15.5.2017
RO
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
C 151/17
Recurs introdus la 9 februarie 2017 de Fiesta Hotels & Resorts, S.L. împotriva Hotărârii Tribunalului (Camera a șasea) din 30 noiembrie 2016 în cauza T-217/15, Fiesta Hotels & Resorts/EUIPO – Residencial Palladium (Palladium Palace Ibiza Resort & Spa)
(Cauza C-75/17 P)
(2017/C 151/23)
Limba de procedură: spaniola
Părțile
Recurentă: Fiesta Hotels & Resorts, S.L. (reprezentanți: J.-B. Devaureix și J. C. Erdozain López, avocați)
Celelalte părți din procedură: Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) și Residencia Palladium S.L.
Concluziile recurentei
—
anularea în totalitate a Hotărârii Tribunalului din 30 noiembrie 2016, pronunțată în cauza T-217/15;
—
admiterea în totalitate a concluziilor formulate în primă instanță;
—
obligarea intimatului și a intervenientei la plata cheltuielilor de judecată.
Motivele și principalele argumente
1.
Primul motiv de recurs se referă la faptul că hotărârea atacată este viciată de o eroare de drept, întrucât s-a apreciat că, în sensul articolului 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009 al Consiliului (1) din 26 februarie 2009 privind marca Uniunii Europene (denumit în continuare „regulamentul”), criteriul privind domeniul de aplicare „care depășește domeniul local” este îndeplinit având în vedere dimensiunea geografică în care titularul mărcii invocate își desfășoară activitatea. Această interpretare nu respectă sensul literal al noțiunii „local”, și nici obiectivul urmărit de articolul 8 alineatul (4) din regulament.
Hotărârea atacată este viciată de eroarea de drept invocată, deoarece, la momentul stabilirii aspectului dacă domeniul de aplicare al presupusei denumiri comerciale neînregistrate este sau nu este exclusiv local, s-au avut în vedere documente care produc efecte în afara teritoriului spaniol.
Pe de altă parte, faptul că serviciile furnizate de unitatea pentru a cărei identificare se utilizează marca sau denumirea comercială se adresează unui public internațional. nu poate conduce la concluzia că utilizarea semnului depășește domeniul local.
Concluzia la care se ajunge în hotărârea respectivă referitor la criteriul privind domeniul de aplicare „care depășește domeniul local” încalcă, așadar, obiectivul urmărit de articolul 8 alineatul (4) din regulament. Astfel, în hotărârea menționată se admite că acest criteriu aplicat în ceea ce privește denumirea comercială în opoziție cu cererea de înregistrare a unei mărci a Uniunii Europene nu depinde de domeniul de aplicare local al unității care o utilizează, ci de „dispersia geografică a clienților săi sau de renumele de care se bucură în rândul publicului la nivel național sau chiar internațional”. Prin această abordare, hotărârea depășește obiectivul restrictiv al articolului 8 alineatul (4) din regulament, întrucât permite ca dovada desprinderii de domeniul de aplicare exclusiv local să se facă ușor, prin simpla utilizare a semnului neînregistrat pe internet sau, având în vedere împrejurările din prezenta cauză, prin caracterul internațional al oaspeților cazați în unitatea respectivă.
2.
Prin intermediul celui de al doilea motiv de recurs se invocă faptul că hotărârea este viciată de o eroare de drept, întrucât s-a apreciat că, în sensul articolului 8 alineatul (4) din regulament coroborat cu articolul 9 alineatul 1 litera d din Legea nr. 17/2001 din 7 decembrie 2001 privind mărcile, în vigoare în Spania, nu este necesar caracterul notoriu al semnului neînregistrat invocat, în timp ce jurisprudența majoritară pronunțată în această materie în Spania se bazează tocmai pe teza contrară, cu alte cuvinte impune nu numai utilizarea semnului invocat, ci și ca aceasta să fie notorie pe o parte substanțială a teritoriului spaniol.
3.
Al treilea motiv de recurs se bazează pe faptul că hotărârea atacată este viciată de o eroare de drept, întrucât s-a apreciat, în temeiul Hotărârii LAGUIOLE (punctul 37), că articolul 8 alineatul (4) litera (b) din Regulamentul privind marca Uniunii Europene este respectat, deși această jurisprudență nu este aplicabilă în prezenta cauză, în care este interpretat dreptul spaniol, iar nu dreptul francez, precum în Hotărârea LAGUIOLE, și deși recurenta a invocat hotărâri ale Tribunal Supremo [Curtea Supremă] spaniol care interzic în mod clar ca o denumire comercială neînregistrată să împiedice utilizarea unei mărci ulterioare, fără ca intimatul să fi invocat Legea spaniolă privind concurența neloială care ar prevedea această posibilitate și pe care recurenta a respins-o în mod întemeiat.
4.
În sfârșit, prin intermediul celui de al patrulea motiv de recurs se invocă faptul că hotărârea atacată este viciată de o eroare de drept privind interpretarea noțiunii „mărci intermediare”, creată în conformitate cu Legea spaniolă privind mărcile, și, mai precis, că hotărârea atacată cuprinde o eroare de drept în raport cu articolul 65 din regulament.
Recurenta consideră că hotărârea atacată este viciată de o eroare de drept, deoarece articolul 65 din regulament nu împiedică stricto sensu examinarea problemei de drept invocate în lumina argumentelor juridice prezentate de părți. Contrar celor reținute în hotărâre, recurenta nu urmărește să schimbe situația de fapt avută în vedere de camera de recurs atunci când s-a pronunțat, ci doar să invoce un temei juridic care să evidențieze eroarea de drept din decizia EUIPO, care face obiectul acțiunii.
Recurenta invocă principiul iura novit curia, în temeiul căruia instanța, atunci când se pronunță, trebuie să aplice normele juridice pe care le consideră aplicabile, precum și să modifice temeiul juridic al concluziilor părților, cu condiția ca decizia să respecte elementele de fapt și de drept menționate de părțile din litigiu, să nu se modifice cauza acțiunii și să nu transforme problema invocată într-una distinctă. Pentru acest motiv, Tribunalul ar fi trebuit să analizeze argumentele recurentei, deoarece, în caz contrar, s-ar limita dreptul acesteia la apărare, privând-o de drepturile care decurg din înregistrarea mărcii.
(1) JO 2009, L 78, p. 1.