©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
Secţia a treia
DECIZIE
Cererea nr. 15303/10
introdusă de Ion FLOROIU
împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 12 martie 2013 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, judecători, şi Marialena Tsirli, grefier adjunct de secţie,
având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 8 martie 2010,
având în vedere observaţiile prezentate de Guvernul pârât şi cele prezentate ca răspuns de reclamant,
având în vedere decizia Preşedintelui camerei de a o desemna pe doamna Kristina Pardalos în calitate de judecător ad hoc (art. 26 § 4 din Convenţie şi art. 29 § 1 din Regulamentul Curţii), în urma abţinerii domnului Corneliu Bîrsan (art. 28 din Regulamentul Curţii), judecător ales să reprezinte România,
după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
ÎN FAPT
1. Reclamantul, domnul Ion Floroiu, este resortisant român, s-a născut în 1955 şi locuieşte în Craiova.
2. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna I. Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
A. Circumstanţele cauzei
3. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părţi, se pot rezuma după cum urmează.
4. La momentul în care a introdus cererea în faţa Curţii, reclamantul executa, începând din 24 decembrie 2007, o pedeapsă cu închisoarea de 5 ani şi 10 luni, pentru furt. Anterior, reclamantul executase, cu întreruperi, între 24 aprilie 1978 şi 12 iulie 2007, mai multe pedepse cu închisoarea în mai multe penitenciare din România, ca urmare a 11 condamnări pentru diferite infracţiuni. Din 19 ianuarie 2012, reclamantul a beneficiat de liberare condiţionată.
5. În cursul încarcerării sale între 24 decembrie 2007 şi 18 ianuarie 2012, reclamantul a solicitat să muncească, astfel cum reiese din informaţiile furnizate de Administraţia Naţională a Penitenciarelor (denumită în continuare „ANP”). O comisie de specialitate a închisorii i-a permis să muncească pentru întreţinerea parcului de autovehicule din închisoare. Persoana în cauză a prestat astfel 114 zile de muncă. Fiind vorba despre o muncă considerată de ANP drept activitate de administrare curentă în interesul închisorii, nu a fost remunerat, dar a primit în schimb 37 de zile de reducere a sentinţei pe care o executa. În perioadele anterioare în care fusese încarcerat între 24 aprilie 1978 şi 12 iulie 2007, a muncit un număr de zile care, cumulate, reprezentau 5 ani şi 11 luni. Reclamantul a primit, drept recompensă pentru munca sa, fie zile de reducere a pedepsei, dacă era vorba despre activitate de administrare curentă în interesul penitenciarului, fie o remuneraţie în conformitate cu Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor, astfel cum era în vigoare la momentul faptelor (infra, pct. 21). Reclamantul nu era asigurat în cadrul sistemului de asigurări sociale al pensiilor.
6. În afara perioadelor de încarcerare, reclamantul a exercitat o activitate salariată şi a contribuit, timp de un an şi 2 luni, la sistemul naţional de asigurări sociale. În 2007, a fost înregistrat la Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă ca persoană aflată în căutarea unui loc de muncă.
1. Procedurile împotriva Ministerului Finanţelor Publice
7. La 29 ianuarie 2009, reclamantul a acţionat statul în instanţă, prin intermediul Ministerului Finanţelor Publice, în faţa Tribunalului Argeş, pentru a-i fi recunoscut, pentru anii lucraţi în închisoare, dreptul la vechime în lucru şi pentru a obliga statul să-i plătească pensia aferentă.
8. Ministerul Finanţelor Publice a invocat de la bun început lipsa calităţii procesuale pasive, argumentând că era de competenţa Casei Naţionale de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale să îi acorde sau nu pensie persoanei în cauză; prin urmare, cererea reclamantului era făcută împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Pe fond, ministerul a indicat faptul că, în temeiul art. 62 din Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a masurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal (denumită în continuare „Legea nr. 275/2006”), cota-parte de 70% din venitul obţinut de către deţinuţii care muncesc în închisoare nu a fost vărsată la bugetul de stat, întrucât aceasta se constituie în venituri proprii ale Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi că, în această situaţie, reclamantul nu putea beneficia de pensie pentru perioadele în care a muncit în închisoare.
9. Prin hotărârea din 5 martie 2010, Tribunalul Argeş a respins pretenţiile reclamantului. Instanţa observa faptul că persoana în cauză a introdus cererea împotriva unei autorităţi care nu avea calitatea procesuală pasivă în cauză. Instanţa a susţinut că, în orice caz, cererea reclamantului nu avea niciun temei legal, întrucât, în conformitate cu legislaţia în vigoare, în special art. 61 şi 62 din Legea nr. 275/2006, veniturile obţinute de deţinut ca urmare a muncii prestate în penitenciar nu erau asimilate salariului. De altfel, instanţa a arătat că, în temeiul art. 5 şi 18 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, deţinuţii nu se încadrează în niciuna din categoriile contribuabililor la sistemul menţionat, pentru a beneficia de acesta.
10. În apelului reclamantului, Curtea de Apel Piteşti, prin decizia definitivă din 2 iunie 2010, a confirmat temeinicia hotărârii pronunţate de tribunal.
2. Procedura împotriva Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor
11. În 2009, reclamantul a acţionat în justiţie Administraţia a Naţională a Penitenciarelor solicitând ca aceasta să fie obligată să verse la bugetul asigurărilor sociale de stat contribuţiile pentru munca pe care a prestat-o în închisoare timp de 25 de ani. În plus, acesta a solicitat să i se recunoască perioada în cauză drept luni de contribuţie la asigurările sociale, în vederea stabilirii dreptului la pensie. Reclamantul a susţinut că pârâta i-a luat 90% din veniturile pe care le obţinuse prin munca pe care a prestat-o în închisoare în temeiul unor contracte de muncă, şi că nu au fost vărsate la bugetul de asigurări sociale de stat contribuţiile prevăzute de lege care i-ar fi dat dreptul la pensie la momentul eliberării sale din închisoare.
12. Prin hotărârea din 12 ianuarie 2010 a Tribunalului Olt, confirmată printr-o decizie definitivă a Curţii de Apel Craiova din 5 mai 2010, cererea reclamantului a fost respinsă ca nefondată. Instanţele naţionale arată că, având în vedere natura specială a raporturilor juridice dintre deţinuţii care prestează o muncă şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor, aceasta din urmă nu are calitatea de „angajator”, iar cei dintâi nu pot fi asimilaţi unor „asiguraţi” care în temeiul Legii nr. 23 din 18 noiembrie 1969 privind executarea pedepselor şi al Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, au obligaţia să plătească o contribuţie la bugetul asigurărilor sociale de stat pentru a beneficia de acesta.
3. Starea de sănătate a reclamantului şi tratamentul medical acordat în închisoare
13. În perioada 1975–1988, reclamantul a contractat tuberculoză, potrivit acestuia, din cauza condiţiilor precare de detenţie. Mai târziu, s-a îmbolnăvit de diabet zaharat, ulcer duodenal, infecţie renală, hepatită cronică, rinosinuzită, dismorfie septo-nazală, boli înregistrate în dosarul medical al reclamantului redactat de medici din diferite penitenciare în care a executat pedepse cu închisoarea succesive. Conform declaraţiilor reclamantului, acesta nu ar fi primit în închisoare tratamentul medical adecvat pentru diversele sale boli.
14. În 2009, persoana în cauză a sesizat Judecătoria Piteşti cu o cerere de întrerupere a executării pedepsei cu închisoarea, pentru a-şi putea trata bolile în spitale civile. Cererea sa a fost respinsă printr-o hotărâre definitivă din 25 ianuarie 2010 a Tribunalului Argeş, care, pe baza unui examen medical, a stabilit că bolile de care suferea reclamantul puteau fi tratate în reţeaua spitalelor penitenciare.
15. La 15 iulie 2010, reclamantul a depus o nouă cerere de întrerupere a executării pedepsei, respinsă ca nefondată de instanţele interne.
16. În perioada februarie 2008 – septembrie 2010, reclamantul a fost internat în mai multe spitale penitenciare pentru un număr total de 163 de zile.
B. Dreptul şi practica interne relevante
1. Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor
17. Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor prevedea la art. 5 că, pentru reeducarea persoanelor condamnate la pedeapsa cu închisoarea, acestea din urmă erau obligate să presteze în perioada încarcerării o muncă utilă pentru care sunt apte. Sumele remuneratorii în cauză erau stabilite în conformitate cu tarifele de salarizare existente în ramura de activitate în care era prestată munca. Din remuneraţia pe care deţinutul avea dreptul să o primească pentru munca sa, o cotă de 10% îi revenea acestuia, iar cota de 90% revenea administraţiei penitenciarului. Deţinutul care, în timpul încarcerării, devenea complet inapt de muncă sau invalid din cauza unui accident sau a unei boli profesionale primea, după liberare, un ajutor financiar lunar. Nu se făcea nicio menţiune în lege privind posibila afiliere a deţinuţilor care prestau o muncă plătită în închisoare la sistemul public de asigurări sociale, pentru limită de vârstă, deces, invaliditate sau boală profesională.
18. Legea nr. 23/1969 a fost modificată şi înlocuită prin Legea nr. 275 din 4 iulie 2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. În temeiul art. 57 alin. (2) din Legea nr. 275/2006, persoanele condamnate pot munci dacă îşi exprimă acordul în acest sens. Deţinuţii în vârstă (peste 60 de ani pentru bărbaţi şi 55 pentru femei) muncesc doar dacă depun o cerere în acest sens. În temeiul art. 61 din Legea nr. 275/2006, veniturile obţinute de deţinuţi pentru munca prestată în timpul detenţiei nu sunt asimilate veniturilor salariale şi se impozitează potrivit prevederilor legale în materie de impunere a veniturilor realizate de persoanele fizice. Potrivit art. 62 din aceeaşi lege, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 83 din 19 mai 2010, veniturile obţinute de un deţinut în urma prestării muncii se repartizează după cum urmează: 40% persoanei condamnate (din care poate folosi până la 75% pe durata detenţiei şi restul de 25% în ziua liberării), iar 60% revin Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, pentru care aceste sume constituie venituri proprii. Acelaşi articol prevede obligaţia, pentru Administraţia Penitenciarelor, de a aduce la cunoştinţa deţinuţilor posibilitatea de a încheia un contract de asigurare, pentru a beneficia de sistemul public de asigurări sociale, prin vărsarea de contribuţii, pe bază voluntară, din veniturile obţinute ca urmare a muncii prestate în închisoare.
19. Deţinutul care, în timpul încarcerării, a devenit inapt să muncească din cauza unui accident de muncă sau a unei boli profesionale beneficiază de o pensie de invaliditate. Dreptul la asistenţă medicală gratuită pentru deţinuţi în timpul încarcerării, drept care include accesul la personal medical calificat, medicamente şi tratament medical, este garantat prin lege.
20. Potrivit prevederilor legale, munca prestată în închisoare este remunerată, cu excepţia activităţilor de administrare curentă a centrului de detenţie şi a muncii desfăşurate în cazuri de calamităţi naturale, care nu sunt remunerate. Activităţile de administrare curentă constau în special în munca în bucătărie, curăţenie, întreţinerea echipamentului şi în ateliere de lucru (lăcătuşerie, reparaţii auto, fabricarea de încălţăminte şi îmbrăcăminte).
21. Art. 76 din lege prevede că deţinutul este fie remunerat pentru munca sa, fie se califică pentru o reducere a pedepsei de executat. În cazul în care munca prestată de către un deţinut în penitenciar face parte din muncile neremunerate, deţinutul primeşte o reducere de 4 zile a pedepsei pentru 3 zile lucrate.
2. Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale
22. Art. 5 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, înlocuită ulterior prin Legea nr. 263 din 16 decembrie 2010 („Legea nr. 263/2010”), nu citează deţinuţii printre categoriile de contribuabili, prin efectul legii, la sistemul public de pensii. Alin. (2) al acestui articol prevede totuşi că persoanele care nu sunt asigurate prin efectul legii pot fi afiliate la sistemul public de pensii pe baza unui contract de asigurare încheiat, pe bază voluntară, cu casa de pensii judeţeană.
3. Alte legi relevante
23. În temeiul art. 213 din Legea nr. 95 din 14 aprilie 2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, persoanele care execută o pedeapsă cu închisoarea beneficiază de asigurare de sănătate fără să fie obligaţi să plătească contribuţii. Art. 16 din Legea nr. 76 din 16 ianuarie 2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă prevede că foştii deţinuţi care au devenit şomeri după liberare pot beneficia de indemnizaţie de şomaj în condiţiile prevăzute de lege. Legea nr. 416/2001 privind venitul minim garantat garantează un venit minim tuturor persoanelor care sunt apte de muncă şi care nu dispun de alte mijloace de subzistenţă, cu condiţia ca acestea să fie înregistrate în evidenţele agenţiei pentru ocuparea forţei de muncă şi să nu fi refuzat o ofertă de muncă.
4. Regulile penitenciare europene
24. La 11 ianuarie 2006, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a adoptat o nouă versiune a Regulilor penitenciare europene [Recomandarea Rec (2006)2 – „Regulamentul din 2006”], arătând că se impunea ca Regulile din 1987 să fie revizuite şi actualizate în profunzime pentru a reflecta evoluţiile survenite în materie de politică penală, practicile privind condamnările, precum şi administrarea penitenciarelor, în general, din Europa. Regula 26.9 prevedea faptul că munca deţinuţilor trebuie să fie asigurată de autorităţile penitenciarului, cu sau fără concursul firmelor private, în interiorul sau exteriorul penitenciarului. Regula 26.10 prevedea că, în orice caz, munca prestată de deţinuţi trebuie să fie remunerată în mod echitabil.
Capete de cerere
25. Reclamantul invocă, în esenţă, o încălcare a art. 4 din Convenţie. Potrivit persoanei în cauză, în cursul celor 25 de ani din totalul de încarcerare, administraţiile diferitelor penitenciare unde îşi executa pedepsele l-ar fi obligat să presteze diferite munci care, potrivit acestuia, au fost extrem de dificile, înjositoare şi prost plătite, fără a fi afiliat la sistemul public de pensii.
26. Invocând în esenţă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi art. 14 din Convenţie, reclamantul se plânge, de asemenea, de caracterul discriminatoriu al excluderii deţinuţilor care prestează o muncă de la afilierea la sistemul public de pensii.
27. Invocând art. 3 din convenţie, reclamantul se plânge, în final, de lipsa, în diferitele locuri de detenţie, unui tratament medical adecvat pentru numeroasele boli de care el suferă.
ÎN DREPT
A. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 4 din Convenţie
28. Reclamantul se plânge că a fost nevoit, în timpul celor 25 ani de încarcerare, să presteze munci dificile, înjositoare şi prost plătite, fără a fi afiliat la sistemul public de pensii. Partea relevantă a art. 4 din convenţie prevede următoarele:
„(...) Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie.
3. Nu se consideră «muncă forţată sau obligatorie» în sensul prezentului articol:
a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei în condiţiile prevăzute de articolul 5 din (...) convenţie (...).”
29. Guvernul contestă pretenţiile reclamantului, argumentând că persoana în cauză a muncit, în majoritatea timpului, în ateliere de reparaţie şi întreţinere a vehiculelor închisorii. Guvernul subliniază că reclamantul nu risca nicio pedeapsă pentru eventuala sa opţiune de a nu munci. Guvernul arată că, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 275/2006, munca penitenciară a devenit opţională. Reclamantul contestă argumentul Guvernului şi reiterează pretenţiile sale exprimate în formularul de cerere.
30. Curtea observă de la început că plângerea reclamantului se referă, în parte, la fapte care au avut loc înainte de data ratificării Convenţiei de către România, la 20 iunie 1994. Curtea nu are competenţa ratione temporis de a examina acest capăt de cerere a reclamantului. Într-adevăr, eşecul ulterior al apelurilor introduse de reclamant în sensul remedierii ingerinţei nu poate determina includerea acesteia în competenţa temporală a Curţii [Blečić împotriva Croaţiei (MC), nr. 59532/00, pct. 77–79, CEDO 2006‑III]. Nu mai poate fi vorba despre o situaţie continuă care ar fi survenit înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei şi care a continuat după această dată: între 24 aprilie 1978 şi 18 ianuarie 2012, reclamantul a executat diferite pedepse cu închisoarea în mod intermitent, ca urmare a 11 condamnări diferite; perioadele în care a fost închis au alternat cu cele în care s-a aflat în libertate.
31. În continuare, Curtea reaminteşte că, în temeiul art. 35 § 1 din Convenţie, nu poate fi sesizată decât în termen de 6 luni de la data ultimei decizii interne definitive. În cazul în care este clar că reclamantul nu dispune de nicio cale de atac efectivă, termenul de 6 luni se calculează de la data la care sunt denunţate actele sau măsurile sau de la data la care cel interesat le ia la cunoştinţă sau resimte efectele ori prejudiciul cauzat de ele [Dennis şi alţii împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 76573/01, 2 iulie 2002; Varnava şi alţii împotriva Turciei (MC), nr. 16064/90 şi altele, CEDO 2009]. Trebuie observat că reclamantul nu a sesizat Curtea decât la data de 8 martie 2010, atunci când din cauza legislaţiei naţionale care reglementează munca deţinuţilor în închisoare suferise, de aproape 32 de ani, efectele şi prejudiciile faptelor aflate la originea plângerii sale în faţa Curţii. Prin urmare, Curtea consideră că nu are competenţa de a examina capătul de cerere a reclamantului decât începând cu data de 24 decembrie 2007, cel mult, atunci când a început ultima perioadă de detenţie a persoanei în cauză. Curtea reliefează că, înainte de această dată, persoana în cauză s-a aflat în libertate în mai multe rânduri şi nimic nu ar fi împiedicat-o să depună o cerere în faţa Curţii pentru faptele care au avut loc în diferite perioade când era încarcerată.
32. Curtea observă că legislaţia românească prevede, începând cu 4 iulie 2006, data intrării în vigoare a Legii nr. 275 privind executarea pedepselor, consimţământul deţinuţilor înainte de a presta o muncă în detenţie. În plus, din informaţiile furnizate de Guvern rezultă că, în urma unei cereri din partea reclamantului de a presta munci, o comisie specială a închisorii l-a desemnat să presteze o muncă de întreţinere a parcului auto din închisoare (supra, pct. 5). Oricum, niciunul din elementele de care dispune Curtea nu indică faptul că munca prestată de reclamant în timpul ultimei sale detenţii nu ar fi fost acoperită de condiţiile prevăzute de art. 4 § 3 a) din Convenţie, care exclude din conceptul de „muncă forţată sau obligatorie” „orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei în condiţiile prevăzute de articolul 5 din prezenta convenţie”. În acest sens, Curtea reaminteşte că, în cauza Stummer, a ajuns la concluzia că munca obligatorie prestată de un deţinut fără afiliere la sistemul public de pensii ar trebui să fie considerată „muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei” în sensul art. 4 § 3 a) din Convenţie [Stummer împotriva Austriei (MC), nr. 37452/02, pct. 132, CEDO 2011]. Curtea nu constatată nicio circumstanţă specială care să-i permită să se îndepărteze în speţă de constatarea sa anterioară.
33. În privinţa lipsei remuneraţiei pentru munca prestată, Curtea reiterează faptul că o astfel de circumstanţă nu elimină, în sine, un tip de muncă precum „o muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei” (Zelyazkov împotriva Bulgariei, nr. 11332/04, pct. 36, 9 octombrie 2012, şi Stummer, citată anterior, pct. 122).
34. Curtea observă, de asemenea, că Regulile penitenciare europene din 2006 fac din principiul normalizării muncii prestate în închisoare unul dintre principiile de bază în domeniu. Mai exact, regula 26.10 din Regulamentul din 2006 prevede că „în orice caz, munca prestată de deţinuţi trebuie să fie remunerată în mod echitabil”.
35. În speţă, Curtea observă că dreptul intern prevede că deţinuţii pot presta în închisoare fie o muncă remunerată, fie, în ceea ce priveşte administrarea curentă a închisorii, munci neremunerate, dar care dau dreptul la o reducere a pedepsei. Alegerea aparţine persoanei deţinute, care este informată cu privire la condiţiile de exercitare a fiecărui tip de muncă.
36. În privinţa reclamantului, Curtea observă că, pentru cele 114 zile prestate pentru întreţinerea parcului auto al închisorii, el a beneficiat de o reducere substanţială, ce ajungea la 37 de zile din pedeapsa de executat. Prin urmare, Curtea consideră că munca prestată de reclamant nu a fost lipsită de orice formă de remunerare.
37. În speţă, Curtea consideră că munca prestată de reclamant poate fi considerată „o muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei” în sensul art. 4 § 3 a) din Convenţie.
38. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 lit. a) şi § 4 din Convenţie.
C. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1, coroborat cu art. 14 din Convenţie
39. Reclamantul se plânge de caracterul discriminatoriu al excluderii deţinuţilor care prestează o muncă de la afilierea la sistemul public de pensii. Acesta invocă art. 14 din Convenţie coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1, redactate după cum urmează în părţile lor relevante:
Art. 14
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de [...] convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”
Art. 1 din Protocolul nr. 1
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
40. Guvernul susţine că reclamantul nu a sesizat instanţele interne cu o acţiune îndreptată împotriva Casei Naţionale de Pensii şi Asigurări Sociale, care era competentă să-i recunoască perioada de muncă în închisoare drept vechime în muncă şi să-i acorde o pensie. Contestând apoi aplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. 1, Guvernul subliniază că dreptul de a-i fi acordată o pensie nu este garantat ca atare de convenţie şi susţine că sistemul naţional de pensii nu generează decât pentru salariaţi, nu şi pentru deţinuţi, un interes patrimonial care ar putea intra în domeniul de aplicare al dispoziţiei citate anterior. Având în vedere că obiectul principal al muncii din închisoare este reabilitarea şi consolidarea competenţelor profesionale ale deţinuţilor, cărora le aparţine opţiunea de a presta sau nu o muncă, Guvernul subliniază că deţinuţii sunt într-o situaţie diferită de salariaţi, care se supun legislaţiei muncii. Guvernul precizează că sistemul românesc permite totuşi deţinuţilor să primească o pensie, prin vărsarea de contribuţii voluntare la bugetul de asigurări sociale, posibilitate de care reclamantul nu s-a prevalat. În plus, Guvernul afirmă că reclamantul poate beneficia, după liberarea din închisoare, de o indemnizaţie de şomaj şi/sau de venitul minim garantat prin lege. Reclamantul contestă teza Guvernului şi reiterează pretenţiile sale prezentate în formularul de cerere.
41. Curtea observă că cele două acţiuni judiciare iniţiate de reclamant la nivel naţional au fost respinse ca nefondate, pe motiv că deţinuţii nu se încadrează în niciuna din categoriile de contribuabili la sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, pentru a beneficia de acesta. Prin urmare, nimic nu indică faptul că o nouă acţiune formulată de reclamant împotriva Casei Naţionale de Pensii şi Asigurări Sociale ar avea mai multe şanse de succes.
42. În măsura în care Guvernul contestă aplicabilitatea art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie, Curtea, aplicând criteriile prevăzute de jurisprudenţa sa consacrată [Stummer, citată anterior, pct. 82–84, şi Stec şi alţii împotriva Regatului Unit (dec.) (MC), nr. 65731/01 şi 65900/01, pct. 54, CEDO 2005‑X], consideră că legislaţia socială în cauză creează pentru reclamant un interes patrimonial care intră în sfera de aplicare a art. 1 din Protocolul nr. 1. Astfel, nimeni nu contestă că reclamantul a muncit în închisoare fără a fi fost afiliat la sistemul de pensii. Dacă acesta ar fi cazul, ar fi acumulat un număr de luni de asigurare, care, cumulate cu lunile de asigurare pentru perioadele de muncă prestate în libertate, i-ar fi dat dreptul la pensie la data la care avea vârsta de pensionare.
43. Revenind la temeinicia capătului de cerere, deşi competenţa sa se limitează la perioada de după 24 decembrie 2007 (supra, pct. 30), Curtea consideră că este necesar să se ţină seama de evenimentele produse înainte de această dată [de exemplu, Humen împotriva Poloniei (MC), nr. 26614/95, pct. 58–59, 15 octombrie 1999; Foti şi alţii împotriva Italiei, 10 decembrie 1982, pct. 53, seria A nr. 56].
44. În acest context, Curtea observă, pe de o parte, că perioada muncii prestate de reclamant în timp ce era deţinut şi în care nu a fost afiliat la un sistem de securitate socială a fost relativ scurtă (a se vedea, a contrario, Stummer, citată anterior, pct. 10 şi 107): deşi este adevărat că a fost deţinut, în total, aproximativ 25 de ani, începând de la vârsta 23 de ani, perioadele sale cumulate de muncă se ridică la 5 ani şi 11 luni. Această muncă a fost compensată cu o reducere a pedepsei de executat sau prin remunerare la tarifele prevăzute de legislaţia în vigoare la momentul faptelor. În plus, de-a lungul întregii perioade în care a muncit în închisoare, persoana în cauză a beneficiat de asigurare medicală gratuită, care includea accesul gratuit la medicamente, îngrijire şi personal medical calificat. Dacă ar fi devenit inapt să muncească din cauza unui accident de muncă sau a unei boli profesionale, ar fi beneficiat de o pensie de invaliditate.
45. Trebuie să se constate că perioadele de detenţie ale reclamantului au alternat cu perioade în care s-a aflat în libertate, în care avea o activitate salarială care i-a permis să cotizeze la sistemul naţional de asigurări sociale.
46. În final, Curtea arată că, în temeiul legislaţiei naţionale privind sistemul public de pensii (supra, pct. 22 in fine), reclamantul avea posibilitatea de a se afilia la sistemul public în cauză, pe baza unui contract pe care ar fi putut să-l încheie voluntar, cu casa de pensii judeţeană, posibilitate de care acesta nu s-a folosit. Acest lucru i-ar fi permis, la vârsta pensionării, să se afle într-o poziţie similară unui salariat.
47. În lumina acestor considerente, Curtea consideră că sistemul de muncă penitenciară pe care reclamantul îl cunoştea, cu acoperirea socială care îi era asociată, nu a fost „în mod vădit lipsit de temei rezonabil” (a se vedea, mutatis mutandis, Stummer, citată anterior, pct. 109). Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 lit. a) şi § 4 din Convenţie.
C. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 3 din Convenţie privind lipsa tratamentului medical
48. Reclamantul se plânge de lipsa unei asistenţe medicale adecvate în închisoare, cu încălcarea art. 3 din Convenţie, redactat după cum urmează:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.” »
49. Guvernul invocă inadmisibilitatea acestui capăt de cerere, afirmând că reclamantul putea depune o plângere împotriva administraţiilor diferitelor penitenciare în care a fost încarcerat în temeiul Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 56 din 25 iunie 2003 privind drepturile persoanelor care execută o pedeapsă privativă de libertate („O.U.G. nr. 56/2003”), sau al Legii nr. 275/2006, care garantează dreptul deţinuţilor de a primi asistenţă medicală gratuită. Reclamantul contestă teza Guvernului şi reiterează pretenţiile sale prezentate în formularul de cerere.
50. Curtea observă că, începând cu data de 25 iunie 2003, data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 56/2003, reclamantul avea la dispoziţie o cale de atac efectivă pentru a invoca eventuala lipsă a unei asistenţe medicale adecvate în închisoare (Petrea împotriva României, nr. 4792/03, pct. 33–36, 29 aprilie 2008). Or, persoana în cauză nu s-a prevalat de această cale de atac internă pe care o avea la dispoziţie şi care ar fi fost eficientă în sensul art. 35 § 1 din Convenţie. Rezultă că această parte a capătului de cerere al reclamantului trebuie să fie respinsă pentru neepuizarea căilor de recurs interne, în temeiul art. 35 § 1 şi art. 35 § 4 din Convenţie.
51. În măsura în care reclamantul se plânge, de asemenea, şi de un tratament medical inadecvat în închisoare înainte de 25 iunie 2003, data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 56/2003, Curtea consideră că acest capăt de cerere nu ţine de competenţa sa ratione temporis pentru faptele care au avut loc înainte de 20 iunie 1994 şi că este tardiv pentru faptele ulterioare acestei date, întrucât persoana în cauză nu a sesizat Curtea decât la 8 martie 2010, adică la mai mult de 6 luni de la data la care fiecare din detenţiile sale succesive s-a încheiat. Rezultă că această parte a capătului de cerere formulat de reclamant trebuie să fie de asemenea respinsă în temeiul art. 35 § 1 şi art. 35 § 4 din Convenţie.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Marialena TsirliJosep Casadevall
Grefier adjunctPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy