Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Direction générale de l’Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (). L’autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.
SECŢIA A PATRA
DECIZIE
Cererea nr. 21136/03
depusă de Natalia FILIMONOVA
împotriva Republicii Moldova
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Patra), statuînd la 19 ianuarie 2010 în Camera compusă din:
Nicolas Bratza, Preşedinte,
Lech Garlicki
Giovanni Bonello,
Ljiljana Mijović,
Ján Šikuta,
Päivi Hirvelä,
Mihai Poalelungi,
Nebojša Vučinić, judecători,
şi Lawrence Early, Grefier al Secţiei,
Examinînd cererea sus-menţionată, depusă la 9 aprilie 2003,
Examinînd declaraţia prezentată Curţii de către Guvern prin care se solicită radierea cauzei de pe rol, precum şi răspunsul reclamantului la această declaraţie,
Deliberînd, decide următoarele:
ÎN FAPT
Reclamanta, dna Natalia Filimonova, cetăţeană a Republicii Moldova, s-a născut în 1959 şi locuieşte în Orhei. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către ex-Agentul său, dl V. Pârlog.
Circumstanţele cauzei
Faptele cauzei, după cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate în felul următor.
1. Primul set procedural
La 11 octombrie 1999, reclamanta a fost concediată din funcţie în cadrul Primăriei Orhei.
La 21 iunie 2000, Tribunalul Chişinău a decis în favoarea reclamantei şi a obligat Primăria Orhei să o restabilească în funcţie. La 14 septembrie 2000, Curtea de Apel a anulat această decizie.
La 21 martie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a anulat decizia Curţii de Apel din 14 septembrie 2000 şi a menţinut decizia Tribunalului Chişinău din 21 iunie 2000.
Reclamanta a fost restabilită la locul de munca în conformitate cu decizia Curţii Supreme de Justiţie din 21 martie 2001. Cu toate acestea, ea a fost, ulterior, concediată din nou.
2. Al doilea set procedural
La 31 mai 2002, Tribunalul Chişinău a obligat Primăria Orhei să o restabilească în funcţie pe reclamantă şi să-i achite salariul mediu pentru perioada de absenţă forţată de la lucru (între 25 decembrie 2001 şi 31 mai 2002) în suma totală de 3.550 MDL (237 EUR, la acea dată), precum şi cheltuielile de judecată în suma de 1.692 MDL (113 EUR).
La 19 noiembrie 2002, Curtea de Apel a menţinut decizia Tribunalului Chişinău din 31 mai 2002.
3. Al treilea set procedural
Din considerentele că reclamanta nu a fost restabilită în serviciul ei conform deciziei Tribunalului Chişinău din 31 mai 2002, ea a acţionat din nou în judecată, cerînd să i se achite salariul său pentru perioada respectivă de absenţă forţată de la lucru (şi anume, între 31 mai 2002 şi 14 martie 2003) şi executarea hotărîrii sus-menţionate în partea în care sunt prevăzute cheltuielile de judecată.
La 3 iunie 2003, Judecătoria Orhei a obligat Primăria Orhei să achite în favoarea reclamantei suma de 10.000 MDL (667 EUR) pentru absenţă ei forţată de la serviciu în perioada dintre 31 mai 2002 şi 14 martie 2003. De asemenea, Primăria Orhei a fost obligată să-i plătească reclamantei suma de 1.692 MDL pentru cheltuielile de judecată, conform deciziei Tribunalului Chişinău din 31 mai 2002.
La 10 iulie 2003, Judecătoria Orhei a suspendat executarea deciziei din 3 iunie 2003.
La 8 septembrie 2003, reclamanta a fost din nou concediată.
La 5 decembrie 2003, Judecătoria Orhei a admis parţial cererea reclamantei privind achitarea salariului pentru perioada de absenţa forţată de la locul de muncă între 31 mai 2002 şi 14 martie 2003 şi a hotărît să fie achitată în favoarea ei suma de 3.177 MDL (208 EUR). De asemenea, a dispus executarea deciziei Tribunalului Chişinău din 31 mai 2002 referitoare la achitarea costurilor şi a cheltuielilor în sumă de 1692 lei, precum şi a anulat decizia sa din 10 iulie 2003 cu privire la suspendarea executării.
La 23 martie 2005, reclamantei i-a fost achitată suma de 1692 MDL.
4. Al patrulea set procedural
Reclamanta a mai depus o cerere în Judecătoria Orhei, cerînd anularea dispoziţiei de concediere a Primăriei Orhei, restabilirea în funcţie, încasarea sumei de 10.498 MDL (700 EUR) pentru neexecutarea hotărârii în favoare sa în perioada dintre 31 mai 2002 şi 14 martie 2003, precum şi suma de 1.692 lei pentru cheltuieli de judecată.
La 12 aprilie 2005, Judecătoria Orhei a decis în favoarea reclamantei să i se achite suma de 3.177 MDL pentru perioadă de absenţă forţată de la muncă dintre 31 mai 2002 şi 14 martie 2003, precum şi cheltuielile de judecată în sumă de 1.692 MDL.
La 2 iunie 2005, Curtea de Apel Chişinău a casat hotărârea din 12 aprilie 2005 şi a trimis cauza spre rejudecare în aceeaşi instanţă. Judecătoria Orhei a expediat cauza la Curtea Supremă de Justiţie, pentru a fi examinată cererea de revizuire (în esenţă, un recurs împotriva hotărârii din 5 decembrie 2003) depusă de reclamant. Cazul mai rămîne a fi pendint.
La 8 septembrie 2005, reclamanta a primit 10.498 MDL.
5. Nivelul actual al procedurii
Guvernul afirmă că toate sumele acordate reclamantei în temeiul hotărîrii definitive au fost achitate. Guvernul confirmă acest fapt prin documentele eliberate de Primăria Orhei şi Departamentul Executare din cadrul Ministerului Justiţiei.
PLÎNGERILE
Reclamanta s-a plîns că drepturile ei garantate de Articolul 6 § 1 al Convenţiei au fost încălcate prin neexecutarea hotărârii din 31 mai 2002 privind achitarea cheltuielilor de judecată şi prin suspendarea hotărîrii din 3 iunie 2003.
Ea s-a plîns, în continuare, în temeiul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie de faptul că neexecutarea hotîrîrii în cauză i-a încălcat dreptul de a se bucura de proprietatea ei.
În cele din urmă, reclamanta s-a plîns de faptul că a i-a fost încălcat dreptul la un recurs efectiv pentru ea, în conformitate cu Articolul 13 al Convenţiei.
ÎN DREPT
A. Referitor la declaraţia Guvernului privind plîngerile în temeiul Articolului 6 § 1 din Convenţie şi al Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
La 14 septembrie 2007 (ulterior depunerii observaţiilor cu privire la admisibilitatea şi fondul cererii, care au fost recepţionate în decembrie 2005), Guvernul a informat Curtea că a propus să facă o declaraţie unilaterală în vederea soluţionării chestiunilor generate de cererea dată. Guvernul a mai solicitat Curţii ca cererea dată să fie radiată de pe rol, în conformitate cu Articolul 37 din Convenţie. Guvernul a accentuat că încercările de a ajunge la un acord de reglementare amiabilă cu reclamantul nu au fost cu succes.
Declaraţia prevedea următoarele:
„[Guvernul]:
Recunoaşte faptul că neexecutarea într-un termen rezonabil a hotărârii definitive în favoarea reclamantei din 31 mai 2002 a constituit o încălcare a dreptului său la un proces echitabil, în conformitate cu Articolului 6 § 1 din Convenţie, precum şi o violare a drepturilor sale, în temeiul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. În special, Guvernul recunoaşte că achitarea sumei de 3.550 MDL în calitate de despăgubire pentru perioada de absenţă forţată de la muncă a reclamantei şi a sumei de 1.690 MDL pentru costuri şi cheltuieli pe parcursul unei perioade de 9 luni şi, respectiv, 34 luni, nu poate compensa întîrzierea nejustificată.
....
Sumele propuse cu titlu de satisfacţie echitabilă sunt: prejudiciu material (100 EUR); prejudiciu moral (500 EUR), precum şi costuri şi cheltuieli (20 EUR), sume care vor fi plătite în termen de trei luni de la data la care Curtea Europeană a Drepturilor Omului va lua decizia de a radia cererea de pe rol.”
Reclamanta, a afirmat într-o scrisoare scrisă de mână, recepţionată de Curte la 26 mai 2008, că hotărârea în favoarea ei nu a fost executată pe deplin. Ea a accentuat starea financiară precară în care se află şi faptul că nu a fost în măsură să găsească un loc de muncă alternativ.
Curtea observă de la bun început că părţile nu au fost în stare să ajungă la un acord comun asupra condiţiilor unei reglementări amiabile a cauzei. Curtea notează că, în conformitate cu Articolul 38 § 2 al Convenţiei, negocierile de reglementare amiabilă sunt confidenţiale şi că Articolul 62 § 2 din Regulamentul Curţii mai prevede că nicio comunicare scrisă sau orală, precum şi nicio ofertă de reglementare intervenită în cadrul acestor negocieri nu va putea fi menţionată sau invocată în procedura contencioasă. Cu toate acestea, declaraţia a fost făcută de către Guvern în afara cadrului negocierilor de reglementare amiabilă.
Curtea constată că Articolul 37 din Convenţie prevede că în orice stadiu al procedurii, Curtea poate hotări scoaterea de pe rol a unei cereri atunci cînd circumstanţele permit să se tragă una dintre concluziile specificate la litera (a), (b ) sau (c) din alineatul 1 al articolului respectiv. Articolul 37 § 1 (c) permite Curţii să radieze o cerere de pe rol, în special, în cazul în care:
„pentru orice alt motiv, constatat de Curte, continuarea examinării cererii nu se
mai justifică”
Articolul 37 § 1 in fine include următoarea condiţie:
„Totuşi, Curtea continuă examinarea cererii dacă respectarea drepturilor omului
garantate prin Convenţie şi prin Protocoalele sale o cere.”
De asemenea, Curtea notează că, în anumite circumstanţe, ea poate radia o cerere de pe rol sau o parte a acesteia în conformitate cu Articolul 37 § 1 (c) din Convenţie în baza unei declaraţii unilaterale a Guvernului respondent, chiar dacă reclamantul doreşte să continue examinarea cauzei. În acest scop, Curtea va examina cu atenţie declaraţia în lumina principiilor emergente din jurisprudenţa sa, în special, hotărârea Tahsin Acar (a se vedea Tahsin Acar c. Turciei, [GC], nr. 26307/95, § § 75-77, CEDO 2003-VI, şi Melnic c. Moldovei, nr. 6923/03, § § 22-25, 14 noiembrie 2006).
Referitor la circumstanţele speţei, Curtea notează că a specificat deja în cîteva cazuri natura şi amploarea obligaţiilor care apar pentru statul reclamat în temeiul Articolelor 6 § 1 şi 13 din Convenţie şi Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie privind obligaţia de a executa hotărîrile definitive (a se vedea, printre multe altele, Prodan c. Moldovei, nr. 49806/99, CEDO 2004-III (extrase); Luntre şi alţii c. Moldovei, 2916 / 02, 21960/02, 21951/02, 21941/02, 21933/02, 20491/02, 2676/02, 23594/02, 21956/02, 21953/02, 21943/02, 21947/02 şi 21945/02, 15 iunie 2004 şi Ungureanu c. Moldovei, nr. 27568/02, 6 septembrie 2007). Atunci cînd Curtea a constatat o încălcare a acestor articole, ea a dispus să fie acordată în calitate de satisfacţie echitabilă suma de bani evaluată în funcţie de caracteristicile particulare ale cauzei.
Examinînd natura recunoaşterii cuprinse în declaraţia unilaterală a Guvernului, precum şi suma propusă drept compensare, Curtea consideră rezonabilă propunerea Guvernului în raport cu despăgubirile acordate de Curte în cazuri similare (a se vedea Ungureanu c. Moldovei, citată mai sus, § 39). Deşi suma pentru costurile şi cheltuielile invocate pare a fi relativ mică, Curtea constată că reclamanta nu a fost reprezentată în cadrul procedurii date şi că ea nu a depus o cerere în sensul Articolului 41 din Convenţie. În consecinţă, Curtea consideră că nu se mai justifică continuarea examinării acestei părţi a cererii (articolul 37 § 1 (c)) (a se vedea, pentru principiile relevante, Tahsin Acar, citată supra, şi Meriakri c. Moldovei ((radiere de pe rol), nr. 53487/99, 1 martie 2005).
În lumina tuturor consideraţiilor de mai sus, Curtea este satisfăcută că respectarea drepturilor omului garantate de Convenţie şi de Protocoalele sale nu atestă vreun motiv care ar justifica examinarea în continuare a cererii, avînd drept capete Articolul 6 § 1 şi Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (Articolul 37 § 1 in fine).
În ceea ce priveşte plîngerea potrivit căreia reclamanta nu a dispus de o cale de atac internă disponibilă efectivă împotriva neexecutării hotărîrii în cauză, Curtea consideră că această revendicare particulară a fost abordată în mod corespunzător de către Guvern prin recunoaşterea într-o manieră clară a încălcării drepturilor esenţiale ale reclamantei, garantate de Articolul 6 § 1 din Convenţie şi Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Concesiile, compensarea şi afirmaţiile Guvernului pot fi considerate suficiente reparaţii pentru plîngerea reclamantei în temeiul Articolului 13 din Convenţie (a se vedea Martin Wilson c. Regatul Unit (dec.) (30505/03), 10 martie 2009).
B. Plîngerile în temeiul Articolelor 3, 5, 8, 14 şi 17 din Convenţie
În ceea ce priveşte plîngerile reclamantei în temeiul articolelor 3, 5, 8, 14 şi 17 din Convenţie, din perspectiva tuturor materialelor aflate în posesia sa şi în măsura în care ţine de competenţa sa să examineze temeiul plîngerilor, Curtea constată că acestea nu dezvăluie vreo aparenţă de încălcare a drepturilor şi libertăţilor prevăzute în Convenţie.
Rezultă că această parte a cererii este vădit nefondată, în sensul Articolului 35 § 3 din Convenţie şi trebuie să fie respinsă în temeiul articolului 35 § 4.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA ÎN UNANIMITATE
Ia act de condiţiile declaraţiei Guvernului referitoare la plîngerile în temeiul articolului 6 § 1 şi Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi de măsurile întreprinse pentru asigurarea realizării celor asumate în declaraţie;
Decide să radieze de pe rol acea parte a cererii privitoare la plîngerile în temeiul Articolului 6 § 1, Articolul 13 şi Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
Declară restul cererii inadmisibilă.
Lawrence EarlyNicolas Bratza
Grefier Preşedinte
Full & Egal Universal Law Academy