ORDONANȚA VICEPREȘEDINTELUI CURȚII
5 septembrie 2018(*)
„Recurs – Intervenție – Articolul 40 al doilea paragraf a doua teză din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene – Litigiu între un stat membru și o instituție a Uniunii Europene – Inițiativa cetățenească europeană «Minority SafePack – one million signatures for diversity in Europe» – Cerere de intervenție a organizatorilor acestei inițiative cetățenești europene – Respingere”
În cauza C‑717/17 P(I),
având ca obiect un recurs formulat în temeiul articolului 57 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, introdus la 22 decembrie 2017,
Comitetul cetățenilor ai inițiativei cetățenești europene Minority SafePack – one million signatures for diversity in Europe, reprezentat de T. Hieber, Rechtsanwalt,
recurent,
celelalte părți din procedură fiind:
România, reprezentată inițial de R.‑H. Radu, de C.‑M. Florescu, de L. Lițu și de M. Chicu, ulterior de C.‑R. Canțăr, de C.‑M. Florescu, de L. Lițu și de M. Chicu,
reclamantă în primă instanță,
Comisia Europeană, reprezentată de L. Radu Bouyon și de H. Krämer, în calitate de agenți,
pârâtă în primă instanță,
VICEPREȘEDINTELE CURȚII,
după ascultarea avocatului general, domnul M. Wathelet,
dă prezenta
Ordonanță
1 Prin intermediul recursului formulat, Comitetul cetățenilor ai inițiativei cetățenești europene Minority SafePack – one million signatures for diversity in Europe (denumit în continuare „comitetul”) solicită anularea Ordonanței președintelui Camerei a doua a Tribunalului Uniunii Europene din 16 noiembrie 2017, România/Comisia (T‑391/17, nepublicată, denumită în continuare „ordonanța atacată”, EU:T:2017:831), prin care acesta a respins cererea sa de intervenție în susținerea concluziilor Comisiei Europene, pârâtă în primă instanță în cauza T‑391/17, având ca obiect acțiunea formulată de România prin care s‑a solicitat anularea Deciziei (UE) 2017/652 a Comisiei din 29 martie 2017 privind propunerea de inițiativă cetățenească intitulată „Minority SafePack – one million signatures for diversity in Europe” (JO 2017, L 92, p. 100).
2 În plus, comitetul solicită Curții admiterea cererii sale de intervenție și obligarea României la plata cheltuielilor de judecată.
3 La 1 februarie 2018, Comisia a prezentat observații scrise prin care solicită admiterea recursului comitetului.
4 România a depus observații scrise la 15 februarie 2018, solicitând respingerea recursului, precum și obligarea comitetului la plata cheltuielilor de judecată.
Ordonanța atacată
5 Prin ordonanța atacată, președintele Camerei a doua a Tribunalului a respins cererea de intervenție formulată de comitet în susținerea concluziilor Comisiei în cadrul cauzei T‑391/17.
6 În acest scop, este cert că președintele Camerei a doua a Tribunalului a admis la punctul 11 din ordonanța atacată că, în calitatea sa de organizator al propunerii de inițiativă cetățenească europeană intitulată „Minority SafePack – one million signatures for diversity in Europe”, comitetul este vizat direct de menținerea Deciziei 2017/652, prin care Comisia a admis, în mare parte, cererea sa de înregistrare, că interesul său în soluționarea litigiului este cert și că soluționarea acestuia este de natură să îi modifice fundamental poziția juridică.
7 Cu toate acestea, la punctul 12 din ordonanța respectivă, președintele Camerei a doua a Tribunalului a arătat că, în temeiul articolului 40 al doilea paragraf a doua teză din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, aplicabil procedurii în fața Tribunalului în temeiul articolului 53 primul paragraf, persoanele fizice sau juridice nu pot interveni în litigiile dintre statele membre, dintre instituțiile Uniunii sau dintre statele membre, pe de‑o parte, și instituțiile Uniunii, pe de altă parte.
8 Astfel, după ce a constatat, la punctul 13 din ordonanța menționată, că cererea de intervenție a comitetului a fost formulată în cadrul unui litigiu dintre un stat membru și o instituție a Uniunii, președintele Camerei a doua a Tribunalului a concluzionat, la punctul 15 din aceeași ordonanță, că cererea de intervenție trebuia respinsă ca inadmisibilă.
Cu privire la recurs
9 În recursul formulat, comitetul invocă o încălcare a articolului 40 al doilea paragraf a doua teză din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene. În special, președintele Camerei a doua a Tribunalului și‑ar fi întemeiat în mod eronat decizia pe o interpretare strictă a modului de redactare, a sensului și a finalității acestei dispoziții.
10 În special, acesta nu ar fi ținut seama de împrejurarea că cererea de intervenție a fost formulată în cadrul unei acțiuni având ca obiect anularea deciziei Comisiei de a înregistra propunerea de inițiativă cetățenească europeană (denumită în continuare „ICE”) formulată de comitetul însuși, în temeiul articolului 11 alineatul (4) TUE și al Regulamentului (UE) nr. 211/2011 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 februarie 2011 privind inițiativa cetățenească (JO 2011, L 65, p. 1).
11 În această privință, comitetul arată că, în considerentul (1) al acestui regulament, legiuitorul Uniunii a atras atenția asupra faptului că ICE conferă cetățenilor posibilitatea de a contacta direct Comisia formulând o cerere prin care aceasta este invitată să prezinte o propunere de act legislativ al Uniunii în vederea punerii în aplicare a tratatelor, această procedură fiind similară cu dreptul conferit Parlamentului European în temeiul articolului 225 TFUE și cu dreptul conferit Consiliului Uniunii Europene în temeiul articolului 241 TFUE.
12 Comitetul susține că, din moment ce articolul 40 primul paragraf și articolul 40 al doilea paragraf prima teză din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene garantează dreptul de intervenție în fața Tribunalului și a Curții al tuturor instituțiilor și organelor implicate în procedura legislativă, ar fi contradictoriu să se respingă o cerere de intervenție în ceea ce privește o ICE, din moment ce o astfel de inițiativă face de asemenea parte din procedura legislativă, iar organizatorii săi au aceleași interese ca ceilalți participanți la această procedură legislativă.
13 Prin urmare, potrivit comitetului, prin respingerea cererii sale de intervenție, președintele Camerei a doua a Tribunalului nu a asigurat decât în mică măsură, în raport cu acești alți participanți la procedura legislativă, respectarea competenței ICE și aceasta fără să existe nicio justificare obiectivă în această privință.
14 Comitetul adaugă că, în speță, respingerea cererii de intervenție ar afecta și efectivitatea principiilor democratice fundamentale ale Uniunii Europene. Astfel, dreptul de inițiativă cetățenească, introdus prin Tratatul de la Lisabona și consacrat la articolul 11 alineatul (4) TUE, are o importanță fundamentală în măsura în care, așa cum a statuat, de altfel, președintele Camerei a doua a Tribunalului la punctul 10 din ordonanța atacată, el consolidează cetățenia Uniunii și îmbunătățește funcționarea democratică a Uniunii printr‑o participare a cetățenilor la viața democratică a acesteia.
15 Cu toate acestea, potrivit comitetului, președintele Camerei a doua a Tribunalului nu ar fi dedus însă consecințele corespunzătoare, întrucât nu a reținut, în ordonanța atacată, o interpretare a articolului 40 al doilea paragraf a doua teză din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene favorabilă autorului cererii de intervenție.
16 Potrivit comitetului, o asemenea soluție conduce astfel la rezultatul absurd ca o cauză referitoare în esență la o ICE să fie soluționată fără ca organizatorii acestei inițiative să aibă posibilitatea de a‑și prezenta punctul de vedere cu privire la conținutul și la obiectivele acesteia.
17 În această privință, comitetul arată că respectarea competenței ICE, în legătură cu efectivitatea principiilor democratice la nivelul Uniunii, nu poate fi asigurată în mod satisfăcător nici de Comisie, nici, cu atât mai puțin, de statele membre sau de celelalte organe și instituții ale Uniunii autorizate să intervină în temeiul articolului 40 primul paragraf sau al articolului 40 al doilea paragraf prima teză din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, care nu sunt obligate să acționeze în favoarea intereselor ICE.
18 În plus, comitetul susține că articolul 40 al doilea paragraf a doua teză din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene a fost adoptat ca drept primar încă din anul 1957, respectiv într‑o perioadă în care niciun drept comparabil cu ICE nu era recunoscut în cadrul sistemului juridic al Uniunii.
19 Comisia, la rândul său, consideră că, într‑o situație precum cea din speță, în care un stat membru a formulat o acțiune în anulare împotriva unui act al unei instituții care a creat sau a constatat drepturi subiective în favoarea autorului cererii de intervenție, faptul de a‑i refuza acestuia din urmă, în temeiul unei interpretări literale a articolului 40 al doilea paragraf a doua teză din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, dreptul de a interveni în litigiu l‑ar priva pe acest autor al cererii de dreptul de a fi ascultat de o instanță judecătorească, care îi este garantat atât de articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și de articolul 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, cât și de principiile generale ale dreptului Uniunii.
20 Astfel, potrivit Comisiei, acest drept există nu numai atunci când justițiabilul solicită protecția jurisdicțională împotriva unui act sau a unei omisiuni a administrației Uniunii care ar fi încălcat un drept garantat de dreptul Uniunii, ci și atunci când, precum în speță, un terț atacă în fața instanței Uniunii un act al administrației Uniunii care a creat sau a constatat un drept garantat de dreptul Uniunii. În ambele cazuri, dreptul de a fi ascultat exclude privarea justițiabilului, printr‑o decizie jurisdicțională, de un drept garantat de dreptul Uniunii, fără a fi putut să își prezinte argumentele de fapt și de drept în fața instanței Uniunii.
21 Comisia adaugă că această interpretare nu ar determina nicio imixtiune a particularilor, în calitate de intervenienți, în litigiile dintre statele membre, dintre instituțiile Uniunii sau dintre statele membre, pe de o parte, și instituțiile Uniunii, pe de altă parte, în cadrul cărora statele membre sau instituțiile Uniunii sesizează instanța Uniunii pentru a‑și apăra prerogativele instituționale sau pentru a se exprima în calitate de gardieni ai respectării dreptului Uniunii. În acest context, cerința ca autorul cererii de intervenție să dovedească un interes în soluționarea litigiului, conform articolului 40 al doilea paragraf prima teză din Statutul Curții de Justiție, ar constitui un filtru eficace.
22 România, la rândul său, consideră că ansamblul argumentelor comitetului trebuie respinse.
Apreciere
23 Trebuie amintit, cu titlu introductiv, că articolul 40 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene prevede că statele membre și instituțiile Uniunii pot interveni în cadrul unor litigii supuse Curții. Potrivit articolului 40 al doilea paragraf prima teză din acest statut, organele, oficiile și agențiile Uniunii, precum și orice altă persoană dispun de același drept în cazul în care dovedesc faptul că au un interes în soluționarea litigiului înaintat Curții (a se vedea în acest sens Ordonanța președintelui Curții din 21 decembrie 2016, Comisia/Spania și alții, C‑128/16 P, nepublicată, EU:C:2016:1007, punctul 6).
24 Cu toate acestea, întrucât articolul 40 al doilea paragraf a doua teză din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene exclude în mod clar și precis intervenția persoanelor fizice și juridice în litigiile dintre statele membre, dintre instituțiile Uniunii sau dintre statele membre, pe de o parte, și instituțiile Uniunii, pe de altă parte, rezultă din aceasta că numai statele membre și instituțiile Uniunii dispun de posibilitatea de a interveni în aceste litigii (a se vedea în acest sens Ordonanța președintelui Curții din 30 iunie 2010, Comisia/Consiliul, C‑40/10, nepublicată, EU:C:2010:385, punctele 4, 5 și 7).
25 Or, din cuprinsul articolului 2 punctul 3 din Regulamentul nr. 211/2011 reiese că organizatorii unei ICE, precum cea din speță, sunt în mod obligatoriu „persoane fizice” care formează un comitet al cetățenilor responsabil de pregătirea unei ICE și de prezentarea acesteia Comisiei.
26 Prin urmare, astfel cum a constatat în mod corect președintele Camerei a doua a Tribunalului la punctul 11 din ordonanța atacată, organizatorii unei ICE nu dispun de un drept de a interveni într‑un litigiu dintre un stat membru și o instituție a Uniunii.
27 Această concluzie nu este infirmată de niciunul dintre argumentele invocate de comitet și, respectiv, de Comisie.
28 În speță, comitetul susține că Tribunalul a interpretat în mod eronat articolul 40 al doilea paragraf a doua teză din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene. Acesta arată în esență, în această privință, că o propunere de ICE ar trebui asimilată cu o etapă a procedurii legislative și că, în consecință, organizatorii unei astfel de inițiative ar trebui asimilați cu ceilalți participanți la această procedură, în scopul evaluării cererilor lor de intervenție. Rezultă din aceasta, în opinia comitetului, că organizatorilor respectivi ar trebui să li se recunoască același drept de intervenție ca cel conferit instituțiilor Uniunii și celorlalte organe, oficii și agenții ale Uniunii, în temeiul articolului 40 primul paragraf și al articolului 40 al doilea paragraf prima teză din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.
29 În special, asimilarea organizatorilor unei ICE cu instituțiile Uniunii ar rezulta din considerentul (1) al Regulamentului nr. 211/2011, în temeiul căruia ICE conferă cetățenilor posibilitatea de a contacta direct Comisia prezentându‑i o cerere prin care aceasta este invitată să prezinte o propunere de act legislativ al Uniunii în vederea punerii în aplicare a tratatelor, această procedură fiind similară cu dreptul conferit Parlamentului European în temeiul articolului 225 TFUE și cu dreptul conferit Consiliului în temeiul articolului 241 TFUE.
30 În această privință, este necesar să se arate că, deși ICE constituie, fără îndoială, un instrument care facilitează participarea la viața democratică, prin asigurarea unui contact direct între cetățean și Comisie, la fel ca, printre altele, dreptul de a adresa petiții Parlamentului, nu este mai puțin adevărat că acest instrument este, în conformitate cu articolul 24 primul paragraf TFUE, încadrat de condiții și supus unei proceduri care sunt stabilite clar prin Regulamentul nr. 211/2011 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 septembrie 2017, Anagnostakis/Comisia, C‑589/15 P, EU:C:2017:663, punctele 24 și 25). Or, nicio dispoziție a acestui regulament nu prevede expres dreptul organizatorilor unei ICE de a interveni în orice ipoteză în cauzele deduse judecății Curții.
31 În consecință, o propunere de ICE nu poate fi asimilată cu propunerile de adoptare a unor acte juridice ale instituțiilor Uniunii, care fac obiectul unor dispoziții de ordin general privind instituțiile Uniunii ce fac parte din capitolul 1 din titlul I al părții a șasea din Tratatul FUE și care respectă, în vederea adoptării lor, normele procedurii legislative ordinare prevăzute în capitolul 2 din acest titlu I.
32 În aceste condiții, este necesar să se respingă de asemenea argumentul comitetului întemeiat pe o pretinsă eroare săvârșită de președintele Camerei a doua a Tribunalului prin faptul că nu a asimilat organizatorii propunerii de ICE în cauză cu instituțiile Uniunii în vederea aprecierii admisibilității cererii de intervenție a comitetului.
33 În această privință, este suficient să se arate că, în orice caz și în conformitate cu o jurisprudență constantă a Curții, instituțiile Uniunii în sensul articolului 40 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene nu sunt decât cele enumerate limitativ la articolul 13 alineatul (1) TUE (a se vedea în acest sens Ordonanța președintelui Curții din 25 octombrie 2007, Parlamentul/Consiliul, C‑155/07, nepublicată, EU:C:2007:646, punctul 6 și jurisprudența citată).
34 De asemenea, nu poate fi reținut argumentul comitetului, amintit la punctul 18 din prezenta ordonanță, întemeiat pe faptul că articolul 40 al doilea paragraf a doua teză din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene a fost adoptat într‑o perioadă în care nu exista în sistemul Uniunii niciun instrument juridic comparabil cu ICE.
35 În această privință, trebuie să se constate că această dispoziție a făcut obiectul mai multor modificări succesive, unele dintre ele intervenind chiar ulterior adoptării Regulamentului nr. 211/2011, fără ca legiuitorul Uniunii să fi simțit nevoia de a autoriza persoanele fizice și juridice să intervină în litigiile dintre statele membre, dintre instituțiile Uniunii sau dintre statele membre, pe de o parte, și instituțiile Uniunii, pe de altă parte.
36 În sfârșit, nu poate fi admis nici argumentul Comisiei potrivit căruia orice persoană fizică sau juridică ce dovedește faptul că are un interes în soluționarea litigiului ar trebui să fie admisă ca intervenientă în asemenea cauze, în conformitate cu articolul 40 al doilea paragraf prima teză din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.
37 Astfel, în conformitate cu articolul 40 al doilea paragraf prima teză din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, interesul în soluționarea litigiului este o condiție care permite justificarea intervenției printre altele a persoanelor fizice sau juridice numai în litigiile în care o intervenție este posibilă, iar nu în litigiile, precum cel din speță, dintre un stat membru și o instituție a Uniunii, în care intervenția persoanelor fizice sau juridice este exclusă în mod expres în temeiul articolului 40 al doilea paragraf a doua teză din acest statut.
38 În aceste condiții, președintele Camerei a doua a Tribunalului a respins în mod întemeiat ca inadmisibilă cererea de intervenție formulată de comitet.
39 Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că recursul trebuie respins.
Cu privire la cheltuielile de judecată
40 Potrivit articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acest regulament, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât comitetul a căzut în pretenții cu privire la motivul invocat, se impune obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată aferente prezentei proceduri. Comisia, care a prezentat observații în susținerea comitetului, suportă propriile cheltuieli de judecată.
Pentru aceste motive, vicepreședintele Curții dispune:
1) Respinge recursul.
2) Obligă Comitetul cetățenilor ai inițiativei cetățenești europene Minority SafePack – one million signatures for diversity in Europe să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, și pe cele efectuate de România.
3) Comisia Europeană suportă propriile cheltuieli de judecată.
Luxemburg, 5 septembrie 2018.
Grefier
Vicepreședintele Curții
A. Calot Escobar
A. Tizzano
* Limba de procedură: româna.
Full & Egal Universal Law Academy