CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
PAOLO MENGOZZI
prezentate la 3 octombrie 2018 ( 1 )
Cauza C‑168/17
SH
împotriva
TG,
intervenientă:
UF
[cerere de decizie preliminară formulată de Kúria (Curtea Supremă, Ungaria)]
„Politica externă și de securitate comună – Măsuri restrictive având în vedere situația din Libia – Regulamentul nr. 204/2011 – Articolul 5 alineatul (2) – Interdicție de punere a unor fonduri la dispoziția persoanelor incluse în lista din anexa III la regulament – Articolul 12 – Clauză de neacceptare a niciunui tip de cereri – Articolul 9 – Plăți prin derogare de la interdicția prevăzută la articolul 5 alineatul (2) – Lanț de contracte destinate constituirii unei garanții în favoarea unei entități incluse în lista din anexa III la regulament”
1.
Prin trimiterea preliminară care face obiectul prezentelor concluzii, Kúria (Curtea Supremă, Ungaria) adresează Curții o serie de întrebări cu privire la interpretarea articolului 5 alineatul (2), a articolului 9 și a articolului 12 din Regulamentul (UE) nr. 204/2011 al Consiliului din 2 martie 2011 privind măsuri restrictive având în vedere situația din Libia ( 2 ), precum și a articolului 17 din Regulamentul 2016/44 ( 3 ). Aceste întrebări au fost formulate în contextul unui litigiu între două bănci, SH și TG, ambele stabilite pe teritoriul Uniunii, având ca obiect plata de către cea dintâi către cea de a doua a unor comisioane și a altor cheltuieli de garantare în cadrul a două contracte de contragarantare a obligațiilor de garantare asumate de o bancă libiană față de o entitate libiană în legătură cu un contract de achiziții publice încheiat între această entitate și o întreprindere maghiară.
I. Cadrul normativ
2.
La 28 februarie 2011, Consiliul a adoptat Decizia 2011/137/PESC ( 4 ). În conformitate cu Rezoluția 1970 (2011) a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite [denumită în continuare „RCSONU 1970 (2011)”] ( 5 ) și cu rezoluțiile ulterioare, această decizie a instituit un embargo asupra armelor, o interzicere a exporturilor de echipamente utilizate în scopuri de represiune internă, restricții privind admisia și înghețarea fondurilor și a resurselor economice ale anumitor persoane și entități implicate în încălcări grave ale drepturilor omului îndreptate împotriva populației din Libia, inclusiv prin implicarea în atacuri împotriva populației și a instalațiilor civile, cu încălcarea dreptului internațional ( 6 ).
3.
La 2 martie 2011, Consiliul a adoptat Regulamentul nr. 204/2011, în scopul luării măsurilor necesare pentru punerea în aplicare a embargoului.
4.
Potrivit articolului 5 alineatul (1) din acest regulament, „[s]e îngheață toate fondurile și resursele economice care aparțin, se află în proprietatea ori posesia sau sunt controlate de persoanele fizice sau juridice, entitățile și organismele incluse pe listele din anexele II și III” ( 7 ). La alineatul (2) al acestui articol, se prevede că „[s]e interzice punerea la dispoziția persoanelor fizice sau juridice, a entităților sau a organismelor incluse pe listele din anexele II și III, direct sau indirect, precum și utilizarea în beneficiul acestora, a oricăror fonduri sau resurse economice” ( 8 ). Potrivit alineatului (3) al aceluiași articol, „[e]ste interzisă participarea voluntară și deliberată la activități care au drept scop ori efect direct sau indirect eludarea măsurilor menționate la alineatele (1) și (2)”.
5.
Articolul 9 alineatul (1) literele (a) și (b) din Regulamentul nr. 204/2011 prevede: „[a]rticolul 5 alineatul (2) nu se aplică sumelor suplimentare vărsate în conturile înghețate reprezentând: (a) dobânzi sau alte beneficii generate de aceste conturi; sau (b) plățile datorate în baza unor contracte, acorduri sau obligații care au fost încheiate sau care au survenit înainte de data la care persoana fizică sau juridică, entitatea sau organismul menționate la articolul 5 au fost identificate de Comitetul de sancțiuni, Consiliul de Securitate sau de Consiliu, […] cu condiția ca aceste dobânzi, alte beneficii și plăți să fie înghețate în conformitate cu articolul 5 alineatul (1)” ( 9 ).
6.
Articolul 12 din Regulamentul nr. 204/2011, în versiunea sa inițială, prevedea următoarele: „[n]u se va da curs niciunei cereri, inclusiv cererilor de despăgubire sau oricăror alte cereri de aceeași natură, cum ar fi cererile de compensare sau cererile de chemare în garanție, în legătură cu orice contract sau tranzacție a cărei desfășurare a fost afectată, în mod direct sau indirect, integral sau parțial, de măsurile luate în temeiul RCSONU 1970 (2011) – inclusiv de măsurile luate de Uniune sau de orice stat membru în conformitate cu deciziile relevante ale Consiliului de Securitate – sau măsurile prevăzute de prezentul regulament, necesare pentru punerea în aplicare a deciziilor sau în legătură cu aceasta, din partea Guvernului Libiei, sau a oricărei persoane sau entități care prezintă o cerere prin intermediul sau în beneficiul acestuia”. Acest articol a făcut obiectul a două modificări succesive ( 10 ), cea de a doua prin Regulamentul nr. 45/2014 ( 11 ). Alineatele (1) și (2) ale articolului 12 din Regulamentul nr. 204/2011, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 45/2014, prevăd:
„(1) [n]u se dă curs niciunei cereri în legătură cu orice contract sau tranzacție a cărei executare a fost afectată, direct sau indirect, în totalitate sau parțial, de măsurile impuse de prezentul regulament, inclusiv cererilor de despăgubire sau oricăror alte cereri de acest tip, cum ar fi cererea de compensare sau cererea în temeiul unei garanții, în special cereri de prelungire sau de plată a unei obligațiuni, a unei garanții sau a unei despăgubiri, în special a unei garanții financiare sau a unei despăgubiri financiare, indiferent de forma acesteia, dacă sunt prezentate de: (a) persoanele, entitățile sau organismele desemnate, enumerate în anexa II sau III; (b) orice altă persoană, entitate sau organism libian, inclusiv guvernul libian; (c) orice persoană, entitate sau organism care acționează prin intermediul sau în numele uneia dintre persoanele, entitățile sau organismele menționate la litera (a) sau (b).
(2) În cadrul oricărei proceduri care urmărește să dea curs unei cereri, sarcina de a dovedi că satisfacerea cererii nu este interzisă în temeiul alineatului (1) incumbă persoanei care urmărește să se dea curs respectivei cereri”.
7.
Regulamentul nr. 204/2011 a fost înlocuit, începând cu 20 ianuarie 2016, cu Regulamentul 2016/44. Textul articolului 12 din Regulamentul nr. 204/2011 a fost preluat, fără modificări, în articolul 17 din Regulamentul 2016/44.
II. Procedura principală, întrebările preliminare și procedura în fața Curții
8.
Situația de fapt din procedura principală, astfel cum rezultă din ordonanța de trimitere și din dosar, poate fi rezumată după cum urmează.
9.
La 7 iulie 2009, Libyan Housing and Infrastructure Board (denumit în continuare „HIB”), entitate libiană, în calitate de beneficiar, și UF (intervenientă în susținerea concluziilor reclamantei în procedura principală), societate de drept maghiar, în calitate de adjudecatar, au încheiat un contract care avea ca obiect realizarea unor infrastructuri publice în regiunea Zawya din Libia.
10.
În ceea ce privește contractul respectiv, HIB a solicitat constituirea de către UF a două garanții bancare, o garanție de rambursare a avansului pe care UF îl primise de la HIB (denumită în continuare „garanția APG”) și o garanție de bună execuție (denumită în continuare „garanția PG”). HIB a solicitat ca aceste garanții să fie emise în favoarea sa de banca libiană Sahara Bank. Aceasta din urmă a solicitat o contragaranție și emiterea unei scrisori de credit de către TG (pârâta din procedura principală), care, la rândul său, a solicitat să fie contragarantată de SH (reclamanta din procedura principală).
11.
La 16 octombrie 2009, SH și UF au încheiat un contract prin care SH se angaja să emită o contragaranție în favoarea TG (denumită în continuare „contragaranția APG din partea SH”), pentru a garanta contragaranția pe care TG era ținută să o emită în favoarea Sahara Bank (denumită în continuare „contragaranția APG din partea TG”) în schimbul garanției APG acordate de banca libiană în favoarea HIB. În executarea contractului menționat, la 20 noiembrie 2009, a fost emisă în favoarea TG contragaranția APG din partea SH în valoare de 69499610 LYD, care expira la 14 septembrie 2013. Ca urmare, la 24 noiembrie 2009, a fost emisă în favoarea Sahara Bank contragaranția APG din partea TG, care expira la 30 august 2013.
12.
Tot la 16 octombrie 2009, SH și UF au încheiat un contract prin care SH se angaja să emită o contragaranție în favoarea TG (denumită în continuare „contragaranția PG din partea SH”), pentru a garanta scrisoarea de credit stand‑by irevocabilă pe care TG era ținută să o emită în favoarea Sahara Bank (denumită în continuare „contragaranția PG din partea TG”) în legătură cu garanția PG acordată de banca libiană în favoarea HIB. În executarea contractului menționat, la 16 decembrie 2009, a fost emisă în favoarea TG contragaranția PG din partea SH în valoare de 6567000 de euro, care expira la 15 iulie 2014. Ca urmare, la 17 decembrie 2009, a fost emisă în favoarea Sahara Bank contragaranția PG din partea TG, care expira la 30 iunie 2014.
13.
În temeiul acordurilor încheiate între SH și TG în legătură cu emiterea contragaranției APG din partea TG și a contragaranției PG din partea TG, SH se angaja să ramburseze către TG sumele plătite de aceasta din urmă în favoarea Sahara Bank, precum și să îi plătească trimestrial un comision anual de 1,30 %.
14.
SH și‑a respectat obligațiile de plată față de TG până în luna martie 2011.
15.
La 2 martie 2011, a fost adoptat Regulamentul nr. 204/2011. HIB și Sahara Bank figurau pe lista din anexa III la acest regulament și au rămas incluse în aceasta până la 29 ianuarie 2014 ( 12 ) și, respectiv, până la 2 septembrie 2011 ( 13 ).
16.
La 20 decembrie 2012, SH și TG au semnat un memorandum de înțelegere în vederea reglementării raporturilor dintre ele pentru a ține seama de consecințele adoptării Regulamentului nr. 204/2011. La aceeași dată, acestea au încheiat un contract de depozit tripartit cu o bancă depozitară (denumit în continuare „contractul de depozit”). Potrivit articolului V din contractul menționat, sumele din depozit ( 14 ) ar fi trebuit să fie plătite către TG în cazul în care HIB ar fi fost scoasă de pe listă înainte de expirarea contragaranțiilor APG și PG din partea SH și a scrisorii de credit (la 14 septembrie 2013 și, respectiv, la 15 iulie 2014). În caz contrar, sumele în discuție urmau să fie restituite către SH. SH a continuat, așadar, să plătească în mod corespunzător în contul de depozit sumele datorate în legătură cu contragaranțiile APG și PG din partea TG.
17.
În urma unei cereri adresate de HIB, Sahara Bank a solicitat în mai multe rânduri executarea contragaranției APG din partea TG. TG a opus un refuz motivat prin nelegalitatea solicitării. Prin ordonanța definitivă din 22 aprilie 2013, Fővárosi Ítélőtábla (Curtea Regională de Apel din Budapesta‑Capitală, Ungaria) i‑a interzis TG să efectueze plata către Sahara Bank atât timp cât HIB rămânea inclusă în lista din anexa III la Regulamentul nr. 204/2011.
18.
La 10 ianuarie 2013, TG a solicitat executarea contragaranției APG din partea SH. SH a respins solicitarea, întrucât măsurile restrictive erau încă în vigoare.
19.
La 14 septembrie 2013, contragaranția APG din partea SH a expirat. La 17 iulie 2014, a expirat și contragaranția PG din partea SH, fără să fi fost prezentată vreo cerere de executare. Ca urmare, SH a solicitat TG să își dea acordul pentru deblocarea sumelor constituite în depozit, prin depunerea declarației de consimțământ necesare la banca depozitară. TG a refuzat însă să emită o astfel de declarație.
20.
Prin urmare, SH s‑a adresat instanțelor de judecată pentru a obține executarea obligațiilor TG în temeiul contractului de depozit. Prin cerere reconvențională ( 15 ), TG a solicitat obligarea SH la plata costurilor aferente emiterii contragaranției în discuție, inclusiv rambursarea sumelor deja plătite către Sahara Bank ( 16 ).
21.
Instanța de prim grad a admis cererea formulată de SH și a dispus deblocarea sumelor depuse în favoarea acesteia din urmă. Hotărârea pronunțată a rămas definitivă sub acest aspect. În ceea ce privește cererea reconvențională, instanța menționată a respins‑o în măsura în care privea sumele plătite de TG către Sahara Bank și a admis‑o în măsura referitoare la comisioanele de garantare datorate de SH față de TG. Potrivit instanței menționate, aceste comisioane constituiau plata pentru o prestație furnizată de o persoană juridică de drept maghiar și nu intrau în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 204/2011. SH a fost, așadar, obligată la plata către TG a unei sume de 1352713,04 euro, inclusiv dobânzile de întârziere. SH, UF și TG au atacat toate hotărârea pronunțată de instanța de prim grad.
22.
În apel, hotărârea pronunțată în primă instanță a fost modificată în parte, iar cererea reconvențională a fost respinsă în totalitate. Pe de o parte, instanța de apel a considerat că această cerere este neîntemeiată în lumina contractului de depozit prin care au fost modificate acordurile intervenite inițial între SH și TG, iar, pe de altă parte, a apreciat că, în perioada în care erau în vigoare măsurile restrictive în privința HIB, TG nu putea să acorde nicio garanție și, prin urmare, nu avea dreptul la acoperirea cheltuielilor aferente. Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de apel, TG a introdus recurs la Kúria (Curtea Supremă), instanța de trimitere.
23.
Instanța de trimitere consideră că, pentru a stabili dacă – în cadrul lanțului de contracte încheiate pentru constituirea garanțiilor bancare în favoarea HIB – TG are dreptul la plata costurilor aferente contragaranțiilor emise la cererea SH, este necesară interpretarea dreptului Uniunii, în special a articolelor 5 și 12 din Regulamentul nr. 204/2011, precum și, după caz, a articolului 9 din acesta și a articolelor 5, 9 și 17 din Regulamentul 2016/44.
24.
În ordonanța de trimitere se menționează că părțile din procedura principală s‑au adresat Comisiei Europene (Serviciul Instrumente de Politică Externă, IPE) pentru a obține o evaluare juridică a situației. La 18 noiembrie 2013, IPE a emis un aviz juridic, conform căruia procedura corectă era de a nu se pune fonduri la dispoziția HIB, direct sau indirect, și de a nu le utiliza în beneficiul acestuia, având în vedere că această entitate era inclusă în lista din anexa III la Regulamentul nr. 204/2011. La 10 martie 2014, IPE a emis un al doilea aviz, ca urmare a unei întrebări adresate de Reprezentanța permanentă a Franței pe lângă Uniunea Europeană, în care se făcea distincție între „cererea de executare a garanției” și „plata efectuată în executarea acesteia”. În opinia IPE, în cazul în care nu este aplicabil articolul 12 din Regulamentul nr. 204/2011, „cererea de executare a garanției” în favoarea unui organism care figurează pe listă poate fi admisă, însă este interzisă „efectuarea plății în executarea acesteia” atât timp cât organismul în cauză intră în domeniul de aplicare al măsurilor prevăzute la articolul 5 din Regulamentul nr. 204/2011, cu excepția cazului în care plata poate fi efectuată conform dispozițiilor articolului 9 din acest regulament.
25.
În aceste condiții, prin ordonanța din 23 martie 2017, Kúria (Curtea Supremă) a suspendat judecarea cauzei principale și a adresat următoarele întrebări preliminare:
„1)
Următoarele obligații de plată a cheltuielilor de garantare rezultate din anumite contracte de contragaranție încheiate în cadrul unui lanț de contracte pentru emiterea unei garanții bancare în favoarea [HIB] sunt incluse în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 204/2011 sau, după caz, al Regulamentului 2016/44:
1.1)
dacă, în temeiul unui contract de contragaranție, o bancă stabilită pe teritoriul Uniunii Europene are obligația de a plăti cheltuieli unei bănci libiene incluse în lista interdicțiilor prevăzută în anexa III la Regulamentul nr. 204/2011;
1.2)
dacă, în temeiul unui contract de contragaranție, o bancă stabilită pe teritoriul Uniunii Europene are obligația de a plăti cheltuieli unei bănci libiene care nu este inclusă în lista interdicțiilor prevăzută în anexa III la Regulamentul nr. 204/2011, cu toate că garanția bancară este emisă în favoarea HIB, care este inclus în lista respectivă;
1.3)
dacă, în perioada ulterioară modificării Regulamentului nr. 204/2011 prin Regulamentul nr. 45/2014, cel dintâi regulament interzice plățile directe sau indirecte către orice entitate libiană;
1.4)
dacă obligația de plată a cheltuielilor de garantare rezultă dintr‑un contract de contragaranție încheiat în contextul relației dintre două bănci stabilite pe teritoriul Uniunii Europene, în cadrul unui lanț de contracte, pentru emiterea unei garanții bancare în favoarea HIB;
1.5)
dacă cheltuielile de garantare sunt plătite după expirarea perioadei de garantare, în cadrul unei proceduri judiciare, ulterior intrării în vigoare a Regulamentului 2016/44?
2)
În cazul în care obligația de plată a cheltuielilor de garantare, menționată la punctele 1.1 și 1.2, este inclusă în domeniul de aplicare al regulamentului, trebuie să se considere că cheltuielile respective, plătite unei bănci libiene – care de asemenea a fost inclusă pentru o perioadă în lista interdicțiilor prevăzută în anexa III – pentru emiterea unei garanții de returnare a avansului și a unei garanții de bună execuție în favoarea HIB, constituie fonduri utilizate în mod direct sau indirect în favoarea persoanelor juridice, a entităților sau a organismelor incluse în listele din anexa III la Regulamentul nr. 204/2011?
3)
Articolul 12 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 204/2011, în perioada ulterioară modificării acestuia prin Regulamentul nr. 45/2014 (punctul 1.3), trebuie interpretat în sensul că trebuie să se considere că cheltuielile și costurile solicitate de o bancă libiană, care au fost plătite de o bancă stabilită pe teritoriul Uniunii Europene în temeiul unui contract de contragaranție, constituie în mod direct sau indirect cereri de plată în temeiul unei garanții?
4)
O bancă stabilită pe teritoriul Uniunii Europene, care, în temeiul unui contract de contragaranție încheiat în cadrul unui lanț de contracte pentru emiterea unei garanții bancare în favoarea HIB, este obligată să plătească cheltuieli de garantare unei entități libiene (punctul 1.4), trebuie considerată persoană sau entitate în sensul articolului 12 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 204/2011, în versiunea modificată prin Regulamentul nr. 45/2014 – o persoană sau o entitate care acționează prin intermediul sau în numele sau în favoarea uneia dintre persoanele, entitățile sau organismele menționate la litera (a) sau la litera (b) ale articolului 12 alineatul (1)? Cheltuielile de garantare solicitate de banca respectivă unei alte bănci stabilite pe teritoriul Uniunii Europene trebuie considerate ca reprezentând în mod direct sau indirect cereri de plată în temeiul unei garanții?
5)
Excepțiile prevăzute la articolul 9 din Regulamentul nr. 204/2011 se referă la orice tip de plată?
6)
În cazul în care cheltuielile de garantare sunt plătite după intrarea în vigoare a Regulamentului 2016/44 al Consiliului, prin care a fost abrogat Regulamentul nr. 204/2011, dar care conține în esență dispoziții identice (punctul 1.5), Regulamentul 2016/44 este aplicabil pentru soluționarea litigiului dintre părți și articolul 17 alineatul (1) litera (b) din acesta trebuie interpretat în sensul că trebuie să se considere că cheltuielile și costurile solicitate de o bancă libiană și plătite în temeiul unui contract de contragaranție de către o bancă stabilită pe teritoriul Uniunii Europene reprezintă în mod direct sau indirect cereri de plată în temeiul unei garanții? O bancă stabilită pe teritoriul Uniunii Europene, care, în temeiul unui contract de contragaranție încheiat în cadrul unui lanț de contracte pentru emiterea unei garanții bancare în favoarea HIB, este obligată să plătească cheltuieli de garantare unei entități libiene, trebuie considerată persoană sau entitate în sensul articolului 17 alineatul (1) litera (c) din acest regulament – o persoană sau o entitate care acționează prin intermediul sau în numele sau în favoarea uneia dintre persoanele, entitățile sau organismele menționate la litera (a) sau la litera (b) ale articolului 17 alineatul (1)? Cheltuielile de garantare solicitate de banca respectivă unei alte bănci stabilite pe teritoriul Uniunii Europene trebuie considerate ca reprezentând în mod direct sau indirect cereri de plată în temeiul unei garanții?”
26.
UF, SH, TG, guvernele italian, german și maghiar, precum și Comisia au depus la Curte observații scrise, în temeiul articolului 23 din Statutul Curții, și au fost ascultate, cu excepția guvernului italian, în ședința care s‑a desfășurat la 23 aprilie 2018.
III. Analiză
A. Observații introductive
27.
Din cererea de decizie preliminară rezultă că Kúria (Curtea Supremă) nu are nicio îndoială rezonabilă cu privire la faptul că activarea contragaranțiilor – activare care nu a intervenit niciodată și care nu mai este posibilă, întrucât contragaranțiile au expirat deja – era interzisă în temeiul Regulamentului nr. 204/2011, cel puțin în perioada în care HIB era inclusă în listă. Prin urmare, Curtea nu este sesizată cu acest aspect.
28.
În schimb, în vederea aplicării măsurilor de embargo adoptate de Uniune împotriva Libiei, Kúria (Curtea Supremă) solicită Curții să stabilească cum trebuie să fie considerate:
–
plățile datorate de o bancă stabilită pe teritoriul Uniunii unei bănci libiene incluse în lista din anexa III la Regulamentul nr. 204/2011, pentru acoperirea, în mod decalat, a costurilor aferente constituirii unei garanții în favoarea unei entități care este de asemenea inclusă în lista respectivă;
–
plățile datorate de o bancă stabilită pe teritoriul Uniunii unei bănci libiene neincluse în listele din anexele II și III la Regulamentul nr. 204/2011, pentru acoperirea, în mod decalat, a costurilor aferente constituirii unei garanții în favoarea unei entități care este inclusă în listele respective;
–
plățile datorate de o bancă stabilită pe teritoriul Uniunii unei alte bănci stabilite pe teritoriul Uniunii, pentru acoperirea, în mod decalat, a costurilor aferente constituirii unei contragaranții în favoarea unei bănci libiene neincluse în listele din anexele II și III la Regulamentul nr. 204/2011, pentru emiterea unei garanții în favoarea unei entități care, ulterior unei astfel de emiteri, este inclusă în listele respective.
29.
Pentru fiecare dintre aceste categorii de plăți, Curții îi va reveni sarcina de a stabili dacă ele intră în domeniul de aplicare al interdicțiilor prevăzute de Regulamentul nr. 204/2011 sau de Regulamentul 2016/44.
30.
Instanței naționale [Kúria (Curtea Supremă) sau instanța de fond] îi va reveni, în schimb, sarcina de a stabili dacă, în temeiul contractelor de contragaranție încheiate între SH și TG, al contractului de depozit și al legislației aplicabile acestor contracte, TG are dreptul să obțină de la SH plata costurilor aferente contragaranțiilor emise la cererea acesteia din urmă (sau o formă oarecare de reparare a prejudiciului sau de despăgubire pentru îmbogățire fără justă cauză), referitoare la perioada în care HIB a fost inclusă în lista din anexa III la Regulamentul nr. 204/2011, deși denumirea acesteia din urmă nu a fost retrasă de pe lista respectivă, în ceea ce privește contragaranția APG din partea TG, decât după expirarea ei și deși adoptarea măsurilor restrictive a modificat expunerea TG la riscul de executare.
B. Prima întrebare preliminară, punctul 1.1), și a doua întrebare preliminară: plățile datorate de o bancă stabilită pe teritoriul Uniunii unei bănci libiene incluse în lista din anexa III la Regulamentul nr. 204/2011, pentru acoperirea, în mod decalat, a costurilor aferente constituirii unei garanții în favoarea unei entități care este de asemenea inclusă în lista respectivă
31.
Prin intermediul primei întrebări preliminare, punctul 1.1), care trebuie examinată împreună cu a doua întrebare preliminară în măsura în care se referă la punctul 1.1) menționat, instanța de trimitere solicită să se stabilească în esență dacă, în împrejurări precum cele din procedura principală, costurile ( 17 ) pe care TG era ținută să le plătească în favoarea Sahara Bank pentru constituirea garanțiilor APG și PG în favoarea HIB, în perioada în care Sahara Bank era inclusă în listă, intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 204/2011 sau al Regulamentului 2016/44 și sunt interzise în temeiul dispozițiilor relevante ale acestor regulamente.
32.
Trebuie să precizăm înainte de toate că numai Regulamentul nr. 204/2011 este relevant pentru răspunsul la întrebarea adresată de instanța de trimitere, întrucât este vorba despre plăți care trebuiau efectuate atunci când era în vigoare acest regulament și întrucât instanța menționată solicită să se stabilească în esență dacă aceste plăți intrau, la momentul în care erau datorate, în domeniul de aplicare al măsurilor de embargo adoptate de Uniune împotriva Libiei.
33.
În aceste condiții, plățile în discuție sunt susceptibile să intre în domeniul de aplicare al acestui regulament în cazul în care întrunesc condițiile uneia dintre ipotezele prevăzute la articolul său 5 alineatul (2), altfel spus în măsura în care constituie o „punere la dispoziția” persoanelor juridice, a entităților sau a organismelor incluse în listele din anexele II și III, direct sau indirect, a unor fonduri sau resurse economice ori o „utilizare” în beneficiul unor astfel de subiecți a unor fonduri sau resurse economice.
34.
Or, nu există îndoieli cu privire la faptul că plata unor sume de bani pe care o bancă stabilită pe teritoriul Uniunii este ținută să o efectueze unei entități incluse în aceste anexe, pentru acoperirea costurilor aferente constituirii unei garanții, reprezintă, în măsura în care este efectuată, o „punere la dispoziție în mod direct a unor fonduri” în sensul articolului 5 alineatul (2) din Regulamentul nr. 204/2011 și, prin urmare, intră în domeniul de aplicare al acestuia. Împrejurarea că astfel de plăți se înscriu în cadrul unei tranzacții în care există un echilibru economic între prestație și contravaloarea acesteia și constituie acte de executare a unui contract încheiat înainte de intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 204/2011 nu permite în sine, după cum Curtea a precizat deja, excluderea lor din domeniul de aplicare al regulamentului menționat și al interdicțiilor prevăzute de acesta ( 18 ).
35.
Cel mult, se pune problema dacă plățile menționate puteau fi efectuate prin depunere într‑un cont înghețat al Sahara Bank, în sensul articolului 9 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 204/2011, potrivit căruia articolul 5 alineatul (2) din acest regulament nu se aplică plăților datorate în cadrul contractelor încheiate înainte de includerea beneficiarului în listele din anexele II și III la regulamentul menționat anterior, cu condiția ca și acestea să fie înghețate. Cu privire la relevanța unei astfel de probleme pentru soluționarea litigiului principal, facem trimitere la răspunsul la a cincea întrebare preliminară, care privește interpretarea articolului 9 din Regulamentul nr. 204/2011.
C. Prima întrebare preliminară, punctul 1.2), și a doua întrebare preliminară: plățile datorate de o bancă stabilită pe teritoriul Uniunii unei bănci libiene neincluse în listele din anexele II și III la Regulamentul nr. 204/2011, pentru acoperirea, în mod decalat, a costurilor aferente constituirii unei garanții în favoarea unei entități care este inclusă în listele respective
36.
Prin intermediul primei întrebări preliminare, punctul 1.2), care trebuie examinată împreună cu a doua întrebare preliminară în măsura în care se referă la punctul 1.2) menționat, instanța de trimitere solicită să se stabilească în esență dacă, în împrejurări precum cele din procedura principală, costurile pe care TG era ținută să le plătească în favoarea Sahara Bank pentru constituirea garanțiilor APG și PG în favoarea HIB, în perioada care a urmat eliminării Sahara Bank de pe lista din anexa III la Regulamentul nr. 204/2011, intră în domeniul de aplicare al acestui regulament sau al Regulamentului 2016/44 și sunt interzise. Pentru aceleași motive menționate la punctul 32 din prezentele concluzii, numai Regulamentul nr. 204/2011 este relevant pentru răspunsul care trebuie dat la această întrebare.
37.
Spre deosebire de ipoteza menționată la punctul 1.1) al primei întrebări preliminare, plata unor sume de bani pe care o bancă stabilită pe teritoriul Uniunii este ținută să o efectueze unei persoane juridice de drept libian care nu figurează pe listele din anexele II și III la Regulamentul nr. 204/2011 nu constituie, în măsura în care este efectuată, o „punere la dispoziție în mod direct a unor fonduri” în sensul articolului 5 alineatul (2) din Regulamentul nr. 204/2011.
38.
În ceea ce privește o „punere la dispoziție în mod indirect” ( 19 ) a unor fonduri în sensul aceleiași dispoziții, aceasta ar putea avea loc atunci când sumele de bani care fac obiectul unor astfel de plăți ar fi transferate ulterior unei persoane fizice, unei entități sau unui organism inclus în listele menționate mai sus, respectiv în cazul în care, între unul dintre asemenea subiecți și persoana juridică de drept libian care primește plata ar exista un raport juridic sau financiar (de exemplu o relație de proprietate sau de control) ( 20 ) care să îi permită acestui subiect să dobândească puterea de a dispune de sumele în cauză.
39.
Considerăm însă că nu sunt întrunite condițiile vreuneia dintre aceste ipoteze în împrejurările din procedura principală. Astfel, pe de o parte, întrucât sunt destinate să acopere costurile suportate de o bancă pentru constituirea unei garanții și întrucât reprezintă prețul pentru serviciile prestate de banca respectivă, sumele care fac obiectul plăților în discuție în această procedură sunt, în principiu, destinate să rămână în trezoreria acesteia din urmă. În plus, deși revine instanței naționale sarcina de a exclude în mod definitiv o asemenea împrejurare, din cererea de decizie preliminară nu rezultă că sumele plătite de TG către Sahara Bank pentru acoperirea costurilor aferente constituirii garanțiilor APG și PG în favoarea HIB ar fi intrat în vreun mod în posesia acesteia din urmă.
40.
Pe de altă parte, din trimiterea preliminară nu reiese că, între Sahara Bank și HIB, ar exista un raport precum cel descris la punctul 38 din prezentele concluzii. Și în acest caz, revine însă instanței naționale sarcina de a verifica dacă efectiv aceasta este situația.
41.
Întrucât este exclusă o punere la dispoziție în mod direct sau indirect a unor fonduri, este necesar să examinăm aspectul dacă plățile în discuție constituie o „utilizare” a unor fonduri în beneficiul unui subiect care figurează pe listele din anexele II și III la Regulamentul nr. 204/2011, în sensul articolului 5 alineatul (2) din acest regulament, în măsura în care sunt destinate să acopere, în mod decalat, costurile pentru constituirea unei garanții în favoarea unei entități care, în cursul contractului de garanție, a fost înscrisă pe aceste liste.
42.
Aceasta ar fi situația, în opinia noastră, în cazul în care ar rezulta – în temeiul acordurilor încheiate, înainte de intrarea în vigoare a embargoului, între banca stabilită pe teritoriul Uniunii, în calitate de ordonator, și banca libiană care a emis garanția, precum și în temeiul unor eventuale modificări ale acestor acorduri intervenite după intrarea în vigoare a embargoului – că plățile respective afectează, direct sau indirect, posibilitatea beneficiarului de a obține de la banca libiană executarea garanției ( 21 ) sau constituie o asumare de către banca stabilită pe teritoriul Uniunii a unor costuri care, prin contract, ar reveni beneficiarului ( 22 ).
43.
Astfel, de exemplu, în cazul în care dreptul de a executa garanția depinde în tot sau în parte de plata sumelor convenite cu titlu de preț pentru emiterea acesteia sau în cazul în care cele două bănci au convenit, în cursul embargoului, o prorogare a garanției, plățile pe care banca stabilită pe teritoriul Uniunii este ținută să le efectueze băncii libiene pentru acoperirea costurilor aferente emiterii garanției sau prorogării acesteia ar intra sub incidența interdicției prevăzute la articolul 5 alineatul (2) din Regulamentul nr. 204/2011. Sumele care fac obiectul unor asemenea plăți ar fi, astfel, destinate să asigure unui subiect inclus în listele din anexele II și III la acest regulament dreptul la executarea garanției sau la menținerea în favoarea unui astfel de subiect a validității unei garanții dincolo de termenul convenit inițial și ar fi, prin urmare, utilizate în beneficiul acesteia ( 23 ).
44.
Având în vedere considerațiile care precedă, în măsura în care nu sunt întrunite condițiile ipotezelor menționate la punctele 38 și 42 din prezentele concluzii, plățile pe care o bancă stabilită pe teritoriul Uniunii este ținută să le efectueze unei bănci libiene care nu figurează pe listele din anexele II și III la Regulamentul nr. 204/2011, pentru acoperirea, în mod decalat, a costurilor aferente emiterii unei garanții în favoarea unui subiect care, în cursul contractului de garanție, a fost inclusă în listele respective, nu constituie niciuna dintre ipotezele menționate la articolul 5 alineatul (2) din Regulamentul nr. 204/2011 și, cu excepția cazului în care se înscriu în cadrul unor activități care vizează eludarea interdicțiilor prevăzute la această dispoziție, în sensul alineatului (3) al articolului menționat ( 24 ), nu sunt interzise în temeiul acestuia.
45.
În special, nu considerăm că simplul fapt că lanțul de contracte legate între ele încheiate între diverși subiecți implicați înainte de intrarea în vigoare a embargoului, ca și operațiunea în ansamblul său, are drept scop final să permită accesul la o garanție bancară unui subiect inclus în lista din anexa III la Regulamentul nr. 204/2011 este în sine suficient pentru a considera că orice plată efectuată în cadrul unei asemenea operațiuni este interzisă, în sensul articolului 5 alineatul (2) din acest regulament.
46.
Revine, în orice caz, instanței naționale sarcina de a efectua, în temeiul acordurilor încheiate între TG și Sahara Bank și având în vedere tipul garanției acordate de aceasta din urmă în favoarea HIB, verificările necesare pentru a exclude definitiv aplicarea articolului 5 din Regulamentul nr. 204/2011 în privința plăților în discuție.
D. Prima întrebare preliminară, punctul 1.4): plățile datorate de o bancă stabilită pe teritoriul Uniunii unei alte bănci stabilite pe teritoriul Uniunii, pentru acoperirea, în mod decalat, a costurilor aferente constituirii unei contragaranții în favoarea unei bănci libiene neincluse în listele din anexele II și III la Regulamentul nr. 204/2011, pentru emiterea unei garanții în favoarea unei entități care, ulterior unei astfel de emiteri, este inclusă în listele respective
47.
Prin intermediul primei întrebări preliminare, punctul 1.4), Kúria (Curtea Supremă) solicită să se stabilească în esență dacă, în împrejurări precum cele din procedura principală, plățile având ca obiect costurile ( 25 ) pe care SH s‑a angajat să le plătească în favoarea TG pentru constituirea contragaranțiilor în favoarea Sahara Bank – destinate să permită emiterea de către aceasta din urmă a garanțiilor APG și PG în favoarea HIB – intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 204/2011 sau al Regulamentului 2016/44 și sunt interzise în temeiul dispozițiilor relevante ale acestor regulamente. Și în acest caz, numai Regulamentul nr. 204/2011, în vigoare la momentul în care plățile menționate mai sus erau datorate potrivit contractelor, poate fi luat în considerare pentru răspunsul care trebuie dat.
48.
Ținând seama de legătura funcțională care, în pofida caracterului lor autonom, există între contragaranțiile acordate de TG în favoarea Sahara Bank, la cererea SH, și garanțiile acordate de Sahara Bank în favoarea HIB, considerațiile expuse la punctele 38-46 din prezentele concluzii sunt aplicabile, mutatis mutandis, și plăților în discuție în această parte a trimiterii preliminare, independent de împrejurarea că plățile respective au loc între bănci stabilite ambele pe teritoriul Uniunii. Aici, ne limităm, așadar, să facem trimitere la considerațiile menționate.
E. Prima întrebare preliminară, punctul 1.3), a treia, a patra și a șasea întrebare preliminară: incidența articolului 12 din Regulamentul nr. 204/2011 și a articolului 17 din Regulamentul 2016/44
49.
Regulamentul nr. 204/2011 cuprindea încă de la origine ( 26 ), la articolul său 12, așa‑numita „no claims clause”, o clauză de neacceptare a niciunui tip de cereri, al cărei domeniu de aplicare a fost modificat prin Regulamentul nr. 45/2014 în scopul de a‑l adapta la orientările Consiliului în materia măsurilor restrictive ( 27 ) și care figurează în prezent la articolul 17 din Regulamentul 2016/44.
50.
Această clauză, inserată în majoritatea instrumentelor juridice ale Uniunii prin care sunt prevăzute măsuri restrictive ( 28 ), urmărește scopul de a evita ca subiecții cărora li se aplică măsurile restrictive, guvernul libian sau organele acestuia și, în general, persoane, entități sau organisme libiene, să poată obține compensații pentru efectele negative ale embargoului, precum și de a proteja operatorii economici împotriva cererilor care pot fi prezentate în ceea ce îi privește pe cocontractanții libieni în temeiul unor contracte a căror executare a fost afectată de măsurile respective sau în legătură cu acestea din urmă ( 29 ).
51.
Dată fiind finalitatea sa diferită, clauza de neacceptare a niciunui tip de cereri prevăzută la articolul 12 din Regulamentul nr. 204/2011 nu se suprapune cu interdicțiile enunțate la articolul 5 alineatul (2) din acest regulament, ci are un domeniu de aplicare propriu și distinct. Astfel, cu excepția ipotezei unor cereri prezentate de subiecți incluși în listele din anexele II și III la Regulamentul nr. 204/2011, prevăzută la litera (a) a articolului 12 din acest regulament, satisfacerea cererilor care sunt incluse în domeniul de aplicare al acestui articol nu constituie, în principiu, o situație de punere la dispoziție sau de utilizare a unor fonduri sau resurse economice, interzise de articolul 5 alineatul (2) menționat anterior. O interpretare diferită ar lipsi acest articol de orice efect util.
52.
În mod coerent cu funcția sa, clauza menționată poate de asemenea să producă efecte nu numai pe durata măsurilor restrictive, ci și după ce acestea au fost ridicate. În cazul în care rămâne în vigoare, aplicabilitatea acestei clauze se menține și după încetarea măsurilor de embargo ( 30 ), făcând inadmisibile cererile prin care se urmărește obținerea unei compensații pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale, temporară sau definitivă, cauzată de intrarea în vigoare a unor astfel de măsuri.
53.
Clauza de neacceptare a niciunui tip de cereri urmărește, așadar, să precizeze efectele măsurilor de embargo asupra contractelor încheiate înainte de adoptarea unor astfel de măsuri, recunoscând, în limitele domeniului său de aplicare, în favoarea debitorului a cărui prestație a devenit imposibilă în tot sau în parte, temporar sau definitiv, efectul liberator care, în dreptul civil, este asociat cazurilor de forță majoră întemeiate pe intervenția unui „factum principis”. Deși caracterul temporar al unui embargo determină, în principiu, doar „paralizarea”, iar nu stingerea contractelor încheiate înainte de intrarea sa în vigoare – cu consecința că prestațiile care nu au ajuns între timp la scadență și a căror executare nu a devenit imposibilă definitiv trebuie să poată fi executate după ridicarea măsurilor restrictive –, existența unei clauze de neacceptare a niciunui tip de cereri determină inadmisibilitatea, chiar și după încetarea efectului suspensiv al embargoului, a cererilor prin care se solicită despăgubirea pentru neexecutare referitoare la contracte sau la tranzacții afectate de aceste măsuri, ajungându‑se, în fapt, în anumite cazuri, la o caducitate a raporturilor aflate încă în derulare ( 31 ).
54.
Garanțiile și contragaranțiile încheiate în legătură cu un contract, de exemplu de achiziții sau de livrare, a cărui executare a fost afectată de măsurile restrictive adoptate prin Regulamentul nr. 204/2011, sunt menționate în mod expres la articolul 12 din acest regulament, iar în prezent la articolul 17 din Regulamentul 2016/44, ca fiind „cereri” cărora, în temeiul acestei dispoziții, nu li se poate da curs. Astfel, independent de caracterul lor autonom față de contractul principal la care se raportează, executarea unor astfel de garanții (sau de contragaranții) de către subiecții vizați la literele (a)-(c) ale articolului 12 din Regulamentul nr. 204/2011, iar în prezent ale articolului 17 din Regulamentul 2016/44, este interzisă ( 32 ), în temeiul acestor articole, atunci când rezultă că executarea contractului principal a fost afectată de măsurile adoptate prin regulamentul menționat.
55.
Independent de legătura lor cu contractul principal, garanțiile și contragaranțiile sunt de asemenea, în sine, contracte care pot fi afectate, în sensul articolului 12 din Regulamentul nr. 204/2011, de măsurile restrictive adoptate prin acest regulament.
56.
Intrarea în vigoare a embargoului blochează astfel, pe durata sa, posibilitatea beneficiarilor afectați de aceste măsuri (sau, în orice caz, a subiecților incluși în categoriile prevăzute la articolul 12 din Regulamentul nr. 204/2011) de a executa garanția sau contragaranția și, prin urmare, împiedică garantul (sau contragarantul) să își execute prestația. Prorogarea garanțiilor și a contragaranțiilor este, de altfel, interzisă în mod expres de articolul 12 menționat anterior și, în cazul în care ar fi acordată, ar constitui, după cum s‑a văzut, o încălcare a interdicției prevăzute la articolul 5 alineatul (2) din Regulamentul nr. 204/2011. Întrucât nu își poate executa prestația din motive de forță majoră, garantul (sau contragarantul) este, așadar, exonerat de răspunderea pentru neîndeplinirea obligațiilor sale, și aceasta pentru întreaga perioadă în care rămân în vigoare măsurile restrictive și clauza de neacceptare a niciunui tip de cereri ( 33 ). În cazul în care garanția sau contragaranția expiră înainte de încetarea embargoului, acesta este eliberat definitiv de obligațiile sale. Dimpotrivă, chiar dacă admitem că adoptarea unor măsuri de embargo produce doar un efect de suspendare a contractelor în curs de executare, menținerea validității garanțiilor autonome încheiate pe o durată determinată după expirarea termenului convenit inițial trebuie în orice caz să fie exclusă ( 34 ).
57.
Deși nu sunt prevăzute expres la articolul 12 din Regulamentul nr. 204/2011, comisioanele și alte cheltuieli legate de emiterea unei garanții sau a unei contragaranții bancare pot fi incluse în domeniul de aplicare al acestui articol în cazul în care executarea contractului de garanție sau de contragaranție la care se referă este împiedicată de măsurile adoptate prin regulamentul menționat, iar solicitarea de plată a unor astfel de comisioane și cheltuieli din partea unor subiecți care fac parte din categoriile enumerate în această dispoziție poate, așadar, să constituie o cerere prezentată „în legătură cu orice contract […] a [cărui] desfășurare a fost afectată de” asemenea măsuri ( 35 ).
58.
Revine instanței naționale sarcina de a evalua în mod concret dacă și în ce condiții clauza de neacceptare a niciunui tip de cereri prevăzută de Regulamentele nr. 204/2011 și 2016/44 se aplică solicitărilor formulate de TG față de SH. O asemenea evaluare trebuie, în opinia noastră, să fie efectuată potrivit criteriilor prezentate în continuare.
59.
În primul rând, pentru a determina ce versiune a clauzei menționate este aplicabilă ratione temporis plăților în discuție în litigiul principal, trebuie să se facă distincție între sumele plătite de TG către Sahara Bank, cu privire la care cea dintâi solicită rambursarea de la SH, și sumele datorate de aceasta din urmă față de TG cu titlu în esență de comisioane pentru emiterea contragaranțiilor APG și PG. În cadrul primei categorii, trebuie, în plus, să se facă distincție între plățile efectuate în perioada cuprinsă între intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 204/2011 și intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 45/2014 (22 ianuarie 2014) și cele efectuate începând cu această dată și până la data expirării garanțiilor acordate de Sahara Bank. Pentru cele dintâi se aplică versiunea inițială a articolului 12 din Regulamentul nr. 204/2011, iar pentru celelalte se aplică versiunea modificată prin Regulamentul nr. 45/2014. Considerăm, în schimb, că Regulamentul 2016/44 nu se aplică niciuneia dintre aceste plăți. Astfel, pentru a stabili dacă plățile menționate erau sau nu erau interzise în temeiul clauzei de neacceptare a niciunui tip de cereri, este relevant dreptul aplicabil la momentul în care plățile au fost efectuate, iar nu cel aplicabil la momentul în care se solicită în justiție rambursarea sumelor respective. În schimb, în ceea ce privește comisioanele datorate de SH față de TG și neplătite, este important momentul în care se solicită achitarea acestora și, așadar, se aplică Regulamentul 2016/44, al cărui articol 17 are, de altfel, același conținut cu cel al articolului 12 din Regulamentul nr. 204/2011.
60.
În al doilea rând, nu există nicio îndoială că Sahara intră în categoria subiecților vizați la litera (b) a articolului 12 din Regulamentul nr. 204/2011, în versiunea modificată prin Regulamentul nr. 45/2004, și că, prin urmare, plățile efectuate către aceasta de TG începând cu intrarea în vigoare a acestei modificări pot fi incluse în domeniul de aplicare al interdicției prevăzute la articolul menționat în cazul în care sunt îndeplinite și celelalte condiții enunțate de acesta. După cum corect a subliniat Comisia în cadrul observațiilor sale scrise, nu se poate spune același lucru în ceea ce privește articolul menționat în versiunea anterioară modificării. În această privință, revine instanței naționale sarcina de a efectua verificările necesare pentru a stabili dacă, în împrejurările litigiului principal, se poate reține că Sahara Bank, în calitate de creditor al obligației de plată a costurilor aferente acordării garanției în favoarea HIB în temeiul contractului încheiat cu TG, poate fi considerată „[persoană] sau [entitate] care prezintă o cerere prin intermediul sau în beneficiul [guvernului libian]”. În caz contrar, plățile făcute de TG către Sahara Bank în perioada anterioară intrării în vigoare a Regulamentului nr. 45/2004 nu pot fi însă considerate ca fiind efectuate cu încălcarea interdicției prevăzute la articolul 12 din Regulamentul nr. 204/2011. Posibilitatea de a considera că, în împrejurările procedurii principale, TG se încadrează în definiția prevăzută la acest articol în versiunea sa inițială sau că face parte din categoria subiecților vizați la alineatul (1) litera (c) al articolului amintit, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 45/2014, sau al articolului 17 din Regulamentul 2016/44 trebuie, în opinia noastră, să fie însă exclusă din principiu. Astfel, pe de o parte, după cum corect a arătat guvernul german, simplul fapt că o bancă stabilită pe teritoriul Uniunii este legată de o bancă libiană printr‑un contract de garanție nu permite în sine să se considere că aceasta acționează în numele unei astfel de bănci atunci când solicită unei terțe bănci stabilite pe teritoriul Uniunii, de care este legată printr‑un contract de contragaranție, rambursarea costurilor aferente garanției, plătite băncii libiene. Pe de altă parte, după respingerea, astfel cum am făcut la punctul 44 din prezentele concluzii, a argumentului potrivit căruia orice cerere prezentată în cadrul lanțului de contracte de garanție și de contragaranție în discuție în procedura principală trebuie să fie considerată „viciată” de împrejurarea de a fi contribuit la obiectivul final de acordare a unei garanții în beneficiul unui subiect inclus în listele din anexele II și III la Regulamentul nr. 204/2011, solicitarea prezentată de TG privind plata comisioanelor aferente contractului de contragaranție încheiat cu SH nu poate fi considerată decât cerere a unui operator din Uniune, prezentată în interesul său exclusiv, prin care urmărește obținerea plății pentru serviciile prestate unui alt operator din Uniune.
61.
În sfârșit, instanța națională va trebui să verifice în ce condiții măsurile restrictive instituite prin Regulamentul nr. 204/2011 au afectat contractele de garanție și de contragaranție în discuție în procedura principală, pentru a aprecia dacă cererile prezentate de TG în procedura principală și care ar trebui să fie incluse în domeniul de aplicare al clauzei menționate, potrivit celor precizate la punctul care precedă, intră sub incidența interdicției prevăzute de aceasta. În această privință, ne limităm să arătăm că este cu certitudine posibil ca, în cadrul unei astfel de verificări, instanța națională să ajungă la concluzia că măsurile adoptate prin Regulamentul nr. 204/2011 nu erau de natură să afecteze executarea garanției acordate de Sahara Bank în favoarea HIB, a cărei emitere constituie premisa plăților efectuate de TG băncii libiene – și, ca urmare a legăturii existente cu contractele de contragaranție încheiate între TG și SH, a rambursărilor datorate de aceasta din urmă față de TG. Acest fapt nu i‑ar permite însă instanței menționate să excludă automat cererile prezentate de TG din domeniul de aplicare al clauzei de neacceptare a niciunui tip de cereri, întrucât măsurile restrictive instituite prin Regulamentul nr. 204/2011 au afectat fără nicio îndoială lanțul de contracte interdependente din care făcea parte contractul încheiat între TG și Sahara Bank și, prin urmare, „tranzacția” de garantare în ansamblul său. În acest sens, arătăm că articolul 12 menționat anterior se referă expres nu numai la „contractele” care au fost afectate de măsurile adoptate prin Regulamentul nr. 204/2011, ci și la orice „tranzacție” vizată de măsurile respective.
F. A cincea întrebare preliminară: posibila aplicare a articolului 9 din Regulamentul nr. 204/2011
62.
Prin intermediul celei de a cincea întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită Curții să stabilească în esență dacă plățile în discuție în litigiul principal sau unele dintre acestea intră în domeniul de aplicare al derogării de la articolul 5 alineatul (2) din Regulamentul nr. 204/2011, prevăzută la articolul 9 din acest regulament.
63.
În această privință, arătăm, înainte de toate, că, potrivit alineatului (1) al acestui articol, derogarea menționată – care, după cum corect a subliniat Comisia în cadrul observațiilor sale, nu permite în niciun caz autorizarea plăților care trebuie considerate că încalcă clauza de neacceptare a niciunui tip de cereri – privește plățile destinate să fie efectuate în conturi care fac obiectul măsurilor de înghețare prevăzute la articolul 5 alineatul (1) din Regulamentul nr. 204/2011, cu alte cuvinte în conturi deținute de persoane, de entități sau de organisme incluse în listele din anexele II și III la acest regulament. Prin urmare, în ceea ce privește procedura națională, doar plățile în favoarea HIB sau în favoarea Sahara Bank, efectuate sau care trebuia să fie efectuate în perioada în care acestea au fost incluse în lista din anexa III la Regulamentul nr. 204/2011, ar putea fi incluse în domeniul de aplicare al articolului 9 alineatul (1) din acest regulament. Or, pe de o parte, procedura principală nu are ca obiect plăți în favoarea HIB, iar, pe de altă parte, se pare că părțile nu contestă că TG nu a efectuat nicio plată către Sahara Bank în perioada în care aceasta din urmă a fost inclusă în lista menționată mai sus ( 36 ). Rezultă că cererile prezentate de TG în procedura principală nu privesc sume care fac obiectul unor plăți care, eventual, ar fi putut să fie incluse în domeniul de aplicare al articolului 9 din Regulamentul nr. 204/2011.
IV. Concluzie
64.
În lumina ansamblului considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă după cum urmează la întrebările preliminare adresate de Kúria (Curtea Supremă):
„1)
Articolul 5 alineatul (2) din Regulamentul (UE) nr. 204/2011 al Consiliului din 2 martie 2011 privind măsuri restrictive având în vedere situația din Libia trebuie interpretat în sensul că:
–
constituie o punere la dispoziție a unor fonduri interzisă plata, efectuată de o bancă stabilită pe teritoriul Uniunii Europene unei bănci libiene incluse în lista din anexa III la acest regulament, a costurilor aferente constituirii unei garanții în favoarea unei entități care este de asemenea inclusă în lista respectivă;
–
nu constituie o punere la dispoziție sau o utilizare a unor fonduri interzisă plata, efectuată de o bancă stabilită pe teritoriul Uniunii Europene unei bănci libiene neincluse în listele din anexele II și III la Regulamentul nr. 204/2011, a costurilor aferente constituirii unei garanții în favoarea unei entități incluse în una dintre listele menționate, cu condiția ca:
–
sumele de bani care fac obiectul unor astfel de plăți să nu fi fost transferate ulterior unei persoane fizice, unei entități sau unui organism inclus în listele menționate;
–
între unul dintre asemenea subiecți și persoana juridică de drept libian care primește plata să nu existe un raport juridic sau financiar care să îi permită subiectului în cauză să dobândească puterea de a dispune de sumele în cauză;
–
plățile menționate mai sus nu afectează, direct sau indirect, posibilitatea entității libiene beneficiare de a obține de la banca libiană executarea garanției și nu constituie o asumare de către banca stabilită pe teritoriul Uniunii Europene a unor costuri care, prin contract, ar reveni entității menționate;
–
în aceleași condiții, nu constituie o punere la dispoziție sau o utilizare a unor fonduri interzisă plata, efectuată de o bancă stabilită pe teritoriul Uniunii Europene unei alte bănci stabilite pe teritoriul Uniunii Europene, a comisioanelor aferente constituirii unei contragaranții în favoarea unei bănci libiene neincluse în listele din anexele II și III la Regulamentul nr. 204/2011, pentru emiterea unei garanții în favoarea unei entități care, ulterior unei astfel de emiteri, este inclusă în listele respective.
2)
Articolul 12 din Regulamentul nr. 204/2011, în versiunea anterioară modificării realizate prin Regulamentul nr. 45/2014, precum și în cea rezultată în urma acestei modificări, trebuie interpretat în sensul că cererea de plată a costurilor aferente emiterii unei garanții sau a unei contragaranții nu este exclusă de la interdicția de acceptare a cererilor prevăzută la acest articol atunci când este prezentată de unul dintre subiecții menționați la articolul amintit și atunci când măsurile instituite potrivit Regulamentului nr. 204/2011 au afectat, direct sau indirect, integral sau parțial, executarea contractului de garanție sau de contragaranție ori tranzacția din care face parte un astfel de contract.
3)
Articolul 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 204/2011, în versiunea rezultată în urma modificării aduse prin Regulamentul nr. 45/2014, trebuie interpretat în sensul că o bancă stabilită pe teritoriul Uniunii care este ținută, în temeiul unui contract de contragaranție care face parte dintr‑un lanț de contracte legate între ele prin care se urmărește constituirea unei garanții în favoarea unei entități libiene, să plătească unei bănci libiene costurile aferente emiterii garanției nu este inclusă în categoria subiecților menționați la litera (c) a acestei dispoziții în lipsa unor elemente care să conducă la concluzia că aceasta acționează în numele sau în contul băncii libiene.
4)
Articolul 9 din Regulamentul nr. 204/2011 trebuie interpretat în sensul că nu se aplică plăților, precum cele în discuție în procedura principală, efectuate sau care trebuie efectuate în favoarea unor subiecți care nu sunt afectați de măsurile restrictive instituite prin acest regulament.”
( 1 ) Limba originală: italiana.
( 2 ) JO 2011, L 58, p. 1.
( 3 ) Regulamentul (UE) 2016/44 al Consiliului din 18 ianuarie 2016 privind măsuri restrictive având în vedere situația din Libia și de abrogare a Regulamentului (UE) nr. 204/2011 (JO 2016, L 12, p. 1).
( 4 ) Decizia 2011/137/PESC a Consiliului din 28 februarie 2011 privind măsuri restrictive având în vedere situația din Libia (JO 2011, L 58, p. 53). Această decizie a fost abrogată prin Decizia consolidată (PESC) 2015/1333, adoptată de Consiliu la 31 iulie 2015 (JO 2015, L 206, p. 34).
( 5 ) Adoptată la 26 februarie 2011.
( 6 ) A se vedea considerentul (1) al Regulamentului nr. 204/2011.
( 7 ) La articolul 6 alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 204/2011 se precizează următoarele: „(1) Anexa II cuprinde persoanele fizice sau juridice, entitățile și organismele desemnate de Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite sau de Comitetul de sancțiuni în conformitate cu punctul (22) din UNSCR 1970 (2011). (2) Anexa III cuprinde persoanele fizice sau juridice, entitățile și organismele care nu sunt incluse în anexa II și care, în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) din Decizia 2011/137/PESC, au fost identificate de către Consiliu ca fiind persoane și entități implicate sau complice în ordonarea, controlarea sau conducerea în orice alt mod a comiterii de încălcări grave ale drepturilor omului împotriva persoanelor din Libia, inclusiv prin participarea sau complicitatea la planificarea, comandarea, ordonarea sau conducerea de atacuri, cu încălcarea dreptului internațional, inclusiv bombardamentele aeriene împotriva populației și facilităților civile, precum și persoanele sau entitățile care acționează în numele sau la comanda acestora sau entitățile care se află în proprietatea sau sub controlul acestora”.
( 8 ) În conformitate cu articolul 1 litera (a) punctele (iv), (v) și (vi) din Regulamentul nr. 204/2011, în sensul acestui regulament, constituie „fonduri”: „(iv) dobânzi, dividende sau alte venituri din active sau plusvaloare provenită din active sau generate de acestea; (v) credite, drepturi compensatorii, garanții, garanții de bună executare sau alte angajamente financiare; (vi) scrisori de credit, conosamente, contracte de vânzare”.
( 9 ) Prin Regulamentul (UE) nr. 488/2013 al Consiliului din 27 mai 2013 de modificare a Regulamentului (UE) nr. 204/2011 privind măsuri restrictive având în vedere situația din Libia (JO 2013, L 141, p. 1), au fost adăugate alte două litere la articolul 9 alineatul (1) din Regulamentul nr. 204/2011, în versiunea sa inițială, referitoare la tipuri de plăți care nu au legătură cu situația de fapt din procedura principală.
( 10 ) Cea dintâi modificare a fost adusă prin Regulamentul (UE) nr. 296/2011 al Consiliului din 25 martie 2011 de modificare a Regulamentului (UE) nr. 204/2011 privind măsuri restrictive având în vedere situația din Libia (JO 2011, L 80, p. 2). Noul text cuprindea două paragrafe. Primul paragraf prelua textul inițial al articolului 12, fiind adăugată doar trimiterea la RCSONU 1973 (2011). Al doilea paragraf, în schimb, avea următorul cuprins: „[n]u este antrenată răspunderea persoanelor fizice sau juridice, a entităților sau a organismelor pentru acțiunile întreprinse de acestea cu bună credință în vederea punerii în aplicare a obligațiilor stabilite prin prezentul regulament”.
( 11 ) Regulamentul (UE) nr. 45/2014 al Consiliului din 20 ianuarie 2014 de modificare a Regulamentului (UE) nr. 204/2011 privind măsuri restrictive având în vedere situația din Libia (JO 2014, L 16, p. 1).
( 12 ) A se vedea articolele 1 și 2 din Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 74/2014 al Consiliului din 28 ianuarie 2014 privind punerea în aplicare a articolului 16 alineatul (2) din Regulamentul (UE) nr. 204/2011 privind măsuri restrictive având în vedere situația din Libia.
( 13 ) A se vedea articolele 1 și 2 din Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 872/2011 al Consiliului din 1 septembrie 2011 privind punerea în aplicare a articolului 16 alineatul (2) din Regulamentul (UE) nr. 204/2011 privind măsuri restrictive având în vedere situația din Libia.
( 14 ) Era vorba despre suma de 1668927,72 euro, la care se adăugau sumele depuse semestrial de SH pe durata contractului de depozit și dobânzile aferente.
( 15 ) Cererea reconvențională era întemeiată, cu titlu principal, pe executarea contractului, cu titlu subsidiar, pe repararea prejudiciilor suferite și, cu titlu încă mai subsidiar, pe îmbogățirea fără justă cauză.
( 16 ) Pentru simplificarea analizei, vom indica prin termenul „costurile” aferente contragaranției ansamblul comisioanelor și al cheltuielilor pe care SH se angajase să le plătească în favoarea TG în legătură cu emiterea contragaranțiilor APG și PG, astfel cum sunt indicate la punctul 13 din prezentele concluzii.
( 17 ) Și în acest caz ne referim la ansamblul costurilor (comisioane și alte cheltuieli) pe care TG era ținută să le plătească în favoarea Sahara Bank, în calitate de bancă ordonatoare.
( 18 ) A se vedea, în ceea ce privește Regulamentul (CE) nr. 881/2002 al Consiliului din 27 mai 2002 de instituire a unor măsuri restrictive specifice împotriva anumitor persoane și entități care au legătură cu Osama ben Laden, cu rețeaua Al‑Qaida și cu talibanii și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 467/2001 al Consiliului de interzicere a exportului anumitor mărfuri și servicii către Afganistan, de întărire a interdicției de zbor și de extindere a înghețării fondurilor și a altor resurse financiare în ceea ce‑i privește pe talibanii din Afganistan (JO 2002, L 139, p. 9, Ediție specială, 18/vol. 1, p. 189), Hotărârea din 11 octombrie 2007, Möllendorf și alții (C‑117/06, EU:C:2007:596, punctele 49 și 62).
( 19 ) Amintim că, în Hotărârea din 29 iunie 2010, E și F (C‑550/09, EU:C:2010:382, punctele 67 și 68), Curtea a precizat că expresia „pune […] la dispoziția”, care figurează la articolul 2 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (CE) nr. 2580/2001 al Consiliului din 27 decembrie 2001 privind măsuri restrictive specifice îndreptate împotriva anumitor persoane și entități în vederea combaterii terorismului (JO 2001, L 344, p. 70, Ediție specială, 18/vol. 1, p. 169) – redactat în mod aproape identic cu articolul 5 alineatul (2) din Regulamentul nr. 204/2011 –, „are o accepțiune amplă, înglobând orice act a cărui îndeplinire este necesară pentru a permite unei persoane, unui grup sau unei entități incluse pe lista prevăzută la articolul 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2580/2001 să obțină efectiv puterea de a dispune pe deplin de fondurile, de alte active financiare sau de resursele economice respective” și că o asemenea accepțiune „este independentă de existența sau de inexistența vreunui raport între autorul și destinatarul actului de punere la dispoziție în discuție”; a se vedea de asemenea Hotărârea din 11 octombrie 2007, Möllendorf și Möllendorf‑Niehuus (C‑117/06, EU:C:2007:596, punctul 51).
( 20 ) A se vedea documentul nr. 15598/17 al Consiliului din 8 decembrie 2017, Orientări privind sancțiunile – actualizare, punctele 55a-55e.
( 21 ) Cu toate acestea, arătăm că practica internațională în materie de garanții plătibile la prima cerere este în sensul autonomiei garanției în raport cu plata corespunzătoare a costurilor; a se vedea Règles uniformes de la Chambre de commerce internationale (ICC) relatives aux garanties sur demande, revizuire 2010, articolul 32 litera c).
( 22 ) De exemplu, în cazul prevăzut la articolul 32 litera b) din regulile uniforme ale ICC citate la nota de subsol precedentă.
( 23 ) Faptul că un asemenea subiect nu intră în posesia sumelor garantate decât în cazul în care solicită și obține executarea garanției nu este relevant, întrucât el obține totuși un beneficiu în sens economic din simpla existență a garanției (care, de altfel, întrucât este emisă de o bancă libiană, poate fi, în principiu, executată fără a întâmpina obstacolele datorate măsurilor prevăzute de Regulamentul nr. 204/2011); a se vedea în sens similar – deși în contextul diferit al interdicției de punere la dispoziție indirectă a unei resurse economice, în sensul Regulamentului (CE) nr. 423/2007 al Consiliului din 19 aprilie 2007 privind măsuri restrictive împotriva Iranului (JO 2007, L 103, p. 1) – Hotărârea din 21 decembrie 2011, Afrasiabi și alții (C‑72/11, EU:C:2011:874, punctele 45-47), în care Curtea a afirmat în esență că și simpla posibilitate ca resursa în discuție, deși nu este imediat operațională, să fie utilizată pentru procurarea de fonduri, de bunuri sau de servicii susceptibile să contribuie la activitățile pe care măsurile restrictive adoptate de Uniune urmăresc să le combată poate face obiectul interdicțiilor instituite prin aceste măsuri. Spre deosebire de guvernul german, considerăm că nu este relevantă nici împrejurarea că avantajul reprezentat de dreptul de a executa garanția nu afectează patrimoniul băncii ordonatoare care plătește comisioanele aferente garanției, ci, mai degrabă, pe cel al băncii care are calitatea de garant. Astfel, în împrejurările menționate la punctul 42 din prezentele concluzii, ar exista o legătură directă între un astfel de avantaj și plata comisioanelor menționate anterior; a se vedea în sens contrar Hotărârea din 29 aprilie 2010, M și alții (C‑340/08, EU:C:2010:232, punctul 41 și următoarele).
( 24 ) Astfel de activități se disting de actele care ar încălca în mod formal interdicțiile prevăzute la articolul 5 alineatul (2) din Regulamentul nr. 204/2011 și se referă la activitățile cu privire la care ar rezulta, pe baza unor elemente obiective, că, sub acoperirea unei aparențe formale care le elimină din rândul elementelor constitutive ale unei încălcări a articolului 5 alineatul (2) din acest regulament, au totuși, per se sau ca urmare a eventualei lor legături cu alte activități, drept scop sau rezultat, direct sau indirect, să eludeze interdicția instituită la articolul menționat; a se vedea prin analogie Hotărârea din 21 decembrie 2011, Afrasiabi și alții (C‑72/11, EU:C:2011:874, punctele 45-47 și 60), în ceea ce privește articolul 7 alineatul (4) din Regulamentul nr. 423/2007.
( 25 ) Amintim că sunt astfel de costuri, pe de o parte, cele datorate de TG pentru emiterea contragaranțiilor și, pe de altă parte, sumele plătite de TG către Sahara Bank pentru emiterea garanțiilor APG și PG în favoarea HIB, sume pe care, după cum s‑a văzut, SH ar fi ținută prin contract să le ramburseze către TG.
( 26 ) Neinclusă în propunerea comună de regulament al Consiliului privind măsuri restrictive având în vedere situația din Libia (COM 2011/0108def.), această clauză a fost introdusă de Consiliu în cursul procedurii de adoptare a regulamentului.
( 27 ) Orientările privind punerea în aplicare și evaluarea măsurilor restrictive (sancțiunilor) în cadrul politicii externe și de securitate comune a UE, documentul nr. 11205/12 din 15 iunie 2012; a se vedea considerentul (2) al Regulamentului nr. 45/2014.
( 28 ) O clauză de neacceptare a niciunui tip de cereri a fost prevăzută pentru prima dată la articolul 2 din Regulamentul nr. 3541/92, în contextul embargoului impus împotriva Irakului în urma invaziei statului Kuwait; a se vedea articolul 2 din Regulamentul (CEE) nr. 3541/92 al Consiliului din 7 decembrie 1992 de interzicere a admiterii cererilor irakiene privind contractele și tranzacțiile a căror executare a fost afectată de Rezoluția nr. 661 (1990) a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite și de rezoluțiile conexe (JO 1992, L 361, p. 1, Ediție specială, 11/vol. 7, p. 182). A se vedea mai recent documentul 15598/17.
( 29 ) Obiectivul acestui tip de clauze rezultă în mod clar din considerentele Regulamentului nr. 3541/92 (al patrulea și al cincilea considerent), în cadrul cărora, după ce a arătat că, în urma embargoului împotriva Irakului, operatorii economici din Comunitate și din țările terțe erau expuși riscului prezentării unor cereri irakiene (o lege irakiană din 1990 decretase excluderea răspunderii părților contractante irakiene pentru prejudiciile rezultate din neîndeplinirea obligațiilor lor contractuale din cauza embargoului și, invers, răspunderea părților contractante străine pentru prejudiciile cauzate cu acest titlu părților contractante irakiene), Consiliul a apreciat că era „necesar să fie protejați, în mod permanent, operatorii economici împotriva unor asemenea cereri și să se împiedice ca Irakul să obțină o compensație pentru efectele negative ale embargoului”.
( 30 ) Astfel, de exemplu, abrogarea embargoului total asupra schimburilor comerciale cu Irakul, efectuată prin Regulamentul (CE) nr. 1210/2003 al Consiliului din 7 iulie 2003 privind anumite restricții specifice în relațiile economice și financiare cu Irak și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 2465/96 (JO 2003, L 169, p. 6, Ediție specială, 10/vol. 3, p. 45), și înlocuirea acestuia cu măsuri restrictive specifice nu a adus atingere Regulamentului nr. 3541/92 de interzicere a îndeplinirii solicitărilor irakiene, care este în vigoare și în prezent [a se vedea considerentul (16) al Regulamentului nr. 1210/2003]. De asemenea, clauza de neacceptare a niciunui tip de cereri a fost menținută, în pofida suspendării embargoului împotriva Libiei decise de Consiliul de Securitate la 5 aprilie 1999 prin Rezoluția 1192, și după încetarea embargoului; a se vedea Decizia 2004/698/PESC din 14 octombrie 2004.
( 31 ) Cu privire la «no claims clause» introdusă prin Regulamentul nr. 3541/92, s‑au pronunțat în esență în acest sens instanțele judecătorești din unele state membre; în ceea ce privește garanțiile autonome, a se vedea hotărârea Tribunale di Padova [Tribunalul din Padova, Italia] din 1 octombrie 1993, pronunțată într‑o speță foarte similară cu cea care face obiectul procedurii principale, hotărârea cour d’appel de Paris [Curtea de Apel din Paris, Franța] din 23 iunie 1995 și hotărârea House of Lords [Camera Lorzilor, Regatul Unit] din 5 iunie 2001, Shanning International Ltd. V. Lloyds TSB Bank plc., Lloyds TSB Banc plc. Rasheed Bank (2001) UKHL 31. Cu privire la acest subiect, a se vedea A. Marchand, L’embargo en droit du commerce international, Bruxelles, 2012, p. 406 și următoarele.
( 32 ) Terminologia utilizată la articolul 12 din Regulamentul nr. 204/2011 (în versiunea anterioară modificării aduse prin Regulamentul nr. 45/2014 și în cea rezultată în urma acestei modificări) și la articolul 17 din Regulamentul 2016/44 sugerează că este vorba despre o veritabilă interdicție (a se vedea, pe lângă versiunea italiană, în special versiunile franceză: „il n’est fait [aucun] droit à aucune demande”, engleză: „no claims […] shall be granted” sau „satisfied”, în textul modificat prin Regulamentul nr. 45/2014 și în textul articolului 17 din Regulamentul 2016/44, și germană: „werden keine Forderungen[…] zugelassen”, în textul inițial al articolului 12 din Regulamentul nr. 204/2011, „[a]nsprüche […] werden nicht erfüllt”, în textul modificat prin Regulamentul nr. 45/2014, și „[f]orderungen […] werden nicht erfullt”, în textul articolului 17 din Regulamentul 2016/44.
( 33 ) În ceea ce privește regimul răspunderii în cazul garanțiilor sau al contragaranțiilor plătibile la prima cerere, a se vedea articolul 26 din regulile uniforme ale ICC citate la nota de subsol 21 din prezentele concluzii.
( 34 ) Aceasta nu numai întrucât ar produce efecte similare cu cele ale unei prorogări convenționale a garanției, ci și pentru că suspendarea unei garanții autonome având o scadență precisă pentru o perioadă nedeterminată și nedeterminabilă cu greu s‑ar concilia cu caracterul irevocabil al angajamentului asumat de garant în perioada de validitate a garanției.
( 35 ) Spre deosebire de cele susținute de guvernul german, considerăm că faptul că nu este vorba despre o „prestație de înlocuire” nu repune în discuție o astfel de concluzie, întrucât nimic din textul articolului 12 din Regulamentul nr. 204/2011 și nici din cel al articolului 17 din Regulamentul 2016/44 nu permite să se excludă din domeniul lor de aplicare solicitarea de executare a prestațiilor aferente contractului afectat de măsurile restrictive. Textul articolelor menționate include cererile de despăgubire, cererile de compensare sau cererile în temeiul unei garanții în domeniul de aplicare al dispoziției respective, dar nu limitează la acestea interdicția de acceptare a cererilor. Arătăm, pe de altă parte, că cererea reconvențională formulată de TG este întemeiată, cu titlu subsidiar, pe repararea prejudiciilor sau pe îmbogățirea fără justă cauză.
( 36 ) La fel ca guvernul german, nu excludem ca astfel de plăți să poată fi autorizate în temeiul articolului 9 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 204/2011, însă numai cu condiția să nu constituie, la rândul lor, o punere la dispoziție, direct sau indirect, sau o utilizare de fonduri în beneficiul HIB (a se vedea în această privință punctele 38-40, 42 și 43 din prezentele concluzii).