FulLegal · İçtihat Detay

Fransa 12.07.2019 RO

EUR-Lex - 62017TJ0738 - RO

Avrupa Adalet Divanı

Karar Metni

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera întâi)

12 iulie 2019 ( *1 )

„Ajutoare de stat – Schemă de ajutor pusă în aplicare în mod ilegal de Franța între anii 1994 și 2008 – Subvenții pentru investiții acordate de STIF‑IDF – Decizie prin care schema de ajutor este declarată compatibilă cu piața internă – Avantaj – Compensarea costurilor inerente executării obligațiilor de serviciu public – Articolul 107 alineatul (1) TFUE – Obligația de motivare”

În cauza T‑738/17,

Syndicat Transport Île de France (STIF‑IDF), cu sediul în Paris (Franța), reprezentat de B. Le Bret și de C. Rydzynski, avocați,

reclamant,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de L. Armati, de C. Georgieva‑Kecsmar și de T. Maxian Rusche, în calitate de agenți,

pârâtă,

având ca obiect o cerere întemeiată pe articolul 263 TFUE, prin care se solicită anularea în parte a Deciziei (UE) 2017/1470 a Comisiei din 2 februarie 2017 privind schemele de ajutor SA.26763 2014/C (ex 2012/NN) puse în aplicare de Franța în favoarea întreprinderilor de transport cu autobuzul în regiunea Île‑de‑France (JO 2017, L 209, p. 24),

TRIBUNALUL (Camera întâi),

compus din doamna I. Pelikánová, președintă, și domnii V. Valančius și U. Öberg (raportor), judecători,

grefier: domnul E. Coulon,

pronunță prezenta

Hotărâre

Istoricul cauzei

Reclamantul, Syndicat Transport Île de France (STIF‑IDF), este un organism public cu caracter administrativ, înființat prin ordonnance no 59-151 relative à l’organisation des transports de voyageurs dans la région parisienne (Ordonanța nr. 59-151 privind organizarea transporturilor de călători în regiunea pariziană) din 7 ianuarie 1959 (JORF din 10 ianuarie 1959, p. 696), cu modificările ulterioare.

În calitate de autoritate organizatoare a serviciilor de transport public regulat de persoane pe teritoriul regiunii Île‑de‑France (Franța), reclamantul coordonează și finanțează serviciile de transport public asigurate de Régie autonome des transports parisiens (Regia Autonomă a Transporturilor din Paris, RATP), de Société nationale des chemins de fer français (Societatea Națională a Căilor Ferate Franceze, SNCF) și de întreprinderile private care fac parte din rețeaua Organisation professionnelle des transports d’Île‑de‑France (Organizația Profesională de Transport din Île‑de‑France, Optile).

Prin hotărârea 2006/1161 din 13 decembrie 2006, reclamantul a introdus două tipuri de contracte succesive prin care urmărea să definească un nou cadru contractual pentru ansamblul liniilor de transport în comun regulat pe teritoriul regiunii Île‑de‑France. Contractele de tip 1 erau încheiate pentru o perioadă maximă de patru ani, cuprinsă între anii 2007 și 2010 sau 2011, iar contractele de tip 2 (denumite în continuare „CT 2”) pentru perioada rămasă până la 31 decembrie 2016.

CT 2 făceau obiectul unei negocieri bilaterale între reclamant și întreprinderile private care exercitau activități de transport public regulat pe teritoriul regiunii Île‑de‑France (denumite în continuare „beneficiarii finali”). Puteau fi încheiate mai multe CT 2 între reclamant și aceeași întreprindere. Fiecare CT 2 prevedea, la articolul 53-3, plata unei contribuții financiare de către reclamant întreprinderii semnatare cu titlu de compensație pentru executarea obligațiilor de serviciu public la care aceasta din urmă era supusă în temeiul articolului 5-2 din CT 2.

Partea C2 din contribuțiile financiare plătite de reclamant beneficiarilor finali în temeiul CT 2 urmărea să acopere toate costurile de investiție suportate de aceștia din urmă în cadrul executării unui plan de investiții validat în prealabil de reclamant.

La 17 octombrie 2008, a fost introdusă o plângere la Comisia Europeană privind schemele de ajutor de stat prezumate ilegale constituite din măsurile de sprijin puse în aplicare în favoarea anumitor întreprinderi de transport cu autobuzul, între anii 1994 și 2008, de Regiunea Île‑de‑France, pe teritoriul său, și ulterior, începând din anul 2008, de reclamant, pe același teritoriu, în special sub forma contribuțiilor C2 acordate în cadrul CT 2.

Prin scrisoarea din 11 martie 2014, Comisia a notificat Republicii Franceze decizia sa de a iniția procedura oficială de investigare prevăzută la articolul 108 alineatul (2) TFUE. Prin publicarea acestei decizii în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JO 2014, C 141, p. 38), Comisia a invitat părțile interesate să își prezinte observațiile referitoare la măsurile de ajutor în cauză.

La 30 aprilie 2014, Republica Franceză a transmis Comisiei observațiile sale. Toate observațiile depuse de părțile interesate, printre care reclamantul, au fost comunicate Republicii Franceze, care nu a transmis niciun comentariu.

La 21 iunie 2016, Comisia a primit o notă comună din partea a patru din cele șapte părți interesate, prin care se urmărea precizarea poziției lor în urma pronunțării Hotărârii din 6 octombrie 2015, Comisia/Andersen (C‑303/13 P, EU:C:2015:647). La 9 noiembrie 2016, Regiunea Île‑de‑France și‑a completat observațiile.

La 2 februarie 2017, Comisia a încheiat procedura oficială de investigare prevăzută la articolul 108 alineatul (2) TFUE și a adoptat Decizia (UE) 2017/1470 privind schemele de ajutor SA.26763 2014/C (ex 2012/NN) puse în aplicare de Franța în favoarea întreprinderilor de transport cu autobuzul în regiunea Île‑de‑France (JO 2017, L 209, p. 24, denumită în continuare „decizia atacată”).

În decizia atacată, Comisia a apreciat printre altele că schema de ajutor formată din contribuțiile C2, acordate de reclamant pentru a acoperi costurile de investiție suportate de beneficiarii finali în cadrul executării CT 2 (denumită în continuare „schema de ajutor în litigiu”), era compatibilă cu piața internă. Ea a concluzionat, în schimb, că, în măsura în care ajutoarele acordate în cadrul schemei de ajutor în litigiu nu fuseseră notificate și trebuiau calificate drept „ajutor nou”, schema menționată fusese pusă în aplicare în mod ilegal, cu încălcarea articolului 108 alineatul (3) TFUE.

Articolele 3 și 4 din dispozitivul deciziei atacate au următorul cuprins:

„Articolul 3

Schema de ajutor pusă în aplicare în mod ilegal de [Republica Franceză] sub forma contribuțiilor C2 acordate de STIF în cadrul CT2 este compatibilă cu piața internă.

Articolul 4

Prezenta decizie se adresează Republicii Franceze.”

Procedura și concluziile părților

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 3 noiembrie 2017, reclamantul a introdus, în aplicarea articolului 263 TFUE, prezenta acțiune, prin care se solicită anularea în parte a deciziei atacate.

Reclamantul solicită Tribunalului:

–

anularea deciziei atacate numai în măsura în care Comisia a calificat contribuțiile C2 acordate în cadrul CT 2 drept „schemă de ajutor pusă în aplicare în mod ilegal”;

–

obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

Comisia solicită Tribunalului:

–

cu titlu principal, declararea acțiunii ca inadmisibilă;

–

cu titlu subsidiar, respingerea acțiunii;

–

obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept

Cu privire la admisibilitate

Comisia, fără a ridica o excepție de inadmisibilitate prin act separat în temeiul articolului 130 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, solicită declararea inadmisibilității acțiunii pentru motivul lipsei calității procesuale active și a interesului de a exercita acțiunea ale reclamantului.

Reclamantul contestă argumentele Comisiei. El arată că, deși nu este destinatarul deciziei atacate, el poate formula prezenta acțiune.

În această privință, trebuie amintit că instanța Uniunii Europene are dreptul de a aprecia, potrivit împrejurărilor fiecărei spețe, dacă buna administrare a justiției justifică respingerea pe fond a acțiunii, fără pronunțarea prealabilă cu privire la admisibilitate (Hotărârea din 26 februarie 2002, Consiliul/Boehringer, C‑23/00 P, EU:C:2002:118, punctele 51 și 52, și Hotărârea din 14 septembrie 2015, Brouillard/Curtea de Justiție, T‑420/13, nepublicată, EU:T:2015:633, punctul 18).

În împrejurările cauzei, Tribunalul consideră că, pentru economia procedurii, este necesar să se examineze de la bun început temeinicia acțiunii, fără pronunțarea prealabilă cu privire la admisibilitate.

Cu privire la fond

În susținerea acțiunii formulate, reclamantul invocă în esență două motive. Primul motiv este întemeiat pe încălcarea articolului 107 alineatul (1) TFUE, în măsura în care Comisia ar fi considerat în mod eronat, în decizia atacată, că schema de ajutor în litigiu nu îndeplinea al patrulea dintre criteriile enunțate la punctele 88-93 din Hotărârea din 24 iulie 2003, Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg (C‑280/00, EU:C:2003:415) (denumite în continuare „criteriile Altmark”) și intra, în consecință, sub incidența acestei dispoziții. Al doilea motiv este întemeiat pe încălcarea obligației de motivare și se bazează pe afirmația potrivit căreia Comisia nu ar fi detaliat suficient motivele pentru care a apreciat, în decizia atacată, că schema de ajutor în litigiu nu îndeplinea al patrulea criteriu Altmark.

În această privință, trebuie amintit că lipsa sau insuficiența motivării constituie o încălcare a normelor fundamentale de procedură și necesită, ca urmare a acestui fapt, o examinare distinctă, ca atare, de aprecierea inexactității motivelor din decizia atacată, al căror control ține de examinarea temeiniciei acestei decizii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 aprilie 1998, Comisia/Sytraval și Brink’s France, C‑367/95 P, EU:C:1998:154, punctul 67, și Hotărârea din 15 decembrie 2005, Italia/Comisia, C‑66/02, EU:C:2005:768, punctul 26).

Rezultă că al doilea motiv, în măsura în care urmărește să se constate o încălcare a obligației de motivare, trebuie să fie examinat înaintea primului motiv, care privește legalitatea pe fond a deciziei atacate.

Cu privire la încălcarea obligației de motivare

Prin intermediul celui de al doilea motiv, reclamantul susține în esență că Comisia nu a detaliat suficient, în decizia atacată, motivele pentru care aprecia că schema de ajutor în litigiu nu îndeplinea al patrulea criteriu Altmark.

În special, reclamantul arată că analiza celui de al patrulea criteriu Altmark de către Comisie nu este coerentă cu constatarea lipsei de supracompensație făcută de aceasta din urmă în cadrul examinării celui de al treilea criteriu Altmark. Potrivit acestuia, o astfel de lipsă de supracompensație ar presupune în mod necesar că contribuțiile C2 reprezintă cel mai mic cost pentru colectivitate și că al patrulea criteriu Altmark este îndeplinit.

Reclamantul apreciază, pe de altă parte, că Comisia nu a explicat motivul pentru care eșantionul de întreprinderi ales pentru analiza comparativă a costurilor nu era reprezentativ pentru întreprinderile bine gestionate în sensul jurisprudenței rezultate din Hotărârea din 24 iulie 2003, Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg (C‑280/00, EU:C:2003:415). În considerentul (220) al deciziei atacate, aceasta ar fi afirmat, în pofida elementelor aduse la cunoștința sa, că „nu există niciun element care să indice faptul că eșantionul selectat de STIF este reprezentativ pentru întreprinderile bine gestionate”.

Comisia contestă argumentele reclamantului. Ea amintește că cele patru criterii Altmark sunt distincte unele de altele. În plus, consideră că decizia atacată și în special analiza referitoare la al patrulea criteriu Altmark sunt suficient de motivate.

Trebuie amintit că, în temeiul articolului 296 al doilea paragraf TFUE, actele juridice se motivează. În plus, potrivit articolului 41 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, dreptul la bună administrare include obligația administrației de a‑și motiva deciziile.

Pe de altă parte, calificarea ca „ajutor de stat” impune îndeplinirea în mod cumulativ a condițiilor menționate la articolul 107 alineatul (1) TFUE. Astfel, pentru calificarea ca ajutor de stat, această dispoziție implică printre altele existența unui avantaj acordat unei întreprinderi (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 octombrie 2015, EasyPay și Finance Engineering, C‑185/14, EU:C:2015:716, punctele 35 și 36 și jurisprudența citată).

În această privință, potrivit unei jurisprudențe constante, nu intră sub incidența articolului 107 alineatul (1) TFUE o intervenție a statului considerată a fi o compensație care reprezintă contraprestația unor servicii prestate de întreprinderile beneficiare în executarea obligațiilor de serviciu public, astfel încât aceste întreprinderi nu profită, în realitate, de un avantaj financiar, iar intervenția respectivă nu are ca efect plasarea acestora într‑o poziție concurențială mai favorabilă în raport cu întreprinderile concurente (a se vedea Hotărârea din 22 octombrie 2015, EasyPay și Finance Engineering, C‑185/14, EU:C:2015:716, punctul 45 și jurisprudența citată).

Cu toate acestea, pentru ca o astfel de compensație, într‑un caz concret, să nu fie calificată drept ajutor de stat, trebuie să fie îndeplinite criteriile Altmark.

Astfel, în primul rând, întreprinderea beneficiară trebuie să fie însărcinată efectiv cu executarea unor obligații de serviciu public, iar aceste obligații trebuie să fie definite în mod clar. În al doilea rând, parametrii pe baza cărora se calculează compensația trebuie să fie stabiliți în prealabil în mod obiectiv și transparent. În al treilea rând, compensația nu trebuie să depășească suma necesară acoperirii totale sau parțiale a costurilor ocazionate de executarea obligațiilor de serviciu public. În al patrulea rând, nivelul compensației necesare trebuie să fie determinat pe baza unei analize a costurilor pe care o întreprindere mijlocie, bine gestionată și echipată corespunzător cu mijloace pentru a îndeplini cerințele de serviciu public, le‑ar fi suportat în îndeplinirea obligațiilor respective.

Rezultă că o intervenție a statului care nu îndeplinește unul sau mai multe dintre criteriile enumerate la punctul 31 de mai sus poate fi considerată un ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 iulie 2003, Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg, C‑280/00, EU:C:2003:415, punctul 94).

În speță, trebuie să se constate că, contrar celor menționate de reclamant, Comisia a detaliat suficient, în decizia atacată, motivele pentru care aprecia că schema de ajutor în litigiu nu îndeplinea al patrulea criteriu Altmark. Mai precis, în considerentul (220) al deciziei atacate, aceasta din urmă a arătat că, deși analiza comparativă a costurilor efectuată de reclamant înainte de încheierea CT 2 se bazează pe cifre exacte și reflectă o cunoaștere exhaustivă a pieței de transport de călători, prin analiza menționată se urmărea să se precizeze variabilele utile pentru negocierea costurilor de exploatare, iar nu să se garanteze că costurile acoperite de contribuția C2 corespundeau celor ale unei întreprinderi mijlocii bine gestionate și echipate corespunzător, în sensul jurisprudenței rezultate din Hotărârea din 24 iulie 2003, Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg (C‑280/00, EU:C:2003:415).

Contrar celor susținute de reclamant, acest raționament al Comisiei indică în mod clar motivele care au stat la baza concluziei sale potrivit căreia schema de ajutor în litigiu nu îndeplinea al patrulea criteriu Altmark.

Pe de altă parte, argumentul reclamantului întemeiat pe faptul că Comisia nu ar fi explicat motivul pentru care eșantionul de întreprinderi ales pentru analiza comparativă a costurilor nu era reprezentativ pentru întreprinderile bine gestionate în sensul jurisprudenței rezultate din Hotărârea din 24 iulie 2003, Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg (C‑280/00, EU:C:2003:415), trebuie să fie respins, întrucât Comisia a constatat în esență, în considerentul (220) al deciziei atacate, că niciun element din dosar nu îi permitea să concluzioneze că acest eșantion îndeplinește un astfel de criteriu, iar reclamantul nu a adus nicio precizare cu privire la elementele pe care le‑ar fi comunicat în cursul procedurii administrative.

Astfel, reclamantul s‑a mulțumit să afirme, în observațiile formulate în răspunsul la decizia Comisiei de a iniția procedura oficială de investigare în privința schemei de ajutor în litigiu, că analiza comparativă a costurilor fusese efectuată în raport cu „întreprinderi din provincie al căror contract a fost acordat în urma unei proceduri concurențiale” și ulterior să califice aceste întreprinderi drept „întreprinderi mijlocii, bine gestionate și echipate corespunzător”, fără să aducă nicio precizare cu privire la elementele care puteau conduce la o asemenea concluzie.

În aceste condiții, nu se poate reproșa Comisiei că a făcut doar o analiză sumară a problemei dacă eșantionul de întreprinderi ales de reclamant pentru analiza comparativă a costurilor nu era reprezentativ pentru întreprinderile bine gestionate în sensul jurisprudenței rezultate din Hotărârea din 24 iulie 2003, Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg (C‑280/00, EU:C:2003:415).

În ceea ce privește argumentele reclamantului întemeiate pe pretinsa incoerență a raționamentului Comisiei în decizia atacată, trebuie amintit că al treilea și al patrulea criteriu Altmark prezintă desigur o legătură strânsă în măsura în care impun, fiecare, stabilirea costurilor și a veniturilor și a beneficiilor aferente executării unei obligații de serviciu public (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 februarie 2008, BUPA și alții/Comisia, T‑289/03, EU:T:2008:29, punctul 246).

Cu toate acestea, existența acestei legături strânse nu exclude faptul că cele patru criterii Altmark sunt distincte unele de altele și trebuie să fie îndeplinite cumulativ pentru ca compensația să nu reprezinte un ajutor de stat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 decembrie 2016, Abertis Telecom Terrestre și Telecom Castilla‑La Mancha/Comisia, T‑37/15 și T‑38/15, nepublicată, EU:T:2016:743, punctul 76).

În speță, trebuie să se constate, în orice caz, că, în decizia atacată, Comisia nu a analizat schema de ajutor în litigiu în raport cu al treilea criteriu Altmark. În considerentul (218) al deciziei atacate, aceasta din urmă s‑a mulțumit să arate că, întrucât a fost stabilită conformitatea contribuțiilor C2 cu primul criteriu Altmark, îi rămânea să evalueze conformitatea acestora cu al doilea, al treilea și al patrulea criteriu Altmark și că, dat fiind că aceste criterii sunt cumulative, ea se va limita să demonstreze că cel de al patrulea criteriu nu era îndeplinit pentru a concluziona că contribuțiile menționate generau un avantaj economic, înainte de a ajunge, de fapt, la această concluzie în considerentul (221) al deciziei atacate.

Având în vedere aceste elemente, trebuie să se constate că argumentele reclamantului referitoare la aprecierea pretins contradictorie pe care ar fi efectuat‑o Comisia, în ceea ce privește, pe de o parte, al treilea criteriu Altmark și, pe de altă parte, al patrulea criteriu Altmark, se bazează pe o lectură eronată a deciziei atacate, astfel încât nu pot fi admise.

Prin urmare, trebuie să se concluzioneze că Comisia nu a săvârșit nicio încălcare a obligației de motivare prevăzute la articolul 296 TFUE.

Al doilea motiv trebuie să fie respins.

Cu privire la aprecierea schemei de ajutor în litigiu în raport cu al patrulea criteriu Altmark

Prin intermediul primului motiv, reclamantul susține că, în decizia atacată, Comisia a săvârșit mai multe erori de drept și de apreciere în cadrul examinării schemei de ajutor în litigiu în raport cu al patrulea criteriu Altmark.

Comisia contestă argumentele reclamantului.

Trebuie amintit că, în conformitate cu al patrulea criteriu Altmark, atunci când alegerea întreprinderii care trebuie să fie însărcinată cu executarea obligațiilor de serviciu public, într‑un caz concret, nu se efectuează în cadrul unei proceduri de achiziție publică ce poate să permită selecționarea candidatului apt să presteze aceste servicii la un cost minim pentru colectivitate, nivelul compensației necesare trebuie stabilit pe baza unei analize comparative a costurilor pe care o întreprindere medie, bine administrată și dotată în mod adecvat în scopul de a putea satisface cerințele de serviciu public impuse le‑ar fi suportat pentru executarea acestor obligații, ținând cont de veniturile aferente, precum și de un beneficiu rezonabil pentru executarea acestor obligații (Hotărârea din 24 iulie 2003, Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg, C‑280/00, EU:C:2003:415, punctul 93).

În speță, Comisia a apreciat că al patrulea criteriu Altmark nu era îndeplinit. Mai precis, ea a considerat, în decizia atacată, că valoarea contribuțiilor C2 plătite în cadrul schemei de ajutor în litigiu nu fusese calculată pe baza unei analize comparative a costurilor pe care o întreprindere bine gestionată în sensul Hotărârii din 24 iulie 2003, Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg (C‑280/00, EU:C:2003:415), le‑ar fi efectuat pentru furnizarea unor servicii identice.

Reclamantul susține, în primul rând, că, contrar concluziei Comisiei din decizia atacată, eșantionul de întreprinderi pe care l‑a utilizat pentru analiza comparativă a costurilor era reprezentativ pentru întreprinderile bine gestionate în sensul Hotărârii din 24 iulie 2003, Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg (C‑280/00, EU:C:2003:415). În opinia sa, acest eșantion includea, pe lângă operatorii de transport cu care încheiase contractele de tip 1, întreprinderi de transport public însărcinate cu misiuni comparabile de serviciu public în afara teritoriului regiunii Île‑de‑France, acordate în cadrul unei proceduri concurențiale deschise, transparente și nediscriminatorii.

În al doilea rând, reclamantul susține că Comisia ar fi trebuit să considere că analiza sa comparativă a costurilor permitea garantarea faptului că costurile de investiție suportate de beneficiarii finali corespundeau celor ale unei întreprinderi mijlocii, bine gestionate și echipate corespunzător în sensul Hotărârii din 24 iulie 2003, Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg (C‑280/00, EU:C:2003:415).

În al treilea rând, reclamantul apreciază că Comisia a omis să țină seama de instrumentele și de metodele pe care le‑a utilizat înainte de stabilirea valorii contribuțiilor C2 pentru a verifica dacă această valoare nu o depășea pe cea a costurilor suportate de o întreprindere mijlocie, bine gestionată și echipată corespunzător în sensul Hotărârii din 24 iulie 2003, Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg (C‑280/00, EU:C:2003:415).

În al patrulea rând, reclamantul afirmă că Comisia nu a acordat suficientă importanță controalelor ex post pe care le‑a efectuat la beneficiarii finali. În această privință, precizează că CT 2 prevedeau un sistem de control constant al costurilor suportate de beneficiarii finali, care permitea să se verifice existența, gama și conformitatea vehiculelor a căror achiziție era finanțată prin contribuțiile C2 plătite în temeiul CT 2.

În al cincilea rând, reclamantul reproșează Comisiei că nu a ținut seama de un studiu de piață prezentat în cursul procedurii administrative (anexa A 7 la cererea introductivă), din care ar reieși că costul mediu pe kilometru suportat de beneficiarii finali era comparabil cu cel al unor întreprinderi care își exercită activitatea în afara teritoriului regiunii Île‑de‑France.

Comisia afirmă că a ținut seama în mod corespunzător de analiza comparativă a costurilor efectuată de reclamant înainte de încheierea CT 2. Cu toate acestea, ea apreciază că niciun element din dosar nu îi permitea să concluzioneze că eșantionul selectat de reclamant era reprezentativ pentru întreprinderile mijlocii, bine gestionate și echipate corespunzător în sensul Hotărârii din 24 iulie 2003, Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg (C‑280/00, EU:C:2003:415). În plus, ea consideră că valorile medii de performanță utilizate în cadrul acestei analize nu permiteau să se distingă costurile legate de exploatarea echipamentelor de cele în legătură cu investițiile referitoare la aceleași echipamente.

În această privință, primo, trebuie să se arate că instrumentele metodologice utilizate de reclamant înainte de stabilirea valorii contribuțiilor C2, pentru a duce la bun sfârșit negocierea CT 2, precum și diferitele controale ex post pe care le‑a efectuat pentru a verifica investițiile realizate de beneficiarii finali nu sunt relevante sau, cel puțin, suficiente pentru a determina, în conformitate cu al patrulea criteriu Altmark, dacă valoarea compensației a fost stabilită pe baza costurilor pe care o întreprindere mijlocie, bine gestionată și echipată corespunzător cu mijloace pentru a îndeplini cerințele de serviciu public le‑ar fi suportat.

Astfel, instrumentele metodologice utilizate de reclamant urmăreau numai să asigure buna negociere a CT 2 și să controleze costurile suportate efectiv de beneficiarii finali. Mai exact, reclamantul precizează, în înscrisurile sale, că instrumentele metodologice utilizate înainte de stabilirea valorii părții C2 din contribuțiile plătite permiteau realizarea unei analize a costurilor pentru fiecare dintre rețelele subvenționate, în cursul negocierilor întreprinse în cadrul CT 2. Cu toate acestea, el nu dovedește că aceleași instrumente i‑ar fi permis să se asigure că valoarea compensației plătite beneficiarilor menționați este în conformitate cu cerințele prevăzute de al patrulea criteriu Altmark. În ceea ce privește sistemul de control ex post pus în aplicare de reclamant pentru a se asigura de productivitatea și de calitatea serviciului furnizat de beneficiarii finali, trebuie să se constate că acesta nu este relevant pentru a se verifica dacă valoarea părții C2 din contribuțiile plătite înainte de acest control era stabilită pe baza costurilor pe care o întreprindere mijlocie, bine gestionată și echipată corespunzător cu mijloace pentru a îndeplini cerințele de serviciu public le‑ar fi suportat.

Secundo, trebuie să se constate că reclamantul nu prezintă alte elemente de probă suficient de precise pentru a se stabili că a efectuat verificările necesare pentru a se asigura că întreprinderile de referință utilizate în cadrul analizei comparative a costurilor puteau fi considerate ca fiind bine gestionate și echipate în mod corespunzător în sensul Hotărârii din 24 iulie 2003, Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg (C‑280/00, EU:C:2003:415).

Astfel cum arată în mod întemeiat Comisia, reclamantul apreciază în esență că, în măsura în care întreprinderile cu sediul în afara teritoriului regiunii Île‑de‑France pe care le‑a selecționat pentru analiza comparativă a costurilor erau supuse unei proceduri concurențiale în conformitate cu cerințele cuprinse în loi no 93-122 relative à la prévention de la corruption et à la transparence de la vie économique et des procédures publiques (Legea nr. 93-122 privind combaterea corupției și transparența vieții economice și a procedurilor publice) din 29 ianuarie 1993 (JORF din 30 ianuarie 1993, p. 1588, denumită în continuare „Legea Sapin”), ele trebuie să fie considerate, de la bun început, ca fiind întreprinderi bine gestionate în sensul Hotărârii din 24 iulie 2003, Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg (C‑280/00, EU:C:2003:415).

Or, reiese din jurisprudență că, cu excepția cazului în care alegerea întreprinderii beneficiare se efectuează în cadrul unei proceduri de achiziție publică, al patrulea criteriu Altmark impune ca parametrii luați în considerare pentru stabilirea valorii compensației să se întemeieze pe exemplul unei întreprinderi medii, bine gestionată și deținând echipamentele adecvate pentru a putea îndeplini cerințele de serviciu public necesare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 septembrie 2015, Viasat Broadcasting UK/Comisia, T‑125/12, EU:T:2015:687, punctul 82).

În această privință, trebuie amintit că căutarea unei astfel de întreprinderi urmărește să optimizeze valoarea compensației considerate necesară pentru a se îndeplini misiunea de serviciu public acordată și pentru a se evita luarea ca referință pentru calculul valorii acestei compensații a costurilor ridicate ale unei întreprinderi ineficiente.

În speță, chiar dacă reclamantul precizează că și‑a întemeiat analiza comparativă a costurilor pe valorile sau ratio medii ale unor întreprinderi care, dincolo de o simplă participare la o procedură concurențială prevăzută de Legea Sapin, au câștigat contracte la finalul acestei proceduri, el nu furnizează informații precise privind modalitățile acestei proceduri și se mulțumește să arate că aceasta din urmă ar fi apropiată, prin efectele sale și prin obiectul său, de procedura de atribuire a unui contract de achiziții publice.

Mai precis, reclamantul afirmă că procedura concurențială prevăzută de Legea Sapin a avut „efecte pozitive demonstrate asupra scăderii prețurilor și asupra controlului costurilor [delegărilor de serviciu public] în sectoarele vizate”. Cu toate acestea, el nu stabilește în mod precis motivul pentru care această procedură și în special criteriile de selecție utilizate în acest context permiteau un nivel al procedurii concurențiale comparabil cu cel care caracterizează procedurile de cereri de ofertă în vederea atribuirii contractelor de achiziții publice. În plus, el nu aduce nicio precizare privind scăderea prețurilor invocată și nu explică motivul pentru care o astfel de scădere i‑ar fi permis să se asigure că contractele acordate la finalul procedurii prevăzute de Legea Sapin erau executate de întreprinderile care au câștigat aceste contracte la cel mai mic cost pentru colectivitate.

La aceasta se adaugă faptul că datele luate în considerare de reclamant, și anume în special cele referitoare la costul mediu pe kilometru (anexa A 7 la cererea introductivă), nu permit să se distingă costurile de investiție, singurele care sunt relevante în cadrul unei comparații cu suma acordată cu titlu de contribuție C2, de alte costuri care revin întreprinderilor alese pentru realizarea analizei comparative a costurilor. Reclamantul precizează, de altfel, în această privință că contractele întreprinderilor care își exercită activitatea în afara teritoriului regiunii Île‑de‑France pe care le‑a analizat nu includeau „fără îndoială” toate costurile de investiție și, mai precis, achiziția de material rulant.

În aceste condiții, în mod întemeiat Comisia a considerat, în considerentul (220) al deciziei atacate, că analiza comparativă a costurilor efectuată de reclamant se axa în principal pe variabilele de exploatare, cum ar fi viteza comercială a autobuzelor sau numărul de ore efectuate de vehicul, desigur utile pentru negocierea costurilor de exploatare și pentru definirea contribuției C1 (acordată de asemenea în cadrul CT 2 și urmărind exact compensarea costurilor de exploatare suportate), dar care nu permiteau garantarea faptului că respectivele costuri de investiții acoperite de contribuția C2 corespundeau celor ale unei întreprinderi mijlocii, bine gestionate și echipate corespunzător în sensul Hotărârii din 24 iulie 2003, Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg (C‑280/00, EU:C:2003:415).

În consecință, trebuie să se concluzioneze că elementele de probă prezentate de reclamant nu permit să se stabilească faptul că aprecierea schemei de ajutor în litigiu efectuată de Comisie în decizia atacată în raport cu al patrulea criteriu Altmark este afectată de o eroare de drept sau de apreciere.

Întrucât criteriile stabilite prin Hotărârea din 24 iulie 2003, Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg (C‑280/00, EU:C:2003:415), sunt cumulative, era suficient ca Comisia să demonstreze că numai unul dintre aceste criterii nu era îndeplinit pentru a concluziona că schema de ajutor în litigiu conferea beneficiarilor finali un avantaj economic și constituia, în consecință, o schemă de ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.

Prin urmare, se impune respingerea primului motiv, precum și a prezentei acțiuni în întregime.

Cu privire la cheltuielile de judecată

Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

În speță, întrucât reclamantul a căzut în pretenții, se impune ca, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, să fie obligat să suporte și cheltuielile de judecată ale Comisiei, conform concluziilor acesteia din urmă.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera întâi)

declară și hotărăște:

Respinge acțiunea.

Syndicat Transport Île de France (STIF‑IDF) suportă, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, cheltuielile de judecată efectuate de Comisia Europeană.

Pelikánová

Valančius

Öberg

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 12 iulie 2019.

Semnături

Cuprins