©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
DECIZIE
Gabriela Hortenzia RĂDULESCU
împotriva României
(Cererea nr. 29158/05)
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 7 mai 2013 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie
având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 25 iulie 2005,
având în vedere observaţiile prezentate de guvernul pârât şi cele prezentate ca răspuns de reclamantă,
având în vedere decizia Preşedintelui camerei de a o desemna pe doamna Kristina Pardalos în calitate de judecător ad hoc (art. 26 § 4 din Convenţie şi art. 29 § 1 din Regulamentul Curţii), în urma abţinerii domnului Corneliu Bîrsan (art. 28 din Regulamentul Curţii), judecător ales să reprezinte România,
după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
ÎN FAPT
1. Reclamanta, doamna Gabriela Hortenzia Rădulescu, este cetăţean român, s-a născut în 1952 şi locuieşte în Bistriţa. Acesteia i s-a permis să se reprezinte singură în faţa Curţii.
2. Guvernul român („Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul R.-H. Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
A. Circumstanţele cauzei
Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părţi, se pot rezuma după cum urmează.
1. Intervenţiile chirurgicale suferite de reclamantă
3. La 8 iunie 2000, reclamanta a fost internată de urgenţă la clinica de chirurgie cardio-vasculară a Institutului Inimii din Cluj-Napoca. A fost diagnosticată o ischemie acută a membrului superior stâng apărută în urmă cu trei ore. Persoana în cauză a suferit două intervenţii chirurgicale (trombectomie) efectuate de medicul de gardă, C.T.I., operaţii a căror evoluţie a fost considerată favorabilă.
4. La 10 iunie 2000, ca urmare a reapariţiei semnelor ischemiei, C.T.I. a efectuat din nou aceeaşi intervenţie chirurgicală.
5. La 11 iunie 2000 a fost efectuată o arteriografie.
6. La 17 şi 18 iunie 2000, braţul reclamantei prezenta un edem şi semne ale unei ischemii ireversibile.
7. La 18 iunie 2000, cu acordul reclamantei, C.T.I. a efectuat din nou o intervenţie şi a amputat antebraţul pentru a evita necrozarea întregului membru. Evoluţia postoperatorie a fost considerată bună şi la 26 iunie 2000, persoana în cauză a părăsit spitalul.
2. Deciziile Ordinului medicilor
8. La 26 august 2000, reclamanta a sesizat Colegiul medicilor (« Colegiul ») cu o plângere privind circumstanţele amputării braţului său.
9. La 27 noiembrie 2000, colegiul judeţean a emis o decizie privind intervenţia care a condus la amputarea antebraţului reclamantei. Acesta a concluzionat că tratamentul şi măsurile luate au fost corecte şi necesare.
10. La 14 decembrie 2000 reclamanta a contestat această decizie.
11. Comisia disciplinară a Consiliului naţional al Colegiului a constatat că C.T.I. nu a respectat dispoziţiile art. 29 şi 35 din Codul de deontologie medicală, omiţând să solicite avizul medicului-şef şi să ceară efectuarea unei arteriografii la începutul perioadei de spitalizare a persoanei în cauză. Comisia a propus sancţionarea medicului printr-un avertisment. Cu toate acestea, printr-o decizie din 12 iunie 2001, Consiliul naţional al Colegiului a respins această propunere.
3. Plângerea penală depusă de reclamantă
12. La 22 noiembrie 2000, reclamanta a depus o plângere penală fără constituire ca parte civilă, la Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca , împotriva medicului care a efectuat diferitele intervenţii chirurgicale în perioada 8-26 iunie 2000 şi împotriva altor doi medici de la clinică, pentru vătămare corporală gravă. Aceasta pretindea în special că operaţia a fost realizată fără investigaţiile prealabile necesare şi că amputarea a cărei victimă a fost putea fi evitată.
13. La o dată neprecizată, a început urmărirea penală împotriva medicului C.T.I. pentru vătămare corporală gravă din culpă.
14. La 8 ianuarie 2001, parchetul i-a audiat pe medicii împotriva cărora reclamantă a depus plângere penală.
15. La 10 aprilie 2001, la cererea parchetului, a fost întocmit un raport de expertiză medico-legală de către laboratorul judeţean de medicină legală. Laboratorul judeţean a apreciat că tratamentul chirurgical şi medicamentos a fost corect şi că rezultatul acestuia a fost imputabil particularităţii situaţiei medicale a pacientei, adică o ischemie acută. Acesta a concluzionat că nu exista niciun element care să permită să se bănuiască comiterea unei erori medicale. Raportul a fost comunicat reclamantei.
16. Reclamanta şi medicului C.T.I. au contestat concluziile respectivului raport şi au solicitat o expertiză suplimentară. La 25 mai 2001, Institutului naţional de medicină legală (în continuare „ I.N.M.L.”) i-a fost solicitată o nouă expertiză.
17. La 29 martie 2002, I.N.M.L. a prezentat un raport de expertiză medico-legală în care a concluzionat că era imposibil să se confirme ireversibilitatea leziunilor ischemice în absenţa unei investigaţii histopatologice postoperatorii. Acesta a adăugat că, în absenţa unui diagnostic etiologic exact, o arteriografie efectuată la începutul perioadei de spitalizare ar fi putut oferi o justificare obiectivă a optării pentru amputare. S-a subliniat, de asemenea, că eroarea medicală era o noţiune de natură juridică şi că era imposibil pentru un medic legist să se pronunţe în această privinţă.
18. Reclamanta şi medicul C.T.I. au fost audiaţi de parchet la 26 aprilie, respectiv 30 mai 2002. Medicul C.T.I. a explicat cu această ocazie că ischemia reclamantei apăruse cu câteva ore înainte de internare şi că trebuia efectuată o intervenţie de urgenţă în şase ore de la declanşarea afecţiunii, pentru a se evita amputarea întregului braţ. În aceste condiţii, efectuarea unei arteriografii nu i-ar fi permis să efectueze intervenţia în termenul de şase ore menţionat anterior.
19. La 26 iunie 2002, parchetul, constatând că era în posesia a două expertize contradictorii, a cerut Comisiei superioare a I.N.M.L. să îşi dea avizul cu privire la cele două expertize şi să precizeze în special: a) dacă, în absenţa intervenţiei în momentul internării, reclamanta risca să îşi piardă întregul braţ sau chiar viaţa, b) dacă efectuarea arteriografiei în momentul internării ar fi putut conduce la evitarea amputării parţiale a braţului, c) care ar fi fost evoluţia reclamantei dacă investigaţiile histopatologice ar fi fost efectuate înainte de amputare, dacă aceste investigaţii reprezentau o măsură uzuală şi în cât timp ar fi fost disponibil rezultatul acestor investigaţii, d) dacă, în împrejurările cauzei, în momentul internării, era mai important să trateze efectele sau să examineze cauza afecţiunii, e) dacă intervenţiile chirurgicale se impuneau în speţă şi dacă strategia medicală a fost adecvată situaţiei medicale a reclamantei şi, în cele din urmă, f) să se identifice examenele medicale care ar fi trebuit să se efectueze în momentul internării pentru a se determina dacă se impunea amputarea braţului.
20. La 21 ianuarie 2003, I.N.M.L. a întocmit o expertiză suplimentară la raport, concluzionând imposibilitatea de a se pronunţa cu privire la adaptarea măsurilor medicale în absenţa unei investigaţii histopatologice postoperatorii care ar fi putut determina etiologia afecţiunii. Acesta a subliniat că o arteriografie efectuată la începutul perioadei de spitalizare ar fi putut conduce la o altă abordare terapeutică, precum administrarea prin perfuzie a unor substanţe trombolitice.
21. La 14 martie 2003, Comisia de avizare şi control a I.N.M.L. şi-a dat aprobarea în ceea ce priveşte expertiza suplimentară, indicând că amputarea antebraţului fusese efectuată pentru a salva viaţa pacientei, dar că investigaţiile preoperatorii de la începutul perioadei de spitalizare ar fi trebuit să includă o arteriografie.
22. Printr-o ordonanţă din 8 aprilie 2003, parchetul a decis încetarea urmăririi penale împotriva medicului C.T.I. şi a hotărât neînceperea urmăririi penale în privinţa celorlalţi doi medici, pentru motivul că nu exista dovada, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că intervenţiile chirurgicale practicate şi amputarea antebraţului constituiau o neglijenţă medicală. Parchetul a reţinut în special că I.N.M.L. precizase că amputarea fusese efectuată pentru salvarea vieţii pacientei. Ordonanţa era întemeiată pe art. 10 lit. d) din C.pr.pen. şi sublinia că existenţa elementului material al infracţiunii de vătămare corporală gravă nu fusese stabilită.
23. La 10 iulie 2003, Procurorul-şef al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj a respins plângerea depusă de persoana în cauză împotriva ordonanţei menţionate anterior a parchetului .
24. La 8 ianuarie 2004, reclamanta a sesizat Judecătoria Cluj-Napoca cu o plângere împotriva ordonanţei parchetului.
25. Printr-o hotărâre din 23 noiembrie 2004, pronunţată la finalul unei proceduri contradictorii în cursul căreia reclamanta a fost reprezentată de un avocat, judecătoria a respins contestaţia acesteia. Aceasta a considerat că parchetul administrase toate probele utile în cauză. A considerat că expertizele concluzionaseră, în special, că intervenţia fusese necesară pentru a reduce riscul amputării întregului braţ, eventual al decesului reclamantei. Prin hotărârea definitivă din 9 martie 2005, Tribunalul Cluj a confirmat hotărârea respectivă.
26. Reclamanta nu a sesizat instanţele interne cu o acţiune civilă pentru obţinerea unei despăgubiri.
B. Dreptul şi practica interne relevante
27. Dispoziţiile legale privind expertizele medico-legale, precum şi jurisprudenţa internă şi doctrina în materie de răspundere civilă a medicilor şi a spitalelor sunt prevăzute în hotărârile Codarcea împotriva României (nr. 31675/04, §§ 69-74, 2 iunie 2009) şi Eugenia Lazăr împotriva României, (nr. 32146/05, §§ 41-54, 16 februarie 2010), şi în decizia adoptată în cauza Stihi-Boos împotriva României (dec.), nr. 7823/06, 11 octombrie 2011.
28. Dispoziţiile legale privind răspunderea disciplinară a medicilor la momentul producerii faptelor şi dreptul în materia asigurărilor de răspundere civilă pentru erori profesionale ale medicilor sunt prevăzute în hotărârea Codarcea citată anterior (§§ 64-68).
CAPETE DE CERERE
29. Invocând art. 6 § 1 şi 13 din Convenţie, reclamanta se plânge că nu a beneficiat de o anchetă efectivă, efectuată cu celeritate, de magistraţi imparţiali, cu respectarea principiului egalităţii armelor, în ceea ce priveşte amputarea parţială a braţului său care ar fi fost cauzată de o eroare medicală. Aceasta denunţă, de asemenea, absenţa unui recurs efectiv în faţa instanţelor interne, în măsura în care acestea nu ar fi examinat pe fond pretenţiile sale.
ÎN DREPT
30. Singura care hotărăşte asupra calificării juridice a faptelor cauzei, Curtea nu se consideră obligată de aceea pe care le-o atribuie reclamanţii sau guvernele. În virtutea principiului jura novit curia, de exemplu, aceasta a examinat din oficiu capetele de cerere din perspectiva unui articol sau alineat care nu a invocat părţile. Un capăt de cerere se caracterizează prin faptele pe care le denunţă şi nu prin simplele motive sau argumente juridice invocate (a se vedea, mutatis mutandis, Guerra şi alţii împotriva Italiei, 19 februarie 1998, § 44, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑I, şi Stihi-Boos citată anterior, § 45). În lumina acestor principii, Curtea reaminteşte că a concluzionat deja că o vătămare corporală gravă era suficient de serioasă pentru ca un capăt de cerere al unui reclamant care a fost victimă a acesteia, să intre în sfera de protecţie a art. 3 din Convenţie [a se vedea, mutatis mutandis, V.C. împotriva Slovaciei, nr. 18968/07, § 102, CEDO 2011 (extrase)]. În aceste condiţii, Curtea consideră necesar să examineze întreaga cerere din perspectiva aspectului procedural al art. 3 din Convenţie, care se citeşte astfel, în partea sa relevantă:
Art. 3
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
31. Guvernul pledează, de asemenea, pentru inadmisibilitatea cererii ca urmare a neepuizării căilor de atac interne. Acesta subliniază că reclamanta a omis, fie să se constituie ca parte civilă în cadrul acţiunii penale, fie să introducă o acţiune în răspundere civilă delictuală separată, întemeiată pe art. 998-999 şi 1000 § 3 din vechiul Cod civil, care ar putea conduce la repararea prejudiciului material şi a celui moral pe care ea pretinde că le-a suferit ca urmare a amputării parţiale a braţului său. Acesta arată că lămurirea împrejurărilor acestei amputări şi stabilirea eventualei răspunderi a medicilor anchetaţi şi/ sau a spitalului în care a fost îngrijită, ar fi fost permise pe cale civilă. Guvernul a oferit mai multe exemple de decizii interne adoptate din 2003 până în 2010 în procedurile penale sau civile în care medici au fost obligaţi la plata unor daune-interese pentru erori profesionale, fie după ce au fost condamnaţi penal pentru ucidere din culpă sau vătămare corporală din culpă, fie după ce au fost achitaţi ca urmare a prescrierii răspunderii penale (pentru acest din urmă caz, a se vedea hotărârea definitivă din 29 aprilie 2010 a Tribunalului Bucureşti şi hotărârea definitivă din 2 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti). În unele din aceste decizii, spitalele, în calitate de comitenţi, au fost condamnate în solidar cu medicii să repare prejudiciile cauzate de aceştia din urmă (hotărârea definitivă din 21 aprilie 2006 a Judecătoriei Cluj Napoca, hotărârea definitivă din 18 decembrie 2009 a judecătoriei de sector din Bucureşti, hotărârea definitivă din 29 aprilie 2010 a Tribunalului Bucureşti şi hotărârea definitivă din 2 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti).
32. Guvernul consideră că o astfel de acţiune întemeiată pe art. 998-999 din vechiul Cod civil ar fi permis, în plus, reclamantei, să obţină o reparaţie pentru ceea ce decurge din absenţa unei anchete penale efective şi menţionează, în acest scop, două hotărâri pronunţate în primă instanţă prin care o judecătorie a acordat daune-interese pentru anchete lipsite în mod evident de caracter efectiv, privind uciderea a două persoane în timpul evenimentelor din decembrie 1989.
33. Guvernul consideră, de asemenea, că în cadrul unei plângeri întemeiate pe art. 2781 din Codul de procedură penală împotriva deciziei de neîncepere a urmăririi penale luate de parchet, instanţele sesizate pot dispune administrarea altor probe, inclusiv un nou raport de expertiză medico-legală. Guvernul prezintă, în această privinţă, decizii pronunţate în perioada 2006-2010 de diferite instanţe naţionale şi în care instanţele sesizate prin plângeri penale au hotărât retrimiterea cauzei la parchet cu indicaţii clare în ceea ce priveşte aspectele care trebuie lămurite şi în ceea ce priveşte probele de administrat, inclusiv expertize suplimentare la raportul medico-legal.
34. În cele din urmă, Guvernul subliniază că Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii (Legea nr. 95/2006), în vigoare de la data de 1 mai 2006, a impus asigurarea obligatorie pentru răspundere civilă profesională şi a creat posibilitatea plătirii directe a despăgubirilor de către asigurător victimelor, în măsura în care aceştia din urmă nu au fost despăgubiţi de asigurat. Făcând trimitere la dispoziţiile relevante ale acesteia, adaugă, în cele din urmă, că reclamanta ar fi putut face o plângere disciplinară împotriva medicilor la Colegiul Medicilor din România.
35. În ceea ce priveşte fondul cererii, Guvernul consideră că ancheta condusă de autorităţi, ca urmare a plângerii reclamantei, a fost oportună şi efectivă, toate mijloacele de probă care s-ar fi dovedit utile fiind furnizate din dispoziţia parchetului şi depuse la dosar în scopul stabilirii în întregime a situaţiei de fapt. Ancheta a fost condusă de autorităţi independente şi imparţiale.
36. Reclamanta arată că a sesizat autorităţile interne cu o plângere penală pentru vătămare corporală gravă pentru a dovedi culpa medicilor şi pentru a se putea constitui, ulterior, ca parte civilă în faţa instanţelor, în temeiul art. 998-999 din vechiul Cod civil, din momentul în care cauza ar fi fost trimisă înaintea acestora de către parchet. Ori, ea nu a avut această ocazie, având în vedere că parchetul a decis închiderea procedurii penale.
37. Fiind vorba despre acţiunea civilă separată, întemeiată pe articolele menţionate anterior, care reglementează răspunderea civilă delictuală, reclamanta invocă hotărârea Eugenia Lazăr, citată mai sus, şi subliniază că la momentul faptelor, răspunderea medicală avea un caracter subiectiv şi se baza pe eroarea medicală. În aceste condiţii, concluziile autorităţilor de urmărire penală erau determinante pentru instanţa civilă. Ori, în speţă, organele de urmărire penală nu au desfăşurat o anchetă completă şi eficientă, corespunzătoare pentru a oferi un răspuns clar şi motivat cu privire la existenţa unei erori medicale. Astfel, în opinia sa, acţiunea civilă era aleatorie.
38. Aceasta susţine că a contestat, de asemenea, rezoluţia parchetului de neîncepere a urmăririi penale în faţa instanţelor naţionale şi a sesizat Colegiul Medicilor cu o plângere disciplinară.
39. Reclamanta subliniază, în cele din urmă, că Legea nr. 95 privind reforma în domeniul sănătăţii nu îi era aplicabilă, dat fiind că a fost adoptată şi a intrat în vigoare în 2006, adică după finalul procedurii pe care a iniţiat-o. În plus, aceasta subliniază că hotărârile instanţelor interne prezentate de Guvern au fost pronunţate recent, în perioada 2007-2010 şi sunt lipsite de relevanţă în speţa de faţă.
40. În ceea ce priveşte fondul, reclamanta denunţă absenţa unei anchete oficiale, adecvate şi eficiente, în sensul art. 3 din Convenţie. Aceasta critică modul în care autorităţile au condus ancheta iniţiată ca urmare a plângerii penale şi durata acesteia. Reclamanta subliniază în special faptul că atât parchetul, cât şi instanţele interne şi-au întemeiat deciziile numai pe concluziile primului raport de expertiză medico-legală întocmit de laboratorul judeţean. În schimb, aceştia au ales să nu ia în considerare noul raport întocmit de I.N.M.L., astfel cum a fost aprobat de Comisia de avizare şi control a acestuia, care reprezintă instanţa superioară în acest domeniu, şi chiar raportul Comisiei de disciplină a Colegiului Medicilor, care identificaseră mai multe nereguli în protocolul de tratament medical.
41. Curtea reaminteşte că, în temeiul art. 2 din Convenţie, a considerat că obligaţiile pozitive prevăzute la acest articol includ obligaţia autorităţilor de a crea un sistem judiciar eficient şi independent care să permită stabilirea cauzei decesului unei persoane şi pedepsirea celor vinovaţi [Calvelli şi Ciglio împotriva Italiei (MC), CEDO 2002, § 51]. Forma anchetei poate varia în funcţie de împrejurări, iar procedurile de urmărire penală nu sunt cerute în mod necesar în toate cazurile [Mastromatteo împotriva Italiei (MC), nr. 37703/97, §§ 90 şi 94-95, CEDO 2002‑VIII, şi Furdik împotriva Slovaciei (dec.), nr. 42994/05, 2 decembrie 2008]. În mod special, în contextul specific al neglijenţelor medicale, obligaţia menţionată anterior poate fi îndeplinită, de exemplu, şi dacă sistemul juridic în cauză oferă persoanelor interesate o acţiune în faţa instanţelor civile, de sine stătătoare sau alături de o acţiune în faţa instanţelor penale, în scopul stabilirii răspunderii în cauză şi, dacă este cazul, în scopul aplicării unei sancţiuni civile corespunzătoare, precum plata de daune-interese şi publicarea hotărârii (a se vedea, de exemplu, Calvelli şi Ciglio, citată anterior, § 51, Mastromatteo citată anterior §§ 90 şi 94‑95). Aceasta reaminteşte, în această privinţă, că este vorba de o obligaţie de mijloace, nu de rezultat. Aceste consideraţii sunt valabile, fără îndoială, şi în privinţa atingerilor aduse integrităţii fizice ca urmare a producerii unor evenimente care nu intră sub incidenţa art. 2, ci a art. 3 din Convenţie.
42. Curtea observă că la 22 noiembrie 2000, reclamanta a depus o plângere penală pentru vătămare corporală gravă împotriva medicilor care o trataseră. La o dată neprecizată, dar cel târziu la 8 ianuarie 2001, parchetul a deschis o anchetă şi a audiat toţi medicii învinuiţi de aceasta. Parchetul a dispus, de asemenea, realizarea unui prim raport de expertiză în cadrul laboratorului judeţean de medicină legală pentru a stabili cauzele amputării şi reclamanta a avut posibilitatea de a-şi exprima opinia în această privinţă şi de a solicita o contraexpertiză. Admiţând cererea sa, I.N.M.L. a întocmit un nou raport medico-legal. Aceste două rapoarte fiind contradictorii, parchetul a solicitat avizul Comisiei superioare de medicină legală a I.N.M.L., enumerând aspecte precise care trebuiau lămurite I.N.M.L. şi-a completat raportul care, mai mult, a fost aprobat de Comisia sa de avizare şi control. Reclamanta a fost invitată să facă o declaraţie în cadrul procedurii şi i s-au transmis deciziile parchetului.
43. De altfel, ca urmare a acţiunii introduse de reclamantă la 8 ianuarie 2004, la finalul unei proceduri judiciare contradictorii în cursul căreia reclamanta a fost reprezentată de un avocat, printr-o hotărâre definitivă din 9 martie 2005, Tribunalul Cluj a confirmat rezoluţia parchetului de pe lângă judecătoria Cluj-Napoca, din 8 aprilie 2003, pronunţată în favoarea medicilor. Instanţele naţionale au apreciat, având în vedere rapoartele de expertiză, că elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală gravă nu fuseseră stabilite.
44. În ceea ce priveşte durata procedurii care s-a desfăşurat pe parcursul a aproximativ 4 ani şi 5 luni, Curtea nu a identificat o lipsă de diligenţă semnificativă imputabilă autorităţilor judiciare [mutatis mutandis, Lopez împotriva Franţei (dec.), nr. 45325/06, 2 februarie 2010 şi Desjardins şi alţii împotriva Franţei (dec.), nr. 50533/07, 15 iunie 2010, Stihi-Boos, citată anterior, § 57].
45. De asemenea, Curtea reaminteşte că art. 3 din Convenţie nu implică dreptul de a pune sub urmărire sau de a condamna penal un terţ. În circumstanţele cauzei, Curtea consideră că deciziile pronunţate de autorităţile judiciare naţionale nu sunt afectate de arbitrariu sau iraţionalitate.
46. În plus, atunci când este vorba de a contesta o neglijenţă, o acţiune civilă sau disciplinară, de sine stătătoare sau alături de o acţiune în faţa instanţelor penale, poate fi suficientă în scopul stabilirii răspunderilor în cauză şi, dacă este cazul, în scopul aplicării unei sancţiuni civile corespunzătoare, precum plata de daune-interese [a se vedea, de exemplu, Calvelli şi Ciglio, citată anterior, § 51, şi Vo împotriva Franţei (MC), nr. 53924/00, § 90, CEDO 2004‑VIII].
47. În această privinţă, Curtea arată în primul rând că în speţă a fost iniţiată de Colegiul Medicilor o procedură disciplinară, în cursul căreia organele acestui colegiu au constatat absenţa unei culpe medicale sau disciplinare (pct. 11 de mai sus).
48. Fiind vorba de posibilitatea reclamantei de a se constitui ca parte civilă sau de aceea de a intenta o acţiune civilă în daune-interese, invocate de Guvern, Curtea reaminteşte că în cauza Floarea Pop împotriva României, (nr. 63101/00, § 47, 6 aprilie 2010), aceasta a considerat că, printr-o acţiune întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, autorităţile naţionale recunoscuseră, într-o perioadă apropiată de cea a producerii faptelor, că decesul fiului doamnei Floarea Pop fusese cauzat de erorile, omisiunile şi neglijenţele săvârşite de persoanele însărcinate să îl supravegheze şi să îl îngrijească pe parcursul privării de libertate într-un centru de reeducare pentru minori şi într-un penitenciar-spital, şi că acestea reparaseră în mod adecvat şi suficient prejudiciul suferit de reclamantă în această privinţă, acordându-i şi o reparaţie cu titlu de despăgubire morală.
49. În speţă, Curtea consideră că reclamanta putea, de asemenea, să introducă o astfel de acţiune pentru a denunţa eventuale disfuncţionalităţi ale spitalului public în care a fost îngrijită sau culpa medicilor. În această privinţă, este necesar să se arate că scopul unei acţiuni în răspundere civilă delictuală nu este numai finalitatea pecuniară, ci în primul rând constatarea culpei. În speţă, împiedicarea punerii în mişcare a acţiunii penale era întemeiată pe prevederile art. 10 lit. d) din C.pr.pen. care excludea doar răspunderea penală a celor învinuiţi, fără a aduce atingere constatării unei eventuale fapte ilicite de natură civilă sau de altă natură. Dat fiind că valoarea probelor în materie civilă nu este prestabilită, era la latitudinea instanţei civile să judece situaţia de fapt, în conformitate cu probele prezentate în faţa sa. De altfel, Curtea consideră că instanţele civile nu ar putea opune unei astfel de acţiuni concluziile autorităţilor penale în ceea ce priveşte existenţa unei răspunderi penale [Ursu împotriva României (dec.), nr. 58670/00, 3 mai 2005 şi Stihi-Boos, citată anterior, § 63].
50. Curtea a constatat caracterul aleatoriu al jurisprudenţei cu privire la răspunderea spitalelor publice pentru medicii care îşi desfăşoară activitatea în cadrul acestora (Codarcea citată anterior, § 108). Cu toate acestea, aceasta subliniază că simplul fapt de a alimenta îndoieli în ceea ce priveşte perspectivele de reuşită ale unui anumit recurs care nu este în mod evident sortit eşecului, nu constituie un motiv valabil care să justifice neutilizarea recursurilor interne (Brusco împotriva Italiei (dec.), nr. 69789/01, CEDO 2001‑IX). Dimpotrivă, există interesul de a sesiza instanţa competentă, cu scopul de a-i permite să dezvolte drepturile existente, făcând uz de puterea sa de interpretare (a se vedea, mutatis mutandis, Iambor împotriva României (nr. 1), nr. 64536/01, § 221, 24 iunie 2008).
51. Având în vedere cele menţionate anterior, Curtea consideră că, în speţă, căile de recurs aflate la dispoziţia reclamantei erau suficiente pentru a îndeplini obligaţiile procedurale ale statului din perspectiva art. 3 din Convenţie.
Rezultă că aceste capete de cerere trebuie respinse, în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi § 4 din Convenţie.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
CURTEA:
declară cererea inadmisibilă.
PREŞEDINTE,Grefier,
JOSEP CASADEVALLSantiago Quesada
Full & Egal Universal Law Academy