plata lor (sau rambursarea ori păstrarea lor, în ceea ce privește mărfurile) ( 19 ).
46.
În conformitate cu considerentul (17) al Directivei 2005/29, practicile comerciale considerate neloiale în orice situație nu necesită „o evaluare de la caz la caz în conformitate cu dispozițiile articolelor 5-9 [din Directiva 2005/29]”.
47.
Astfel cum reiese din textul celei de a doua întrebări preliminare, în speță, „nu a informat corect consumatorul cu privire la împrejurarea că serviciile de mesagerie vocală și de navigare pe internet sunt setate implicit pe SIM, cu consecința că același consumator poate beneficia potențial de serviciile menționate fără o operațiune de setare ad hoc (setting)”. A existat, așadar, o „furnizare” a unui număr de două servicii (mesagerie vocală și navigare pe internet) la care utilizatorul poate avea acces ulterior. Din motivele amintite, această furnizare nu ar putea fi considerată ca fiind făcută „în cunoștință de cauză”. Întrebarea este dacă această împrejurare unică ar face din furnizare o „vânzare nesolicitată”.
48.
În opinia noastră, nivelul ridicat de protecție a consumatorilor pe care îl urmărește, potrivit articolului 1, Directiva 2005/29, pledează pentru o interpretare a noțiunii „solicitare a furnizării” care permite să se califice drept „nesolicitată” acea vânzare în care au fost omise nu numai informații esențiale precum cele privind prețul prestării serviciului ( 20 ), ci și date privind însăși existența acestei prestări de servicii.
49.
Furnizarea unui serviciu sau a unui bun trebuie să fie precedată de informații adecvate care să permită consumatorului, potrivit articolului 7 din Directiva 2005/29, să ia „o decizie comercială în cunoștință de cauză” ( 21 ). Informațiile de bază sunt în mod evident cele referitoare la bunul sau la serviciul pentru furnizarea căruia este obligat comerciantul: descrierea trebuie să se adapteze la ceea ce a solicitat consumatorul sau la ceea ce a oferit comerciantul. În orice caz, solicitat sau oferit, obiectul informării corespunde cu cele convenite de ambele părți.
50.
Dată fiind protecția oficială pe care Directiva 2005/29 urmărește să o asigure consumatorului, posibilitatea acceptării implicite a unei furnizări despre care consumatorul nu a fost informat în mod explicit poate fi admisă numai cu titlu excepțional.
51.
În prezenta cauză, cartelele SIM erau vândute pentru a fi inserate în telefoane inteligente (smartphones). În aceste condiții, unui consumator mediu, normal informat, cu greu nu ar fi putut ști că, astfel cum a arătat instanța de trimitere, „la formarea numărului mesageriei vocale sau la atingerea pictogramelor sau a tastelor de activare a navigării pe internet” cele două servicii intrau în funcțiune, ceea ce presupune în mod logic că acel consumator știa sau ar fi trebuit să știe că respectivele servicii îi fuseseră instalate pe telefon. Neputând fi ignorată această împrejurare, utilizarea ambelor servicii de către utilizator ar putea echivala cu o acceptare implicită a furnizării acestora ( 22 ).
52.
Totuși, astfel cum menționează Comisia ( 23 ), anumite aplicații ale telefoanelor mobile pot presupune un consum automat de trafic de date de internet, fără vreo intervenție din partea utilizatorului, inclusiv fără știința acestuia ( 24 ). Este adevărat că acest lucru poate fi evitat prin reconfigurarea dispozitivului telefonic prin acțiunea denumită „opt‑out”, însă, în acest scop, sunt necesare cunoștințe și capacități care, în opinia noastră, nu caracterizează profilul „consumatorului mediu” ( 25 ) la care face referire Directiva 2005/29.
53.
Deși este de competența instanței de trimitere să se pronunțe, în lumina faptelor pe care, în cele din urmă, le va considera dovedite, suntem de părere totuși că un consumator mediu nu are niciun motiv să suspecteze în mod rezonabil că dispozitivul său electronic este prevăzut cu un serviciu despre a cărui existență nu a fost informat și pentru a cărui dezactivare trebuie să realizeze o operațiune de reconfigurare care, cu siguranță, nu îi este la îndemână.
54.
Prin urmare, în principiu, nu poate fi exclus ca în acest caz să fi existat o „vânzare [de servicii] nesolicitată”.
55.
Totuși, acest lucru nu este în sine suficient pentru a cataloga comportamentul în litigiu drept o „practică comercială neloială” în conformitate cu punctul 29 din anexa I la Directiva 2005/29.
56.
Într‑adevăr, nu este suficient să se constate că furnizarea în cauză nu a fost solicitată de consumator. Este necesar în plus ca comerciantul să solicite plata acestui serviciu.
57.
În opinia noastră, solicitarea plății prevăzută la această dispoziție nu poate reprezenta decât o solicitare nejustificată în măsura în care rezultă dintr‑o furnizare neconsimțită care se produce atunci când ea nici măcar nu a fost solicitată.
58.
În prezenta cauză totuși și, din nou, potrivit informațiilor furnizate în decizia de trimitere, se pare că, în acest sens, plata solicitată consumatorilor este posibil să fi fost consimțită, chiar dacă ea nu se referea și la preinstalarea serviciilor în litigiu și, prin urmare, la furnizarea acestora. Instanța de trimitere susține în această privință că „modalitățile tehnice și operaționale prin care consumatorul poate avea acces efectiv la servicii nu sunt limitate și nici nu este criticată informația referitoare la aceste modalități și la prețul serviciilor în sine, ci se reproșează operatorului exclusiv faptul că a omis informații referitoare la preactivarea serviciilor pe SIM ( 26 ).
59.
Dacă această afirmație corespunde realității, operatorul ar fi furnizat consumatorului, în termeni care, din perspectiva instanței de trimitere, sunt de netăgăduit, informații suficiente nu numai cu privire la modalitățile tehnice și operaționale de acces la serviciile preinstalate, ci și la prețul acestora. În acest context, consumatorul mediu, inclusiv cel de la care nu se poate aștepta să dețină cunoștințele tehnologice menționate mai sus, ar putea deduce că cartela SIM achiziționată era de natură să îi ofere servicii despre al căror cost nu ar avea de altfel niciun sens să fie informat.
60.
Revine instanței naționale sarcina de a decide în ce măsură informațiile privind prețurile serviciilor de mesagerie vocală și de acces la internet sunt formulate în termeni care să nu genereze îndoieli cu privire la faptul că aceste servicii erau preinstalate și că utilizarea lor presupunea cheltuieli despre care utilizatorul era sau trebuia să fie conștient, îndeosebi pe baza informațiilor oferite la achiziționarea cartelei SIM. În astfel de împrejurări, „solicitarea plății” pentru furnizarea celor două servicii, care ar fi fost precedată de o informare adecvată cu privire la prețul lor, nu ar putea intra sub incidența punctului 29 din anexa I la Directiva 2005/29.
b) Cu privire la noțiunea „practică comercială agresivă”
61.
Omisiunea de informare privind preactivarea serviciilor în litigiu „într‑o situație în care nu se reține niciun comportament material ulterior în sarcina unui operator de telefonie” este o „practică comercială agresivă” care poate modifica „în mod semnificativ libertatea de alegere sau de conduită a unui consumator mediu”?
62.
Articolul 8 din Directiva 2005/29 definește o practică comercială drept „agresivă” în cazul în care, analizând faptele și ținând seama de toate caracteristicile și circumstanțele, determină un anumit rezultat prin anumite mijloace.
63.
Rezultatul trebuie să constea într‑o restrângere reală sau potențială atât de „semnificativă” a libertății de alegere a consumatorului cu privire la produsul în cauză încât să determine sau să poată determina o decizie comercială pe care acesta nu ar fi luat‑o altfel. În conformitate cu dispoziția respectivă, în acest scop, trebuie să fi intervenit hărțuirea, constrângerea, „inclusiv prin forță fizică sau printr‑o influență nejustificată”.
64.
Omisiunea de informare imputată operatorilor de telefonie în prezenta cauză nu se încadrează în niciuna dintre aceste mijloace, în contextul factorilor pe care articolul 9 din Directiva 2005/29 îi enumeră pentru a se constata dacă o practică comercială folosește hărțuirea, constrângerea sau influența nejustificată ( 27 ). Considerăm că atât hărțuirea, cât și constrângerea și, desigur, utilizarea forței, presupun un comportament activ care nu se regăsește în cazul unei omisiuni de informare.
65.
S‑ar putea considera totuși că printr‑o omisiune ar fi posibil să se exercite o „influență nejustificată” dacă ea este decisivă pentru decizia consumatorului. Cu toate acestea, influența la care fac referire articolele 8 și 9 din Directiva 2005/29 nu este cea rezultată pur și simplu dintr‑o inducere în eroare – și anume cea prevăzută la articolul 7 din aceeași directivă –, ci cea care presupune în mod activ, printr‑o presiune, condiționarea forțată a voinței consumatorului ( 28 ).
66.
Guvernul italian susține că, dincolo de omisiunea de informare cu privire la serviciile preinstalate, faptul însuși al preactivării și obligația ulterioară de plată impusă consumatorului care le‑a utilizat echivalează cu exploatarea unei poziții de putere de către comerciant.
67.
Cu toate acestea, considerăm că, după cum capacitatea intrinsecă de a influența nu trebuie confundată cu „influența nejustificată”, în sensul articolului 8 din Directiva 2005/29, tot astfel este necesar să distingem între două aspecte ale poziției de putere:
–
pe de o parte, exploatarea unei poziții de putere care permite comerciantului să afecteze libertatea consumatorului de a cumpăra un produs;
–
pe de altă parte, poziția sa de putere în care se regăsește din punct de vedere juridic comerciantul care, după încheierea unui contract, poate solicita consumatorului contraprestația pe care acesta s‑a angajat să o achite.
68.
„Practica comercială agresivă” este cea prin care, profitând de poziția de inferioritate a consumatorului față de comerciant ( 29 ) și beneficiind de o poziție de putere dobândită ilegal – prin hărțuire, constrângere, forță sau influență proactivă – se restrânge libertatea consumatorului, determinându‑l să încheie un contract la care nu ar consimți dacă nu ar exista respectivul avantaj ilicit.
69.
Tocmai pentru că încheierea unui contract implică asumarea anumitor obligații pe care cocontractantul le poate invoca în mod legitim în instanță, Directiva 2005/29 protejează libertatea consumatorului de a încheia un contract în cunoștință de cauză, prin asumarea exclusiv a obligațiilor pe care, exercitându‑și această libertate, este dispus să și le asume. Așadar, directiva nu oferă protecție împotriva obligațiilor juridice deja asumate în mod liber de consumator, ci împotriva asumării lor ca o consecință a unei practici comerciale neloiale.
70.
Prin urmare, pentru a se determina dacă omisiunea de informare privind instalarea de servicii preactivate constituie o practică comercială agresivă este relevant aspectul dacă prin această omisiune comerciantul a adus atingere libertății de alegere a consumatorului până în punctul de a‑l forța să accepte obligații contractuale pe care în alte împrejurări nu le‑ar accepta. Este lipsit de relevanță, pe de altă parte, că, în conformitate cu contractul deja încheiat, comerciantul poate invoca împotriva consumatorului drepturile care decurg din contract (cum ar fi, de exemplu, plata serviciilor). În definitiv, important este ca comerciantul să nu poată nici măcar să își valorifice poziția de putere (juridică) ce rezultă din contract.
71.
În concluzie, considerăm că comportamentul care face obiectul procedurii nu întrunește caracteristicile unei practici comerciale agresive în sensul articolelor 8 și 9 din Directiva 2005/29.
C. Raportul Directivei 2005/29/CE cu alte norme de reglementare a unor aspecte specifice ale practicilor comerciale neloiale (a treia‑a șaptea întrebare)
72.
Răspunsul pe care îl propunem la primele două întrebări face în realitate ca examinarea celorlalte întrebări să devină superfluă. Cu toate acestea, le vom examina în subsidiar.
1. Rezumatul observațiilor părților
73.
Wind Tre examinează separat domeniul de aplicare al principiului specialității, noțiunea „conflict” și noțiunea „norme [ale Uniunii]”.
74.
În ceea ce privește principiul lex specialis, arată că, atunci când un domeniu este reglementat în mod exhaustiv prin norme naționale (cum ar putea fi cele de transpunere a Directivei privind serviciul universal sau cele adoptate de ANR), acestea sunt singurele aplicabile, iar nu normele generale de protecție a consumatorilor.
75.
Pentru Wind Tre, „conflictul” nu se referă la situații de antinomie, ci de „suprapunere” între dispozițiile menite să asigure protecția consumatorilor și care, în unele cazuri, se disting prin caracterul lor specializat.
76.
În ceea ce privește „normele [Uniunii]”, acestea includ, în opinia Wind Tre, normele adoptate de ANR‑uri în exercitarea funcțiilor proprii de asigurare a protecției consumatorilor, prin care se detaliază obligațiile enunțate în legile naționale de transpunere a articolelor 20 și 21 din Directiva privind serviciul universal.
77.
Vodafone Italia susține că Directiva 2005/29, Directiva privind serviciul universal și Directiva‑cadru se opun aplicării simultane a „plasei de siguranță” prevăzute de Directiva 2005/29 atunci când, într‑o situație de fapt specifică (iar nu într‑un întreg sector), există o reglementare sectorială exhaustivă care derivă din dreptul Uniunii.
78.
În subsidiar, Vodafone Italia susține că directivele însele se opun posibilității ca aplicarea reglementării sectoriale să fie înlocuită integral de AGCM printr‑o reglementare paralelă alternativă, incompatibilă cu aspectele specifice ale sectorului.
79.
Pentru Telecom Italia, nu se poate exclude aplicarea Directivei 2005/29 doar pentru că există și alte instrumente ale Uniunii care reglementează aspecte specifice ale practicilor comerciale neloiale. Fiecare situație trebuie analizată de la caz la caz pentru a verifica dacă aceasta a fost în totalitate reglementată de norme specifice, situație în care s‑ar aplica numai acestea din urmă.
80.
Telecom Italia consideră că noțiunea „normele [Uniunii]” trebuie înțeleasă în sens larg, incluzându‑le nu numai pe cele cuprinse în regulamente, în directive și în normele de transpunere, ci și pe cele cuprinse în actele adoptate de statele membre pentru punerea în aplicare a dreptului Uniunii.
81.
Pentru guvernul italian, articolul 27 alineatul 1-bis din Codul privind consumul nu introduce niciun criteriu nou și nicio excepție în ceea ce privește aplicarea principiului specialității prevăzut la articolul 3 alineatul (4) din Directiva 2005/29. Instanța de trimitere, confundând relațiile dintre regulamente, pe de o parte, și repartizarea competențelor, pe de altă parte, formulează o falsă problemă, și anume neaplicarea Directivei privind serviciul universal în cazul aspectelor specifice ale practicilor comerciale neloiale.
82.
Guvernul italian reamintește că repartizarea competențelor pe plan intern revine statelor membre și că obiectivul articolului 27 alineatul 1-bis din Codul privind consumul a fost să rezolve incertitudinile apărute în Italia în anul 2012 cu privire la autoritatea competentă în legătură cu rezolvarea practicilor comerciale ilegale în sectoarele reglementate. În același scop, la data de 23 decembrie 2016, între AGCom și AGCM s‑a semnat un memorandum de înțelegere privind practicile comerciale neloiale al cărui text confirmă că articolul 27 alineatul 1-bis din Codul privind consumul nu vizează analiza încălcărilor sectoriale din domeniul de aplicare al normelor generale stabilite prin Directiva 2005/29.
83.
În ceea ce privește a patra întrebare, guvernul italian susține că pentru a fi aplicabil principiul specificității trebuie să existe un conflict între reglementarea generală și cea specifică: în prezenta cauză, acest principiu ar conduce la neaplicarea reglementării generale privind protecția consumatorilor.
84.
Guvernul italian consideră inadmisibile, dat fiind că sunt ipotetice, a cincea și a șaptea întrebare, întrucât se susține că comportamentul în cauză nu constituie o practică comercială agresivă.
85.
În ceea ce privește a șasea întrebare, guvernul italian susține că noțiunea „norme [ale Uniunii]” se referă exclusiv la normele speciale ale regulamentelor și ale directivelor, precum și la cele de transpunere directă a acestora din urmă.
86.
În ceea ce privește a treia întrebare, Comisia susține că articolul 3 alineatul (4) din Directiva 2005/29 prevede că, în cazul unui conflict între o dispoziție a prezentei directive și o dispoziție de drept al Uniunii care reglementează aspecte specifice ale practicilor comerciale neloiale, aceasta din urmă prevalează doar în ceea ce privește respectivele aspecte specifice. Directiva 2005/29 se aplică în paralel în cazul în care se referă la alte aspecte ale acestor practici.
87.
Potrivit Comisiei, Directiva privind serviciul universal nu include dispoziții care să reglementeze, în sensul articolului 3 alineatul (4) din Directiva 2005/29, aspecte specifice ale practicilor comerciale neloiale de acest tip.
88.
În opinia Comisiei, în ceea ce privește a patra întrebare, articolul 3 alineatul (4) din Directiva 2005/29 instituie un criteriu care reglementează relațiile dintre norme, dar nu dintre tipurile de disciplină (generală și sectorială) și care nici nu afectează raporturile de competență dintre autoritățile naționale.
89.
Cu privire la a cincea întrebare, Comisia deduce că, întrucât Directiva privind serviciul universal nu conține norme privind aspecte specifice ale practicilor comerciale neloiale, în sensul articolului 3 alineatul (4) din Directiva 2005/29, nu ar fi îndeplinite două dintre condițiile esențiale pentru aplicarea acestei din urmă dispoziții, drept care nu ar fi necesară o interpretare exhaustivă a noțiunii „conflict”. Nu este necesar, prin urmare, să se răspundă la a cincea întrebare.
90.
În ceea ce privește a șasea întrebare, Comisia subliniază că AGCom a adoptat norme foarte detaliate, care depășesc limitele transpunerii Directivei privind serviciul universal. În opinia sa, coerența juridică a articolului 3 alineatul (4) din Directiva 2005/29 ar fi periclitată în cazul în care s‑ar admite că această dispoziție nu se referă la acquis‑ul Uniunii, ci la o situație juridică care nu este numai națională, ci chiar ipotetică și viitoare, ceea ce ar fi contrar cerințelor privind securitatea juridică.
91.
Cu privire la a șaptea întrebare, Comisia consideră că Directiva privind serviciul universal și Directiva‑cadru nu sancționează practicile agresive care constau în „vânzare nesolicitată”, menționate la punctul 29 din anexa I la Directiva 2005/29, și, prin urmare, nu trebuie să se răspundă la această întrebare.
2. Apreciere
a) Caracterul restrictiv al normei de inaplicabilitate prevăzute la articolul 3 alineatul (4) din Directiva 2005/29
92.
Articolul 3 alineatul (4) din Directiva 2005/29 subliniază că, în eventualitatea unui conflict între dispozițiile directivei și „alte norme [ale Uniunii] care reglementează aspecte specifice ale practicilor comerciale neloiale”, acestea din urmă prevalează și se aplică „respectivelor aspecte specifice”.
93.
Această normă privind prevalența ilustrează menirea Directivei 2005/29 de a asigura „protecția consumatorilor în cazul în care nu există nicio legislație sectorială specială la [nivelul Uniunii]” ( 30 ). În ultimă instanță, cu ajutorul directivei se dorește instituirea unui adevărat sistem de protecție a drepturilor consumatorilor în toate sectoarele ( 31 ).
94.
În realitate, considerăm că scopul Directivei 2005/29 nu este – sau nu este în principal – să acopere lacunele nereglementate de alte norme ale Uniunii de protecție a consumatorilor specifice fiecărui sector, ci să constituie un sistem general de protecție în care, în afară de propriile prevederi, să le cuprindă și pe cele existente deja în anumite sectoare reglementate de Uniune.
95.
Acest sistem general trebuie „să garanteze o relație coerentă între [Directiva 2005/29] și […] dispozițiile detaliate [de drept al Uniunii] privind practicile comerciale neloiale aplicabile unor sectoare specifice” ( 32 ). Trebuie să primeze, așadar, un spirit al coerenței și armoniei în interpretarea și aplicarea directivei și a dispozițiilor.
96.
Cu toate acestea, din dezbaterea dintre părți și din abordarea instanței de trimitere pare să se deducă faptul că relația dintre norme poate fi privită doar sub aspectul conflictului și al excluderii, ca și cum esența regimului relațiilor dintre Directiva 2005/29 și alte dispoziții legislative naționale ar fi anulat în contextul articolului 3 alineatul (4) din această directivă.
97.
Într‑adevăr, Directiva 2005/29 apelează, în detrimentul propriei aplicabilități, la „dispoziții speciale [ale Uniunii] care să reglementeze aspecte particulare ale practicilor comerciale neloiale, precum cerințele privind informațiile sau normele ce reglementează modul în care datele sunt prezentate consumatorilor” ( 33 ). Totuși, în opinia noastră, este vorba despre o soluție extremă, concepută pentru un caz, la rândul său, extrem, în care nu sunt epuizate toate posibilitățile de coexistență pașnică între Directiva 2005/29 și alte norme ale Uniunii.
98.
Articolul 3 alineatul (4) din Directiva 2005/29 stabilește o regulă de trimitere selectivă de la Directiva 2005/29 la acele (alte) dispoziții cuprinse în dreptul Uniunii a competenței de a se ocupa de aspecte foarte specifice, precum cerințele în materie de informare a consumatorilor. În plus, trimiterea este restrictivă în ceea ce privește domeniul de aplicare, întrucât se limitează strict la „respectivele aspecte specifice”, potrivit acestei dispoziții. În sfârșit, trimiterea se poate face in extremis numai într‑o situație de „conflict”. S‑ar putea afirma că, prin intermediul ei, se dorește remedierea unei patologii a sistemului, iar nu detalierea fiziologiei acestuia.
99.
În ceea ce privește această soluție extremă — care, repetăm, nu este singura și nici trebuie să fie cea tipică — și în conformitate cu prevederile considerentului (10) al Directivei 2005/29, modul de formulare a articolului 3 alineatul (4) din aceeași directivă susține interpretarea restrictivă a trimiterii făcute în cadrul acestui articol la „alte norme [ale Uniunii]”, care nu pot fi decât cele „care reglementează aspecte specifice ale practicilor comerciale neloiale” ( 34 ). Directiva 2005/29 nu prevalează în fața acestor norme în ceea ce privește doar reglementarea respectivelor aspecte specifice.
100.
Totuși, în opinia noastră, modul de redactare a articolului 3 alineatul (4) din Directiva 2005/29 nu este singurul motiv pentru care se solicită o interpretare strictă a trimiterii la diferitele dispoziții legislative. În plus, Directiva 2005/29 a creat „un nivel comun ridicat de protecție a consumatorilor” ca urmare a „nivelului crescut al convergenței realizate prin apropierea dispozițiilor de drept intern în baza prezentei directive” ( 35 ). După cum a declarat avocatul general Henrik Saugmandsgaard Øe ( 36 ), orice neaplicare a prevederilor sale „conține riscul deschiderii unei falii în plasa de siguranță stabilită de această directivă atunci când celelalte norme ale Uniunii – cele care prevalează – nu garantează un nivel de protecție la fel de ridicat pentru consumatori” ( 37 ).
101.
Prin urmare, trimiterea prevăzută la articolul 3 alineatul (4) din Directiva 2005/29 trebuie să se limiteze strict la legislația Uniunii care reglementează aspecte specifice ale practicilor comerciale neloiale. În plus, trimiterea trebuie aplicată exclusiv în cazul în care o astfel de reglementare este în conflict cu Directiva 2005/29, fapt care necesită o analiză aprofundată.
b) Condițiile normei privind inaplicabilitatea
1) Norme care fac obiectul raportului de specialitate instituit prin articolul 3 alineatul (4) din Directiva 2005/29
102.
Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle dacă principiul specialității prevăzut la articolul 3 alineatul (4) din Directiva 2005/29 „guvernează relațiile dintre ordinile juridice […] sau relațiile dintre norme […] ori […] dintre autoritățile abilitate să reglementeze și să supravegheze domeniile respective”. Aceeași problemă de fond apare de asemenea în a treia și a șaptea întrebare, deși dintr‑o perspectivă specifică ( 38 ).
103.
În opinia noastră, din interpretarea articolului 3 alineatul (4) din Directiva 2005/29 prin coroborare cu considerentul (10) rezultă că intenția legiuitorului Uniunii a fost nu atât de a influența la nivel sectorial, cât în termeni normativi și în raport cu toate sectoarele.
104.
Astfel cum a subliniat Comisia, spre deosebire de articolul 3 alineatul (9) din Directiva 2005/29 (conform căruia în sectorul serviciilor financiare și al bunurilor imobile, statele membre pot impune cerințe mai riguroase decât cele prevăzute de directivă în domeniul său de aplicare), alineatul (4) al aceluiași articol se referă strict la cazul unor eventuale conflicte între „dispozițiile prezentei directive și alte norme [ale Uniunii] care reglementează aspecte specifice ale practicilor comerciale neloiale”. Prin urmare, este vorba despre o reglementare cu caracter transversal, pentru toate sectoarele de activitate economică, astfel cum trebuie să fie o directivă care are vocația de a se aplica oricărei practici comerciale neloiale, indiferent de sectorul de activitate vizat, pentru a garanta un nivel ridicat de protecție a consumatorilor ( 39 ).
105.
Printre „aspecte specifice” care, eventual, ar putea fi reglementate și de „alte norme [ale Uniunii]”, considerentul (10) al Directivei 2005/29 se referă la „cerințele privind informațiile sau normele ce reglementează modul în care datele sunt prezentate consumatorilor”.
106.
De fapt, este vorba despre chestiuni foarte specifice și care se pot regăsi în norme dintre cele mai diverse, fără a fi nevoie să fie integrate într‑un complex normativ care să constituie regimul de reglementare al unui anumit sector de activitate. Prin urmare, nu este necesar să existe un conflict între un sistem general de protecție a consumatorilor reprezentat de Directiva 2005/29 și diferitele cadre sectoriale de protecție a consumatorilor, cum este cel stabilit, prin prisma aspectelor relevante în prezenta cauză, prin Directiva privind serviciul universal.
107.
Pentru ca dispozițiile Directivei 2005/29 să nu prevaleze, nu este indispensabilă existența unui sistem sectorial de protecție a consumatorilor. De fapt, în calitatea sa de sistem general de protecție, sistemul instituit prin respectiva directivă nu își pierde, ca atare, prevalența în fața niciunui alt sistem. Își pierd prevalența doar anumite dispoziții ale sale și numai în măsura în care există altele (integrate sau neintegrate într‑un mecanism de protecție specific) care reglementează „aspecte specifice ale practicilor comerciale neloiale” și care fac acest lucru în contextul unui conflict. În consecință, neaplicarea Directivei 2005/29 se rezumă exclusiv la materia acestor „aspecte specifice”.
108.
„Aspectele specifice” la care face referire articolul 3 alineatul (4) din Directiva 2005/29 sunt exemplificate în considerentul (10) al aceleiași directive printr‑o trimitere la „cerințele privind informațiile sau normele ce reglementează modul în care datele sunt prezentate consumatorilor”. În plus, articolele 20 și 21 din Directiva privind serviciul universal menționate de instanța de trimitere sunt tocmai cele care se referă la informațiile care trebuie să figureze în contractele încheiate cu întreprinderile care furnizează conectarea și accesul la o rețea de telefonie publică sau servicii de comunicații electronice.
109.
În aceste condiții, considerăm că dispozițiile Directivei 2005/29 privind informațiile care trebuie furnizate în general consumatorilor, trebuie să își piardă prevalența în privința serviciilor de comunicații electronice în raport cu dispozițiile specifice incluse în Directiva privind serviciul universal. Trebuie să se procedeze astfel numai cu privire la acest aspect și fără ca aceasta să însemne neaplicarea în totalitate a Directivei 2005/29 al cărei articol 3 alineat (4) limitează, repetăm, neaplicarea acestei directive la „aspecte specifice” reglementate în alte dispoziții. De asemenea, trebuie îndeplinită cealaltă condiție prevăzută de această dispoziție — conflictul între norme — la care vom face referire mai jos.
110.
În definitiv, la aceste aspecte se rezumă excepția prevăzută la articolul 3 alineatul (4) din Directiva 2005/29 și ( 40 ), în mod firesc, insistăm că trebuie să fie întotdeauna îndeplinită și condiția referitoare la raportul conflictual dintre Directiva 2005/29 și norma care ar putea eventual înlătura aplicarea sa.
111.
Pe scurt, raportul de specialitate instituit la articolul 3 alineatul (4) din Directiva 2005/29 are ca obiect norme sau dispoziții, iar nu regimuri de reglementare sectoriale. Nu are de altfel legătură cu desemnarea autorităților administrative care trebuie să aplice normele relevante, întrucât repartizarea sau alocarea atribuțiilor între ele este lăsată la discreția statelor membre.
112.
Pornind de la premisa că este vorba strict despre raporturile dintre norme, rămâne de precizat care sunt aceste norme.
2) Normele în conflict
113.
În a șasea întrebare, instanța de trimitere își exprimă îndoiala dacă trimiterea făcută de articolul 3 alineatul (4) din Directiva 2005/29 la „alte norme [ale Uniunii]” se referă numai la „dispozițiile conținute în regulamentele și în directivele europene, precum și la normele de transpunere directă a acestora sau include și dispozițiile legislative și normele administrative de punere în aplicare a principiilor de drept european”.
114.
Articolul 3 alineatul (4) din Directiva 2005/29 se referea inițial la situațiile de conflict între „dispozițiile prezentei directive și alte norme comunitare” (în prezent „ale Uniunii”).
115.
Normele comunitare sau ale Uniunii sunt strict cele adoptate de instituțiile Uniunii, și anume „actele juridice”, menționate la articolul 288 TFUE. Considerăm, prin urmare, inoportună includerea în această categorie a normelor naționale, respectiv „legile și reglementările care aplică principiile dreptului european” ( 41 ), la care face referire Consiglio di Stato (Consiliul de Stat), și dispozițiile naționale de transpunere a directivelor.
116.
Guvernul italian sugerează totuși posibilitatea de a recurge la o interpretare extinsă a articolului 3 alineatul (4) din Directiva 2005/29, care ar conduce la includerea în domeniul său de aplicare a normelor care transpun dispoziții Uniunii în legislația națională. În același sens, unele părți ( 42 ) au menționat că ANR‑urile au menirea de a elabora reglementări sectoriale foarte detaliate, care și‑ar pierde prevalența în raport cu Directiva 2005/29 dacă nu ar fi cuprinse în termenul „alte norme [ale Uniunii]”.
117.
În opinia noastră, interpretarea pe care o susținem [și care ni se pare că rezultă direct din articolul 3 alineatul (4) din Directiva 2005/29] este compatibilă cu îngrijorarea exprimată de guvernul italian, precum și de celelalte părți la procedură.
118.
Caracterul exhaustiv al armonizării realizate de Directiva 2005/29 a fost confirmat de Curtea de Justiție pentru care directiva „realizează o armonizare completă a normelor [privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor față de consumatori] astfel încât „statele membre nu pot să adopte măsuri mai restrictive decât cele definite de directivă, nici chiar pentru a asigura un nivel mai ridicat de protecție a consumatorilor” ( 43 ).
119.
Aceste precizări privind exhaustivitatea nu presupun însă că toate normele naționale care reglementează aspecte specifice ale practicilor comerciale neloiale într‑un mod mai detaliat decât Directiva 2005/29 ar trebui, în principiu, înlăturate de la aplicare. Pentru a asigura aplicabilitatea unor astfel de norme naționale mai detaliate, acestea nu ar trebui incluse în categoria „normele Uniunii”. Pentru a fi îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 3 alineatul (4) din Directiva 2005/29, este suficient să se facă trimitere la directiva (sectorială) care a inspirat normele naționale și să se examineze dacă respectiva directivă trebuie să prevaleze în raport cu Directiva 2005/29.
120.
Cu alte cuvinte, în cazul în care dreptul Uniunii permite statelor membre să reglementeze aspecte specifice ale practicilor comerciale neloiale în termeni care ar putea fi mai stricți decât cei din Directiva 2005/29, plasarea acesteia pe un plan secundar nu va avea loc în temeiul reglementării naționale prevăzute în acest domeniu, ci în virtutea directivei (sectoriale) care permite existența acestei reglementări.
3) Natura contradicției. Conflict sau diferență
121.
Existența altor norme de drept al Uniunii care reglementează aspecte specifice ale practicilor comerciale neloiale în sine nu este suficientă pentru ca Directiva 2005/29 să își cedeze aplicabilitatea în favoarea acestor dispoziții legislative diferite. Este obligatoriu, pe de altă parte, că între acestea din urmă și directivă să apară o situație de „conflict” ( 44 ).
122.
Instanța de trimitere dorește să afle dacă noțiunea de conflict utilizată de articolul 3 alineatul (4) din Directiva 2005/29 include „antinomia totală” între norme și reglementarea Uniunii sau dacă, dimpotrivă, este suficient să existe o „dispoziție diferită”. Cu alte cuvinte, dacă această noțiune se referă la o contradicție insurmontabilă între norme sau la o simplă concurență a normelor.
123.
În cadrul dezbaterii cu privire la acest punct, au fost utilizate (în anumite cazuri, ajungându‑se până la limitele disputelor terminologice) noțiuni extrem de diferite: în afară de antinomie și concurență, menționate anterior, s‑au mai utilizat termeni precum coliziune, suprapunere, coincidență, coexistență și altele mai mult sau mai puțin asemănătoare.
124.
În opinia noastră, noțiunea („conflict”) aleasă de legiuitorul Uniunii denotă o relație între dispozițiile vizate care depășește simpla disparitate sau diferență. A afirma că două realități sunt în conflict presupune constatarea că între ele există desigur o divergență, dar, în plus, că este vorba despre o divergență imposibil de depășit printr‑o formulă integratoare care să permită coexistența ambelor realități, fără a fi necesară diminuarea diversității lor.
125.
Un argument pentru ideea că termenul „conflict” este utilizat în acest sens în Directiva 2005/29 se deduce din soluția la care a recurs legiuitorul: acesta nu a optat pentru o interpretare integratoare a normelor în cauză, ci a stabilit pur și simplu prevalența celor care, în condițiile descrise anterior, s‑ar opune prevederilor Directivei 2005/29.
126.
Astfel, urmând aceeași linie susținută de avocatul general Henrik Saugmandsgaard Øe ( 45 ), suntem de părere că un conflict precum cel prevăzut la articolul 3 alineatul (4) din Directiva 2005/29 este posibil numai în cazul în care la reglementarea aspectelor specifice ale practicilor comerciale neloiale, cum ar fi datele care trebuie furnizate consumatorilor, dispozițiile Uniunii, altele decât Directiva 2005/29, impun comercianților, fără să le lase nicio marjă de manevră, obligații incompatibile cu cele prevăzute în această directivă.
c) Aplicarea acestor criterii în procedura principală
127.
În cazul în care Directiva 2005/29 ar fi aplicabilă comportamentului reproșat operatorilor de telefonie prin încadrarea lui la practici comerciale neloiale incriminate de una din dispozițiile examinate mai sus (idee cu care nu suntem de acord), considerăm că nu ar fi întrunite condițiile prevăzute la articolul 3 alineatul (4) din Directiva 2005/29 pentru ca dispozițiile sale să nu prevaleze în fața altor norme ale Uniunii care reglementează aspecte specifice ale practicilor comerciale neloiale.
128.
Suntem de acord cu Comisia că în aceste condiții ar fi fezabilă aplicarea în paralel a Directivei 2005/29 și a Directivei privind serviciul universal. În timp ce prima încadrează, printre practicile comerciale neloiale în orice situație, cerința privind prețul în cazul unei „vânzări nesolicitate”, Directiva privind serviciul universal (articolele 20 și 21) prevede care sunt informațiile pe care societățile de comunicații electronice trebuie să le pună la dispoziția consumatorilor, dar nu incriminează vânzarea nesolicitată drept un comportament ilicit, fapt pus în discuție în procedura principală.
129.
Prin urmare, departe de a ne situa în fața unui conflict între cele două directive, ne‑am afla într‑o situație în care se impune aplicarea lor integrată, deci pentru a stabili dacă furnizarea a fost sau nu a fost solicitată de consumator (Directiva 2005/29), va fi necesar să se verifice între altele dacă informațiile puse la dispoziția acestuia sunt conforme cu cerințele impuse comerciantului în temeiul Directivei privind serviciul universal.
VI. Concluzii
130.
Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă Secției a șasea a Consiglio di Stato (Consiliul de Stat, Italia) după cum urmează:
„1)
Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori și de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE și 2002/65/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului trebuie interpretată în sensul că:
–
articolul 5 alineatul (5) coroborat cu punctul 29 din anexa I la directiva respectivă nu permite calificarea drept practică comercială neloială a unei simple omisiuni de informare a utilizatorilor cu privire la preinstalarea, pe o cartelă SIM care urmează să fie introdusă într‑un telefon inteligent, a serviciilor de mesagerie vocală și de acces la internet, în cazul în care utilizatorul este informat în prealabil cu privire la «modalitățile tehnice și operaționale prin care […] are acces efectiv la [respectivele] servicii, precum și cu privire la prețul serviciilor în cauză», aspecte care vor trebui verificate de instanța de trimitere.
–
articolele 8 și 9 din Directiva 2005/29 trebuie să fie interpretate în sensul că nu permit calificarea drept «practică comercială agresivă» a comportamentului unui operator de servicii de telecomunicații descris mai sus.
2)
Cu titlu subsidiar: articolul 3 alineatul (4) din Directiva 2005/29 trebuie interpretat în sensul că dispozițiile acestei directive nu prevalează în fața altor norme de drept al Uniunii care reglementează aspecte specifice ale practicilor comerciale neloiale doar în cazul în care între directivă și norme există o contradicție care nu poate fi rezolvată prin integrarea sau aplicarea coerentă a uneia și a celorlalte.”
( 1 ) Limba originală: spaniola.
( 2 ) Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori și de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE și 2002/65/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului (JO 2005, L 149, p. 22, Ediţie specială, 15/vol. 14, p. 260).
( 3 ) Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind serviciul universal și drepturile utilizatorilor cu privire la rețelele și serviciile electronice de comunicații (JO 2002, L 108, p. 51, Ediţie specială, 13/vol. 35, p. 213), în versiunea modificată prin Directiva 2009/136/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009 (JO 2009, L 337, p. 11) („Directiva privind serviciul universal”).
( 4 ) În afara protecției împotriva practicilor comerciale neloiale ale întreprinderilor, consumatorii pot beneficia de protecția oferită de alte directive, cum sunt cele privind contractele la distanță sau privind clauzele abuzive în contractele pe care le încheie.
( 5 ) SIM este acronimul în limba engleză al subscriber identity module (modul de identificare a abonatului).
( 6 ) Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind un cadru de reglementare comun pentru rețelele și serviciile de comunicații electronice (JO 2001, L 108, p. 33, Ediţie specială, 13/vol. 35, p. 195) („Directiva‑cadru”).
( 7 ) În conformitate cu litera (l) a aceleiași dispoziții, printre respectivele directive speciale se numără și Directiva privind serviciul universal.
( 8 ) Directiva Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediţie specială, 15/vol. 2, p. 273).
( 9 ) Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 20 mai 1997 privind protecția consumatorilor cu privire la contractele la distanță (JO 1997, L 144, p. 19, Ediţie specială, 15/vol. 4, p. 160), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2002/65/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 septembrie 2002 (JO 2002, L 271, p. 16, Ediţie specială, 06/vol. 4, p. 183).
( 10 ) Decreto Legislativo 6 settembre 2005, n. 206. Codice del consumo, a norma dell’articolo 7 della legge 29 luglio 2003, n. 229 (Decretul legislativ de instituire a „Codului privind consumul, în temeiul articolul 7 din Legea nr. 229 din 29 iulie 2003” (GURI nr. 235 din 8 octombrie 2005) („Codul privind consumul”).
( 11 ) Autoritatea de Supraveghere a Concurenței și a Pieței (denumită în continuare „AGCM”).
( 12 ) JO 2004, L 364, p. 1, Ediţie specială, 15/vol. 12, p. 69.
( 13 ) Decretul legislativ nr. 259 din 1 august 2003 (GURI nr. 214 din 15 septembrie 2003) care transpune printre altele Directiva‑cadru și Directiva privind serviciul universal.
( 14 ) Autoritatea de Supraveghere în Sectorul Comunicațiilor (denumită în continuare „AGCom”).
( 15 ) În ordonanțele de trimitere este utilizată sintagma „servizi preimportati” pentru a descrie funcționalitățile disponibile pe cartela SIM, pe care utilizatorul trebuie să le activeze ulterior efectuând operațiunile necesare pentru a le utiliza. Se poate vorbi în această privință despre servicii preactivate.
( 16 ) Hotărârea Curții din 5 aprilie 2016, PFE (C‑689/13, EU:C:2016:199, punctul 36), potrivit căreia un incident prejudicial în ceea ce privește o chestiune privind interpretarea sau validitatea dreptului Uniunii este admisibil „[atunci când] o secție a unei instanțe de ultim grad de jurisdicție […] nu împărtășește orientarea definită printr‑o decizie a plenului acestei instanțe”.
( 17 ) Nu intră în discuție chestiunea dacă comportamentul incriminat în prezentele cauze constituie o „practică comercială” în sensul articolului 2 litera (d) din Directiva 2005/29. Nu considerăm indispensabil să se analizeze mai profund motivele care conduc la această calificare întrucât, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție, această directivă se caracterizează printr‑un domeniu de aplicare material deosebit de amplu, astfel cum demonstrează cauzele enumerate de avocatul general Henrik Saugmandsgaard Øe în concluziile prezentate în cauza Dyson (C‑632/16, EU:C:2018:95, punctul 75, nota de subsol 23).
( 18 ) A se vedea Hotărârea Curții din 14 ianuarie 2010, Plus Warenhandelsgesellschaft (C‑304/08, EU:C:2010:12, punctul 45), și Hotărârea Curții din 9 noiembrie 2010, Mediaprint Zeitungs- und Zeitschriftenverlag (C‑540/08, EU:C:2010:660, punctul 34).
( 19 ) Deși punctul 29 din anexa I la Directiva 2005/29 se referă la anumite acțiuni care sunt posibile numai în ceea ce privește mărfurile (de exemplu, rambursarea sau păstrarea lor), pot fi încadrate în acesta și serviciile ca subcategorie a termenului produs, definit la articolul 2 litera (c) ca fiind „orice bunuri sau servicii”.
( 20 ) De exemplu, Hotărârea Curții din 26 octombrie 2016, Canal Digital Danmark (C‑611/14, EU:C:2016:800, punctul 55).
( 21 ) În acest sens, Hotărârea Curții din 7 septembrie 2016, Deroo‑Blanquart (C‑310/15, EU:C:2016:633) precizează, la punctul 40, că „pentru un consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condițiile contractuale și la consecințele respectivei încheieri este de o importanță fundamentală. Acesta din urmă decide în special pe baza respectivei informări dacă dorește să se oblige contractual față de un vânzător sau de un furnizor prin aderarea la condițiile redactate în prealabil de acesta (Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kásler și Káslerné Rábai, C‑26/13, EU:C:2014:282, punctul 70).”
( 22 ) Textul întrebării preliminare adresate de instanța de trimitere cu privire la acest aspect poate genera o anumită ambiguitate. După ce a stabilit că serviciile în cauză „erau preactivate”, Consiglio di Stato (Consiliul de Stat) nuanțează că „totuși, pentru a beneficia efectiv de astfel de servicii, consumatorul trebuie să efectueze anumite operațiuni”; la un alt punct, acesta afirmă că respectivul consumator ar putea „utiliza [serviciile] direct, fără a fi nevoie de o operațiune de configurare specifică”. Pe de altă parte, la punctul 13.1 din decizia de trimitere în cauza C‑54/17 se precizează că: „trecerea de la preinstalarea serviciilor pe cartela SIM cumpărată de consumator la utilizarea efectivă a serviciilor necesită o acțiune autonomă din partea acestuia” care, potrivit punctului 13.1, diferă de simpla formare a numărului mesageriei vocale sau de acțiunea de a atinge pictogramele care lansează navigarea pe internet. Este de competența instanței de trimitere să clarifice acest aspect.
( 23 ) Punctele 56 și 57 din observațiile scrise ale Comisiei.
( 24 ) Pe lângă procesele de actualizare a aplicațiilor în plan secund, anumite funcții de localizare se pot activa pe neprevăzute (ceea ce generează, de asemenea, riscuri din punctul de vedere al dreptului la viață privată).
( 25 ) Astfel este calificat consumatorul mediu, care este suficient de bine informat și de atent, ținând seama de factori sociali, culturali și lingvistici, conform Hotărârii Curții din 12 mai 2011, Ving Sverige (C‑122/10, EU:C:2011:299, punctul 22). Astfel cum evidențiază considerentul (18) al Directivei 2005/29, noțiunea de consumator mediu în niciun caz nu este „o noțiune statistică”. În conformitate cu Hotărârea Curții din 26 octombrie 2016, Canal Digital Danmark (C‑611/14, EU:C:2016:800, punctul 39), „pentru a stabili reacția tipică a acestui consumator într‑o situație dată, instanțele judecătorești și autoritățile naționale trebuie să își exercite propria capacitate de a judeca”.
( 26 ) Sublinierea noastră. În ședință, a fost posibil să se analizeze mai în profunzime acest aspect pe baza argumentelor formulate de Wind Tre în observațiile sale scrise în care, la nota de subsol 30, au fost expuse informațiile privind prețurile și tarifele înscrise pe pliantele referitoare la cardurile SIM puse la dispoziţia cumpărătorilor și distribuitorilor, precum și pe ambalajul produsului.
( 27 ) Acești factori sunt: „(a) momentul, locul, natura și persistența […]; (b) folosirea de limbaj și comportament amenințător sau nejustificat; (c) exploatarea de către comerciant, în cunoștință de cauză, a oricărui eveniment nefast sau a oricărei situații deosebit de grave care afectează modul de a judeca al consumatorilor, pentru a influența decizia consumatorului cu privire la produs; (d) orice bariere necontractuale, oneroase sau disproporționate, impuse de comerciant în cazul în care un consumator dorește să își exercite drepturile contractuale […]; (e) orice amenințare de intentare a unei acțiuni care nu este posibilă din punct de vedere legal.”
( 28 ) În conformitate cu articolul 2 litera (j) din Directiva 2005/29, este vorba despre un comportament care înseamnă „exploatarea unei poziții de putere în raport cu consumatorul pentru a aplica o presiune asupra acestuia, chiar și fără a recurge la forța fizică sau a amenința cu aceasta, într‑o manieră care reduce semnificativ abilitatea consumatorului de a lua o decizie în cunoștință de cauză”. Așadar, nu este suficientă inducerea clientului în eroare, determinându‑l să creadă în mod eronat că acționează în mod liber și în cunoștință de cauză, ci trebuie ca acesta să fie obligat să încheie contractul împotriva voinței sale.
( 29 ) Hotărârea Curții din 16 aprilie 2015, UPC Magyarország (C‑388/13, EU:C:2015:225, punctul 53).
( 30 ) Considerentul (10) al Directivei 2005/29.
( 31 ) Comisia afirmă: Directiva 2005/29 „constituie principalul instrument legislativ general al [Uniunii] care reglementează publicitatea înșelătoare și alte practici neloiale în cazul tranzacțiilor între întreprinderi și consumatori”, cu o sferă largă de aplicare, care include toate tranzacțiile între întreprinderi și consumatori […], prevede un nivel înalt de protecție a consumatorilor în toate sectoarele”, care funcționează „ca o plasă de siguranță care acoperă lacunele care nu sunt reglementate de alte norme ale [Uniunii] specifice fiecărui sector.” A se vedea paragraful 1 din Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu și Comitetul Economic și Social European privind aplicarea directivei privind practicile comerciale neloiale [COM(2013) 138 final].
( 32 ) Considerentul (10) al Directivei 2005/29.
( 33 ) Ibidem.
( 34 ) Sublinierea noastră.
( 35 ) Considerentul (11) al Directivei 2005/29: „Nivelul crescut al convergenței realizate prin apropierea dispozițiilor de drept intern în baza prezentei directive creează un nivel comun ridicat de protecție a consumatorilor. Prezenta directivă stabilește o interdicție generală unică a practicilor comerciale neloiale care denaturează comportamentul economic al consumatorilor. De asemenea, directiva stabilește norme privind practicile comerciale agresive care nu sunt reglementate în prezent la [nivelul Uniunii]”.
( 36 ) Concluziile avocatului general din cauza Dyson (C‑632/16, EU:C:2018:95, punctele 81-85).
( 37 ) Ibidem, punctul 82.
( 38 ) A treia întrebare privește chintesenţa problemei (și anume, efectele sale asupra repartizării competențelor între autoritățile administrative), în timp ce a șaptea întrebare se referă la aceeași problemă din perspectiva relației dintre reglementarea generală și normele sectoriale. Se presupune, prin urmare, că principiul specialității le guvernează în ultimă instanță pe acestea din urmă.
( 39 ) În acest sens, se exprimă și avocatul general Henrik Saugmandsgaard Øe în concluziile sale prezentate în cauza Dyson (C‑632/16, EU:C:2018:95, punctul 81), pentru care este important, în acest sens, obiectivul declarat la articolul 1 din Directiva 2005/29 („[…] de a contribui la buna funcționare a pieței interne și de a realiza un nivel ridicat de protecție a consumatorilor prin apropierea actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre privind practicile comerciale neloiale care aduc atingere intereselor economice ale consumatorilor”), precum și definiția domeniului de aplicare al directivei de la articolul 3 alineatul (1) („[…] practicilor comerciale neloiale ale întreprinderilor față de consumatori […] înainte, în timpul și după o tranzacție comercială în legătură cu un produs”).
( 40 ) Prin urmare, excepția este mai curând modestă și în același timp corelată cu dispozițiile articolului 1 alineatul (4) din Directiva privind serviciul universal, în sensul că dispozițiile acesteia „referitoare la drepturile utilizatorilor finali se aplică fără a aduce atingere normelor [Uniunii] privind protecția consumatorilor, în special directivelor [care au precedat Directiva 2005/29]” (sublinierea noastră).
( 41 ) Astfel de „legi și reglementări” nu ar putea fi decât naționale deoarece, în cazul în care ar fi în mod formal dispoziții ale Uniunii, întrebarea preliminară ar fi lipsită de sens.
( 42 ) Precum Wind Tre și Telecom Italia, la punctele 71-75 și, respectiv, 43-50 din observațiile scrise. Telecom Italia subliniază că o interpretare restrictivă a acestei noțiuni ar conduce la „rezultate complet inacceptabile”, cum ar fi neaplicarea niciunei dispoziții naționale care reglementează aspecte specifice ale practicilor comerciale neloiale în termeni mai stricți și cu garanții mai largi decât cele oferite de Directiva 2005/29.
( 43 ) Hotărârea din 23 aprilie 2009, VTB‑VAB și Galatea (C‑261/07 și C‑299/07, EU:C:2009:244, punctul 52).
( 44 ) Necesitatea îndeplinirii ambele condiții a fost stabilită de Curtea de Justiție în Hotărârea din 16 iulie 2015, Abcur (C‑544/13 și C‑545/13, EU:C:2015:481, punctele 79-81).
( 45 ) Concluziile avocatului general prezentate în cauza Dyson (C‑632/16, EU:C:2018:95, punctul 91).