Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court's database HUDOC.
La traduction et l'autorisation de republier ont été accordées sous l'autorité de la Direction générale de l'Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (). L'autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.
SECŢIA A PATRA
CAUZA FLUX (nr. 3) c. MOLDOVEI
(Cererea nr. 32558/03)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
12 iunie 2007
DEFINITIVĂ
12/09/2007
Această hotărâre poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Flux (nr. 3) c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
SirNicolas Bratza, Preşedinte,
DlJ. Casadevall,
DlG. Bonello,
DlK. Traja,
DlS. Pavlovschi,
DlJ. Šikuta,
DnaP. Hirvelä, judecători,
şi dl T.L. Early, Grefier al Secţiei,
Deliberând la 22 mai 2007 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 32558/03) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către Flux („reclamant”), un ziar cu sediul în Chişinău, la 13 mai 2003.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl V. Gribincea, avocat din Chişinău şi membru al organizaţiei non-guvernamentale „Juriştii pentru drepturile omului”. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Pârlog.
3. Reclamantul a pretins, în special, încălcarea dreptului său la libertatea de exprimare, deoarece el a fost găsit vinovat de defăimarea unui politician.
4. La 9 februarie 2006, Curtea a decis să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis examinarea fondului cererii concomitent cu admisibilitatea acesteia.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. La 27 martie 1999, în cadrul unei emisiuni televizate, şeful Departamentului pentru Combaterea Crimei Organizate şi a Corupţiei, N. A., l-a acuzat de corupţie pe Valeriu Matei, vicepreşedinte al Parlamentului de atunci şi preşedinte al unuia dintre partidele politice reprezentate în Parlament, şi, împreună cu o grupare mafiotă, de protejarea câtorva companii care se pretindea că erau implicate în activităţi criminale. El a declarat inter alia că:
„... Dl Matei trebuia să fie arestat pentru că el a comis o infracţiune ... [şi] o contravenţie administrativă. ... Noi am pregătit materialele care vor fi remise Procuraturii Generale şi instanţei judecătoreşti. ... Aceste companii [care erau suspectate de a fi implicate în activităţi criminale] erau protejate de o grupare criminală în frunte cu M. şi de dl Matei din partea Parlamentului... .”
6. La 30 martie 1999, Flux a publicat un articol intitulat „Războiul anticorupţie: Generalul N.A. împotriva Preşedintelui Matei. Nicolae Alexei afirmă că Valeriu Matei este „acoperişul” politic al unui clan mafiot.”
7. Articolul conţinea reproducerea cuvânt cu cuvânt a emisiunii televizate din 27 martie 1999 şi comentariul ziarului.
8. La 30 aprilie 1999, Valeriu Matei a iniţiat o acţiune civilă în defăimare împotriva Flux, susţinând că o mare parte din declaraţiile lui N.A. publicate de Flux nu corespundeau realităţii şi îl defăimau. Titlul articolului nu se conţinea printre acele declaraţii.
9. La 20 februarie 2003, printr-o decizie irevocabilă, Curtea de Apel a constatat că declaraţiile contestate de Valeriu Matei nu erau defăimătoare pentru acesta, inter alia, deoarece Flux nu a făcut decât să reproducă declaraţiile lui N.A. Totuşi, ea a constatat ca fiind defăimătoare pentru Valeriu Matei următoarea parte a titlului articolului: „N.A. afirmă că Valeriu Matei este „acoperişul” politic al unui clan mafiot.” Instanţa de judecată a constatat că o astfel de propoziţie nu a fost pronunţată de N.A. în cadrul emisiunii din 27 martie 1999 şi că ziarul nu a adus probe care să dovedească că Valeriu Matei era membru al unui clan mafiot. Instanţa a obligat ziarul să plătească reclamantului în procedurile naţionale 3,600 lei moldoveneşti (MDL) şi să publice o dezminţire în termen de cincisprezece zile. De asemenea, ziarul a fost obligat să plătească taxa de stat.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
10. Prevederile relevante ale Codului civil, în vigoare în acea perioadă, sunt următoarele:
„Articolul 7. Apărarea onoarei şi demnităţii
(1) Orice persoană fizică sau juridică este în drept să ceară prin judecată dezminţirea informaţiilor care lezează onoarea şi demnitatea ei, dacă cel care a răspândit asemenea informaţii nu dovedeşte că ele corespund realităţii.
(2) În cazul în care asemenea informaţii au fost răspândite prin intermediul unui mijloc de informare în masă, instanţa de judecată obligă redacţia acestuia să publice, în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a hotărîrii instanţei de judecată, o dezminţire la aceeaşi rubrică, pe aceeaşi pagină, în acelaşi program sau ciclu de emisiuni.”
Articolul 7/1. Repararea prejudiciului moral
(1) Prejudiciul moral, cauzat unei persoane în urma răspândirii unor informaţii care nu corespund realităţii şi care lezează onoarea şi demnitatea acesteia, se repară în folosul reclamantului de către persoana fizică sau juridică care a răspândit aceste informaţii.
(2) Mărimea compensaţiei se stabileşte de către instanţa de judecată, în fiecare caz aparte, de la şaptezeci şi cinci până la două sute de salarii minime, în cazul în care informaţiile au fost răspândite de o persoană juridică, şi de la zece până la o sută de salarii minime, în cazul în care au fost răspândite de o persoană fizică. …”
ÎN DREPT
11. Reclamantul a pretins, în temeiul articolului 6 al Convenţiei, că procedurile în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale nu au fost echitabile, că nu au fost aduse motive pentru hotărârile instanţelor judecătoreşti naţionale şi că instanţele nu au fost independente.
Articolul 6, în partea sa relevantă, prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil … de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege … care va hotărî … asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil ... .”
12. De asemenea, reclamantul a pretins, în temeiul articolului 10 al Convenţiei, că hotărârile instanţelor judecătoreşti naţionale au constituit o ingerinţă în dreptul său la libertatea de exprimare, care nu putea fi considerată necesară într-o societate democratică.
Articolul 10 prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”
I.ADMISIBILITATEA CERERII
13. În cererea sa iniţială, reclamantul a formulat alte pretenţii în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei, pretinzând că instanţele judecătoreşti naţionale au adus motive insuficiente pentru hotărârile lor şi nu au fost independente. De asemenea, el s-a plâns în temeiul articolului 1 al Protocolului nr. 1 şi articolului 13 al Convenţiei. Totuşi, în observaţiile sale cu privire la admisibilitatea şi fondul cauzei, el a cerut Curţii să nu examineze pretenţiile formulate în temeiul articolului 1 al Protocolului nr. 1 şi articolului 13. Curtea nu vede niciun motiv pentru a le examina.
14. Curtea consideră că pretenţia reclamantului în temeiul articolului 10 al Convenţiei şi pretenţia în temeiul articolului 6 cu privire la echitatea procedurilor ridică chestiuni de fapt şi de drept, care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de examinarea fondului şi niciun alt temei pentru a le declara inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară cererea admisibilă. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va purcede imediat la examinarea fondului acestor pretenţii.
II.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 10 AL CONVENŢIEI
A.Argumentele părţilor
1. Reclamantul
15. Reclamantul a susţinut că titlul articolului pentru care ziarul a fost sancţionat nu a fost altceva decât o concluzie făcută de autor din declaraţiile făcute de N.A. şi, astfel, a reprezentat o simplă judecată de valoare bazată pe un substrat factologic suficient.
16. Articolul a fost scris în contextul unei dezbateri cu privire la o chestiune de o importanţă publică deosebită, şi anume pretinsa implicare a unui politician de rang înalt în activităţi ilegale. Prin urmare, în această cauză, marja de apreciere de care dispuneau instanţele judecătoreşti naţionale a fost foarte limitată.
2.Guvernul
17. Guvernul a fost de acord că faptele cauzei dezvăluiau o ingerinţă în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare. Totuşi, ingerinţa a fost justificată în temeiul articolului 10 § 2 al Convenţiei. Reclamantul a fost obligat să plătească prejudicii morale pentru defăimare în baza articolelor 7 şi 7/1 ale Codului civil. Astfel, ingerinţa a fost „prevăzută de lege”, iar legea a fost accesibilă şi previzibilă. Ea a urmărit scopul legitim de protecţie a demnităţii lui Valeriu Matei; mai mult, măsura a fost necesară într-o societate democratică.
18. Guvernul a notat marja de apreciere a autorităţilor naţionale în stabilirea necesităţii ingerinţei şi a susţinut că, atunci când Convenţia se referă la legislaţia naţională, ţine în primul rând de competenţa autorităţilor naţionale să aplice şi să interpreteze legislaţia naţională. El a declarat că, în această cauză, autorităţile naţionale nu au depăşit această marjă de apreciere şi au folosit-o cu bună credinţă, cu precauţie şi într-un mod rezonabil.
19. Guvernul a susţinut că motivele aduse pentru a justifica ingerinţa au fost „relevante şi suficiente” şi că instanţele judecătoreşti naţionale au acţionat în limitele marjei de apreciere pe care ele o aveau în această cauză.
B. Aprecierea Curţii
20. După cum au recunoscut ambele părţi şi Curtea este de acord, hotărârile instanţelor judecătoreşti naţionale şi obligarea reclamantului să plătească prejudicii au constituit un „amestec al autorităţilor publice” în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare în sensul primului paragraf al articolului 10. De asemenea, nu se contestă faptul că ingerinţa a fost „prevăzută de lege” şi a urmărit un scop legitim. Sarcina Curţii este de a stabili dacă ingerinţa a fost „necesară într-o societate democratică”.
21. Verificarea dacă ingerinţa invocată a fost „necesară într-o societate democratică” cere Curţii să stabilească dacă aceasta a corespuns „unei necesităţi sociale imperioase”, dacă ea a fost proporţională scopului legitim urmărit (impactul potenţial al împrejurărilor în care a fost făcută exprimarea în cauză este un factor important în determinarea proporţionalităţii ingerinţei) şi dacă motivele aduse de autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt relevante şi suficiente. La stabilirea faptului dacă o astfel de „necesitate” există şi ce măsuri ar trebui luate pentru aceasta, autorităţile naţionale se bucură de o anumită marjă de apreciere. Totuşi, această marjă de apreciere nu este nelimitată şi este însoţită de supravegherea europeană exercitată de către Curte, a cărei sarcină este de a da o apreciere finală faptului dacă o restricţie este conformă cu libertatea de exprimare, după cum aceasta este protejată de articolul 10 (pentru recapitularea mai detaliată a principiilor relevante, a se vedea Giniewski v. France, nr. 64016/00, §§ 43-54, ECHR 2006‑...; Aydın Tatlav v. Turkey, nr. 50692/99, §§ 22-27, 2 mai 2006; Gündüz v. Turkey, nr. 35071/97, § 38, ECHR 2003‑XI; Murphy v. Ireland, nr. 44179/98, §§ 65-69, ECHR 2003‑IX (extrase), cu referinţele cuprinse în ele).
22. Curtea reaminteşte că în hotărârea Lingens v. Austria (hotărâre din 8 iulie 1986, Seria A nr. 103, § 42) ea a constatat că:
„[politicienii] trebuie să accepte în mod inevitabil şi conştient verificarea strictă a fiecărui cuvânt şi a fiecărei fapte atât din partea jurnaliştilor, cât şi a publicului larg, şi, în consecinţă, trebuie să dea dovadă de un grad mai mare de toleranţă. Fără îndoială, articolul 10 para. 2 garantează că reputaţia altora – adică a tuturor persoanelor fizice - este protejată şi că această protecţie se extinde şi asupra politicienilor, chiar şi atunci când aceştia nu acţionează ca persoane private; însă, în astfel de cazuri, cerinţele unei astfel de protecţii trebuie evaluate prin prisma intereselor de a asigura discuţii libere cu privire la chestiuni politice.”
23. Curtea notează, în primul rând, că instanţele judecătoreşti naţionale au constatat ca fiind defăimătoare o declaraţie de care nici măcar reclamantul în procedurile naţionale nu s-a plâns. Acest lucru în sine ar fi suficient pentru ca Curtea să constate o violare în această cauză. Totuşi, chiar dacă se presupune că aceasta nu a fost cazul, declaraţia contestată a constituit o declaraţie cu privire la fapte care se pare că este foarte corectă. Într-adevăr, N.A. l-a acuzat pe Valeriu Matei de protecţia unei grupări criminale şi că părţile nu au contestat că o astfel de acuzaţie a fost adusă.
24. Având în vedere circumstanţele de mai sus, faptul că declaraţia contestată a fost făcută de un jurnalist în cadrul unei dezbateri cu privire la o chestiune de interes public, că reclamantul în procedurile naţionale era un politician de rang înalt şi având în vedere limbajul folosit, Curtea conchide că ingerinţa nu a corespuns unei necesităţi sociale imperioase şi că, astfel, ea nu a fost necesară într-o societate democratică. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 10 al Convenţiei.
III.pretinsa VIOLare a articolului 6 § 1 al ConvenţieI
25. Reclamantul a mai pretins o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei, susţinând că procedurile au fost inechitabile, deoarece instanţele judecătoreşti naţionale au constatat ca fiind defăimătoare o declaraţie de care reclamantul în procedurile naţionale nici măcar nu s-a plâns. Deoarece această pretenţie nu ridică o chestiune separată de cea examinată mai sus prin prisma articolului 10, Curtea nu consideră necesar de a o examina separat.
IV.APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
26. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A. Prejudiciul material
27. Reclamantul a pretins suma de EUR 260 cu titlu de prejudiciu material, reprezentând prejudiciile plătite de el lui Valeriu Matei şi taxa de stat pe care a trebuit s-o plătească pentru examinarea apelului şi recursului său.
28. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă şi a susţinut că reclamantul nu ar trebui să fie în drept s-o recupereze, deoarece procedurile au fost echitabile şi hotărârile judecătoreşti au fost amplu motivate. El a solicitat Curţii să respingă pretenţia reclamantului cu titlu de prejudiciu material.
29. Curtea consideră că pretenţia reclamantului cu titlu de prejudiciu material este fondată şi o acordă integral.
B. Prejudiciul moral
30. Reclamantul a pretins EUR 18,500 cu titlu de prejudiciu moral cauzat lui prin încălcarea drepturilor sale garantate de Convenţie. Atunci când şi-a argumentat pretenţiile sale cu privire la prejudiciul moral cauzat prin violarea articolului 10, reclamantul a susţinut că el a fost obligat să publice o dezminţire a declaraţiilor contestate şi s-a bazat pe jurisprudenţa anterioară în cauzele moldoveneşti. În special, el s-a bazat pe cauzele Busuioc v. Moldova (nr. 61513/00, § 104, 21 decembrie 2004) şi Saviţchi v. Moldova (nr. 11039/02, § 64, 11 octombrie 2005), în care au fost acordate patru şi, respectiv, trei mii euro.
31. Guvernul a contestat pretenţia şi a susţinut că aceasta era nefondată şi excesivă.
32. Având în vedere violarea articolului 10 al Convenţiei constatată mai sus, Curtea consideră că acordarea compensaţiilor cu titlu de prejudiciu moral este justificată în această cauză. Făcând o evaluare în mod echitabil, Curtea acordă reclamantului EUR 3,000 (a se vedea Saviţchi, citată mai sus, § 64).
C. Costuri şi cheltuieli
33. Avocatul reclamantului a pretins EUR 1,455 cu titlu de costuri şi cheltuieli angajate în faţa Curţii. El a prezentat o listă detaliată a orelor lucrate şi un contract potrivit căruia onorariul pentru o oră de lucru a avocatului era de EUR 60. Calculul din lista detaliată a timpului de lucru nu a inclus timpul petrecut asupra pretenţiilor formulate în temeiul articolului 13 al Convenţiei şi articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, care au fost ulterior retrase de către reclamant.
34. El a susţinut că numărul de ore lucrate de el asupra cauzei nu a fost excesiv şi a fost justificat de complexitatea acesteia şi de faptul că observaţiile trebuiau scrise în engleză.
35. În ceea ce priveşte onorariul pe oră de EUR 60, avocatul a susţinut că acesta a fost în limitele ratelor recomandate de Baroul Avocaţilor din Republica Moldova, care erau de EUR 40-150. De asemenea, el a făcut referire la costul înalt al vieţii în Chişinău, dând ca exemple preţurile la locuinţe şi benzină.
36. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă pentru reprezentare. El a declarat că aceasta era excesivă şi a susţinut că suma pretinsă de avocat nu a fost suma care i-a fost în realitate plătită lui de către reclamant. El a contestat numărul de ore lucrate de avocatul reclamantului şi onorariul pe oră perceput de acesta. De asemenea, el a susţinut că ratele recomandate de Baroul Avocaţilor din Republica Moldova erau prea înalte în comparaţie cu salariul mediu lunar din Republica Moldova şi a făcut referire la caracterul non-profit al organizaţiei „Juriştii pentru drepturile omului”.
37. Curtea reiterează că, pentru ca costurile şi cheltuielile să fie rambursate în temeiul articolului 41, trebuie stabilit dacă ele au fost necesare, realmente angajate şi rezonabile ca mărime (a se vedea, de exemplu, Amihalachioaie v. Moldova, nr. 60115/00, § 47, ECHR 2004‑...).
98. Rambursarea onorariilor nu poate fi limitată doar la acele sume care au fost deja plătite de către reclamant avocatului său; într-adevăr, o asemenea interpretare ar descuraja mulţi avocaţi să reprezinte în faţa Curţii reclamanţi mai puţin înstăriţi. În orice caz, Curtea întotdeauna a acordat costuri şi cheltuieli în situaţii când onorariile nu au fost plătite de reclamanţi avocaţilor lor înainte de hotărârea Curţii (a se vedea, printre altele, Ilaşcu and Others v. Moldova and Russia [GC], nr. 48787/99, § 493, ECHR 2004‑VII, şi Christian Democratic People's Party v. Moldova, nr. 28793/02, § 85, ECHR 2006‑...).
În această cauză, având în vedere lista detaliată prezentată şi complexitatea cauzei, Curtea acordă avocatului reclamantului EUR 1,200 cu titlu de costuri şi cheltuieli.
D.Dobânda de întârziere
39. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 10 al Convenţiei;
3. Hotărăşte că nu este necesar de a examina pretenţia formulată în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei cu privire la omisiunea instanţelor judecătoreşti naţionale de a-şi motiva hotărârile;
4. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii:
(i) EUR 260 (două sute şaizeci euro) cu titlu de prejudiciu material;
(ii) EUR 3,000 (trei mii euro) cu titlu de prejudiciu moral;
(iii) EUR 1,200 (o mie două sute euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, plus orice taxă care poate fi percepută;
(iv) orice taxă care poate fi percepută la sumele de mai sus;
(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
5. Respinge restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 12 iunie 2007, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
T.L. EarlyNicolas Bratza
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy