Ediție provizorie
CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
HENRIK SAUGMANDSGAARD ØE
prezentate la 28 februarie 2019(1)
Cauza C‑729/17
Comisia Europeană
împotriva
Republicii Elene
„Neîndeplinirea obligațiilor de către un stat membru – Directiva 2005/36/CE – Recunoașterea calificărilor profesionale – Norme naționale privind recunoașterea titlurilor de calificare obținute în vederea exercitării profesiei de mediator”
I. Introducere
1. Prin acțiunea formulată, Comisia Europeană solicită Curții, în primul rând, să constate că Republica Elenă nu a respectat obligațiile care îi revin în temeiul articolului 49 TFUE, care interzice restricțiile privind libertatea de stabilire, și al articolului 15 alineatul (2) literele (b) și (c) și alineatul (3) din Directiva 2006/123/CE, care privește serviciile în cadrul pieței interne(2). În această privință, ea impută acestui stat membru faptul că a limitat, în mod contrar acestor dispoziții, forma juridică pe care trebuie să o aibă organismele de formare a mediatorilor.
2. În al doilea rând, Comisia solicită să se constate că Republica Elenă nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin atât în temeiul aceluiași articol 49 TFUE, cât și al articolului 13, al articolului 14 și al articolului 50 alineatul (1) din Directiva 2005/36/CE, care privește recunoașterea calificărilor profesionale precum și în temeiul anexei VII la aceasta(3). În acest sens, ea îi impută faptul că a condiționat procedura de recunoaștere a calificărilor persoanelor care solicită o acreditare pentru a exercita profesia de mediator, pe de o parte, de îndeplinirea unor cerințe suplimentare, care nu sunt prevăzute de această directivă, cu privire la conținutul certificatelor solicitate și, pe de altă parte, de măsuri de compensare care nu au fost precedate de o evaluare a eventualei existențe a unor diferențe substanțiale față de formarea națională, încălcând principiul nediscriminării în același cadru.
3. În conformitate cu cererea Curții, prezentele concluzii vor fi axate pe incompatibilitatea reglementării elene în discuție cu Directiva 2005/36(4), în special din perspectiva relației dintre aceasta din urmă și Directiva 2008/52/CE(5).
II. Cadrul juridic
A. Directiva 2005/36
4. Articolul 13 din Directiva 2005/36, intitulat „Condiții de recunoaștere”, prevede la alineatul (1):
„(1) Atunci când, într‑un stat membru gazdă, accesul la o profesie reglementată sau exercitarea acesteia este condiționat(ă) de posesia unor calificări profesionale determinate, autoritatea competentă a respectivului stat membru acordă accesul la respectiva profesie și dreptul de exercitare a acesteia, în aceleași condiții ca cele pentru cetățenii săi, solicitanților care posedă atestatul de competență sau titlul de calificare prevăzut de un al stat membru pentru a avea acces la aceeași profesie sau pentru a avea dreptul de a o exercita pe teritoriul său.
Atestatele de competență sau titlurile de calificare se eliberează de o autoritate competentă dintr‑un stat membru, desemnată în conformitate cu actele cu putere de lege și actele administrative ale respectivului stat membru.”
5. Articolul 14 din această directivă, intitulat „Măsuri compensatorii”, prevede la alineatele (1), (4) și (5):
„1. Articolul 13 nu aduce atingere dreptului statului membru gazdă de a impune solicitantului să urmeze un stagiu de adaptare de cel mult trei ani sau să susțină o probă de aptitudini în unul dintre următoarele cazuri:
(a) formarea pe care a urmat‑o solicitantul acoperă discipline semnificativ diferite de cele cuprinse în titlul de calificare necesar în statul membru;
(b) profesia reglementată în statul membru gazdă cuprinde una sau mai multe activități profesionale reglementate care nu există în profesia similară în statul membru de origine al solicitantului iar formarea care este necesară în statul membru gazdă include discipline semnificativ diferite de cele cuprinse în atestatul de competență sau de titlul de calificare pe care îl posedă solicitantul.
[…]
(4) În sensul alineatelor (1) și (5), prin «discipline semnificativ diferite» se înțeleg disciplinele a căror cunoaștere, abilități și competențe dobândite sunt esențiale pentru exercitarea profesiei și în cazul cărora formarea urmată de migrant prezintă diferențe importante, în ceea ce privește conținutul, în raport cu formarea necesară în statul membru gazdă.
(5) Alineatul (1) se aplică respectându‑se principiul proporționalității. În special, în cazul în care statul membru gazdă preconizează să îi impună solicitantului finalizarea unui stagiu de adaptare sau promovarea unei probe de aptitudini, trebuie să verifice în prealabil dacă cunoștințele, abilitățile și competențele dobândite de solicitant în decursul experienței sale profesionale sau prin învățare pe tot parcursul vieții, validată în mod formal în acest scop de un organism relevant, în orice stat membru sau într‑o țară terță sunt de natură să acopere, total sau parțial, disciplinele semnificativ diferite definite la alineatul (4).”
6. Articolul 50 din directiva menționată, intitulat „Documente și formalități”, prevede la alineatul (1) că „[a]tunci când hotărăsc asupra unei cereri de obținere a autorizației de exercitare a profesiei reglementate în cauză în aplicarea prezentului titlu, autoritățile competente ale statului membru gazdă pot solicita documentele și certificatele enumerate în anexa VII […]”.
7. Anexa VII menționată, referitoare la „Documente și certificate necesare în conformitate cu articolul 50 alineatul (1)”, are următorul cuprins:
„1. Documente
(a) Dovada naționalității persoanei în cauză.
(b) Copie după atestatele de competență profesională sau după titlul de calificare care asigură accesul la profesia în cauză și, după caz, atestarea experienței profesionale a persoanei în cauză.
Autoritățile competente ale statului membru gazdă pot invita solicitantul să furnizeze informații privind formarea sa astfel încât să poată stabili o eventuală diferență semnificativă față de formarea națională necesară, astfel cum este cea menționată la articolul 14. […]
(c) În cazurile prevăzute la articolul 16, o atestare privind natura și durata activității, eliberată de autoritatea sau organismul competent al statului membru de origine sau al statului membru de proveniență.
[…]”.
B. Dreptul elen
1. Legea nr. 3898/2010
8. Legea nr. 3898/2010(6) transpune Directiva 2008/52.
9. Articolul 6 din legea menționată, intitulat „Organismul de acreditare”, prevede la alineatele 1 și 3:
„1. O «comisie de acreditare a mediatorilor» este constituită sub supravegherea Ministerului Justiției, Transparenței și Drepturilor Omului [și are] printre altele [în] competență […] acreditarea candidaților mediatori […].
3. Acreditarea candidaților mediatori este supusă examinării în fața unei comisii de evaluare, la care participă doi membri ai comisiei menționate la alineatul (1), desemnați de președintele acesteia, și un magistrat, care […] prezidează comisia de evaluare menționată. Comisia de evaluare verifică dacă candidatul deține cunoștințele, competențele și o formare efectuată de organismele de formare prevăzute la articolul 5 pentru a furniza servicii de mediere; decizia acesteia este scrisă și motivată în mod corespunzător. […]”.
10. Potrivit articolului 7 alineatul 2 litera a) din legea menționată, „ministrul Justiției, Transparenței și Drepturilor Omului […] definește condițiile specifice pentru acreditarea mediatorilor, precum și procedura de recunoaștere a titlului de acreditare, obținut de mediatori într‑un alt stat membru al Uniunii Europene. Această recunoaștere, precum și revocarea provizorie sau definitivă a acreditării sunt subordonate acordului prealabil al comisiei prevăzute la articolul 6 alineatul 1”. Alineatul 5 al acestui articol 6 prevede printre altele că ministrul menționat, prin decret, „definește cu precizie modalitățile, criteriile și condițiile de examinare a candidaților mediatori de către comisia de evaluare”.
11. Articolul 14 din aceeași lege a fost modificat prin actul legislativ din 4 decembrie 2012(7), care a adăugat la acesta un alineat 2, potrivit căruia „[e]ste permisă recunoașterea unui titlu de acreditare a unui mediator eliberat de un organism de formare din străinătate în urma unei formări efectuate în Grecia, în cazul în care acest titlu a fost obținut cel târziu la data autorizării și a începerii funcționării unui organism sau a unor organisme de formare prevăzute la articolul 5 din Legea nr. 3898/2010 și, în orice caz, cel târziu la 31 decembrie 2012”.
2. Decretul ministerial nr. 109088 modificat
12. Articolul unic capitolul A alineatele 1, 2 și 5 din Decretul ministerial nr. 109088 din 12 decembrie 2011(8), astfel cum a fost modificat prin Decretul nr. 107309 din 20 decembrie 2012(9) (denumit în continuare „Decretul ministerial nr. 109088 modificat”), are următorul cuprins:
„A. Procedura de recunoaștere a titlurilor de acreditare a mediatorilor eliberate de un organism de formare din străinătate este definită după cum urmează:
Titlurile de mediator autorizat eliberate de un organism de formare din străinătate sunt recunoscute ca fiind echivalente de către Comisia de acreditare a mediatorilor, potrivit următoarei proceduri:
1. Persoanele interesate depun o cerere de recunoaștere a titlului de mediator autorizat.
[…]
2. Formularul de cerere este însoțit de următoarele documente justificative:
[…]
c) un certificat al organismului de formare, adresat Comisiei de acreditare a mediatorilor, prevăzut la articolul 6 alineatul (1) din Legea nr. 3898/2010, care atestă:
aa) numărul total de ore de formare,
bb) disciplinele predate,
cc) locul formării,
dd) numărul de participanți,
ee) numărul și calificările formatorilor,
ff) procedura de examinare și de evaluare a candidaților și modalitățile de garantare a integrității acesteia.
[…]
5. Comisia de acreditare a mediatorilor acceptă echivalența titlului de acreditare, cu condiția ca acest titlu să provină de la un organism recunoscut din străinătate și ca persoana interesată să poată dovedi o experiență de cel puțin trei participări la proceduri de mediere în calitate de mediator, asistent de mediator sau consilier al uneia dintre părți. Comisia poate solicita, în mod discreționar, persoanei interesate să se supună unei examinări suplimentare, în special în cazul în care formarea sa a fost efectuată în Grecia de către un organism de origine străină.
În ceea ce privește recunoașterea echivalenței unui titlu de acreditare obținut în străinătate sau eliberat de un organism de formare recunoscut din străinătate în urma unei formări efectuate în Grecia, Comisia de acreditare a mediatorilor poate accepta echivalența titlului de acreditare chiar dacă persoana interesată nu dovedește o experiență de cel puțin trei participări la proceduri de mediere în calitate de mediator, asistent de mediator sau consilier al uneia dintre părți, în cazul în care din ansamblul elementelor dosarului persoanei interesate reiese în mod vădit formarea sa continuă și practica sa sistematică în domeniul medierii și în cazul în care acest titlu a fost obținut cel târziu la 31 decembrie 2012.”
3. Legea nr. 4512/2018
13. Legea nr. 4512/2018, care cuprinde un capitol II intitulat „Normele privind medierea”, a fost publicată la 17 ianuarie 2018(10).
14. Articolul 188 din această lege, intitulat „Calificarea mediatorilor”, prevede la alineatul (1) că „[m]ediatorii trebuie să fie: a) deținători ai unei diplome de studii superioare [din țară] sau ai unei diplome echivalente din străinătate; b) formați de către un organism de formare a mediatorilor recunoscut de Comisia centrală de mediere sau deținători ai unui titlu de acreditare eliberat de un alt stat membru al Uniunii Europene; c) acreditați de aceasta din urmă și înscriși în registrul mediatorilor, care este ținut de Ministerul Justiției, Transparenței și Drepturilor Omului. În cazul în care deținătorul unei diplome de studii superioare [din țară] sau ai unei diplome echivalente din străinătate deține de asemenea un masterat sau un doctorat eliberat de o instituție străină de învățământ superior în domeniul medierii, acesta nu trebuie, pentru a fi acreditat, să mai efectueze o formare suplimentară la un organism de formare a mediatorilor și nici să participe la examene. Orice persoană care a exercitat funcția de magistrat este exclusă de la exercitarea profesiei de mediator”.
15. Articolul 202 din legea menționată, intitulat „Acreditarea mediatorilor”, prevede la alineatul 1 că „[a]creditarea mediatorilor și înscrierea lor în registrul prevăzut la articolul 203 alineatul 2 este efectuată de Comisia centrală de mediere după examene […]”.
16. Articolul 203 din aceeași lege, intitulat „Informarea publicului – Registru”, prevede la alineatul 6 că „[o]rice mediator care a fost acreditat într‑un alt stat membru al Uniunii Europene, cu respectarea dispozițiilor prevăzute în acest stat membru în scopul exercitării în mod legal a profesiei de mediator, poate fi înscris în registrul mediatorilor […], după ce a solicitat aceasta. Cererea sa trebuie să fie însoțită de documentele justificative indispensabile pentru certificarea calității sale de mediator, iar înscrierea va fi efectuată după verificarea acestora, ulterior aprobării de către Comisia centrală de mediere. Aceasta din urmă examinează legalitatea documentelor prezentate de partea interesată, recurgând la orice mijloc adecvat în acest scop, potrivit aprecierii sale”.
17. Articolul 205 din Legea nr. 4512/2018 prevede că, „[î]ncepând de la intrarea în vigoare a prezentei legi, orice dispoziție contrară care ar reglementa în mod diferit orice aspect referitor la mediere este abrogată. Dispozițiile articolului 1 din Legea nr. 3898/2010 rămân în vigoare”. În plus, articolul 206 din Legea nr. 4512/2018 prevede că „[p]rezentul capitol II intră în vigoare începând de la publicarea sa în Jurnalul Oficial al Guvernului […]”.
III. Procedura precontencioasă și procedura în fața Curții
18. În urma unei plângeri prin care a fost pusă în discuție compatibilitatea cu Directivele 2005/36, 2006/123 și 2008/52 a Legii nr. 3898/2010 și a Decretului ministerial nr. 109088 modificat, Comisia a solicitat Republicii Elene, prin scrisoarea din 11 iulie 2013, informații cu privire la formarea mediatorilor în Grecia.
19. Întrucât a considerat nesatisfăcător răspunsul primit, Comisia a adresat, la 11 iulie 2014, Republicii Elene o scrisoare de punere în întârziere, prin care a invitat‑o să își prezinte observațiile cu privire la încălcarea atât a articolelor 13 și 14 din Directiva 2005/36, cât și a articolului 15 alineatul (2) literele (b) și (c) din Directiva 2006/123.
20. Întrucât a considerat și răspunsul obținut ca fiind nesatisfăcător, Comisia a trimis, la 29 mai 2015, o scrisoare de punere în întârziere complementară prin care a confirmat avizul său anterior și s‑a declarat, în plus, preocupată în ceea ce privește incompatibilitatea legislației elene cu articolul 50 din Directiva 2005/36 și cu anexa VII la aceasta, precum și cu principiul nediscriminării, astfel cum este enunțat la articolele 45 și 49 TFUE.
21. Întrucât a considerat neconvingătoare temeinicia argumentelor prezentate ca răspuns de Republica Elenă, Comisia i‑a adresat un aviz motivat, care a fost primit la 26 februarie 2016(11). Potrivit acestui aviz, în primul rând, prin limitarea formei juridice a organismelor de formare a mediatorilor la societăți fără scop lucrativ, care trebuie să fie constituite din cel puțin un ordin al avocaților și o cameră profesională din Grecia, în conformitate cu Legea nr. 3898/2010 și cu Decretul prezidențial nr. 123/2011(12), Republica Elenă nu și‑ar fi îndeplinit obligațiile referitoare la libertatea de stabilire care îi revin în temeiul articolului 49 TFUE și al articolului 15 alineatul (2) literele (b) și (c) și alineatul (3) din Directiva 2006/123. În al doilea rând, prin faptul că a condiționat procedura de recunoaștere a calificărilor universitare de îndeplinirea unor cerințe suplimentare cu privire la conținutul certificatelor și de măsuri de compensare fără o evaluare prealabilă a diferențelor substanțiale, precum și prin menținerea în vigoare a unor dispoziții discriminatorii care obligă persoanele care solicită o acreditare de mediator(13) să dovedească o experiență de cel puțin trei participări la o procedură de mediere, Republica Elenă nu și‑ar fi îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolelor 45 și 49 TFUE, precum și în temeiul articolului 13, al articolului 14 și al articolului 50 alineatul (1) din Directiva 2005/36, precum și în temeiul anexei VII la aceasta.
22. Prin scrisoarea din 10 mai 2016, Republica Elenă a contestat neîndeplinirea obligațiilor imputată. Pe de o parte, aceasta a invocat faptul că medierea constituie o activitate care participă la exercitarea autorității publice, mai exact la administrarea justiției, astfel încât ar intra sub incidența excepției prevăzute la articolul 51 primul paragraf TFUE, și că dispozițiile Directivei 2008/52 ar permite în plus să se considere că interesul general poate justifica măsuri care restrâng libertatea de stabilire și libera prestare a serviciilor. Pe de altă parte, aceasta a susținut că mediatorii care au dobândit calificări profesionale într‑un alt stat membru nu sunt privați de posibilitatea de a exercita această profesie, întrucât dispozițiile puse în discuție ar autoriza o recunoaștere a competenței lor în temeiul unor documente referitoare la formarea lor continuă în locul criteriului experienței menționate mai sus.
23. Nefiind de acord cu această analiză, Comisia a introdus prezenta acțiune în temeiul articolului 258 TFUE, prin înscrisul din data de 22 decembrie 2017, depus la 4 ianuarie 2018, în scopul de a obține constatarea neîndeplinirii obligațiilor indicate în avizul său motivat(14).
24. În apărare, Republica Elenă a solicitat respingerea acestei acțiuni, arătând că Legea nr. 3898/2010 și Decretul prezidențial nr. 123/2011 au fost abrogate prin Legea nr. 4512/2018 și că aceasta ar fi dus la dispariția normelor naționale puse în discuție.
25. În replică, Comisia a menținut motivele și argumentele prezentate în cererea sa, susținând printre altele că modificările introduse prin Legea nr. 4512/2018, după formularea acestei cereri introductive, nu ar fi decisive pentru eliminarea pretinsei neîndepliniri a obligațiilor.
26. În duplică, Republica Elenă a oferit precizări cu privire la regimul instituit prin Legea nr. 4512/2018 și a solicitat respingerea acțiunii.
27. În ședința din 6 decembrie 2018, Republica Elenă și Comisia au prezentat observații orale.
IV. Analiză
A. Cu privire la dispozițiile naționale puse în discuție în prezenta acțiune
28. Înainte de a examina temeinicia motivelor Comisiei referitoare la neîndeplinirea obligațiilor rezultate din Directiva 2005/36, care este imputată Republicii Elene(15), trebuie clarificată întinderea prezentei acțiuni, identificând dispozițiile naționale care fac obiectul acesteia.
29. Astfel, potrivit cererii sale introductive, Comisia a definit cadrul juridic național în care se înscrie prezenta cauză menționând, mai precis, Legea nr. 3898/2010 și Decretul ministerial nr. 109088 modificat(16), în versiunea aplicabilă la data acestui act introductiv de instanță(17).
30. În memoriul în apărare, Republica Elenă a susținut însă că intrarea în vigoare a Legii nr. 4512/2018, care reglementează printre altele profesia de mediator, a condus la abrogarea tuturor normelor naționale vizate de acțiune și la înlocuirea lor cu dispoziții conforme cu dreptul Uniunii, astfel încât motivele invocate de Comisie ar fi devenit „lipsite de sens în prezent”. Aceasta a afirmat în special, pe de o parte, că „dispozițiile Legii nr. 4512/2018 [au condus] la dispariția […] obligației ca persoanele care solicită o acreditare de mediator, fiind titulare ale unor titluri de acreditare eliberate în străinătate sau de un organism de formare recunoscut, să fi participat la cel puțin trei proceduri de mediere” și, pe de altă parte, că aceste dispoziții au modificat condițiile de înscriere în registrul elen al mediatorilor(18). Ea a reiterat această argumentație în memoriul în duplică(19).
31. În memoriul în replică, Comisia a arătat, în ceea ce privește în mod specific pretinsa încălcare a Directivei 2005/36, pe de o parte, că motivele descrise în cererea sa introductivă nu sunt lipsite de conținut și, pe de altă parte, că ar trebui să beneficieze de diverse clarificări cu privire la conținutul anumitor dispoziții ale Legii nr. 4512/2018, precum și cu privire la eventuala menținere a aplicării normelor anterioare(20). Ea a adăugat că, în orice caz, face trimitere la elementele din cererea sa introductivă referitoare la această încălcare, cauzată în opinia sa de reglementarea anterioară, „fiind luată în considerare noua reglementare” invocată de pârâtă.
32. În cursul fazei orale a prezentei proceduri, părțile au reiterat, în esență, luările lor de poziție respective. În special, Republica Elenă a afirmat că articolul 205 din Legea nr. 4512/2018, care are un mod de redactare imprecis, potrivit Comisiei, a avut ca efect abrogarea tuturor dispozițiilor anterioare referitoare la mediere, a căror listă ar fi fost întocmită în temeiul unui proces‑verbal care figurează în arhivele parlamentului elen. Pe de altă parte, Comisia a arătat că motivele întemeiate pe Directiva 2005/36 pe care le formulase împotriva dispozițiilor naționale vizate în cererea sa introductivă erau îndreptate de asemenea împotriva dispozițiilor rezultate din Legea nr. 4512/2018, precizând că acestea nu îi păreau vădit contrare celor din reglementarea anterioară.
33. În această privință, în primul rând, menționăm că Republica Elenă nu a invocat în mod formal o excepție de inadmisibilitate cu privire la prezenta acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor. Cu toate acestea, Curtea poate examina din oficiu dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 258 TFUE pentru introducerea unei astfel de acțiuni. În special, potrivit unei jurisprudențe constante, rezultă din articolul 120 din Regulamentul de procedură al Curții că elementele esențiale de drept pe care se întemeiază o acțiune trebuie să reiasă într‑un mod coerent și inteligibil din textul cererii introductive și că concluziile acesteia trebuie formulate în mod neechivoc, pentru a fi determinată cu exactitate întinderea încălcării dreptului Uniunii imputată, condiție necesară pentru a permite statului membru respectiv să invoce în mod util mijloacele sale de apărare, iar Curții să își exercite în mod corespunzător controlul(21).
34. În al doilea rând, amintim că s‑a statuat în mod repetat că existența unei neîndepliniri a obligațiilor trebuie apreciată în funcție de situația din statul membru astfel cum se prezenta aceasta la momentul expirării termenului stabilit în avizul motivat, schimbările intervenite ulterior neputând fi luate în considerare de Curte pentru a aprecia existența acestei neîndepliniri a obligațiilor. Astfel, argumentele invocate de statul pârât trebuie respinse în măsura în care privesc o evoluție legislativă care este ulterioară datei de expirare a termenului menționat(22). În plus, o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor privind o reglementare națională care continuă să producă efecte la această dată, care este singura pertinentă pentru a aprecia admisibilitatea acțiunii, nu este lipsită de obiect. Astfel, în cazurile în care neîndeplinirea obligațiilor a fost remediată ulterior acestei date, acțiunea prezintă și mai departe un interes, printre altele pentru a stabili temeiului răspunderii care îi revine unui stat membru ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor în privința, în special, a celor care dobândesc drepturi în urma acesteia din urmă(23).
35. Or, în speță, dispozițiile capitolului II din Legea nr. 4512/2018, de care Republica Elenă se prevalează, au intrat în vigoare la 17 ianuarie 2018(24), așadar ulterior datei de expirare a termenului stabilit în avizul motivat, și anume 26 aprilie 2016(25), și chiar ulterior formulării prezentei acțiuni, care a avut loc la 4 ianuarie 2018. Dat fiind că neîndeplinirea obligațiilor imputată nu dispăruse în mod cert la data expirării termenului menționat, modificarea dispozițiilor puse în discuție de Comisie, care a intervenit ulterior respectivei date, nu poate determina rămânerea fără obiect a acestei acțiuni. Prin urmare, în opinia noastră, nu este decisiv aspectul dacă Legea nr. 4512/2018 a abrogat sau nu în totalitate dispozițiile dreptului elen vizate în cererea introductivă, întrucât acest aspect este, în orice caz, lipsit de incidență asupra admisibilității acțiunii, în măsura în care aceasta privește dispozițiile respective.
36. În al treilea rând, rezultă din jurisprudența Curții că, atunci când reglementarea națională pusă în discuție în cadrul unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor a fost modificată după expirarea termenului stabilit în avizul motivat, trebuie să se considere că Comisia nu își modifică obiectul acțiunii în cazul în care impută motivele formulate împotriva dispozițiilor anterioare și împotriva dispozițiilor rezultate din modificarea adoptată, cu condiția să se stabilească totuși că cele două versiuni ale reglementării au un conținut identic în esență, astfel încât sistemul instituit de reglementarea contestată în cursul fazei precontencioase să fi fost menținut în mod global(26).
37. În speță, considerăm că argumentele, atât scrise, cât și orale pe care Comisia le‑a prezentat Curții cu privire la dispozițiile Legii nr. 4512/2018, sunt marcate de o lipsă de claritate sau chiar afectate de o anumită ambiguitate. Astfel, Comisia a precizat că intenționează să invoce motivele întemeiate pe Directiva 2005/36 nu numai în privința reglementării naționale vizate în cererea sa introductivă, ci și în privința Legii nr. 4512/2018, fără a stabili totuși cu precizie în ce măsură conținutul acesteia din urmă ar fi similar cu reglementarea anterioară și, prin urmare, de asemenea contrar directivei menționate, întrucât a exprimat pur și simplu o serie de îndoieli în această privință(27). Or, în opinia noastră, această modalitate de a proceda nu este conformă cu jurisprudența citată anterior referitoare la claritatea și la precizia pe care trebuie să le aibă cererile Comisiei atunci când aceasta intenționează să obțină pronunțarea unei hotărâri împotriva unui stat membru pentru neîndeplinirea obligațiilor care rezultă din dreptul Uniunii(28) și nu revine Curții sarcina de a remedia lipsurile reclamantei atunci când aceasta nu respectă cerințele menționate(29).
38. În concluzie, întrucât dispozițiile dreptului elen vizate în cererea introductivă a Comisiei(30) nu au fost abrogate înainte de expirarea termenului stabilit în avizul motivat, apreciem că prezenta acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor nu poate fi considerată ca fiind lipsită de obiect și, prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă în măsura în care privește dispozițiile menționate. În schimb, considerăm că eventuala imputare a motivelor cuprinse în cererea introductivă asupra dispozițiilor Legii nr. 4512/2018 nu a fost argumentată suficient de Comisie pentru a putea fi luată în considerare de Curte, cel puțin în ceea ce privește încălcarea Directivei 2005/36, astfel încât, în opinia noastră, nu va fi necesar să fie apreciată pretinsa neîndeplinire a obligațiilor în raport cu aceste noi dispoziții.
B. Cu privire la neîndeplinirea obligațiilor care rezultă din Directiva 2005/36
39. Având în vedere argumentele părților în prezenta procedură, vom examina mai întâi dacă reglementarea elenă pusă în discuție intră în domeniul de aplicare material al Directivei 2005/36 privind recunoașterea calificărilor profesionale, în special din perspectiva coordonării acesteia din urmă cu Directiva 2008/52(31), ținând seama de obiectul limitat al prezentelor concluzii(32) (secțiunea 1). Întrucât Directiva 2005/36 ar trebui, în opinia noastră, să fie declarată aplicabilă în această privință, va fi necesar, în continuare, să se stabilească dacă reglementarea menționată este conformă cu aceasta (secțiunea 2).
1. Cu privire la aplicabilitatea Directivei 2005/36, în special în raport cu Directiva 2008/52
40. Cu titlu introductiv, observăm că problema aplicabilității Directivei 2005/36, mai specific în raport cu conținutul Directivei 2008/52, pare să fi fost ridicată în esență în cadrul fazei precontencioase, chiar dacă acest aspect este menționat în actul de sesizare a Curții(33).
41. În cererea sa introductivă, Comisia arată că, în răspunsul la avizul motivat, autoritățile elene au contestat aplicabilitatea Directivei 2005/36, argumentând că calificarea profesiei de mediator drept „profesie reglementată” ar putea „depinde de corelarea dintre Directiva 2005/36 și Directiva ulterioară 2008/52”.
42. În primul rând, menționăm că reiese în mod explicit din cererea introductivă că autoritățile elene nu au contestat poziția Comisiei potrivit căreia profesia de mediator în Grecia constituie o „profesie reglementată” în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2005/36. Republica Elenă nu a repus în discuție acest punct de vedere în fața Curții. În plus, această analiză este corectă în opinia noastră, pentru motivele următoare.
43. Din modul de redactare a dispoziției menționate(34) și din jurisprudența Curții referitoare la aceasta(35) rezultă că această noțiune vizează o activitate profesională care, în ceea ce privește condițiile sale de acces sau de exercitare, este reglementată direct sau indirect de dispoziții naționale care impun deținerea anumitor calificări profesionale, care corespund unui titlu de calificare ce urmărește în mod specific pregătirea titularilor săi pentru exercitarea unei anumite profesii. Or, profesia de mediator, astfel cum este reglementată în Grecia, îndeplinește efectiv respectivele criterii, întrucât accesul la aceasta este condiționat de urmarea unei formări corespunzătoare în vederea obținerii unei calificări profesionale și a unui titlu care permite în mod specific exercitarea acestei profesii, în special în temeiul articolului 6 alineatele 1 și 3 din Legea nr. 3898/2010(36). Directiva 2005/36 este așadar aplicabilă în speță, având în vedere articolul 3 alineatul (1) litera (a) din acesta.
44. În al doilea rând, arătăm că, potrivit cererii introductive, autoritățile elene au susținut, în faza precontencioasă, că domeniul de aplicare al Directivei 2005/36 ar fi limitat la „exercitarea” unei profesii reglementate, întemeindu‑se pe o presupusă legătură între această directivă și Directiva 2008/52. În aceste condiții, „corelarea” astfel stabilită între aceste două instrumente nu a fost explicată de părți în fața Curții. Dacă înțelegem bine problematica invocată, având în vedere indicațiile furnizate de Comisie, ar trebui să se stabilească în ce măsură armonizarea care rezultă din Directiva 2005/36, în lumina Directivei 2008/52, include condițiile de acces la o profesie reglementată precum cea de mediator în Grecia.
45. În această privință, amintim că, potrivit articolului 1 și 2, Directiva 2005/36 stabilește normele conform cărora calificările profesionale obținute de resortisanții statelor membre într‑unul sau mai multe state membre, denumite „de origine”, trebuie recunoscute într‑un stat membru, denumit „gazdă”, în scopul accesului la profesiile reglementate, în sensul acestei directive, sau al exercitării lor pe teritoriul acestui din urmă stat(37).
46. În ceea ce privește luarea în considerare a Directivei 2008/52 în vederea delimitării domeniului de aplicare material al Directivei 2005/36, pe lângă faptul că pertinența acestui argument nu a fost demonstrată de Republica Elenă în fața Curții, considerăm că acesta este în orice caz lipsit de temei. Astfel, pe de o parte, Directiva 2008/52 nu face nicăieri referire la Directiva 2005/36(38), care a precedat‑o. Pe de altă parte, după câte cunoaștem, Curtea nu a stabilit niciodată, în jurisprudența sa, o legătură semnificativă între aceste două instrumente, observându‑se că obiectele lor sunt foarte diferite(39). În plus, la lectura dispozițiilor Directivei 2008/52 potențial pertinente(40), care privesc în esență calitatea medierii(41), nu vedem în ce mod aceste dispoziții ar putea afecta aplicabilitatea Directivei 2005/36 în prezenta cauză.
47. În sfârșit, astfel cum arată Comisia, reiese dintr‑o jurisprudență constantă că, în lipsa armonizării condițiilor de acces la o profesie, statele membre sunt îndreptățite să definească cunoștințele și calificările necesare exercitării acestei profesii, fiind totuși ținute să respecte libertățile fundamentale garantate de Tratatul FUE atunci când își exercită competențele în acest domeniu(42). În speță, considerăm că condițiile de acces la activitatea de mediator nu fac, în prezent, obiectul unei armonizări la nivelul Uniunii, în special nu în temeiul dispozițiilor Directivei 2008/52, astfel încât statele membre rămân competente să definească aceste condiții, având în același timp obligația de a se asigura că dispozițiile naționale adoptate în această privință nu constituie un obstacol nejustificat în calea exercitării efective a libertăților menționate.
48. În consecință, asemenea Comisiei, considerăm că nu există nicio îndoială cu privire nu numai la faptul că profesia de mediator în Grecia constituie o „profesie reglementată” în sensul Directivei 2005/36, ci și la faptul că aceasta intră în domeniul său de aplicare material. Trebuie să se stabilească, prin urmare, dacă reglementarea națională pusă în discuție prin prezenta acțiune este conformă cu cerințele acestui instrument.
2. Cu privire la incompatibilitatea dispozițiilor naționale în discuție cu Directiva 2005/36
49. Reiese din argumentele prezentate de părți cu privire la fond că Comisia susține că, prin adoptarea reglementării vizate în cererea introductivă, mai specific Decretul ministerial nr. 109088 modificat coroborat cu Legea nr. 3898/2010, Republica Elenă a încălcat nu numai articolele 13, 14, 50 și anexa VII la Directiva 2005/36, ci și principiul nediscriminării în cadrul aceleiași reglementări.
50. Republica Elenă respinge această argumentație(43) invocând faptul că noile dispoziții rezultate din Legea nr. 4512/2018(44) diferă în mod semnificativ de cele care figurează în reglementarea vizată de cererea introductivă, care ar fi fost toate abrogate prin legea menționată. În această privință, amintim că, din motivele expuse anterior, considerăm că dispozițiile legii respective nu ar trebui să facă obiectul aprecierii neîndeplinirii obligațiilor pe care Curtea trebuie să o efectueze în prezenta cauză(45).
51. Pe de altă parte, subliniem că pârâta se abține de la a se pronunța cu privire la compatibilitatea cu dreptul Uniunii a versiunii anterioare a reglementării elene, vizată în cererea introductivă, chiar în condițiile în care modificarea pe care se întemeiază a intrat în vigoare după expirarea termenului stabilit în avizul motivat al Comisiei, astfel încât adoptarea acestei modificări nu poate constitui un mijloc de apărare valabil, astfel cum rezultă din jurisprudența citată anterior(46). În plus, invocarea numai a instituirii unor noi dispoziții într‑un astfel de context procedural ar tinde mai degrabă să demonstreze, în opinia noastră, că cadrul juridic național nu era efectiv conform cu dreptul Uniunii atunci când termenul pertinent a expirat(47).
52. În orice caz, potrivit unei jurisprudențe constante, chiar în cazurile în care statul membru vizat nu contestă neîndeplinirea obligațiilor, este de competența Curții să constate dacă există sau nu neîndeplinirea obligațiilor imputată(48).
53. În acest sens, menționăm că, în ceea ce privește incompatibilitatea cu Directiva 2005/36 a reglementării elene vizate în cererea introductivă, Comisia invocă diverse motive, prin care reproșează Republicii Elene faptul că a condiționat procedura de recunoaștere a calificărilor universitare care este impusă candidaților mediatori de îndeplinirea unor cerințe care nu sunt prevăzute la articolele 13, 14, 50 și în anexa VII la directiva menționată. În opinia noastră, această analiză este exactă, pentru următoarele motive.
54. Mai întâi, precizăm că, dat fiind că profesia de mediator, reglementată în Grecia(49), nu este vizată de dispozițiile capitolelor II și III din titlul III din Directiva 2005/36, referitor la libertatea de stabilire, aceasta este supusă sistemului general de recunoaștere a calificărilor, prevăzut în capitolul I din acest titlu și, în special, la articolele 10-14 din această directivă(50).
55. Articolul 13 din directiva menționată stabilește condițiile acestei recunoașteri. În special, alineatul (1) al acestuia prevede că autoritatea competentă a statului membru gazdă trebuie să permită solicitanților accesul la o profesie reglementată și dreptul de exercitare a acesteia, în aceleași condiții ca cele pentru resortisanții săi, dacă aceștia dețin un atestat de competență sau un titlu de calificare, astfel cum prevede articolul 11 din aceeași directivă, care a fost eliberat de o autoritate competentă dintr‑un alt stat membru în același scop(51).
56. Desigur, articolul 14 din Directiva 2005/36 adaugă că articolul 13 nu aduce atingere dreptului statului membru gazdă de a impune „măsuri de compensare”, constând într‑un stagiu de adaptare sau o probă de aptitudini, persoanelor care doresc să aibă acces la o profesie reglementată și să o exercite. Cu toate acestea, articolul 14 menționat limitează această posibilitate la situațiile enumerate la alineatul (1), care menționează în special, la litera (a), cazul în care „formarea pe care a urmat‑o solicitantul acoperă discipline semnificativ diferite de cele cuprinse în titlul de calificare necesar în statul membru gazdă”(52). Alineatul (4) definește noțiunea „discipline semnificativ diferite”(53), iar alineatul (5) impune ca posibilitatea menționată să fie utilizată cu respectarea principiului proporționalității(54).
57. În plus, articolul 50 alineatul (1) din directiva menționată prevede că autoritatea competentă a statului membru gazdă poate solicita în mod exclusiv, în opinia noastră, documentele și certificatele enumerate în anexa VII la acest instrument. Punctul 1 literele (b) și (c) din aceasta menționează că furnizarea atestatelor prevăzute poate fi solicitată în condițiile stabilite în temeiul acestor din urmă dispoziții.
58. Or, în speță, dispozițiile Decretului ministerial nr. 109088 modificat coroborate cu cele ale Legii nr. 3898/2010 depășesc normele prevăzute de dispozițiile Directivei 2005/36 evocate mai sus.
59. În primul rând, recunoașterea în discuție este condiționată de îndeplinirea unor cerințe privind conținutul certificatelor solicitate care nu sunt conforme, în opinia noastră, cu regimul instituit de directiva menționată.
60. Astfel, articolul unic capitolul A alineatul 2 litera c) din Decretul ministerial nr. 109088 modificat enumeră o serie de date care trebuie să figureze pe certificatele pe care candidații mediatori trebuie să le furnizeze comisiei de acreditare elene(55), printre care evidențiem elemente(56) care nu corespund normelor definite de legiuitorul Uniunii, deoarece nu sunt adecvate pentru a evalua, în mod proporțional, conținutul formării urmate de persoanele interesate, contrar criteriilor de apreciere limitate care rezultă, în opinia noastră, din articolul 14, din articolul 50 alineatul (1) din Directiva 2005/36 și din punctul 1 din anexa VII la aceasta(57).
61. În plus, astfel cum arată Comisia, reiese din jurisprudența Curții referitoare la libera circulație a persoanelor, astfel cum este garantată la articolul 45 TFUE, că aprecierea echivalenței unei diplome străine trebuie făcută exclusiv ținând seama de gradul cunoștințelor și al calificărilor pe care această diplomă permite să fie prezumat în beneficiul titularului, având în vedere natura și durata studiilor și a formării practice aferente(58).
62. În al doilea rând, în temeiul reglementării elene în discuție, recunoașterea calificărilor este însoțită de măsuri de compensare care sunt impuse unei categorii de candidați mediatori fără efectuarea unei evaluări prealabile a eventualei existențe a unor diferențe substanțiale față de formarea națională, chiar dacă necesitatea unei astfel de evaluări decurge, în opinia noastră și potrivit Comisiei, din articolul 14 din Directiva 2005/36 și, în special, din elementele menționate mai sus prevăzute la alineatele (1), (4) și (5) ale acestuia.
63. Astfel, articolul unic capitolul A alineatul 5 din Decretul ministerial nr. 109088 modificat prevede că, în ceea ce privește recunoașterea echivalenței unui titlu de acreditare obținut în străinătate sau eliberat de un organism de formare străin în urma unei formări efectuate în Grecia, Comisia elenă de acreditare a mediatorilor poate accepta această echivalență în condiții care, în opinia noastră, nu corespund tipurilor de criterii prevăzute de Directiva 2005/36, și care depășesc marja de apreciere pe care aceasta din urmă o lasă autorităților competente ale statelor membre în acest domeniu(59). În principal, considerăm că condițiile menționate nu sunt apte să stabilească în prealabil că formarea care a fost primită de persoana interesată privește discipline semnificativ diferite de cele prevăzute de titlul de calificare care este solicitat în statul membru gazdă, astfel încât o măsură de compensare vizând acoperirea lacunelor ar apărea necesară din punct de vedere obiectiv, astfel cum prevede articolul 14 din această directivă.
64. În al treilea rând, Comisia susține că, în același cadru juridic, Republica Elenă a încălcat de asemenea principiul nediscriminării, prin menținerea în vigoare a unor dispoziții naționale care obligă persoanele care solicită o acreditare de mediator după obținerea unui titlu de acreditare de la un organism de formare străin(60) să dovedească o experiență de cel puțin trei participări la proceduri de mediere, ceea ce nu este cazul pentru persoanele care au obținut un titlu de acreditare de la un organism de formare elen.
65. Împărtășim acest punct de vedere, apreciind totodată că acest al treilea motiv se confundă cu al doilea, menționat mai sus, dat fiind că vizează de asemenea conținutul articolului unic capitolul A alineatul 5 din Decretul ministerial nr. 109088 modificat – conținut examinat mai sus în raport cu Directiva 2005/36 – și că acesta din urmă conține în sine, în opinia noastră, interzicerea oricărui criteriu de recunoaștere a calificărilor profesionale care prezintă un caracter discriminatoriu(61).
66. În sfârșit, asemenea Comisiei, arătăm că argumentele care au fost opuse în această privință de către Republica Elenă, în cadrul procedurii precontencioase, nu sunt pertinente. Mai specific, în temeiul unei jurisprudențe constante a Curții(62), este irelevant dacă o practică administrativă permite eventual să fie lăsate neaplicate, de la caz la caz, dispozițiile reglementării elene care nu sunt conforme cu Directiva 2005/36, în special cele care impun experiența menționată mai sus(63).
67. În consecință, apreciem că Comisia a demonstrat corespunzător cerințelor legale existența neîndeplinirii obligațiilor imputate Republicii Elene, în măsura în care aceasta privește Decretul ministerial nr. 109088 modificat coroborat cu Legea nr. 3898/2010, în temeiul Directivei 2005/36.
V. Concluzie
68. În lumina considerațiilor care precedă și fără a aduce atingere examinării celorlalte motive formulate în prezenta cauză, propunem Curții să se pronunțe după cum urmează:
Prin faptul că a condiționat procedura de recunoaștere a calificărilor universitare de cerințe suplimentare cu privire la conținutul certificatelor cerute și de măsuri de compensare fără evaluarea prealabilă a eventualei existențe a unor diferențe substanțiale față de formarea națională, Republica Elenă nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolelor 13, 14 și 50 din Directiva 2005/36/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoașterea calificărilor profesionale, precum și al anexei VII la aceasta.
1 Limba originală: franceza.
2 Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 (JO 2006, L 376, p. 36, Ediție specială, 13/vol. 58, p. 50).
3 Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 7 septembrie 2005 (JO 2005, L 255, p. 22, Ediție specială, 05/vol. 8, p. 3).
4 În ceea ce privește incompatibilitatea eventuală a unei reglementări naționale cu articolul 15 din Directiva 2006/123 și cu articolul 49 TFUE, a se vedea Concluziile avocatului general Szpunar prezentate în cauza pendinte Comisia/Germania (C‑377/17).
5 Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 21 mai 2008 privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă și comercială (JO 2008, L 136, p. 3).
6 Legea privind medierea în materie civilă și comercială (FΕΚ Α’ 211/16.12.2010).
7 Actul legislativ privind reglementarea aspectelor urgente ținând de competența Ministerului Finanțelor, a Ministerului Dezvoltării, Concurenței, Infrastructurilor, Transporturilor și Rețelelor, a Ministerului Educației și Cultelor, a Ministerului Culturii și Sporturilor, a Ministerului Mediului, Energiei și Schimbărilor Climatice, a Ministerului Muncii, Securității Sociale și Asistenței Sociale, a Ministerului Justiției, Transparenței și Drepturilor Omului, a Ministerului Reformei Administrative și E‑guvernării, și a altor dispoziții (FΕΚ Α’ 237/5.12.2012).
8 FΕΚ B’ 2824/14.12.2011.
9 FΕΚ B’ 3417/21.12.2012.
10 Legea privind normele de aplicare a reformelor structurale ale programului de adaptare economică și alte dispoziții (FΕΚ Α’ 5/17.01.2018), în special articolele 178-206.
11 Precizăm că cererea introductivă indică data de „16 februarie”, însă reiese din documentele anexate la aceasta că avizul motivat este datat 25 februarie 2016 și a fost primit în ziua următoare.
12 Decretul prezidențial privind stabilirea condițiilor de autorizare și de funcționare a organismelor de formare a mediatorilor în materie civilă și comercială (FΕΚ Α’ 255/9.12.2011). Potrivit articolului 1 alineatul (1) din acesta, „[u]n organism de formare a mediatorilor, denumit în continuare «organism», poate fi o societate civilă fără scop lucrativ constituită în comun de cel puțin o asociație de avocați și una dintre camerele profesionale din țară, care funcționează în temeiul unei autorizații eliberate de serviciul profesiei de avocat și al executorilor judecătorești, care aparține Direcției generale a administrației judiciare a Ministerului Justiției, Transparenței și Drepturilor Omului [articolul 5 alineatul (1) din Legea nr. 3898/2010]”.
13 Cererea introductivă a Comisiei vizează în această privință, mai specific, persoanele care solicită o acreditare care dețin titluri de acreditare obținute în străinătate sau eliberate de un organism de formare recunoscut în străinătate în urma unei formări efectuate în Grecia.
14 A se vedea punctul 21 din prezentele concluzii. Precizăm că numai articolul 49 TFUE est citat ca temei juridic al cererii introductive, nu și articolul 45 TFUE, care era vizat în mod suplimentar în avizul motivat.
15 Temeinicie care va fi examinată la punctul 39 și următoarele din prezentele concluzii.
16 Considerăm că adoptarea Decretului ministerial nr. 109088 modificat rezultă, în special, din modul de redactare a articolului 7 alineatul 2 litera a) din Legea nr. 3898/2010.
17 Precizăm că Comisia menționează, în plus, Decretul prezidențial nr. 123/2011, însă acest instrument nu este vizat de partea acțiunii în constatarea neîndeplinirii obligațiilor la care se referă prezentele concluzii specifice (a se vedea punctul 3 din acestea din urmă).
18 În această privință, Republica Elenă a arătat că Legea nr. 4512/2018 urmărea „să consolideze formarea candidaților mediatori prin stabilirea unor cerințe prealabile pentru a putea urma o formare ca mediator. [Persoanele interesate trebuie] să dețină o diplomă de studii de la o instituție de învățământ superior din țară sau o diplomă străină recunoscută echivalentă, fără obligația de a fi dobândit experiență prin participarea la o procedură de mediere”. Aceasta a adăugat că „articolul 203 alineatul (6) din [această] lege prevede posibilitatea mediatorilor acreditați într‑un alt stat membru de a se înscrie în registrul mediatorilor, cu respectarea dispozițiilor care sunt prevăzute în statul membru în vederea exercitării legale a profesiei de mediator”.
19 Potrivit acestui din urmă memoriu, „decretele ministeriale referitoare la mediere [care existau anterior] Legii nr. 4512/2018 au devenit caduce la intrarea în vigoare a acesteia”.
20 Potrivit Comisiei, nu ar reieși cu claritate, în special din articolul 205 și din articolul 188 alineatul 1 literele a) și b) din această lege, că normele naționale puse în discuție în cererea sa introductivă au fost integral abrogate. În consecință, neîndeplinirea obligațiilor imputată ar persista în pofida modificării reglementării pertinente.
21 A se vedea, printre altele, Hotărârea din 14 octombrie 2010, Comisia/Austria (C‑535/07, EU:C:2010:602, punctul 42), Hotărârea din 19 decembrie 2012, Comisia/Italia (C‑68/11, EU:C:2012:815, punctele 49-54), precum și Hotărârea din 5 aprilie 2017, Comisia/Bulgaria (C‑488/15, EU:C:2017:267, punctul 50).
22 A se vedea, printre altele, Hotărârea din 28 iulie 2011, Comisia/Belgia (C‑133/10, nepublicată, EU:C:2011:527, punctele 31-39), Hotărârea din 25 octombrie 2012, Comisia/Portugalia (C‑557/10, EU:C:2012:662, punctele 24 și 25), Hotărârea din 4 septembrie 2014, Comisia/Franța (C‑237/12, EU:C:2014:2152, punctele 52-55), Hotărârea din 18 decembrie 2014, Comisia/Regatul Unit (C‑640/13, nepublicată, EU:C:2014:2457, punctele 41-44), precum și Hotărârea din 4 mai 2017, Comisia/Luxemburg (C‑274/15, EU:C:2017:333, punctele 41, 47 și 48).
23 A se vedea, printre altele, Hotărârea din 10 aprilie 2008, Comisia/Italia (C‑442/06, EU:C:2008:216, punctul 42), Hotărârea din 7 aprilie 2011, Comisia/Portugalia (C‑20/09, EU:C:2011:214, punctele 31-42), precum și Hotărârea din 23 aprilie 2015, Comisia/Bulgaria (C‑376/13, nepublicată, EU:C:2015:266, punctele 43 și 45).
24 Dispozițiile menționate (citate în extras la punctul 13 și următoarele din prezentele concluzii) au intrat în vigoare la data publicării acestei legi, în temeiul articolului 206 din aceasta.
25 Precizăm că din documentele anexate la cererea introductivă reiese că Comisia a stabilit pentru Republica Elenă, în vederea remedierii neîndeplinirii obligațiilor imputate, un termen de două luni începând de la data primirii avizului motivat, care a fost primit la 26 februarie 2016.
26 A se vedea în acest sens Hotărârea din 22 septembrie 2005, Comisia/Belgia (C‑221/03, EU:C:2005:573, punctul 38 și următoarele), Hotărârea din 10 ianuarie 2006, Comisia/Germania (C‑98/03, EU:C:2006:3, punctul 27), Hotărârea din 21 martie 2013, Comisia/Franța (C‑197/12, nepublicată, EU:C:2013:202, punctul 26), precum și Hotărârea din 4 septembrie 2014, Comisia/Germania (C‑211/13, nepublicată, EU:C:2014:2148, punctul 24).
27 Atât în memoriul în replică al Comisiei, cât și în ședință.
28 Pe lângă hotărârile citate anterior la nota de subsol 21, a se vedea Concluziile avocatului general Jääskinen prezentate în cauza Comisia/Estonia (C‑39/10, EU:C:2011:770, punctul 32 și următoarele).
29 Cunoscându‑se că, cu privire la fondul acțiunii, Comisiei îi revine obligația de a stabili existența pretinsei neîndepliniri a obligațiilor, prezentând Curții elementele necesare pentru ca aceasta să verifice existența și întinderea respectivei neîndepliniri a obligațiilor, fără a se putea întemeia pe o anumită prezumție (a se vedea în special Hotărârea din 29 octombrie 2015, Comisia/Belgia, C‑589/14, nepublicată, EU:C:2015:736, punctele 28 și 32, Hotărârea din 29 iunie 2017, Comisia/Portugalia, C‑126/15, EU:C:2017:504, punctele 70 și 80, precum și Hotărârea din 12 aprilie 2018, Comisia/Danemarca, C‑541/16, EU:C:2018:251, punctul 25).
30 Și anume, dispozițiile Legii nr. 3898/2010 și ale Decretului ministerial nr. 109088 modificat, în ceea ce privește motivele întemeiate pe încălcarea Directivei 2005/36.
31 Dispozițiile Directivei 2008/52 (privind anumite aspecte ale medierii) sunt invocate de Republica Elenă de asemenea, chiar cu titlu principal, ca mijloc de apărare împotriva primului motiv formulat de Comisie, care se întemeiază pe obligațiile care rezultă din articolul 49 TFUE (privind libertatea de stabilire) și din articolul 15 din Directiva 2006/123 (privind serviciile în cadrul pieței interne). Amintim că acest motiv nu face totuși obiectul prezentelor concluzii specifice (a se vedea punctele 1 și 3 din acestea din urmă).
32 Potrivit cererii introductive, pentru a se opune aplicării Directivei 2005/36, Republica Elenă a invocat de asemenea alte două argumente, unul întemeiat pe articolul 51 primul paragraf TFUE (care prevede o excepție de la libertatea de stabilire pentru activitățile care sunt asociate exercitării autorității publice într‑un stat membru) și celălalt întemeiat pe faptul că nu a desemnat încă o autoritate națională abilitată să recunoască calificările profesionale ale mediatorilor în Grecia [cum sunt cele prevăzute la articolul 56 alineatul (3) din directiva menționată]. Totuși, aceste două argumente nu vor fi analizate în prezentele concluzii specifice.
33 Astfel, cererea introductivă a Comisiei arată că autoritățile elene au ridicat o obiecție în această privință în răspunsul lor la avizul motivat. În opinia noastră, Republica Elenă nu a dovedit această obiecție nici în memoriul în apărare, nici în memoriul în duplică pe care le‑a prezentat Curții și nici măcar în observațiile orale, precizându‑se că pledoaria sa a evocat, desigur, Directiva 2008/52, însă în legătură cu Directiva 2006/123, parte care nu este tratată în prezentele concluzii (a se vedea nota de subsol 31 din acestea din urmă). Or, în cadrul procedurii precontencioase, părțile au ocazia de a expune și de a elabora argumentele pe care acestea vor fi, ulterior, chemate să le dezvolte în fața Curții în cazul în care aceasta din urmă este sesizată cu o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor (a se vedea în special Ordonanța președintelui Curții din 15 noiembrie 2018, Comisia/Polonia, C‑619/18, EU:C:2018:910, punctul 24).
34 Articolul 3 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2005/36 definește noțiunea „profesie reglementată” după cum urmează: „o activitate sau un ansamblu de activități profesionale al căror acces, exercitare sau una dintre modalitățile de exercitare este condiționată, direct sau indirect, în temeiul unor acte cu putere de lege și acte administrative, de posesia anumitor calificări profesionale; utilizarea unui titlu profesional limitată prin acte cu putere de lege și acte administrative la titularii unei anumite calificări profesionale constituie în special o modalitate de exercitare […]”.
35 A se vedea, printre altele, Hotărârea din 17 decembrie 2009, Rubino (C‑586/08, EU:C:2009:801, punctul 24), Hotărârea din 6 octombrie 2015, Brouillard (C‑298/14, EU:C:2015:652, punctele 36-38), precum și Hotărârea din 21 septembrie 2017, Malta Dental Technologists Association și Reynaud (C‑125/16, EU:C:2017:707, punctele 34 și 35).
36 Care prevede că candidații mediatori sunt supuși examinării de către o comisie de evaluare însărcinată să verifice, înainte de eliberarea unei acreditări, că aceștia dețin cunoștințele, competențele și o formare suficientă care a fost asigurată de un organism abilitat.
37 A se vedea de asemenea Concluziile avocatului general Sharpston prezentate în cauza Brouillard (C‑298/14, EU:C:2015:408, punctul 28).
38 Spre deosebire, de exemplu, de considerentul (19) și de articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2013/11/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 mai 2013 privind soluționarea alternativă a litigiilor în materie de consum și de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 și a Directivei 2009/22/CE (Directiva privind SAL în materie de consum) (JO 2013, L 165, p. 63). În această privință, a se vedea Concluziile noastre prezentate în cauza Menini și Rampanelli (C‑75/16, EU:C:2017:132, punctul 55 și următoarele).
39 Amintim că Directiva 2008/52 privește anumite aspecte ale medierii, în calitate de modalitate extrajudiciară de soluționare a conflictelor care trebuie încurajată, în timp ce Directiva 2005/36 privește recunoașterea calificărilor profesionale, astfel cum reiese atât din titlul, cât și din articolele 1 din aceste instrumente, care definesc obiectele acestora.
40 Având în vedere dezbaterile care au avut loc în fața Curții în ceea ce privește relația dintre Directiva 2008/52 și, pe de altă parte, Directiva 2006/123 (a se vedea nota de subsol 31 din prezentele concluzii).
41 Și anume considerentul (16) și articolul 1 din Directiva 2008/52, care enunță obiectivele acesteia, articolul 3 litera (b), care definește noțiunea „mediator”, și articolul 4, care privește „calitatea medierii”. Deși acest considerent (16) și acest articol 4 alineatul (2) invită statele membre să încurajeze formarea mediatorilor, pentru a favoriza o mediere de bună calitate, directiva menționată nu are totuși vocația să reglementeze calificarea profesională a acestora din urmă. A se vedea în special Cadiet, L., „Directive n° 2008/52/CE […]”, Droit processuel civil de l’Union européenne, LexisNexis, Paris, 2011, p. 321 și următoarele, în special punctul 850, Ybarra Bores, A., „The European Union and alternative dispute resolution methods: Directive 2008/52/EC […]”, Latest developments in EU private international law, Intersentia, Cambridge, 2011, p. 175 și următoarele, în special p. 181, precum și Esplugues, C., „Civil and commercial mediation in the EU after the transposition of Directive 2008/52/EC”, Civil and commercial mediation in Europe, vol. II, Intersentia, Cambridge, 2014, p. 485 și următoarele, în special p. 516.
42 A se vedea, printre altele, Hotărârea din 10 decembrie 2009, Peśla (C‑345/08, EU:C:2009:771, punctul 34 și următoarele), Hotărârea din 27 iunie 2013, Nasiopoulos (C‑575/11, EU:C:2013:430, punctul 20), precum și Hotărârea din 17 decembrie 2015, X‑Steuerberatungsgesellschaft (C‑342/14, EU:C:2015:827, punctul 44 și următoarele).
43 Atât în memoriile în apărare și în duplică, cât și în observațiile sale orale.
44 Cu privire la conținutul acestor noi dispoziții, a se vedea punctele 13-17 și 30 din prezentele concluzii.
45 A se vedea punctul 34 și următoarele din prezentele concluzii.
46 A se vedea de asemenea punctul 34 și următoarele din prezentele concluzii.
47 A se vedea prin analogie, printre altele, Hotărârea din 10 martie 2016, Comisia/Spania (C‑38/15, nepublicată, EU:C:2016:156, punctele 33 și 34), precum și Hotărârea din 10 noiembrie 2016, Comisia/Grecia (C‑504/14, EU:C:2016:847, punctul 144).
48 A se vedea, printre altele, Hotărârea din 17 iulie 2014, Comisia/Grecia (C‑600/12, nepublicată, EU:C:2014:2086, punctul 46), Hotărârea din 14 septembrie 2017, Comisia/Grecia (C‑320/15, EU:C:2017:678, punctul 21), precum și Hotărârea din 15 martie 2018, Comisia/Republica Cehă (C‑575/16, nepublicată, EU:C:2018:186, punctul 105).
49 În această privință, a se vedea punctul 42 și următoarele din prezentele concluzii.
50 A se vedea de asemenea Hotărârea din 21 septembrie 2017, Malta Dental Technologists Association și Reynaud (C‑125/16, EU:C:2017:707, punctul 38).
51 Precizându‑se că alineatul (2) al acestui articol 13 privește ipoteza specială în care solicitanții au exercitat profesia în cauză într‑un alt stat membru care nu o reglementează.
52 Menționăm că litera (b) a alineatului (1) menționat face de asemenea referire la criteriul „discipline[lor] semnificativ diferite”.
53 După cum urmează: „disciplinele a căror cunoaștere, abilități și competențe dobândite sunt esențiale pentru exercitarea profesiei și în cazul cărora formarea urmată de migrant prezintă diferențe importante, în ceea ce privește conținutul, în raport cu formarea necesară în statul membru gazdă” (sublinierea noastră).
54 Ceea ce confirmă considerentul (15) al acestei directive, potrivit căruia „[î]n absența armonizării condițiilor minime de formare profesională pentru accesul la profesiile reglementate de sistemul general, trebuie ca statul membru gazdă să aibă posibilitatea de a impune o măsură compensatorie. Această măsură trebuie să fie proporțională și trebuie să aibă în vedere, în special, experiența profesională a solicitantului. Experiența atestă faptul că cerința referitoare la o probă de aptitudini sau la un stagiu de adaptare, în funcție de opțiunea migrantului, oferă garanții adecvate în ceea ce privește nivelul de calificare a acestuia, astfel încât orice derogare de la această opțiune trebuie justificată, în fiecare dintre cazuri, de o motivație imperioasă de interes general”.
55 Potrivit punctului c) menționat, acești candidați mediatori trebuie să furnizeze, pe lângă alte documente justificative, „un certificat de la organismul de formare, adresat Comisiei de acreditare a mediatorilor, prevăzut la articolul 6 alineatul 1 din Legea nr. 3898/2010, care atestă” următoarele elemente: „aa) numărul total de ore de formare”, „bb) disciplinele predate”, „cc) locul formării” (observându‑se că cererea introductivă a Comisiei menționează adesea la acest nivel „metoda de predare”, în mod eronat, în opinia noastră), „dd) numărul de participanți”, „ee) numărul și calificările formatorilor”, precum și „ff) procedura de examinare și de evaluare a candidaților și modalitățile de garantare a integrității acesteia”.
56 Și anume, mai specific, cele patru informații solicitate la litera c) subpunctele cc)-ff), citate la nota de subsol anterioară, care sunt vizate în mod expres în cererea introductivă a Comisiei.
57 Cu privire la criteriile inerente acestor dispoziții, a se vedea în special Pertek, J., „Consolidation de l’acquis des systèmes de reconnaissance des diplômes par la directive 2005/36 du 7 septembre 2005”, Revue du marché commun et de l’Union européenne, 2008, p. 126-127, și Berthoud, F., La reconnaissance des qualifications professionnelles – Union européenne et Suisse -Union européenne, Dossier de droit européen, nr. 30, Schulthess, Geneva, 2016, p. 306-334.
58 A se vedea, printre altele, Hotărârea din 10 decembrie 2009, Peśla (C‑345/08, EU:C:2009:771, punctul 39), precum și Hotărârea din 6 octombrie 2015, Brouillard (C‑298/14, EU:C:2015:652, punctul 55).
59 Astfel, primul paragraf al respectivului alineat 5 prevede că „persoana interesată [dovedește] o experiență de cel puțin trei participări la proceduri de mediere în calitate de mediator, asistent de mediator sau consilier al uneia dintre părți” și adaugă că „[această] poate solicita, în mod discreționar, persoanei interesate să se supună unei examinări suplimentare”. Al doilea paragraf al acestuia permite ca persoana interesată să fie scutită de obligația de a dovedi o astfel de experiență, cu condiția ca „din totalitatea elementelor dosarului persoanei interesate [să reiasă] în mod vădit formarea sa continuă și practica sa sistematică în domeniul medierii și în cazul în care acest titlu a fost obținut cel târziu la 31 decembrie 2012” (sublinierea noastră).
60 Mai precis, un titlu de acreditare obținut în străinătate sau eliberat de un organism de formare recunoscut din străinătate în urma unei formări efectuate în Grecia.
61 În special, reiese din articolul 13 din Directiva 2005/36 că autoritatea competentă a unui stat membru trebuie să acorde accesul la o profesie reglementată, precum cea de mediator, „în aceleași condiții ca cele pentru resortisanții săi”. Or, dispozițiile Decretului ministerial nr. 109088 modificat puse în discuție sunt intrinsec susceptibile să afecteze resortisanții altor state membre mai mult decât pe resortisanții naționali, astfel încât rezultă un risc ca aceștia din urmă să fie plasați într‑o situație dezavantajoasă și, prin urmare, suferă o discriminare indirectă.
62 Astfel, deși, în practică, autoritățile unui stat membru nu aplică o dispoziție națională contrară dreptului Uniunii, principiul securității juridice impune totuși ca această dispoziție să fie modificată în mod formal (a se vedea, printre altele, Hotărârea din 13 martie 1997, Comisia/Franța, C‑197/96, EU:C:1997:155, punctul 14, Hotărârea din 5 iulie 2007, Comisia/Belgia, C‑522/04, EU:C:2007:405, punctul 70, precum și Hotărârea din 24 octombrie 2013, Comisia/Spania, C‑151/12, EU:C:2013:690, punctele 26 și 36).
63 Comisia subliniază că posibilitatea oferită autorităților elene de a nu aplica criteriul experienței este limitată, întrucât privește numai persoanele interesate care au obținut un titlu de acreditare ca mediator cel târziu la 31 decembrie 2012 (a se vedea articolul unic capitolul A alineatul 5 al doilea paragraf a doua teză din Decretul ministerial nr. 109088 modificat și articolul 14 alineatul 2 din Legea nr. 3898/2010, astfel cum a fost modificată în anul 2012).