Ediție provizorie
CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
DOMNUL MICHAL BOBEK
prezentate la 7 mai 2019(1)
Cauza C‑347/18
Alessandro Salvoni
împotriva
Anna Maria Fiermonte
[cerere de decizie preliminară formulată de Tribunale di Milano (Tribunalul din Milano, Italia)]
„Cooperare judiciară în materie civilă – Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 – Articolul 53 – Certificat care atestă că hotărârea pronunțată de instanța de origine este executorie – Procedură – Competențele instanței de origine – Protecția consumatorilor – Articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene”
I. Introducere
1. Potrivit sistemului instituit prin Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (reformare)(2), o hotărâre pronunțată de instanțele unui stat membru trebuie recunoscută în celelalte state membre fără nicio procedură specifică. În cazul în care hotărârea este executorie în statul membru de origine, aceasta va fi executorie și în celelalte state membre, fără a fi necesară procedura de exequatur.
2. Pentru a putea pune în executare într‑un stat membru o hotărâre judecătorească pronunțată într‑un alt stat membru, reclamantul trebuie să prezinte însă autorității de executare competente o copie a acestei hotărâri și un certificat – eliberat potrivit articolului 53 din Regulamentul nr. 1215/2012 – care atestă că hotărârea este executorie și care conține un rezumat al hotărârii (denumit în continuare „certificatul prevăzut la articolul 53”).
3. Care este mai exact natura acestei proceduri și care sunt competențele instanței de origine în raport cu aceasta? Acestea sunt în esență problemele ridicate de Tribunale di Milano (Tribunalul din Milano, Italia) în cadrul prezentei cereri de decizie preliminară. În special, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă instanța de origine, care are sarcina de a elibera certificatul prevăzut la articolul 53, poate să verifice din oficiu dacă hotărârea a cărei executare se solicită a fost pronunțată cu încălcarea normelor de competență din materia contractelor încheiate cu consumatorii, astfel încât să poată, dacă este cazul, să informeze consumatorul de existența unei asemenea încălcări pentru ca acesta să poată contesta executarea hotărârii în statul membru solicitat.
II. Dreptul Uniunii
4. Considerentul (26) al Regulamentului nr. 1215/2012 are următorul cuprins:
„Încrederea reciprocă în administrarea justiției în Uniune justifică principiul potrivit căruia hotărârile pronunțate într‑un stat membru ar trebui recunoscute în toate statele membre, fără să fie necesare proceduri speciale. În plus, obiectivul diminuării duratei și costurilor litigiilor transfrontaliere justifică eliminarea hotărârii de încuviințare a executării înainte de executarea unei hotărâri în statul membru solicitat. Drept urmare, o hotărâre pronunțată de instanțele unui stat membru ar trebui tratată ca și cum ar fi fost pronunțată în statul membru solicitat.”
5. Articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 prevede:
„În ceea ce privește un contract încheiat de o persoană, consumatorul, într‑un scop care se poate considera că se situează în afara domeniului său profesional, competența se determină în conformitate cu dispozițiile din prezenta secțiune, fără a se aduce atingere articolului 6 și articolului 7 punctul 5, în cazul în care:
[…]
(c) în toate celelalte cazuri, contractul a fost încheiat cu o persoană care desfășoară activități comerciale sau profesionale în statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat consumatorul sau, prin orice mijloace, își direcționează activitățile spre acel stat membru sau spre mai multe state, inclusiv statul membru respectiv, iar contractul intră în sfera de acțiune a acestor activități.”
6. Potrivit dispozițiilor articolului 18 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012, „acțiunea poate fi introdusă împotriva consumatorului de către cealaltă parte la contract numai înaintea instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia consumatorul își are domiciliul”.
7. Articolul 42 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 prevede:
„În scopul executării într‑un stat membru a unei hotărâri pronunțate în alt stat membru care impune o măsură provizorie și de conservare, reclamantul furnizează autorității competente de executare:
(a) o copie a hotărârii, care întrunește condițiile necesare în vederea stabilirii autenticității acesteia; și
(b) certificatul eliberat în conformitate cu articolul 53, care atestă că hotărârea este executorie și care conține un rezumat al hotărârii, precum și, dacă este cazul, informații relevante cu privire la cheltuielile de judecată recuperabile și la calcularea dobânzii.”
8. Articolul 45 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 prevede:
„La cererea oricărei părți interesate, se refuză recunoașterea unei hotărâri:
[…]
(e) dacă hotărârea contravine:
(i) capitolului II secțiunile 3, 4 sau 5, în măsura în care pârâtul era deținătorul poliței de asigurare, asiguratul, beneficiarul contractului de asigurare, partea vătămată, consumatorul sau angajatul […]”
9. În conformitate cu articolul 46 din Regulamentul nr. 1215/2012, „[e]xecutarea unei hotărâri se refuză, la cererea persoanei împotriva căreia se solicită executarea, în cazul în care se constată existența unuia dintre motivele prevăzute la articolul 45”.
10. Potrivit articolului 53 din Regulamentul nr. 1215/2012, „[l]a cererea oricărei părți interesate, instanța de origine emite certificatul, utilizând formularul prevăzut în anexa I”.
III. Situația de fapt, procedura și întrebarea preliminară
11. Prin acțiunea introdusă la 3 noiembrie 2015, avocatul Alessandro Salvoni, cu sediul profesional în Milano, a solicitat Tribunale di Milano (Tribunalul din Milano) să emită un ordin de plată împotriva doamnei Anna Maria Fiermonte (care are reședința în Hamburg) pentru suma care îi este datorată cu titlu de onorariu pentru activitatea profesională desfășurată în legătură cu o acțiune referitoare la un testament.
12. La 26 octombrie 2015, Tribunale di Milano (Tribunalul din Milano) a emis un ordin de plată pentru suma de 53 297,68 euro plus dobânzi și cheltuieli (denumită în continuare „ordinul de plată în discuție”).
13. Doamna Fiermonte nu a contestat ordinul de plată în discuție, care a rămas astfel definitiv. Domnul Salvoni a solicitat apoi Tribunale di Milano (Tribunalul din Milano) să emită pentru acest ordin certificatul prevăzut la articolul 53.
14. Însă, în urma unei căutări pe internet efectuate din oficiu și după analizarea concluziilor domnului Salvoni, instanța de trimitere a ajuns la concluzia că (i) raportul dintre doamna Fiermonte și domnul Salvoni a fost un raport juridic încheiat între un consumator și un profesionist și că (ii) domnul Salvoni și‑a direcționat activitățile în statul membru în care are domiciliul consumatorul, în sensul articolului 17 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 1215/2012. În acest context, instanța a considerat că, în conformitate cu articolul 18 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012, domnul Salvoni ar fi trebuit să formuleze acțiunea împotriva clientei sale în fața instanțelor din statul membru în care aceasta are domiciliul (Germania).
15. Tribunale di Milano (Tribunalul din Milano), sesizat în prezent cu cererea de emitere a certificatului prevăzut la articolul 53, a ajuns astfel la concluzia că anterior – atunci când a emis ordinul de plată în discuție – a omis să își verifice competența potrivit Regulamentului nr. 1215/2012, după cum prevede articolul 28 alineatul (1) din acesta.
16. În aceste condiții, instanța de trimitere consideră că emiterea automată a certificatului prevăzut la articolul 53 ar putea fi contrară dreptului Uniunii, întrucât acest lucru ar fi de natură să priveze persoana împotriva căreia va fi executat ordinul de plată în discuție de dreptul la o cale de atac efectivă. Instanța de trimitere recunoaște că, potrivit articolelor 42 și 53 din Regulamentul nr. 1215/2012, nu poate să respingă cererea de emitere a certificatului, având în vedere că ordinul de plată în discuție a rămas definitiv. Instanța de trimitere ridică însă problema dacă, interpretat în lumina articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), articolul 53 din Regulamentul nr. 1215/2012 nu ar putea totuși să îi confere prerogativa de a lua alte măsuri în scopul protejării consumatorului.
17. În această privință, instanța de trimitere face referire la jurisprudența Curții, potrivit căreia consumatorul se află în poziție de inferioritate față de vânzători sau furnizori, motiv pentru care, în anumite împrejurări, instanțele naționale ar trebui să dispună, chiar și din oficiu, măsuri pozitive pentru a corecta acest dezechilibru(3). Prin urmare, într‑o situație precum cea din litigiul principal, instanța de trimitere consideră că trebuie să fie găsit un echilibru între necesitatea de a asigura o executare rapidă și eficientă a hotărârilor judecătorești în Uniunea Europeană și necesitatea de a proteja efectiv consumatorii.
18. În opinia instanței de trimitere, echilibrul ar putea fi obținut prin interpretarea articolului 53 din Regulamentul nr. 1215/2012 în sensul că permite instanței de origine să exercite din oficiu prerogative în scopul de a verifica dacă au fost încălcate normele de competență din capitolul II secțiunea 4 din regulament (și anume articolele 17 și 19 din acesta) și, dacă este cazul, să informeze consumatorul despre această posibilă încălcare. În acest mod, consumatorul va ști că are posibilitatea de a se folosi de mijloacele prevăzute la articolul 45 alineatul (1) litera (e) și la articolul 46 din Regulamentul nr. 1215/2012, în scopul de a se opune recunoașterii și punerii în executare a hotărârii în fața instanțelor din statul membru în care are domiciliul.
19. Având în vedere considerațiile de mai sus, Tribunale di Milano (Tribunalul din Milano) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții de Justiție următoarea întrebare preliminară:
„Articolul 53 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 și articolul 47 din cartă trebuie interpretate în sensul că se opun posibilității instanței din statul de origine, sesizată cu o cerere de emitere a certificatului prevăzut la articolul 53 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 cu privire la o hotărâre definitivă, de a exercita din oficiu prerogative vizând verificarea încălcării dispozițiilor cuprinse în capitolul II secțiunea 4 din Regulamentul Bruxelles I bis în scopul de a informa consumatorul cu privire la încălcarea eventual constatată și de a permite aceluiași consumator să evalueze în cunoștință de cauză posibilitatea de a recurge la calea de atac prevăzută la articolul 45 din același regulament?”
20. În prezenta procedură, guvernul ceh, Irlanda și guvernul italian, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise.
IV. Analiză
A. Observații preliminare
21. Mai întâi, vom clarifica modul în care înțelegem prezenta cauză, în scopul de a delimita analiza problemelor juridice pe care le ridică.
22. În primul rând, ordinul de plată în discuție a fost emis de Tribunale di Milano (Tribunalul din Milano), care este de asemenea instanța națională care, în calitate de instanță de origine căreia i s‑a solicitat emiterea certificatului prevăzut la articolul 53 în legătură cu respectivul ordin, a hotărât să formuleze o cerere de decizie preliminară. Deși din punctul de vedere al denumirii este vorba despre aceeași jurisdicție, considerăm că instanța care a emis ordinul de plată inițial a avut o compunere diferită (sau a fost vorba despre un judecător unic).
23. În al doilea rând, ordinul de plată în discuție nu este un titlu executoriu european în sensul Regulamentului (CE) nr. 805/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 21 aprilie 2004 privind crearea unui Titlu Executoriu European pentru creanțele necontestate(4). Se pare că este vorba despre o hotărâre judecătorească pronunțată exclusiv în temeiul dreptului național, care, pentru a putea fi recunoscută și pusă în executare transfrontalier, trebuie supusă mecanismelor prevăzute de Regulamentul nr. 1215/2012.
24. În al treilea rând, în cererea de decizie preliminară formulată de instanța de trimitere nu se menționează nicio comunicare a vreunor acte reclamantei, doamna Fiermonte, care are domiciliul în Germania. Prin urmare, nu este clar dacă doamna Fiermonte a avut într‑adevăr posibilitatea de a contesta procedura de ordin de plată deschisă de domnul Salvoni și dacă i‑au fost transmise în mod corespunzător actele respective. Cu toate că nu face obiectul prezentei cauze, poate fi util să se amintească faptul că, în general, nerespectarea procedurii de comunicare a actelor într‑un stat membru este de natură să influențeze caracterul definitiv al hotărârii pronunțate, fie potrivit dreptul Uniunii, fie potrivit dreptului național (în funcție de particularitățile cauzei).
25. În al patrulea și ultimul rând, în cererea de decizie preliminară nu se menționează nici temeiul legal din dreptul național pentru modul de acțiune propus de instanța de trimitere. Din această perspectivă, sunt posibile două scenarii.
26. Pe de o parte, ne putem imagina că dreptul național conține dispoziții care permit sau chiar obligă instanța de origine ca atunci când este sesizată cu o cerere de emitere a unui certificat potrivit articolului 53 să exercite o formă de verificare a hotărârii a cărei executare se solicită. Dacă acesta ar fi cazul, s‑ar prezuma că, în situația în care s‑ar identifica probleme legate de hotărârea originală, dreptul național ar conține dispoziții privind o modalitate de repunere în discuție a respectivei hotărâri. Dacă o astfel de procedură ar fi sau nu compatibilă cu articolul 53 din Regulamentul nr. 1215/2012 este o problemă cu totul diferită. Se poate însă prezuma în mod rezonabil că orice reacție juridică sau judiciară întemeiată pe acele dispoziții ar viza hotărârea de bază.
27. Pe de altă parte – astfel cum se pare că este cazul în prezenta cauză –, este posibil ca normele naționale să nu prevadă un astfel de mecanism de verificare și ca temeiul potențial pentru modul de acțiune propus de instanța de trimitere să se regăsească exclusiv în dreptul Uniunii.
28. Din nou, lăsând la o parte pentru moment problema dacă o asemenea revizuire ar fi posibilă în temeiul dreptului Uniunii, trebuie să recunoaștem că suntem oarecum contrariați de modul în care intenționează să procedeze instanța de trimitere, în special în ceea ce privește rezultatul acestei revizuiri, în cazul în care ar fi posibilă. Dacă înțelegem corect propunerea instanței naționale, atunci această instanță va emite certificatul prevăzut la articolul 53 și în același timp va atrage atenția uneia dintre părți cu privire la procedura originală, aducându‑i la cunoștință faptul că se poate opune executării hotărârii pentru care instanța a emis certificatul.
29. Oricât de bine intenționat și de ingenios ar fi modul de acțiune propus și independent de aspectul dacă dreptul național permite o asemenea comunicare între judecător și reclamant, considerăm că un asemenea mod de acțiune ar contraveni mai multor principii ale dreptului.
30. În primul rând, emiterea simultană de către instanța de origine a unui certificat oficial care atestă faptul că o hotărâre judecătorească este executabilă și a unui comunicat adresat reclamantului prin care acesta este informat despre natura pretins eronată a respectivei hotărâri ar submina principiul încrederii reciproce pe care se bazează sistemul recunoașterii reciproce a hotărârilor(5). Într‑adevăr, organele de executare din statul membru solicitat nu ar fi, cu siguranță, singurele care ar avea îndoieli cu privire la fiabilitatea hotărârilor unei astfel de instanțe.
31. În al doilea rând, modul de acțiune propus de instanța de trimitere ar contraveni și principiului securității juridice, în măsura în care ar pune în discuție, dacă nu validitatea juridică în mod direct, cel puțin modul în care operează de facto certificatul prevăzut la articolul 53 și hotărârea de bază definitivă.
32. În al treilea rând, și poate cel mai important, avem îndoieli serioase că modul de acțiune propus de instanța de trimitere se aliniază principiilor unui proces echitabil și egalității armelor, astfel cum au fost explicate pe larg în „doctrina aparențelor”, dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pornind de la maxima general acceptată potrivit căreia „justiția nu trebuie doar înfăptuită, ci trebuie să se vadă că este înfăptuită”. Pentru conformitatea cu articolul 6 alineatul (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului este necesar ca o procedură judiciară să fie echitabilă atât în esență, cât și în aparență. În special, pe lângă dovada de imparțialitate și de independență, membrii instanței trebuie să acționeze pe parcursul procedurii într‑un mod care nu ridică suspiciuni de parțialitate(6). Considerăm că aceleași principii ale dreptului ar trebui respectate și în cadrul ordinii de drept a Uniunii(7).
33. Raportat la aceste standarde, modul de acțiune propus de instanța de trimitere ar însemna practic că instanța nu va mai fi un arbitru imparțial, ci se va substitui efectiv – din proprie inițiativă și, aparent, în afara oricărui cadru procedural – avocatului reclamantului, oferind astfel uneia dintre părți consiliere juridică privind modul de contestare a hotărârii pe care această instanță tocmai a certificat‑o și pe care cealaltă parte dorește să o pună în executare.
34. Prin urmare, pentru motive legate de scopul prezentelor concluzii, înțelegem că întrebarea instanței de trimitere a fost formulată la modul general și că nu are nicio legătură efectivă cu modul specific de acțiune pe care instanța de trimitere pare să îl aibă în vedere: atunci când emite un certificat potrivit articolului 53, o instanță națională are dreptul (sau chiar obligația) în temeiul dreptului Uniunii să stabilească dacă o hotărâre care urmează să fie certificată a fost pronunțată cu încălcarea normelor de competență din materia contractelor încheiate cu consumatorii?
35. Astfel formulată întrebarea, răspunsul va oferi, bineînțeles, soluții pentru ambele variante posibile la care s‑a făcut referire mai sus, și anume dacă o asemenea acțiune este permisă (sau obligatorie) în mod direct potrivit dreptului Uniunii, cât și dacă normele naționale care prevăd o asemenea revizuire ar fi compatibile cu aceleași dispoziții ale dreptului Uniunii. Totuși, în ambele variante, singurul efect procedural posibil al unei asemenea revizuiri va trebui direcționat către hotărârea națională de bază însăși sau poate către sistarea procedurii de certificare (prin neemiterea certificatului prevăzut la articolul 53); cu alte cuvinte, efecte compatibile cu funcția judiciară a unui arbitru independent.
36. Acestea fiind spuse, înainte de a intra pe fondul prezentei cauze, sunt necesare anumite observații privind competența Curții în prezenta procedură. Cu toate că niciuna dintre părțile care au depus observații nu a pus în discuție acest aspect, Curtea trebuie să analizeze din oficiu dacă este competentă să se pronunțe într‑o cauză în care este posibil să nu fie îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 267 TFUE privind competența Curții.
B. Competența Curții (prima parte)
37. O instanță de origine exercită în contextul procedurii prevăzute la articolul 53 din Regulamentul nr. 1215/2012 funcții jurisdicționale? Alternativ, acțiunea de „transcriere” în esență a unei hotărâri naționale definitive în formularul din anexa I este de natură pur administrativă, cu consecința posibilă ca această instanță să nu intre sub incidența definiției noțiunii de instanță de la articolul 267 TFUE?
38. Într‑o hotărâre recentă, Gradbeništvo Korana, Curtea s‑a ocupat într‑o anumită măsură de această problemă, considerând că procedura privind eliberarea unui certificat în sensul articolului 53 din Regulamentul nr. 1215/2012 prezintă, în împrejurări precum cele în discuție în acel litigiu principal, o natură jurisdicțională, astfel încât o instanță națională sesizată în cadrul unei asemenea proceduri poate sesiza Curtea cu o întrebare preliminară(8).
39. Aceste constatări, care sunt limitate la împrejurări precum cele în discuție în această cauză principală,ridică problema dacă procedura pentru eliberarea certificatului prevăzut la articolul 53 are întotdeauna caracter jurisdicțional sau cel puțin dacă respectiva procedură are caracter jurisdicțional și într‑o situație precum cea din litigiul principal din prezenta cauză.
40. Potrivit unei jurisprudențe constante, pentru a aprecia dacă organul de trimitere are caracterul unei „instanțe” în sensul articolului 267 TFUE – care reprezintă o problemă guvernată exclusiv de dreptul Uniunii –, Curtea ia în considerare un ansamblu de elemente, cunoscute sub denumirea de „criteriile Dorsch”(9). Pentru a fi calificată drept „instanță” care are prerogativa de a sesiza Curtea cu titlu preliminar, trebuie să se stabilească originea legală a organului național respectiv, caracterul său permanent, caracterul obligatoriu al competenței sale, natura contradictorie a procedurii, aplicarea de către organ a normelor de drept, precum și independența acestuia.
41. În plus, pentru a stabili dacă un organ național căruia i‑au fost conferite prin lege funcții de natură diferită poate fi calificat drept „instanță” în sensul articolului 267 TFUE, este necesar să se verifice natura specifică a funcțiilor, jurisdicționale sau administrative pe care le exercită în contextul normativ specific în care este chemat să sesizeze Curtea pentru a se putea determina dacă există un litigiu pendinte pe rolul său și dacă este chemat să se pronunțe în cadrul unei proceduri destinate să se finalizeze printr‑o decizie cu caracter jurisdicțional(10). În special, un organ național – chiar dacă reprezintă un organ jurisdicțional în conformitate cu normele de drept național relevante(11) – nu poate fi considerat „instanță” în sensul articolului 267 TFUE atunci când soluționează cauze cu care a fost sesizat exercitând funcții nejurisdicționale, de exemplu funcții de natură administrativă(12).
42. În acest stadiu, Curtea s‑ar putea angaja în discuții detaliate referitoare la aspectul dacă este îndeplinit fiecare dintre criteriile consacrate în Hotărârea Dorsch în scopul de a stabili dacă poate într‑adevăr răspunde la întrebarea formulată de instanța de trimitere. Ne întrebăm însă cât de utilă ar fi o asemenea abordare, pentru simplul motiv că în speță fondul problemei determină admisibilitatea și invers. Dacă nu se oferă un răspuns pe fond la întrebarea formulată de instanța națională (referitor la domeniul de aplicare și la natura procedurii de eliberare a certificatului prevăzut la articolul 53), este imposibil să se determine rolul (jurisdicțional sau pur administrativ) pe care îl îndeplinește în acea procedură o instanță națională potrivit dreptului Uniunii și astfel să se determine problema admisibilității. Mai devreme sau mai târziu, în cadrul discuției privind admisibilitatea va trebui să se abordeze și fondul, cel mai târziu atunci când se va discuta natura procedurii (jurisdicțională, inter partes) prevăzută la articolul 53 din Regulamentul nr. 1215/2012. Rezultatul acelei discuții va trebui apoi aplicat în cadrul problemei privind admisibilitatea, pretinzând în tot acest timp că aceasta nu a fost nimic mai mult decât o verificare a admisibilității.
43. În opinia noastră, utilitatea practică unei asemenea abordări este minimă. Va fi de asemenea necesar să se discute și alte criterii Dorsch, care au o relevanță limitată sau nu sunt deloc relevante pentru miezul problemei identificate de instanța națională, precum și intrarea în anumite particularități ale dreptului național care pur și simplu nu sunt disponibile.
44. Astfel, în loc de a începe ceea ce ar fi o discuție fără îndoială aprinsă despre cine a apărut mai întâi – oul sau găina – și măsura în care găina definește oul, vom proceda nemijlocit la analiza conținutului oului. Prin urmare, ne vom ocupa mai întâi de fondul cauzei și apoi, la finalul prezentelor concluzii, vom reveni succint, pentru o abordare exhaustivă, la problema privind competența Curții(13).
C. Aprecierea întrebării preliminare
45. Prin intermediul întrebării adresate, instanța de trimitere dorește în esență să se stabilească dacă articolul 53 din Regulamentul nr. 1215/2012, interpretat în lumina articolului 47 din cartă, interzice instanței de origine, căreia i s‑a solicitat emiterea certificatului pentru o hotărâre judecătorească, care a dobândit putere de lucru judecat, să poată verifica din oficiu dacă respectiva hotărâre a fost pronunțată cu încălcarea normelor de competență din materia contractelor încheiate cu consumatorii.
46. Guvernul ceh, Irlanda și guvernul italian consideră că raționamentul pe care se bazează instanța de trimitere este contrar atât literei, cât și spiritului Regulamentului nr. 1215/2012. Comisia, în schimb, susține că articolul 53 din Regulamentul nr. 1215/2012 nu interzice instanței de origine să verifice dacă au fost încălcate normele de competență stabilite prin același regulament și, dacă este cazul, să informeze consumatorul despre această încălcare. Cu toate acestea, Comisia adaugă că respectiva dispoziție nu obligă instanța să procedeze astfel.
47. Suntem de acord cu opinia exprimată de guvernul ceh, de Irlanda și de guvernul italian.
1. Scopul și funcția certificatului prevăzut la articolul 53
48. Este important să se sublinieze din capul locului scopul și funcția certificatului prevăzut la articolul 53.
49. Potrivit articolului 42 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, reclamantul care solicită executarea unei hotărâri pronunțate într‑un alt stat membru trebuie să furnizeze autorității competente de executare din statul membru solicitat o copie a hotărârii respective și certificatul prevăzut la articolul 53. Potrivit articolului 43 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, certificatul se notifică sau se comunică persoanei împotriva căreia se solicită executarea înainte de prima măsură de executare(14).
50. Scopul certificatului prevăzut la articolul 53 este de a dovedi printr‑un act de putere caracterul executabil al hotărârii respective. Acesta cuprinde un extras din hotărâre, precum și, dacă este cazul, informații relevante privind cheltuielile de procedură recuperabile și calcularea dobânzii. Acesta reprezintă, așadar, un act cu o deosebită valoare informativă. Prin preluarea din hotărârea a cărei executare se solicită a informațiilor‑cheie și prin prelucrarea lor într‑un mod în care acestea să fie ușor de înțeles pentru autorități și pentru orice parte interesată – grație formularului standardizat care trebuie utilizat, din anexa I la Regulamentul nr. 1215/2012 –, certificatul prevăzut la articolul 53 contribuie la executarea rapidă și eficientă a hotărârilor pronunțate în străinătate(15).
51. În schimb, în sistemul instituit de Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială(16) nu era necesară prezentarea certificatului în discuție(17), acesta devenind obligatoriu odată cu intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 1215/2012. Acest lucru s‑a întâmplat pentru că noua reglementare, care a eliminat procedura de exequatur, prevede o procedură simplificată, întemeiată pe principiul conform căruia hotărârea pronunțată într‑un stat membru trebuie tratată ca și cum ar fi fost pronunțată în statul membru solicitat(18). Scopul acestei inovații este de a reduce durata și costurile pe care le implică litigiile transfrontaliere(19).
52. Autoritățile din statul membru solicitat sunt obligate conform noului sistem să pună în executare hotărârea exclusiv pe baza informațiilor pe care le conțin hotărârea și certificatul emis potrivit articolului 53. Acesta este motivul pentru care acest certificat constituie – astfel cum a arătat Curtea – temeiul fundamental al aplicării principiului executării directe a hotărârilor pronunțate în statele membre(20). Într‑o formulare mai simplă, fără certificatul respectiv, hotărârea judecătorească nu are aptitudinea de a circula liber în spațiul judiciar european(21).
53. Un aspect important este că, potrivit Regulamentului nr. 1215/2012, instanța de origine a devenit singura autoritate emitentă a certificatului prevăzut la articolul 53, spre deosebire de situația care a existat sub regimul anterior, în care autoritatea competentă nu corespundea în mod necesar cu instanța care a pronunțat hotărârea respectivă(22). În aceste condiții, legiuitorul Uniunii a decis în mod rezonabil că în principiu instanța căreia i se solicită să elibereze certificatul prevăzut la articolul 53 nu trebuie să își verifice competența în raport cu fondul cauzei. Competența instanței va fi fost stabilită – implicit sau explicit – prin pronunțarea de către aceasta a deciziei a cărei executare se solicită. De fapt, formularul din anexa I la Regulamentul nr. 1215/2012 obligă instanța de origine să se pronunțe asupra competenței pe fond numai în cazurile în care instanța a pronunțat „măsuri provizorii, inclusiv măsuri de conservare”(23).
54. Interpretarea propusă de instanța de trimitere a articolului 53 din Regulamentul nr. 1215/2012 nu este ușor de conciliat cu considerațiile de mai sus. În special, această interpretare înseamnă în cele din urmă o îndepărtare de la principalele caracteristici ale noului sistem introdus prin Regulamentul nr. 1215/2012. Într‑adevăr, verificările realizate anterior în statul membru solicitat cu ocazia emiterii autorizației de exequatur nu ar fi eliminate, ci doar încadrate în etapa de certificare parcursă în statul membru de origine. Acest mod de interpretare a dispoziției ar fi contrar logicii și spiritului Regulamentului nr. 1215/2012.
55. Multe alte elemente confirmă această opinie.
2. Competențele instanței de origine
56. În Hotărârea Trade Agency, Curtea a considerat că, sub imperiul regimului instituit prin Regulamentul nr. 44/2001, emiterea certificatului în discuție (ulterior, prevederea de la articolul 54 din regulament) era „aproape automată”(24). În mod evident, odată cu articolul 53 din Regulamentul nr. 1215/2012, legiuitorul Uniunii a confirmat această abordare. Termenii imperativi din formularea acestei dispoziții reprezintă o dovadă în acest sens: „la cererea oricărei părți interesate, instanța de origine emite certificatul”(25).
57. Totuși, ce anume înseamnă în practică acest caracter cvasiautomat? În opinia noastră, aceasta înseamnă că, atunci când este sesizată în temeiul articolului 53 din Regulamentul nr. 1215/2012, instanța de origine trebuie să verifice dacă sunt întrunite condițiile pentru aplicarea respectivei dispoziții. În special, instanța ar trebui să verifice dacă Regulamentul nr. 1215/2012 este aplicabil ratione temporis și ratione materiae în respectiva cauză. De asemenea, instanța trebuie să se asigure că hotărârea a cărei executare se solicită a fost pronunțată de ea și că reclamantul este o „parte interesată” în sensul articolului 53.
58. În schimb, instanța de origine nu poate să meargă mai departe cu examinarea cauzei și să extindă verificarea la aspecte ale litigiului care depășesc cadrul articolului 53 din Regulamentul nr. 1215/2012. Mai exact, instanța de origine nu poate să reexamineze aspectele care țin de fondul cauzei și de competența instanței; aceste chestiuni au fost soluționate prin hotărârea a cărei executare se solicită.
59. O interpretare diferită a dispoziției ar „scurtcircuita” sistemul instituit prin Regulamentul nr. 1215/2012, prin introducerea unui control jurisdicțional suplimentar chiar și în cazurile în care legea națională nu prevede (sau nu mai prevede) nicio altă cale de atac împotriva hotărârii în cauză. Această abordare poate fi, așadar, de natură să încalce principiul autorității de lucru judecat.
60. Curtea a subliniat deja importanța principiului autorității de lucru judecat atât în ordinea de drept a Uniunii, cât și în sistemele naționale de drept. În scopul de a garanta atât stabilitatea dreptului și a raporturilor juridice, cât și o bună administrare a justiției, Curtea a considerat că este necesar ca hotărârile judecătorești rămase definitive după epuizarea căilor de atac disponibile sau după expirarea termenelor de exercitare a acestor căi de atac să nu mai poată fi contestate(26).
61. În mod corespunzător, chiar dacă – astfel cum consideră instanța de trimitere – ordinul de plată a fost dat cu încălcarea normelor de competență din capitolul II secțiunea 4 din Regulamentul nr. 1215/2012, acest aspect nu poate lipsi ordinul de plată de caracterul său definitiv și, în consecință, de posibilitatea de a fi executat transfrontalier.
62. În acest context, un alt aspect care pare să ridice probleme este că instanța de trimitere a făcut aceste verificări din oficiu.
63. Articolul 46 din Regulamentul nr. 1215/2012 prevede în mod expres că executarea poate fi refuzată, pentru motivele prevăzute la articolul 45 din regulament, numai „la cererea persoanei împotriva căreia se solicită executarea”. În plus, la articolul 45 alineatul (2) din acest regulament se adaugă faptul că, la verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute la articolul 45 alineatul (1) litera (e), „instanța căreia i‑a fost transmisă cererea este obligată să respecte constatările de fapt pe baza cărora instanța de origine și‑a întemeiat competența”.
64. Această abordare se află în contrast cu alte cazuri din Regulamentul nr. 1215/2012, în care legiuitorul Uniunii a prevăzut în mod expres obligația instanțelor de a acționa din oficiu. Este în special cazul articolelor 27 și 28 și al articolului 29 alineatul (1) din acest regulament.
65. Toate aceste dispoziții denotă faptul că legiuitorul Uniunii a optat să lase părții împotriva căreia se solicită executarea inițiativa de a acționa pentru a se opune executării. Această opțiune merge fără îndoială în aceeași direcție cu obiectivul de a promova cât mai mult posibil libera circulație a hotărârilor judecătorești pe teritoriul Uniunii Europene. Acest obiectiv înseamnă stabilirea unor limite clare în ceea ce privește momentul și modul în care se poate formula opoziție împotriva executării unei hotărâri pronunțate în străinătate, precum și în ceea ce privește motivele de opoziție.
66. În această lumină, considerăm că instanța de trimitere nu este competentă să verifice dacă ordinul de plată în discuție a fost emis în mod legal și, în special, dacă au fost respectate normele de competență din Regulamentul nr. 1215/2012. A fortiori, instanța de trimitere nu este obligată să facă această examinare din oficiu.
3. Procedura prevăzută la articolul 53 din Regulamentul nr. 1215/2012
67. Această concluzie este confirmată și de considerațiile referitoare la natura procedurii prevăzute la articolul 53 din Regulamentul nr. 1215/2012. Regulamentul nr. 1215/2012 nu conține dispoziții privind procedura de urmat pentru emiterea certificatului prevăzut la articolul 53.
68. Elementele de ordin administrativ și practic ale acestei proceduri (precum, de exemplu, competența internă în cadrul instanței de origine, actele care trebuie furnizate, existența și cuantumul taxelor etc.) sunt guvernate de legislațiile statelor membre. Numai în ipoteza în care se garantează respectarea dispozițiilor Regulamentului nr. 1215/2012 nu se aduce atingere eficienței sistemului instituit prin regulament și nu se împiedică atingerea obiectivului urmărit prin acest regulament.
69. Astfel cum am explicat la punctele 56-61 de mai sus, din rațiunea pentru care a fost instituit noul sistem de recunoaștere și executare a hotărârilor în materie civilă și comercială și din modul de redactare a articolului 53 din Regulamentul nr. 1215/2012 rezultă că emiterea de către instanța de origine a certificatului prevăzut la articolul 53 este automată. Odată ce s‑a verificat că sunt îndeplinite condițiile pentru aplicarea articolului 53, instanța de origine nu poate să refuze emiterea certificatului.
70. În aceste condiții, procedura de urmat de instanța de origine impune – în mod inevitabil, am spune – soluționarea cu celeritate a cererii reclamantului. Orice termen suplimentar necesar instanței de origine pentru cercetarea unei probleme care depășește simpla constatare a îndeplinirii condițiilor prevăzute la articolul 53 din Regulamentul nr. 1215/2012 conduce probabil la tergiversarea inutilă a procedurii. Acest lucru ar compromite la rândul său eficacitatea sistemului instituit prin Regulamentul nr. 1215/2012, lipsindu‑l de obiectivul de a face litigiile transfrontaliere mai economice din punctul de vedere al timpului și al costurilor.
71. Această situație ar apărea în special în cazul în care instanța de origine ar decide să facă cercetări din oficiu în scopul de a reexamina problemele judecate (sau care ar fi trebuit să fie judecate) în hotărârea a cărei executare se solicită. Acest lucru ar putea include de exemplu aspectul dacă hotărârea a fost pronunțată de instanța națională competentă potrivit normelor stabilite în capitolul II din Regulamentul nr. 1215/2012.
72. Concluzia noastră referitoare la această problemă nu este repusă în discuție de jurisprudența în cadrul căreia Curtea a examinat natura procedurii prin care o hotărâre este certificată ca titlu executoriu european în contextul Regulamentului nr. 805/2004(27). Obligația instanței de origine de a verifica dacă sunt îndeplinite toate cerințele pentru certificarea ca titlu executoriu european decurge în mod expres din articolul 6 din Regulamentul nr. 805/2004, dispoziție care nu are echivalent în Regulamentul nr. 1215/2012.
4. Protecția consumatorilor în contextul Regulamentului nr. 1215/2012
73. În acest stadiu, este necesar să se examineze dacă faptul că normele de procedură pretins încălcate de Tribunale di Milano (Tribunalul din Milano) atunci când a emis ordinul de plată în discuție priveau competența în materie de acțiuni împotriva consumatorilor ar putea totuși conduce la o concluzie diferită.
74. Astfel cum s‑a menționat la punctul 17 de mai sus, instanța de trimitere se inspiră din jurisprudența Curții – dezvoltată în special în contextul Directivei 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii(28) – potrivit căreia consumatorul se află într‑o poziție de inferioritate față de vânzători sau furnizori și, drept consecință, poate fi necesară o acțiune pozitivă din partea instanțelor naționale, dacă este necesar, din oficiu, pentru a corecta această inegalitate în anumite împrejurări(29).
75. Astfel, instanța de trimitere se întreabă dacă această jurisprudență permite instanței de origine ca, într‑o situație precum cea din litigiul principal, să informeze din oficiu consumatorul despre încălcarea pretinsă, fără a se opune sau fără a refuza să emită certificatul prevăzut la articolul 53. Această informație ar permite consumatorului să decidă în cunoștință de cauză dacă contestă sau nu recunoașterea și executarea ordinului de plată în fața instanței din statul membru în care are domiciliul, folosindu‑se de calea de atac prevăzută la articolul 45 alineatul (1) litera (e) din Regulamentul nr. 1215/2012.
76. În ceea ce privește această chestiune, considerăm, precum guvernul ceh, Irlanda, guvernul italian și Comisia, că jurisprudența Curții referitoare la Directiva 93/13 nu poate fi pur și simplu transpusă în contextul Regulamentului nr. 1215/2012.
77. Principalul scop al Directivei 93/13 a fost de a apropia dreptul material al statelor membre în ceea ce privește clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, lăsând statelor membre sarcina de a stabili normele procedurale necesare(30), în conformitate cu bine‑cunoscutul principiu al autonomiei procedurale(31). Jurisprudența la care face referire instanța de trimitere a fost astfel rezultatul unor situații în care Curtea a considerat că normele de procedură naționale făceau imposibilă sau extrem de dificilă exercitarea de către consumatori a drepturilor conferite de Directiva 93/13.
78. În această privință, trebuie subliniat faptul că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede că clauzele abuzive nu creează obligații pentru consumator. Aceasta reprezintă, astfel cum a arătat Curtea, o dispoziție imperativă care urmărește să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților cu un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părți(32). În schimb, Regulamentul nr. 1215/2012 stabilește norme comune de natură procedurală. Acesta nu conține dispoziții de fond orientate spre obținerea de rezultate, similare celor de la articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13.
79. Acest lucru nu este deloc surprinzător. Regulamentul nr. 1215/2012 conține diverse dispoziții specifice pentru consumatori, cărora le conferă drepturi specifice în cadrul procedurii. Astfel cum se explică în considerentul (18), „în cazul contractelor de asigurare, al contractelor încheiate cu consumatorii și al contractelor de muncă, partea defavorizată ar trebui să fie protejată prin norme de competență mai favorabile intereselor sale decât normele generale”(33).
80. În mod corespunzător, potrivit articolului 17 alineatul (1) litera (c) din regulament, competența trebuie să se determine potrivit normelor prevăzute în capitolul II secțiunea 4 „în ceea ce privește un contract încheiat de o persoană, consumatorul, într‑un scop care se poate considera că se situează în afara domeniului său profesional […] dacă […] contractul a fost încheiat cu o persoană care desfășoară activități comerciale sau profesionale în statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat consumatorul sau, prin orice mijloace, își direcționează activitățile spre acel stat membru sau spre mai multe state, inclusiv statul membru respectiv, iar contractul intră în sfera de acțiune a acestor activități”. În schimb, potrivit articolului 18 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012, „acțiunea poate fi introdusă împotriva consumatorului de către cealaltă parte la contract numai înaintea instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia consumatorul își are domiciliul”.
81. În plus, articolul 45 alineatul (1) litera (e) punctul (i) din Regulamentul nr. 1215/2012 prevede în favoarea consumatorilor un motiv special pentru refuzul recunoașterii și al executării în cazurile în care hotărârea în discuție este în contradicție cu normele de competență menționate mai sus.
82. Având în vedere cele ce precedă, considerăm că, în ceea ce privește cauzele guvernate de Regulamentul nr. 1215/2012, legiuitorul Uniunii a luat în considerare situația specifică a consumatorilor și a instituit norme ad‑hoc. Prin urmare, Regulamentul nr. 1215/2012 conține deja numeroase garanții procedurale suplimentare, considerate necesare pentru consumatori. Într‑un astfel de cadru, caracterizat printr‑o protecție deja foarte ridicată a consumatorilor, nu este necesară „suprasaturarea” articolului 53 din regulament în scopul de a introduce – pe cale de interpretare – garanții suplimentare precum cele sugerate de instanța de trimitere.
83. Din perspectivă sistemică, se pune întrebarea dacă, în cazul în care dispozițiile Regulamentului nr. 1215/2012 ar fi interpretate în sensul că acesta conferă o protecție suplimentară, un tratament similar s‑ar extinde și la celelalte categorii de persoane cărora legiuitorul Uniunii a înțeles să le confere o protecție specifică atunci când au calitatea de reclamanți(34)?
84. În acest context, trebuie subliniat că tocmai în jurisprudența la care a făcut referire instanța de trimitere Curtea a admis că protecția consumatorului nu este absolută. În special, aceasta a considerat că dreptul Uniunii nu impune unei instanțe naționale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei decizii, chiar dacă acest lucru ar permite remedierea unei încălcări a unei dispoziții, indiferent de natura acesteia, cuprinsă în Directiva 93/13(35). Cu toate acestea, astfel cum s‑a menționat la punctele 59-61 de mai sus, modul de acțiune propus de instanța de trimitere ar echivala cu repunerea în discuție a caracterului definitiv al hotărârii pentru care a fost solicitat certificatul prevăzut la articolul 53.
5. Articolul 47 din cartă
85. În sfârșit, trebuie arătat că, și în cazul în care în ecuație se adaugă articolul 47 din cartă, concluzia noastră referitoare la construcția corectă a articolului 53 din Regulamentul nr. 1215/2012 rămâne neschimbată.
86. Legiuitorul Uniunii a ținut seama de necesitatea de a se asigura că părțile interesate au deschise căi jurisdicționale pentru a contesta executarea hotărârilor pronunțate în străinătate. În considerentul (29) al Regulamentului nr. 1215/2012, legiuitorul Uniunii subliniază că „executarea directă în statul membru solicitat a unei hotărâri pronunțate într‑un alt stat membru fără o hotărâre de încuviințare a executării nu ar trebui să pună în pericol respectarea drepturilor la apărare”, adăugând, în considerentul (38), că regulamentul respectă drepturile fundamentale, „în special principiul dreptului la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil, garantate la articolul 47 din cartă”.
87. Există o serie de garanții pentru atingerea pe deplin a acestui obiectiv.
88. În primul rând, dacă este adevărat că ordinul de plată în discuție a fost emis cu încălcarea normelor de competență consacrate în capitolul II secțiunea 4 din Regulamentul nr. 1215/2012, doamna Fiermonte poate să conteste în Germania recunoașterea și executarea invocând dispozițiile coroborate ale articolului 45 alineatul (1) litera (e) punctul (i) și ale articolului 46 din același regulament.
89. În al doilea rând, doamna Fiermonte se poate întemeia și pe motivul de refuz prevăzut la articolul 45 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 1215/2012, referitor la hotărârile pronunțate în lipsă, cu condiția să fie îndeplinite cerințele prevăzute de acesta. Potrivit acestei dispoziții, o hotărâre pronunțată în lipsă nu este recunoscută „dacă actul de sesizare a instanței sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat pârâtului în timp util și într‑o manieră care să îi permită acestuia să își pregătească apărarea, cu excepția cazului în care pârâtul nu a introdus o acțiune împotriva hotărârii atunci când a avut posibilitatea să o facă”.
90. În al treilea rând, sistemul de protecție încorporat în dispozițiile Regulamentului nr. 1215/2012 este completat, pe de altă parte, de principiul răspunderii statului. În cazul în care doamna Fiermonte ar considera că a suferit un prejudiciu din cauza unei încălcări de către instanța de origine a normelor consacrate în Regulamentul nr. 1215/2012, precum și din punctul de vedere al cheltuielilor apărute deja ca urmare a unei hotărâri nelegale pronunțate de instanța de origine, așadar, independent de vreo altă acțiune a instanței competente din statul membru solicitat, aceasta ar avea posibilitatea de a solicita daune interese din partea statului membru (statelor membre) respectiv(e).
91. Într‑adevăr, potrivit unei jurisprudențe constante, principiul răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate particularilor prin încălcări ale dreptului Uniunii care îi sunt imputabile este valabil pentru orice caz de încălcare a dreptului Uniunii de către un stat membru, indiferent care este autoritatea publică autoare a acestei încălcări, inclusiv pentru încălcările produse printr‑o hotărâre a unei instanțe(36).
92. Având în vedere cele de mai sus, considerăm că articolul 53 din Regulamentul nr. 1215/2012 interzice instanței de origine căreia i s‑a solicitat emiterea certificatului pentru o hotărâre judecătorească care a dobândit autoritate de lucru judecat să poată verifica din oficiu dacă respectiva hotărâre a fost pronunțată cu încălcarea normelor de competență din materia contractelor încheiate cu consumatorii.
D. Competența Curții (partea a doua)
93. După analiza fondului cauzei, revenim în cele din urmă la problema privind competența, doar din rațiuni de exhaustivitate.
94. Diverse considerații ne‑au condus la opinia potrivit căreia funcțiile exercitate de instanța de origine în contextul soluționării unei cereri de eliberare a certificatului prevăzut la articolul 53 sunt de natură jurisdicțională. Prin urmare, o astfel de instanță poate să formuleze o cerere de decizie preliminară în temeiul articolului 267 TFUE.
95. În primul rând, la punctul 52 de mai sus, am subliniat importanța certificatului prevăzut la articolul 53 în cadrul Regulamentului nr. 1215/2012. Acest certificat constituie temeiul pentru implementarea principiului executării directe a hotărârilor pronunțate în străinătate. Odată ce certificatul prevăzut la articolul 53 este furnizat autorității de executare competente, acesta va dobândi o existență independentă în practică. Toate informațiile necesare pentru executarea hotărârii la care se referă ar trebui să se regăsească, în principiu, într‑o formă accesibilă, în acest certificat. Prin urmare, este rezonabil să se prezume că, cu excepția cazului în care se contestă în mod expres, autoritățile de executare nu vor reverifica corectitudinea informațiilor din certificat, examinând textul hotărârii în discuție, care, adesea, este redactat într‑o limbă necunoscută de aceste autorități. Așadar, este foarte probabil ca în practică certificatul prevăzut la articolul 53 să constituie temeiul executării hotărârii.
96. În al doilea rând, rolul pe care îl joacă autoritatea responsabilă cu extragerea informațiilor din cadrul hotărârii a cărei executare se solicită și introducerea acestor informații în formularul prevăzut poate fi adesea unul mecanic. Însă nu în toate cazurile. Pentru completarea formularului din anexa I la Regulamentul nr. 1215/2012 sunt necesare informații detaliate. Este foarte posibil ca unele dintre aceste informații să nu se regăsească în hotărârea a cărei executare se solicită. Unele dintre aceste aspecte pot fi, evident, de natură contencioasă. Altele pot necesita o interpretare a hotărârii finale pronunțate.
97. În plus, aspectul dacă sunt îndeplinite condițiile pentru aplicarea articolului 53 din Regulamentul nr. 1215/2012, analizat la punctul 57 de mai sus, ar putea face obiectul unor disensiuni între părți. Hotărârea Gradbeništvo Korana(37) este un bun exemplu în acest sens.
98. Toate aceste elemente și posibilități ne‑au condus la o concluzie foarte clară: completarea certificatului prevăzut la articolul 53 nu este nicidecum o procedură „administrativă”, similară unei situații în care cuiva i se cere doar să ștampileze un act, fără a reflecta sau fără a fi obligat să contribuie la conținutul acestuia.
99. În al treilea rând, astfel stând lucrurile, considerăm nesatisfăcătoare interpretarea articolului 53 din Regulamentul nr. 1217/2012 în sensul că natura – jurisdicțională sau administrativă – a funcțiilor exercitate de organul care emite certificatul depinde de fiecare dată de tipul problemelor pe care trebuie să le soluționeze în cadrul respectivei proceduri speciale. Natura acestor funcții, stabilită prin dispozițiile Regulamentului nr. 1215/2012, trebuie să rămână aceeași de la începutul până la finalul procedurii, indiferent dacă problemele pe care trebuie să le soluționeze instanța de origine se dovedesc a fi mai mult sau mai puțin complicate sau dacă implică examinări care depășesc într‑o anumită măsură cadrul a ceea ce conține în mod expres hotărârea a cărei executare se solicită. Mai simplu, ne este greu să adoptăm o abordare în care specificitățile și hazardul dintr‑o anumită cauză ar transforma articolul 53 din Regulamentul nr. 1215/2012 într‑o procedură cu geometrie variabilă, care va fi uneori jurisdicțională, iar alteori nu.
100. În al patrulea și ultimul rând, la nivel general poate fi util să se amintească faptul că procedura de emitere a certificatului prevăzut la articolul 53 are loc în practică prin diverse forme de „delegare internă”(38). Sarcina privind certificatul prevăzut la articolul 53 poate fi îndeplinită chiar de judecătorul unic sau este posibil să fie delegată unui grefier sau unui alt funcționar al instanței, însă este îndeplinită în cadrul unei instanțe naționale.
101. Considerăm că, atunci când organul de la care emană trimiterea preliminară reprezintă, potrivit definiției generale și instituționale, o „instanță” în conformitate cu legea națională, trebuie aduse argumente solide pentru a dovedi – în pofida naturii sale în general jurisdicționale – că acel organ exercită în mod vădit în speță numai funcții administrative(39). Curtea pare să fi ajuns la această concluzie numai în cazul în care era incontestabil că activitatea în discuție – în pofida faptului că era îndeplinită de un organ jurisdicțional – nu s‑a finalizat cu pronunțarea unei decizii cu caracter jurisdicțional(40). În schimb, în cazurile în care situația era mai puțin clară, Curtea pare să fi acordat instanței naționale „beneficiul îndoielii”(41).
102. Considerăm că această abordare este rezonabilă și poate cu atât mai justificată în contextul sistemului de cooperare judiciară instituit prin Regulamentul nr. 1215/2012. Funcționarea întregului sistem, în care articolul 53 reprezintă o componentă importantă, se bazează pe rolul central recunoscut autorităților judiciare. Astfel, atunci când o instanță are îndoieli cu privire la dispozițiile Regulamentului nr. 1215/2012, este necesar ca, în scopul asigurării unității și clarității, accesul la Curte în temeiul articolului 267 să nu fie interpretat într‑un mod nerezonabil de restrâns.
103. În speță, este cert că Tribunale di Milano (Tribunalul din Milano) și judecătorul unic, care sunt aparent competenți să emită certificatul prevăzut la articolul 53, fac parte din justiția italiană obișnuită. În plus, natura procedurii prevăzute la articolul 53 din Regulamentul nr. 1215/2012 nu este – pentru motivele expuse mai sus – în mod vădit pur administrativă.
104. Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, în opinia noastră, Curtea este competentă să răspundă la întrebarea adresată în prezenta cauză.
V. Concluzie
105. Propunem Curții să răspundă la întrebarea formulată de Tribunale di Milano (Tribunalul din Milano, Italia) în vederea pronunțării unei decizii preliminare după cum urmează:
„Articolul 53 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (reformare) se opune ca instanța de origine căreia i s‑a solicitat emiterea certificatului referitor la o hotărâre judecătorească care a dobândit autoritate de lucru judecat să exercite din oficiu prerogative în scopul de a stabili dacă acea hotărâre a fost pronunțată cu încălcarea normelor de competență din materia contractelor încheiate cu consumatorii.”
1 Limba originală: engleza.
2 JO 2012, L 351, p. 1 (cunoscut de asemenea sub denumirea de „Regulamentul Bruxelles I bis”).
3 Instanța se referă, printre altele, la Hotărârea din 6 octombrie 2009, Asturcom Telecomunicaciones (C‑40/08, EU:C:2009:615), la Hotărârea din 14 iunie 2012, Banco Español de Crédito (C‑618/10, EU:C:2012:349), la Hotărârea din 4 iunie 2015, Faber (C‑497/13, EU:C:2015:357), la Hotărârea din 18 februarie 2016, Finanmadrid EFC (C‑49/14, EU:C:2016:98), și la Hotărârea din 26 ianuarie 2017, Banco Primus (C‑421/14, EU:C:2017:60).
4 JO 2004, L 143, p. 15, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 3.
5 A se vedea considerentul (26) al Regulamentului nr. 1215/2012.
6 A se vedea în special Curtea EDO, Hotărârea din 17 ianuarie 1970, Delcourt împotriva Belgiei (CE:ECHR:1970:0117JUD000268965, punctul 31), și Hotărârea din 7 iunie 2001, Kress împotriva Franței (CE:ECHR:2001:0607JUD003959498, punctul 41).
7 A se vedea, recent, în special Hotărârea din 27 februarie 2018, Associação Sindical dos Juízes Portugueses (C‑64/16, EU:C:2018:117, punctele 41-44 și jurisprudența citată).
8 Hotărârea din 28 februarie 2019 (C‑579/17, EU:C:2019:162, punctul 41).
9 A se vedea Hotărârea din 17 septembrie 1997, Dorsch Consult (C‑54/96, EU:C:1997:413, punctul 23), și, mai recent, Hotărârea din 17 iulie 2014, Torresi (C‑58/13 și C‑59/13, EU:C:2014:2088, punctul 17 și jurisprudența citată).
10 A se vedea printre altele Hotărârea din 17 iulie 2014, Torresi (C‑58/13 și C‑59/13, EU:C:2014:2088, punctul 19 și jurisprudența citată).
11 A se vedea de exemplu Hotărârea din 19 octombrie 1995, Job Centre (C‑111/94, EU:C:1995:340, punctele 11 și 12).
12 În acest sens a se vedea Hotărârea din 31 ianuarie 2013, Belov (C‑394/11, EU:C:2013:48, punctul 40 și jurisprudența citată).
13 A se vedea, mai jos, punctele 93-104 din prezentele concluzii.
14 A se vedea și considerentul (32) al Regulamentului nr. 1215/2012.
15 A se vedea Hotărârea din 6 septembrie 2012, Trade Agency (C‑619/10, EU:C:2012:531, punctul 41), precum și Concluziile avocatului general Kokott prezentate în cauza menționată (EU:C:2012:247, punctul 38).
16 JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74.
17 A se vedea articolele 53-55 din Regulamentul nr. 44/2001. A se vedea de asemenea Hotărârea din 6 septembrie 2012, Trade Agency (C‑619/10, EU:C:2012:531, punctul 36).
18 A se vedea articolul 39 din Regulamentul nr. 1215/2012.
19 A se vedea în acest sens considerentul (26) al Regulamentului nr. 1215/2012.
20 A se vedea în acest sens Hotărârea din 28 februarie 2019, Gradbeništvo Korana (C‑579/17, EU:C:2019:162, punctul 37).
21 A se vedea Concluziile avocatului general Bot prezentate în cauza Gradbeništvo Korana (C‑579/17, EU:C:2018:863, punctul 44 și jurisprudența citată).
22 Potrivit articolului 54 din Regulamentul nr. 44/2001, certificatul trebuia să fie eliberat de „instanța sau autoritatea competentă din statul membru în care s‑a pronunțat hotărârea” (sublinierea noastră).
23 A se vedea poziția 4.6.2.2. din formularul standardizat cuprins în anexa I la Regulamentul nr. 1215/2012. A se vedea de asemenea articolul 42 alineatul (2) din acest regulament.
24 Hotărârea din 6 septembrie 2012 (C‑619/10, EU:C:2012:531, punctul 41).
25 Sublinierea noastră.
26 A se vedea în special Hotărârea din 16 martie 2006, Kapferer (C‑234/04, EU:C:2006:178, punctul 20).
27 A se vedea în special Hotărârea din 17 decembrie 2015, Imtech Marine Belgium (C‑00/14, EU:C:2015:825, punctele 46 și 47), și Hotărârea din 16 iunie 2016, Pebros Servizi (C‑511/14, EU:C:2016:448, punctul 25).
28 JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273.
29 A se vedea jurisprudența citată la nota de subsol 3.
30 A se vedea în special al zecelea și al douăzeci și patrulea considerent ale Directive 93/13.
31 A se vedea, printre numeroase alte hotărâri, Hotărârea din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro (C‑168/05, EU:C:2006:675, punctul 24).
32 A se vedea printre altele Hotărârea din 14 iunie 2012, Banco Español de Crédito (C‑618/10, EU:C:2012:349, punctul 40 și jurisprudența citată).
33 Sublinierea noastră. A se vedea și considerentul (14) al Regulamentului nr. 1215/2012.
34 De exemplu, deținătorii de polițe de asigurare, asigurații, beneficiarii contractelor de asigurare, părțile vătămate, angajații [pentru a aminti doar persoanele menționate la articolul 45 alineatul (1) litera (e) punctul (i) din Regulamentul nr. 1215/2012].
35 A se vedea de exemplu Hotărârea din 26 ianuarie 2017, Banco Primus (C‑421/14, EU:C:2017:60, punctul 47 și jurisprudența citată).
36 A se vedea în special Hotărârea din 30 septembrie 2003, Köbler (C‑224/01, EU:C:2003:513, punctele 30-59).
37 Hotărârea din 28 februarie 2019, Gradbeništvo Korana (C‑579/17, EU:C:2019:162).
38 În privința diferenței dintre delegarea internă și delegarea externă, a se vedea Concluziile noastre prezentate în cauza Pula Parking (C‑551/15, EU:C:2016:825, punctele 96-97).
39 A se vedea Concluziile avocatului general Wahl prezentate în cauzele conexate Torresi (C‑58/13 și C‑59/13, EU:C:2014:265, punctele 72-73).
40 A se vedea de exemplu Hotărârea din 19 octombrie 1995, Job Centre (C‑111/94, EU:C:1995:340).
41 A se vedea de exemplu Hotărârea din 16 decembrie 2008, Cartesio (C‑210/06, EU:C:2008:723, punctele 54-63).
Full & Egal Universal Law Academy