©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Tradus şi revizuit de IER
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
DECIZIE
Cererea nr. 46131/06
Ralu Traian FILIP
împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 27 mai 2014 într-o cameră compusă din Alvina Gyulumyan, preşedinte, Ján Šikuta, Dragoljub Popović, Luis López Guerra, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, Iulia Antoanella Motoc, judecători, şi Marialena Tsirli, grefier adjunct de secţie,
având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 15 noiembrie 2006,
având în vedere observaţiile prezentate de guvernul pârât şi cele prezentate ca răspuns de reclamant,
după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
ÎN FAPT
1. Reclamantul, domnul Ralu Traian Filip, este resortisant român, s-a născut în 1959 şi locuieşte în Bucureşti. În urma decesului său în data de 23 mai 2007, văduva acestuia, doamna Dana Maria Filip, precum şi copiii acestora, Maria Filip şi Matei Filip, şi-au exprimat în data de 28 iunie 2012 dorinţa de a continua judecarea cauzei.
2. Reclamantul şi, ulterior, moştenitorii săi, au fost reprezentaţi în faţa Curţii de către E. Bustea şi B. Grabowski, avocaţi în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
A. Circumstanţele cauzei
3. Reclamantul era ziarist şi redactor-şef adjunct la cotidianul Curierul Naţional.
1. Articolele în litigiu
4. În perioada 1997 – 2000, Curierul Naţional a publicat articole despre doi procurori, printre care şi G.M. Majoritatea acestor articole au fost semnate de reclamant.
5. La 7 iulie, 23 iulie şi 27 septembrie 1997, 11 iunie 1998 şi 28 iulie 1999, s-au publicat mai multe articole conform cărora G.M. ar fi fost implicat în represiunea demonstraţiilor anti-comuniste din decembrie 1989 de la Timişoara. Articolul din 7 iulie 1997 îi cerea procurorului general din acea perioadă să verifice dacă G.M. se afla în caz de incompatibilitate cu funcţia de procuror şi conţinea o listă de 14 întrebări adresate procurorului general. Primele întrebări erau redactate după cum urmează:
„1. Este adevărat că G.M. a fost, în timpul evenimentelor de la Timişoara din decembrie 1989, unul dintre coordonatorii echipei de procurori care a efectuat ancheta împotriva demonstranţilor?
2. Este adevărat că, în această calitate, G.M. a semnat mandatele de arestare a demonstranţilor, pe motiv că aceştia erau derbedei sau huligani?
[...] 4. Este adevărat că organizaţii de revoluţionari din Timişoara au depus plângeri împotriva procurorilor G.M. şi [...]?”
6. La 6 august şi 6 septembrie 1997 s-au publicat două articole despre un împrumut pe care G.M. l-a primit de la o bancă publică pentru cumpărarea unui apartament. Potrivit acelor articole, G.M. a obţinut o dobândă mult mai mică decât aceea practicată de bancă, iar creditul nu a fost folosit până când opinia publică a început să discute creditele cu dobândă preferenţială. Unul dintre articole era redactat după cum urmează:
„Informaţiile pe care le-am primit nu au fost verificate, dar sunt mult prea importante pentru a fi ignorate. Deoarece ziarul nostru nu este o autoritate de investigare, revine Procurorului General să le verifice [...]
Informaţiile pe care le-am publicat dovedesc că G.M. nu este apt să îndeplinească funcţia actuală. Pentru aceasta, informaţiile ar trebui să fie verificate şi, dacă se confirmă, trebuie să existe anumite consecinţe.”
7. La 7 august 1997 a fost publicat un articol conform căruia G.M., în calitatea sa de director al departamentului de resort al Parchetului General, a învăluit în ceaţă mai multe dosare de adopţii ilegale, pentru motive personale. Articolul făcea următoarele precizări:
„Sursele citate spun că soţia lui G.M., în calitate de avocat, este de asemenea implicată, ceea ce aruncă întreaga problemă în aer, dacă este adevărat. Nu putem garanta veridicitatea acestei din urmă ipoteze, doar Parchetul General este în măsură să facă acest lucru.”
8. La 18 iulie şi 13 octombrie 1997, 26 ianuarie 1998, 15 februarie, 14 şi 15 martie, 5 şi 6 aprilie şi 24 iunie 1999, s-au publicat mai multe articole cu privire la urmărirea penală începută împotriva lui G.P., fratele proprietarului Curierul Naţional. G.M. era procurorul care efectua urmărirea penală în cauză. Articolele dezbăteau în detaliu şi în mod critic maniera în care G.M. a condus ancheta. Pasajele relevante erau redactate după cum urmează:
„Există îndoieli cu privire la faptul că [G.M.] a aprobat [...] interceptarea convorbirilor telefonice ale lui G.P. şi ale redacţiei cotidianului Curierul Naţional. Solicităm Procurorului General să verifice ultimele autorizaţii de interceptări telefonice date de procurorul G.M. (18 iulie 1997);
Acum este clar pentru toţi oamenii de bună-credinţă că G.M. este un impostor din punct de vedere profesional şi moral. [...] Complet lipsit de demnitate – dacă ar fi avut demnitate nu ar fi fost de acord să fie trimis la Timişoara în decembrie 1989 – G.M. a împărţit lumea în două [...] (13 octombrie 1997);
[În cazul în care s-ar dispune neînceperea urmăririi penale] Ce s-ar întâmpla cu prestigiul profesional al fostului procuror G.M. [...], autorul abuzurilor şi ilegalităţilor suferite de G.P.? (15 martie 1999);
Declaraţiile iresponsabile ale foştilor procurori G.M. şi [...] – ambii au declarat în public [...] că G.P. este un «escroc financiar», când nu se finalizase ancheta penală. (5 aprilie 1999);
Trebuie remarcat faptul că, atunci când s-a început urmărirea penală, fostul procuror G.M. nu soluţionase niciun dosar penal cu trimiterea în judecată. În plus, nu era un specialist în domeniul urmăririlor penale, ocupându-se de ceva timp cu examinarea plângerilor şi a petiţiilor. În baza acestor date, pot spune că numirea şi menţinerea fostului procuror G.M. în funcţia de şef al Serviciului de combatere a criminalităţii organizate şi a corupţiei este un act iresponsabil care constituie un pericol pentru statul de drept, pentru respectarea drepturilor fundamentale ale omului. (24 iunie 1999)”
9. La 4 mai 2000, s-a publicat alt articol despre modul în care G.M. a cumpărat un apartament aparţinând patrimoniului de stat. Articolul includea următoarele afirmaţii:
„Până în prezent, Ministerul Justiţiei nu a catadicsit să ne răspundă dacă G.M. a plătit sau nu acest apartament, dacă acesta a fost dobândit în mod legal sau nu, dacă achiziţia era sau nu compatibilă cu îndatoririle funcţiei sale.”
2. Acţiunea în răspundere civilă delictuală
10. La 10 mai 2000, G.M. („petentul”) a introdus o acţiune în răspundere civilă împotriva reclamantului şi a societăţii Curierul Naţional. Acesta a solicitat despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral, pe motiv că reputaţia sa a fost atinsă.
11. Prin hotărârea din 27 iunie 2002, Tribunalul Bucureşti a respins acţiunea, motivând că în speţă nu erau îndeplinite condiţiile răspunderii civile.
12. Pentru a ajunge la această concluzie, tribunalul a reţinut că unele articole urmăreau un interes general, ca de exemplu activitatea profesională a petentului şi implicarea sa în represiunea demonstraţiilor anticomuniste de la Timişoara din decembrie 1989, dar altele ţineau totuşi de viaţa sa privată, ca de exemplu cumpărarea unui apartament sau obţinerea unui împrumut bancar cu dobândă preferenţială.
13. Tribunalul a considerat că reclamantul şi-a exercitat cu bună-credinţă dreptul la libertatea de exprimare, ceea ce, pentru ziarişti, implică dreptul de a face evaluări critice, dar şi obligaţia profesională de a informa publicul cu privire la acţiunile înalţilor demnitari.
14. În apelul introdus de petent, prin hotărârea din 8 octombrie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a confirmat sentinţa tribunalului. Curtea de apel s-a pronunţat în complet de doi judecători.
15. Curtea de apel a rezumat fiecare dintre articolele publicate de reclamant şi a hotărât că acestea conţineau comentarii. Instanţa a considerat că articolele indicau mai multe surse şi că unele dintre comentarii erau formulate în formă interogativă, încurajând astfel cititorul să reflecteze. Curtea de apel a reţinut faptul că anumite comentarii nu erau prudente şi moderate, dar a considerat că acestea trebuiau citite în contextul general, concluzionând că reclamantul a fost de bună-credinţă.
16. Petentul a introdus recurs, înregistrat la aceeaşi curte de apel, din cauza modificării normelor de competenţă a instanţelor (infra, pct. 19). Prin decizia din 16 mai 2006, curtea de apel l-a obligat pe reclamant să plătească în solidar cu societatea Curierul Naţional suma de 10 000 lei cu titlu de prejudiciu moral şi 3 182 lei cheltuieli de judecată, reprezentând aproximativ 2 850 euro şi, respectiv, 900 euro. Curtea de apel s-a pronunţat în complet de trei judecători, alţii decât cei care au judecat apelul.
17. Pasajele relevante din hotărârea curţii de apel erau redactate după cum urmează:
„[...] Ralu Traian Filip nu a făcut verificările necesare înainte de publicarea articolelor.
De asemenea, modul în care au fost prezentate aceste date, acuzaţiile foarte grave aduse procurorilor care efectuau urmărirea penală împotriva lui G.P. (de încălcare a legii prin săvârşirea mai multor acte infracţionale şi de incompetenţă profesională şi morală) şi durata acestora au fost de natură să îi cauzeze petentului un prejudiciu care nu era necesar, în lipsa unei baze faptice bine întemeiate, aşa cum a dovedit-o petentul prin probele depuse la dosar în prezenta cauză.
Comunicarea de zvonuri, respectiv de informaţii neverificate, cererea făcută de presă ca aceste informaţii să fie verificate, examinarea detaliată de către presă a actelor procurorilor şi pronunţarea unor soluţii în procesele în curs, apelativele jignitoare la adresa procurorilor care efectuau ancheta împotriva fratelui directorului cotidianului depăşesc în gravitate situaţia de fapt examinată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Prager și Oberschlick împotriva Austriei (26 aprilie 1995, seria A nr. 313) prin gravitatea acuzaţiilor aduse petentului, prin durata acestor acuzaţii şi referirile atât la viaţa profesională cât şi la cea privată a petentului.
Ca şi în cauza Prager și Oberschlick împotriva Austriei, ziaristul nu putea să invoce buna-credinţă în raport cu standardele de etică profesională, pentru motivele prezentate mai sus, iar prejudiciul moral cauzat petentului trebuie să fie reparat. Pentru a determina suma, trebuie să se ţină seama de atingerea concretă adusă reputaţiei, având în vedere poziţia socială a petentului, consecinţele pentru viaţa privată a acestuia din urmă, aşa cum reies din răspunsurile la interogatoriile părţilor, gravitatea afirmaţiilor jignitoare şi durata acestora.”
B. Dreptul şi practica interne relevante
18. În ceea ce priveşte condiţiile necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale, principalele reglementări din legislaţia internă, şi anume articolele relevante din Codul civil, astfel cum au fost interpretate de doctrină şi jurisprudenţă, sunt descrise în cauza Stângu şi Scutelnicu împotriva României (nr. 53899/00, pct. 30-31, 31 ianuarie 2006).
19. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedura civilă a stabilit că recursul se soluţionează de către Curtea Supremă de Justiţie, dacă prin lege nu se prevede altfel. Ulterior, Legea nr. 493 din 10 noiembrie 2004 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 65/2004 privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă a restabilit competenţa de principiu a curţilor de apel la soluţionarea recursului.
CAPETE DE CERERE
20. Invocând art. 10 din Convenţie, reclamantul se plânge de faptul că a fost obligat să plătească despăgubiri pentru articolele publicate.
21. Invocând art. 6 § 1 din Convenţie, reclamantul denunţă părtinirea Curţii de Apel Bucureşti, care a soluţionat două căi de atac în prezenta cauză (apelul şi recursul).
ÎN DREPT
A. Cu privire la cererea de radiere de pe rol
22. Guvernul cere radierea cauzei de pe rol. Susţine că reclamantul a decedat în 2007, situaţie despre care reprezentanţii acestuia au informat Curtea abia după 5 ani. Pretinşii moştenitori ai reclamantului nu şi-au manifestat expres intenţia de a continua judecarea cauzei şi nici nu au invocat o atingere adusă propriilor drepturi. De asemenea, aceştia nici nu au prezentat documentele care atestă calitatea lor de moştenitori şi nicio împuternicire pe numele avocaţilor lor.
23. Curtea reaminteşte că, dacă decesul unui reclamant survine în cursul procedurii, moştenitorii acestuia au, în principiu, dreptul de a continua procedura - cu condiţia să demonstreze existenţa unui interes moral legitim prin care să se justifice examinarea cererii (Ahmet Sadık împotriva Greciei, 15 noiembrie 1996, pct. 24-26, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-V).
24. În speţă, Curtea reţine că avocaţii reclamantului au informat-o abia la 28 iunie 2012 despre decesul acestuia din urmă, survenit la 23 mai 2007, fără să ofere însă o explicaţie pentru această întârziere importantă. În această privinţă, Curtea reaminteşte că, în conformitate cu art. 47 din Regulament, reclamantul sau reprezentantul său trebuie să o informeze despre orice fapt relevant privitor la examinarea cererii sale. Această obligaţie se examinează cu şi mai multă atenţie în cazul în care reclamantul este reprezentat de avocaţi, cum se întâmplă şi în cazul de faţă.
25. Cu toate acestea, Curtea consideră că nu este necesară examinarea în detaliu a cererii de radiere formulate de Guvern deoarece cererea este oricum inadmisibilă, pentru următoarele motive.
B. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 10 din Convenţie
26. Reclamantul se plânge de faptul că a fost obligat să plătească despăgubiri pentru articolele publicate. Acesta invocă art. 10 din Convenţie, redactat după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”
27. Guvernul recunoaşte că a existat o ingerinţă în exercitarea dreptului reclamantului la libertate de exprimare, dar consideră că ingerinţa era justificată în sensul art. 10 § 2. În special, ingerinţa avea temei legal, respectiv art. 998-1000 C. civ. în materie de răspundere civilă delictuală, în vigoare la momentul faptelor. De asemenea, ingerinţa urmărea un scop legitim deoarece viza protecţia reputaţiei şi drepturilor altora.
28. Guvernul susţine că ingerinţa în litigiu corespundea unei nevoi sociale imperioase şi era proporţională. Reclamantul nu a oferit o bază faptică suficientă pentru afirmaţiile sale, pe care le-a reiterat în cadrul unei campanii de presă care a durat mai mulţi ani. În baza hotărârii Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 59320/00, CEDO 2004‑VI), Guvernul consideră că amploarea campaniei este un element de luat în considerare. Reclamantul nu a verificat veridicitatea informaţiilor publicate şi, astfel, nu şi-a respectat obligaţia sa deontologică. În fine, suma pe care reclamantul a fost obligat să o plătească este neglijabilă, cu atât mai mult cu cât a fost condamnat în solidar cu o societate de presă.
29. Reclamantul susţine că, în calitatea sa de ziarist, şi-a exercitat dreptul la libertate de exprimare cu bună-credinţă şi fără niciun interes personal. În baza jurisprudenţei Curţii (Prager şi Oberschlick, citată anterior; Lingens împotriva Austriei, 8 iulie 1986, seria A nr. 103; De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, 24 februarie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997‑I), acesta precizează că a prezentat opiniile sale despre persoana unui magistrat. Acesta din urmă nu a suferit niciun prejudiciu din moment ce şi-a păstrat funcţia de procuror.
30. Curtea reţine că obligarea reclamantului la plata de daune civile constituie într-adevăr „o ingerinţă a unei autorităţi publice” în dreptul acestuia la libertatea de exprimare, că aceasta era „prevăzută de lege” şi că urmărea un scop legitim, şi anume „protecţia reputaţiei altora”. Prin urmare, rămâne de stabilit dacă ingerinţa era „necesară într-o societate democratică”.
31. Pentru a se pronunţa în prezenta cauză, Curtea trebuie să ţină seama de faptul că, deşi presa nu trebuie să treacă de anumite limite, ţinând în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor altora, aceasta are totuşi sarcina să comunice, cu respectarea îndatoririlor şi responsabilităţilor sale, informaţii şi idei privind problemele politice, precum şi alte teme de interes general (a se vedea, printre multe altele, De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, citată anterior, pct. 37; Thoma împotriva Luxemburgului, nr. 38432/97, pct. 45, CEDO 2001-III; Colombani şi alţii împotriva Franţei, nr. 51279/99, pct. 55, CEDO 2002‑V).
32. Curtea reaminteşte, în plus, criteriile care trebuie aplicate la analizarea modului în care instanţele interne au pus în balanţă dreptul la libertatea de exprimare şi dreptul la respectarea vieţii private, respectiv: contribuţia la o dezbatere de interes general; notorietatea persoanei vizate şi subiectul articolului; comportamentul anterior al persoanei în cauză; metoda de obţinere a informaţiilor şi veridicitatea acestora; conţinutul, forma şi repercusiunile publicării; gravitatea sancţiunii impuse [Axel Springer AG împotriva Germaniei (MC), nr. 39954/08, pct. 90-95, 7 februarie 2012; Tănăsoaica împotriva României, nr. 3490/03, pct. 41, 19 iunie 2012].
33. Curtea va examina aceste criterii în cele ce urmează.
34. Referitor la contribuţia la o dezbatere de interes general, Curtea reţine că instanţele interne au considerat că unele articole vizau un astfel de interes, ca de exemplu activitatea profesională a petentului şi implicarea sa în represiunea demonstraţiilor anticomuniste de la Timişoara din decembrie 1989 (supra, pct. 12 şi 17). În ceea ce priveşte celelalte articole despre care instanţele au considerat că au legătură cu viaţa privată a petentului, Curtea reţine că acestea se refereau totuşi la chestiuni financiare sau bunuri publice. Curtea este dispusă aşadar să accepte că şi aceste articole vizau un interes general [mutatis mutandis, Dunca şi SC Nord Vest Press SRL împotriva României (dec.), nr. 9283/05, pct. 39, 20 noiembrie 2012].
35. Referitor la următoarele două criterii, Curtea reţine că petentul în speţă era procuror şi că articolele respective se legau în principal de activitatea sa profesională. În această privinţă, Curtea reaminteşte că nu se poate spune că funcţionarii se expun cu bună ştiinţă unui control atent al faptelor şi gesturilor lor - exact ca şi în cazul oamenilor politici - şi ar trebui, prin urmare, să fie trataţi pe picior de egalitate cu aceştia din urmă când se pune problema criticării comportamentului lor. În plus, funcţionarii şi mai ales magistraţii, în temeiul îndatoririi lor de rezervă, trebuie, pentru a-şi îndeplini funcţiile lor, să beneficieze de încrederea publicului fără a fi perturbaţi nejustificat. Prin urmare, se poate dovedi necesară protejarea lor împotriva atacurilor ofensatoare atunci când sunt în funcţie [Janowski împotriva Poloniei (MC) nr. 25716/94, pct. 33, CEDO 1999-1].
36. Referitor la metoda de obţinere a informaţiilor şi veridicitatea acestora, Curtea reaminteşte că garanţia pe care art. 10 din Convenţie o oferă ziariştilor este supusă condiţiei ca cei în cauză să acţioneze cu bună-credinţă, în sensul de a furniza informaţii corecte şi demne de încredere, cu respectarea deontologiei ziaristice [Cumpănă şi Mazăre împotriva României (MC) nr. 33348/96, pct. 101-102, CEDO 2004‑XI].
37. În speţă, Curtea de Apel Bucureşti, pronunţându-se în calitate instanţă de recurs, a hotărât că reclamantul nu a făcut verificările necesare înainte de publicarea articolelor şi a concluzionat că acesta nu a acţionat cu bună-credinţă (supra, pct. 17). Într-adevăr, Curtea reţine că unele dintre articolele în litigiu precizau expres că informaţiile publicate nu fuseseră verificate (supra, pct. 6 şi 7) sau chiar solicitau autorităţilor publice să procedeze la verificarea lor (supra, pct. 5, 8 şi 9). Deşi unele dintre afirmaţiile reclamantului erau formulate în formă interogativă (supra, pct. 5), atunci când se face examinarea acestor afirmaţii în lumina articolelor în ansamblu, reiese că acestea conţineau imputări faptice şi că reclamantul dorea să transmită opiniei publice un mesaj destul de clar (Stângu şi Scutelnicu, citată anterior, pct. 50), respectiv că petentul nu era apt nici profesional, nici moral, să-şi exercite funcţia de procuror.
38. Referitor la conţinutul, forma şi repercusiunile publicării, Curtea acordă o importanţă deosebită faptului că, în speţă, nu era vorba de un articol izolat, ci de o campanie de presă care a durat mai mulţi ani de zile (mutatis mutandis, Ungváry şi Irodalom Kft împotriva Ungariei, nr. 64520/10, pct. 53, 3 decembrie 2013). În această privinţă, nu are importanţă, aşa cum a remarcat de altfel Curtea de Apel Bucureşti, faptul că articolele în litigiu au vizat activitatea profesională a petentului, pe când acesta din urmă era procurorul însărcinat cu efectuarea urmăririi penale în dosarul penal îndreptat împotriva fratelui proprietarului societăţii care publica respectivul cotidian.
39. În consecinţă, în lipsa verificărilor impuse de deontologia profesiei de ziarist şi, pe cale de consecinţă, în absenţa bunei-credinţe şi în pofida faptului că articolele în litigiu s-au înscris în contextul unei dezbateri de interes general pentru societatea românească, respectiv funcţionarea justiţiei, Curtea nu consideră că în afirmaţiile făcute de reclamant în repetate rânduri se poate observa expresia unei „doze de exagerare” sau „provocare” de care este permis să se facă uz în exercitarea libertăţii ziaristului (Mihaiu împotriva României, nr. 42512/02, pct. 69, 4 noiembrie 2008 şi a contrario, a/s Diena şi Ozoliņš împotriva Letoniei, nr. 16657/03, pct. 82-84, 12 iulie 2007).
40. În fine, referitor la gravitatea sancţiunii impuse, reclamantul a făcut obiectul unui proces civil în urma căruia a fost obligat la plata unei sume de aproximativ 2 850 EUR cu titlu de reparaţie pentru prejudiciul moral. Curtea reţine, pe de o parte, că reclamantul a fost obligat să plătească această sumă în solidar cu societatea de presă şi, pe de altă parte, că această sumă a fost stabilită de instanţa de recurs în urma examinării circumstanţiale a atingerii concrete aduse reputaţiei petentului, a poziţiei sale sociale şi a consecinţelor asupra vieţii sale private (supra, pct. 17). Curtea nu poate considera aceste criterii ca fiind arbitrare [mutatis mutandis, Ciuvică (dec.), nr. 29672/05, pct. 58, 15 ianuarie 2013]. De asemenea, reclamantul nu a afirmat că valoarea reparaţiei nu a fost stabilită în raport cu patrimoniul său ori că aceasta i-a compromis mijloacele economice (a contrario, Pakdemirli împotriva Turciei, nr. 35839/97, pct. 57, 22 februarie 2005). Din documentele prezentate de reclamant sau de moştenitorii săi nu reiese nici dacă acesta i-a plătit efectiv petentului această sumă.
41. Având în vedere circumstanţele cauzei, Curtea consideră că obligarea reclamantului la plata de despăgubiri civile nu era disproporţionată cu scopul legitim urmărit şi că ingerinţa în litigiu poate, în consecinţă, să fie considerată „necesară într-o societate democratică”.
42. Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins, în temeiul art. 35 § 3 şi art. 35 § 4 din Convenţie.
C. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 6 din Convenţie
43. Invocând art. 6 § 1 din Convenţie, reclamantul denunţă lipsa de imparţialitate a Curţii de Apel Bucureşti, care a soluţionat două căi de atac în prezenta cauză.
44. Curtea reţine că situaţia denunţată de reclamant este rezultatul modificărilor legislative aduse normelor de competenţă a instanţelor (supra, pct. 19). Aceasta reaminteşte că faptul că aceeaşi instanţă s-a pronunţat în două căi de atac în cadrul aceleiaşi proceduri nu ridică, în sine, o problemă din perspectiva art. 6 din Convenţie, cu atât mai mult cu cât completele de judecată au fost diferite (Diennet împotriva Franţei, 26 septembrie 1995, pct. 38, seria A nr. 325‑A). În speţă, aceste condiţii au fost îndeplinite (supra, pct. 16).
45. Rezultă că şi acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din Convenţie.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
CURTEA
declară cererea inadmisibilă.
PREŞEDINTE,Grefier adjunct,
ALVINA GYULUMYANMarialena Tsirli
Full & Egal Universal Law Academy