Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court's database HUDOC.
La traduction et l'autorisation de republier ont été accordées sous l'autorité de la Direction générale de l'Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (). L'autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.
SECŢIA A PATRA
CAUZA FLUX c. MOLDOVEI
(Cererea nr. 28702/03)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
20 noiembrie 2007
DEFINITIVĂ
20/02/2008
Această hotărâre poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Flux c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
SirNicolas Bratza, Preşedinte,
DlJ. Casadevall,
DlK. Traja,
DlS. Pavlovschi,
DlL. Garlicki,
DraL. Mijović,
Dna P. Hirvelä, judecători,
şi dl T.L. Early, Grefier al Secţiei,
Deliberând la 23 octombrie 2007 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 28702/03) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către un ziar din Republica Moldova, Flux („ziarul reclamant”), la 10 iulie 2003.
2. Ziarul reclamant a fost reprezentat de către dl V. Gribincea de la „Juriştii pentru drepturile omului”, o organizaţie non-guvernamentală cu sediul în Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său la acea dată, dl V. Pârlog.
3. Ziarul reclamant a pretins, în special, că dreptul său la libertatea de exprimare a fost încălcat ca rezultat al hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cadrul procedurilor în defăimare iniţiate împotriva lui.
4. Cererea a fost repartizată Secţiei a Patra a Curţii. La 13 februarie 2006, Preşedintele Secţiei a decis să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, s-a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate în felul următor.
6. La 19 iulie 2001, Parlamentul Republicii Moldova a modificat Legea bugetului pentru anul 2001 şi a permis Departamentului Vamal să amâne până la trei luni perceperea taxelor pentru importul de carburanţi în Republica Moldova. În seara aceleiaşi zile, liderul majorităţii comuniste din Parlament (dl V. Stepaniuc) s-a întâlnit cu vicepreşedintele Parlamentului (dl V. Mişin) pentru a lua masa în restaurantul unui hotel de lux din Chişinău. Potrivit ziarului reclamant, surse care au preferat să rămână anonime au confirmat că pentru masă a plătit „L.”, un importator important de carburanţi în Republica Moldova.
7. La 24 iulie 2001, ziarul reclamant a publicat un articol intitulat „Pe banii lui L. comuniştii V. Stepaniuc şi V. Mişin au tras un chiolhan pe cinste la „Jolly Allon””. Articolul, care includea fotografiile celor doi deputaţi lângă text, informa cititorii despre modificările la Legea bugetului şi despre profiturile pe care acele modificări le-ar fi adus câtorva mari importatori de carburanţi, care aveau legături cu Departamentul Vamal, permiţând, astfel, concurenţa neloială. Articolul a pretins că amânarea plăţii taxelor a constituit o formă de creditare din partea statului fără dobânzi sau garanţii şi a respins explicaţia dată de un deputat al Parlamentului cu privire la modificare.
Un paragraf din articol prevedea:
„E de remarcat că în seara aceleiaşi zile, la restaurantul „Jolly Allon” (...), comuniştii V. Stepaniuc şi V. Mişin, lăsând la o parte orice pudoare proletară, au tras un chiolhan pe cinste pe banii rechinilor de la „L.”. Să fie bairamul cu pricina o simplă coincidenţă? Nu ştim.”
Articolul a continuat cu expunerea planurilor legislative ale partidului comunist şi a beneficiilor care rezultau din acestea pentru marii importatori de carburanţi pe seama muncitorilor obişnuiţi.
8. La 8 iulie 2002, dl Stepaniuc, liderul fracţiunii parlamentare a Partidului Comuniştilor, care, la acea dată, deţinea 71 de voturi din totalul de 101 în Parlament, a intentat o acţiune împotriva ziarului reclamant, identificând paragraful citat mai sus ca fiind defăimător. El nu a plătit nicio taxă de stat atunci când a depus plângerea sa şi nici nu s-a prezentat în instanţa de judecată la vreo etapă a procedurilor, precum şi nici nu a delegat vreo persoană care să-l reprezinte.
9. La 1 august 2002, judecătorul I.M., preşedintele Judecătoriei Buiucani la acea dată, a constatat că reclamantul a declarat, în esenţă, că dl Stepaniuc „a votat legi în interesul unor companii private, iar, ulterior, a avut o petrecere din banii acestora”. Instanţa de judecată a denunţat folosirea unor simple zvonuri ca bază pentru jurnalism şi a constatat că ziarul reclamant a acţionat cu rea-credinţă. Instanţa a luat act de „atacul vehement” împotriva dlui Stepaniuc, de tirajul mare al ziarului şi de „gradul suferinţelor morale şi psihologice” cauzate. În plus, instanţa a constatat că funcţia dlui Stepaniuc de deputat în Parlament şi de lider al unei fracţiuni parlamentare „a sporit prejudiciul moral”, ceea ce a avut ca rezultat aplicarea sancţiunii maxime.
10. Instanţa de judecată a admis pretenţia dlui Stepaniuc şi a dispus ca ziarul reclamant, în temeiul articolelor 7 şi 7/1 ale Codului civil, să publice o dezminţire şi să plătească reclamantului în procedura naţională despăgubirile maxime prevăzute de legislaţie, precum şi taxa de stat (în total 3,690 lei moldoveneşti (MDL), echivalentul a 278 euro (EUR) la acea dată). Potrivit ziarului reclamant, instanţa de judecată a avut doar o şedinţă de judecată, care a durat mai puţin de 15 minute, iar ziarului reclamant nu i s-a adresat nicio întrebare.
11. În apelul său, ziarul reclamant a declarat că frazele contestate au constituit judecăţi de valoare, care nu puteau fi dovedite, şi că aceste opinii s-au bazat pe fapte, şi anume pe petrecerea care a avut loc la hotelul în cauză la data menţionată în articol, fapt care nu a fost contestat, şi pe modificările din lege adoptate de către Parlament. Mai mult, având în vedere perioada de timp care a trecut după publicarea articolului, a fost imposibil pentru reclamant să dovedească că persoanele respective au fost văzute în restaurantul hotelului, unde ele au avut o petrecere, sau să verifice sursa de plată pentru aceasta. De asemenea, ziarul reclamant a declarat că judecătorul I.M. nu a fost independent şi imparţial, deoarece el era prieten cu dl Stepaniuc şi a fost numit preşedinte al Judecătoriei Buiucani de fracţiunea parlamentară a Partidului Comuniştilor. Majoritatea cauzelor de defăimare dintre Flux şi dl Stepaniuc au fost examinate de el personal, iar hotărârile lui erau stereotipice şi nu aduceau motive suficiente. În alte cauze de defăimare dintre Flux şi reprezentanţi ai Guvernului, judecătorul I.M. a hotărât întotdeauna în favoarea ultimilor şi le-a acordat compensaţiile maxime prevăzute de lege.
12. La 30 ianuarie 2003, Tribunalul Chişinău a constatat că ziarul reclamant a omis termenul pentru depunerea apelului său împotriva acelei hotărâri, însă a început examinarea fondului cauzei. El a menţinut hotărârea instanţei de judecată inferioare, constatând că hotărârea acesteia a fost legală şi motivată. Instanţa nu a răspuns la pretenţia reclamantului cu privire la pretinsa lipsă de imparţialitate a judecătorului I.M. Şedinţa de judecată a durat mai puţin de 10 minute, iar ziarului reclamant nu i s-a adresat nicio întrebare.
13. În recurs, ziarul reclamant a invocat articolul 10 al Convenţiei şi distincţia dintre judecăţi de valoare şi declaraţii cu privire la fapte, pe care instanţele de judecată inferioare nu au făcut-o. Mai mult, instanţele judecătoreşti nu l-au audiat niciodată pe reclamantul în procedura naţională şi nici nu au luat în consideraţie statutul acestuia de persoană publică, care ar fi trebuit să limiteze posibilitatea ingerinţei în libertatea de exprimare a reclamantului, şi rolul special jucat de presă într-o societate democratică. In fine, instanţele judecătoreşti inferioare nu au răspuns la marea majoritate a chestiunilor invocate de reclamant.
14. La 1 aprilie 2003, Curtea de Apel a menţinut hotărârile instanţelor judecătoreşti inferioare, constatând că ele au fost legale şi au corespuns probelor din dosar. Nu a fost făcut niciun comentariu cu privire la pretinsa lipsă de imparţialitate a judecătorului I.M.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
15. Dreptul intern relevant a fost expus în hotărârea Curţii în cauza Busuioc v. Moldova (nr. 61513/00, §§ 39-40, 21 decembrie 2004).
ÎN DREPT
16. Ziarul reclamant a pretins, în temeiul articolului 6 al Convenţiei, că hotărârile instanţelor de judecată naţionale nu au fost motivate şi că judecătorul I.M. din prima instanţă nu a fost independent şi imparţial. Partea relevantă a articolului 6 prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, ... de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil...”.
17. Ziarul reclamant a mai pretins, în temeiul articolului 10 al Convenţiei, că hotărârile instanţelor de judecată naţionale au constituit o ingerinţă în dreptul său la libertatea de exprimare, care nu poate fi considerată ca necesară într-o societate democratică. Articolul 10 prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”
18. In fine, ziarul reclamant s-a plâns de o încălcare a drepturilor sale garantate de articolul 13 al Convenţiei combinat cu articolul 10 al Convenţiei. Articolul 13 prevede următoarele:
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
I. ADMISIBILITATEA
A.Pretenţiile formulate în temeiul articolelor 6 şi 13 ale Convenţiei şi în temeiul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie
19. În cererea sa iniţială, ziarul reclamant a formulat o pretenţie în temeiul articolelor 6 şi 13 ale Convenţiei şi în temeiul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. Totuşi, în observaţiile sale cu privire la admisibilitatea şi fondul cauzei, el a cerut Curţii să lase fără examinare aceste pretenţii. Guvernul a cerut Curţii să respingă această cerere în ceea ce priveşte pretenţia formulată în temeiul articolului 6 şi să constate că nu a avut loc o violare a Convenţiei în ceea ce priveşte pretinsa lipsă de independenţă şi imparţialitate a judecătorului I.M. Având în vedere termenii clari şi univoci din cererea reclamantului, Curtea nu constată niciun motiv să examineze aceste pretenţii în această cauză.
B.Pretenţiile formulate în temeiul articolelor 10 şi 6 ale Convenţiei
20. Curtea consideră că pretenţia reclamantului formulată în temeiul articolului 10 al Convenţiei şi pretenţia formulată în temeiul articolului 6 cu privire la motivele insuficiente aduse în hotărârile instanţelor de judecată naţionale ridică chestiuni de fapt şi de drept, care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului şi niciun temei pentru a le declara inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară cererea admisibilă. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul acestor pretenţii.
II.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 10 AL CONVENŢIEI
A.Argumentele părţilor
21. Ziarul reclamant s-a plâns de o încălcare a dreptului său la libertatea de exprimare. El s-a bazat pe jurisprudenţa Curţii cu privire la distincţia dintre fapte şi judecăţi de valoare, pe rolul special jucat de presă într-o societate democratică şi pe limitele mai largi ale criticii acceptabile la care politicienii se supun în mod conştient. El s-a mai referit la gravitatea sancţiunii impuse de instanţele de judecată, care era cea mai mare posibilă în conformitate cu legislaţia. De asemenea, el a notat că dl Stepaniuc a depus cererea sa de chemare în judecată după un an de la publicarea articolului şi că legislaţia moldovenească nu prevedea termene de prescripţie pentru depunerea unor astfel de cereri, impunând mijloacelor de informare o sarcină disproporţională de a păstra înscrieri şi probe referitoare la evenimente din trecut, mult timp după relatarea acestora. In fine, el a invocat buna sa credinţă în relatarea unei chestiuni de veritabil interes public.
22. Guvernul a declarat că instanţele de judecată au pronunţat hotărâri motivate, în care ele au ţinut cont de cele două valori opuse: libertatea de exprimare şi protecţia reputaţiei şi au constatat că a existat o „necesitate socială imperioasă” pentru obligarea ziarului reclamant de a plăti prejudicii. Instanţele de judecată, acţionând în limitele marjei lor de apreciere, au constatat că ziarul reclamant a depăşit limitele criticii admisibile prin lansarea unor atacuri nesusţinute la adresa dlui Stepaniuc. Deşi ele au recunoscut că presa joacă un rol special într-o societate democratică, ele s-au bazat pe „responsabilităţile şi obligaţiile speciale” aferente acestui rol.
B. Aprecierea Curţii
23. După cum au recunoscut părţile şi Curtea este de acord, hotărârile instanţelor judecătoreşti naţionale şi obligarea reclamantului să plătească prejudicii au constituit un „amestec al autorităţilor publice” în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare în sensul primului paragraf al articolului 10. O astfel de ingerinţă ar constitui o violare a articolului 10, cu excepţia cazului când ea este „prevăzută de lege”, urmăreşte un scop sau scopuri care sunt legitime în conformitate cu paragraful 2 al articolului şi este „necesară într-o societate democratică” pentru a atinge un astfel de scop sau scopuri.
1.„Prevăzută de lege”
24. Curtea notează că ingerinţa pretinsă a avut o bază legală, şi anume articolele 7 şi 7/1 ale Codului civil (a se vedea paragraful 10 de mai sus). În hotărârea sa în cauza Busuioc v. Moldova (nr. 61513/00, § 52-54, 21 decembrie 2004), Curtea a constatat că aceste prevederi erau accesibile şi previzibile. Prin urmare, Curtea conchide că şi în această cauză ingerinţa a fost „prevăzută de lege” în sensul articolului 10 § 2.
2. „Scopul legitim”
25. Nu se contestă de către părţi şi Curtea este de acord că ingerinţa a urmărit scopul legitim de protecţie a reputaţiei dlui Stepaniuc. Prin urmare, rămâne a fi examinat dacă ingerinţa a fost „necesară într-o societate democratică”.
3. „Necesară într-o societate democratică”
(a) Principii generale
26. Principiile generale relevante au fost rezumate în hotărârile Busuioc (citată mai sus, §§ 56-62) şi Saviţchi v. Moldova (nr. 11039/02, §§ 43-50, 11 octombrie 2005).
27. Suplimentar, Curtea reaminteşte că în hotărârea Lingens v. Austria (hotărâre din 8 iulie 1986, Seria A nr. 103, § 42) ea a constatat că:
„[politicienii] trebuie să accepte în mod inevitabil şi conştient verificarea strictă a fiecărui cuvânt şi a fiecărei fapte atât din partea jurnaliştilor, cât şi a publicului larg şi, în consecinţă, trebuie să dea dovadă de un grad mai mare de toleranţă. Fără îndoială, articolul 10 para. 2 garantează că reputaţia altora – adică a tuturor persoanelor fizice - este protejată şi că această protecţie se extinde şi asupra politicienilor, chiar şi atunci când aceştia nu acţionează ca persoane private; însă, în astfel de cazuri, cerinţele unei astfel de protecţii trebuie evaluate prin prisma intereselor de a asigura discuţii libere cu privire la chestiuni politice.”
(b)Aplicarea principiilor de mai sus în această cauză
28. În această cauză, Curtea notează că ziarul reclamant a fost găsit vinovat şi i s-a impus plata prejudiciilor pentru faptul că nu a putut să dovedească adevărul câtorva declaraţii făcute în ediţia sa datată din 24 iulie 2001 (a se vedea paragraful 7 de mai sus). Ziarul reclamant a argumentat în faţa instanţelor de judecată naţionale că declaraţiile au reprezentat judecăţi de valoare care, în principiu, nu puteau fi probate. Instanţele de judecată naţionale nu au făcut niciun comentariu cu privire la aceste argumente.
29. Curtea consideră că paragraful invocat de către instanţele de judecată în hotărârile lor conţine atât declaraţii cu privire la fapte („în seara aceleiaşi zile, la hotelul „Jolly Allon” (...), comuniştii V. Stepaniuc şi V. Mişin, ... au tras un chiolhan ... pe banii rechinilor de la „L.””.), cât şi judecăţi de valoare (caracterizarea petrecerii ca fiind una „pe cinste”, declaraţia „lăsând la o parte orice pudoare proletară” şi întrebarea „Să fie bairamul cu pricina o simplă coincidenţă? Nu ştim.”). Ea notează că instanţele de judecată au constatat că întregul paragraf nu corespundea realităţii, inclusiv judecăţile de valoare sus-menţionate. Curtea reiterează că existenţa faptelor poate fi dovedită, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil probaţiunii. Cerinţa de a dovedi adevărul unei judecăţi de valoare este imposibil de îndeplinit şi încalcă însăşi libertatea de opinie, care este o parte fundamentală a dreptului protejat de articolul 10 (a se vedea Jerusalem v. Austria, nr. 26958/95, § 42, ECHR 2001-II, şi Busuioc, citată mai sus, § 61), deşi opiniile care nu au un substrat factologic suficient pot fi, de asemenea, excesive (Oberschlick v. Austria (no. 2), hotărâre din 1 iulie 1997, Reports of Judgments and Decisions 1997-IV, p. 1276, § 33). Prin urmare, rezultă că nu se putea aştepta ca reclamantul să dovedească „adevărul” propriilor sale opinii despre faptele publicate, dat fiind faptul că instanţele de judecată naţionale nu au constatat ca fiind incorecte astfel de declaraţii cu privire la fapte ca: petrecerea care a avut loc la hotelul relevant şi că legea a fost modificată după cum a fost descris în articol.
30. Pe de altă parte, Curtea consideră că declaraţia că a avut loc o petrecere „pe banii rechinilor de la L.” constituie o declaraţie cu privire la fapte, care este susceptibilă de a fi dovedită şi care, după cum au constatat instanţele de judecată naţionale, nu a fost dovedită de ziarul reclamant. Curtea reiterează că:
„Articolul 10 al Convenţiei nu garantează o libertate de exprimare nelimitată chiar şi în ceea ce priveşte relatările presei cu privire la chestiuni de interes public deosebit. Conform termenilor din paragraful 2 al articolului, exercitarea acestei libertăţi presupune „obligaţii şi responsabilităţi”, care, de asemenea, se aplică presei. Aceste „obligaţii şi responsabilităţi” pot avea însemnătate când, la fel ca şi în această cauză, există o întrebare cu privire la atacul asupra reputaţiei unor persoane private şi subminarea „drepturilor altor persoane”. Datorită „obligaţiilor şi responsabilităţilor” inerente exercitării libertăţii de exprimare, protecţia acordată de articolul 10 jurnaliştilor în ceea ce priveşte relatarea cu privire la chestiunile de interes general este supusă condiţiei ca ei să acţioneze cu bună-credinţă pentru a oferi informaţii corecte şi credibile în conformitate cu etica jurnalistică” (a se vedea Saviţchi v. Moldova, nr. 11039/02, § 46, 11 octombrie 2005).
31. Din dosar se pare că în această cauză ziarul reclamant nu a îndeplinit pe deplin cerinţele menţionate mai sus în ceea ce priveşte unele din faptele pretinse în articol. Totuşi, Curtea notează argumentul ziarului reclamant că pentru el a fost imposibil de a dovedi, după un an de la evenimente, toate faptele relevante (a se vedea paragraful 11 de mai sus), precum şi faptul că instanţele de judecată naţionale nu au luat în consideraţie argumentul respectiv. Ea consideră că, odată cu trecerea timpului, nu numai că devine mai dificil pentru mijloacele de informare de a dovedi faptele pe care ele s-ar fi putut baza, dar şi că prejudiciul cauzat persoanei, care se pretinde defăimată de materialul relevant, ar putea dispărea (a se vedea, ca exemplu, Editions Plon v. France, nr. 58148/00, § 53, ECHR 2004‑IV).
32. Curtea notează că articolul a fost scris de un jurnalist şi reaminteşte rolul proeminent al presei într-o societate democratică de a comunica idei şi opinii cu privire la chestiuni politice şi la alte chestiuni de interes public (a se vedea Sunday Times v. the United Kingdom (no. 1), hotărâre din 26 aprilie 1979, Seria A nr. 30, § 65). De asemenea, Curtea reaminteşte că statele dispun de o marjă de apreciere limitată în cauzele cu privire la politicieni (a se vedea paragraful 27 de mai sus) şi notează că dl Stepaniuc era un politician de un rang foarte înalt la momentul evenimentelor.
33. În continuare, Curtea notează că articolul în întregime a ridicat chestiuni de veritabil interes public, şi anume pretinsa folosire a competenţelor legislative pentru a oferi preferinţe la perceperea taxelor, promovând avantaje anti-competitive în favoarea unor afaceri, şi planificarea unor modificări ulterioare ale legislaţiei, care să aibă drept rezultat pierderi pentru muncitorii de rând. Prin urmare, articolul a fost publicat în cadrul unei dezbateri publice continue a chestiunii respective, ceea ce dă conţinutului acestuia protecţie suplimentară conform articolului 10 al Convenţiei (a se vedea Jersild v. Denmark, hotărâre din 23 septembrie 1994, Seria A nr. 298, § 33). Niciunul din celelalte fapte publicate în articol nu a fost constatat ca nefiind adevărat, ceea ce oferă articolului în întregime un substrat factologic suficient.
34. In fine, Curtea reiterează că gravitatea sancţiunii constituie, de asemenea, o parte din criteriile pentru verificarea faptului dacă o ingerinţă în dreptul garantat de articolul 10 a fost proporţională (a se vedea Tolstoy Miloslavsky v. the United Kingdom, hotărâre din 13 iulie 1995, Seria A nr. 316‑B, § 51; Karatas and Sari v. France, nr. 38396/97, § 53, 16 mai 2002). Ea notează că instanţele de judecată i-au acordat dlui Stepaniuc suma maximă posibilă în conformitate cu legislaţia (a se vedea paragraful 10 de mai sus), deşi ele nu l-au audiat niciodată pentru a evalua prejudiciul care se pretinde că i-a fost cauzat.
35. Având în vedere importanţa chestiunilor invocate în articolul publicat de ziarul reclamant şi că cea mai mare parte a acestuia nu a fost considerată neadevărată sau abuzivă, că ziarul reclamant a întâmpinat dificultăţi deosebite pentru a dovedi evenimentele care au avut loc cu mult timp înainte ca procedurile să fie iniţiate, că orice prejudiciu cauzat reclamantului în procedurile naţionale a fost, în mod substanţial, diminuat odată cu trecerea timpului, că unele din declaraţiile pentru care reclamantul a fost sancţionat au constituit judecăţi de valoare, care nu sunt susceptibile de a fi dovedite, şi având în vedere mărimea sancţiunii impuse de către instanţele de judecată naţionale, Curtea conchide că ingerinţa nu a corespuns unei necesităţi sociale imperioase şi că, astfel, nu a fost necesară într-o societate democratică. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 10 al Convenţiei.
III.pretinsa VIOLare a articolului 6 § 1 al ConvenţieI
36. Ziarul reclamant a mai pretins o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei, susţinând că instanţele judecătoreşti naţionale nu au adus motive pentru hotărârile lor. Deoarece această pretenţie nu ridică o chestiune separată de cea examinată mai sus prin prisma articolului 10, Curtea nu consideră necesar de a o examina separat.
IV.APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
37. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A. Prejudiciul material
38. Ziarul reclamant a pretins EUR 278 cu titlu de prejudiciu material, reprezentând suma prejudiciilor pe care el a trebuit să le plătească.
39. Guvernul a declarat că nu a existat o legătură cauzală între violarea pretinsă şi pretenţiile formulate de către ziarul reclamant.
40. Curtea consideră că pretenţia ziarului reclamant formulată cu titlu de prejudiciu material este fondată şi o acordă integral.
B. Prejudiciul moral
41. Ziarul reclamant a mai pretins EUR 10,000 cu titlu de prejudiciu moral, făcând referire la sumele acordate de către Curte în cauzele anterioare cu privire la articolul 10.
42. Guvernul nu a fost de acord şi a considerat că nu a fost prezentată nicio probă cu privire la prejudiciul moral.
43. Având în vedere constatarea sa cu privire la violarea articolului 10 al Convenţiei, Curtea consideră că acordarea compensaţiei cu titlu de prejudiciu moral este justificată în această cauză. Făcând o evaluare, în mod echitabil, Curtea acordă ziarului reclamant EUR 3,000 (a se vedea Saviţchi, citată mai sus, § 64; Ukrainian Media Group v. Ukraine, nr. 72713/01, § 75, 29 martie 2005; şi Kommersant Moldovy v. Moldova, nr. 41827/02, §§ 49 şi 52, 9 ianuarie 2007).
C. Costuri şi cheltuieli
44. Avocatul ziarului reclamant a pretins EUR 2,500 cu titlu de costuri şi cheltuieli angajate în faţa Curţii. El a prezentat o listă detaliată potrivit căreia el a lucrat 41.67 de ore asupra cauzei, percepând un onorariu de EUR 60 pentru o oră de lucru. Calculul din lista detaliată a timpului de lucru nu a inclus timpul dedicat pretenţiilor formulate în temeiul articolelor 6, 8 şi 13 şi în temeiul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, care au fost ulterior retrase de către ziarul reclamant.
45. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă pentru reprezentare. El a considerat-o excesivă şi a susţinut că suma pretinsă de avocat nu a fost suma care i-a fost în realitate plătită lui de către ziarul reclamant. El a contestat numărul de ore lucrate de avocatul reclamantului şi onorariul pe oră perceput de acesta. De asemenea, el a susţinut că ratele recomandate de Baroul Avocaţilor din Republica Moldova erau prea înalte în comparaţie cu salariul mediu lunar din Republica Moldova şi a făcut referire la caracterul non-profit al organizaţiei „Juriştii pentru drepturile omului”.
46. În această cauză, având în vedere lista detaliată prezentată şi complexitatea cauzei, Curtea acordă avocatului reclamantului EUR 1,000 cu titlu de costuri şi cheltuieli.
D.Dobânda de întârziere
47. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară admisibilă pretenţia formulată în temeiul articolului 10 al Convenţiei şi articolului 6 § 1 al Convenţiei în partea care se referă la omisiunea instanţelor de judecată de a aduce motive suficiente pentru hotărârile lor;
2. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 10 al Convenţiei;
3. Hotărăşte că nu este necesar de a examina separat pretenţia formulată în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei;
4. Hotărăşte
(a)că statul pârât trebuie să plătească ziarului reclamant, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 278 (două sute şaptezeci şi opt euro) cu titlu de prejudiciu material, EUR 3,000 (trei mii euro) cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 1,000 (o mie euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi percepută;
(b)că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
5. Respinge restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 20 noiembrie 2007, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
T.L. EarlyNicolas Bratza
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy