©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
MAREA CAMERĂ
DECIZIE
Cererea nr. 42219/07
Răzvan Mihai Gherghina împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită la 9 iulie 2015, în Marea Cameră compusă din Dean Spielmann, preşedinte, Josep Casadevall, Guido Raimondi, Mark Villiger, Ineta Ziemele, Elisabeth Steiner, Ján Šikuta, Päivi Hirvelä, Luis López Guerra, Ledi Bianku, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, Paul Mahoney, Aleš Pejchal, Johannes Silvis, Ksenija Turković, Iulia Antoanella Motoc, judecători, şi Johan Callewaert, grefier adjunct al Marii Camere,
având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 20 septembrie 2007,
având în vedere decizia parţială din 6 martie 2012,
având în vedere decizia din 14 ianuarie 2014, prin care Camera Secţiei a treia, căreia i-a fost repartizată iniţial cauza, s-a desesizat în favoarea Marii Camere (art. 30 din Convenţie).
având în vedere observaţiile prezentate de Guvernul pârât şi cele prezentate ca răspuns de reclamant,
având în vedere comentariile din partea unor terţe părţi, prezentate de Alianţa Internaţională pentru Persoanele cu Handicap, Forumul european al persoanelor cu handicap şi Consiliul Naţional al Dizabilităţii din România,
având în vedere observaţiile orale ale părţilor din cadrul şedinţei din 12 noiembrie 2014,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 12 noiembrie 2014, pronunţă următoarea decizie:
ÎN FAPT
1. Reclamantul, domnul Răzvan Mihai Gherghina, este resortisant român, s-a născut în 1982 şi locuieşte în Başcov-Valea Ursului. Cererea sa adresată Curţii a fost depusă la 20 septembrie 2007. Acesta a fost reprezentat succesiv în faţa Curţii de către mătuşa lui, doamna T. Radi, şi, după data de 4 mai 2012, de Interights şi domnul C. Cojocariu, avocat în Orpington (Regatul Unit). La şedinţa din 12 noiembrie 2014, reclamantul a fost reprezentat, de asemenea, de domnul H.A. Rusu şi domnul J. Damamme, avocat.
2. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. La şedinţă, acesta a fost reprezentat, de asemenea, de doamna I. Popa şi domnul D. Dumitrache, avocat.
A. Circumstanţele cauzei
3. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părţi, se pot rezuma după cum urmează.
4. În 2001, reclamantul a avut un accident, în care a suferit leziuni ale coloanei vertebrale, care au cauzat o dizabilitate locomotorie gravă la nivelul membrelor inferioare. Acesta a fost spitalizat în perioadele 19 august – 28 septembrie 2002 şi 11 august – 26 octombrie 2003. Medicii au constatat că suferea de paraplegie, precum şi de exostoză (proliferarea anormală a ţesutului osos) la unul din şolduri.
5. În lunile care au urmat accidentului, reclamantul a trebuit să folosească un scaun cu rotile pentru a se deplasa. Comisia de Evaluare a Persoanelor Adulte cu Handicap a emis un certificat care atesta faptul că acesta avea un handicap grav, ceea ce însemna că avea dreptul legal de a beneficia de serviciile unui asistent personal.
6. Ulterior, mătuşa acestuia, de profesie asistentă medicală, l-a luat la domiciliul ei şi a început programul de reabilitare motorie, asumându-şi astfel rolul de asistentă personală; ca urmare, starea fizică a reclamantului s-a îmbunătăţit şi, treptat, a început să se poată deplasa fără scaun cu rotile pe suprafeţe plane, fie ajutat de persoanele din jur, fie sprijinindu-se de balustrade. Din 2005, a putut să conducă un vehicul care a fost adaptat special pentru dizabilităţile locomotorii ale acestuia.
1. Încercările reclamantului de a studia pentru obţinerea unei diplome de învăţământ superior
7. La data la care a avut loc accidentul reclamantului, acesta era student în primul an la Facultatea de Management Marketing în Afaceri Economice din cadrul Universităţii Constantin Brâncoveanu din Piteşti, o universitate particulară, acreditată de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, cu aproximativ 3 000 de studenţi şi mai multe facultăţi în ţară.
8. Relatările părţilor diferă parţial în ceea ce priveşte circumstanţele legate de studiile efectuate de reclamant la această universitate şi la alte universităţi din România.
(a) Studiile efectuate de reclamant la Universitatea Constantin Brâncoveanu, Piteşti
(i) Versiunea reclamantului cu privire la fapte
9. Pe durata studiilor sale de la Universitatea Constantin Brâncoveanu din Piteşti (2001-2008), majoritatea cursurilor şi seminariilor s-au ţinut într-o clădire (clădirea A) care era inaccesibilă persoanelor cu mobilitate redusă, deoarece avea un şir lung de trepte la intrare şi nu exista niciun lift pentru a se ajunge la etajele superioare.
10. în perioada 2001-2006, mama reclamantului a mers la universitate de mai multe ori pentru a-l întreba pe decan când intenţiona să facă respectiva clădire accesibilă persoanelor cu handicap. Decanul i-a promis acesteia că, până la începutul anului universitar 2006/2007, clădirea B va fi accesibilă. Între timp, acesta i-a acordat reclamantului permisiunea de a susţine examenele la domiciliu şi, printr-un acord verbal, l-a scutit de cerinţele privind prezenţa obligatorie la cursuri şi seminarii.
11. La sfârşitul anului universitar 2006/2007, decanul nu i-a mai permis reclamantului să susţină examenele la domiciliu. Conducerea facultăţii i-a oferit reclamantului o singură opţiune pentru a-şi continua studiile, şi anume repetarea anului III în cadrul unor cursuri fără frecvenţă. Această schimbare de program propusă de universitate nu a avut niciun impact asupra situaţiei reclamantului: acesta continua să susţină examenele acasă şi să studieze singur, fără să aibă niciun contact cu alţi studenţi sau cu cadrele universitare. Dându-şi seama că nu obţinea niciun beneficiu real în urma cursurilor fără frecvenţă oferite de universitate, reclamantul a renunţat la cursuri. Ulterior, acesta a încercat să găsească o altă soluţie, mai potrivită pentru nevoile şi aşteptările sale.
(ii) Versiunea Guvernului cu privire la fapte
12. În 2007, au început lucrări pentru a oferi căi de acces persoanelor cu mobilitate redusă, ulterior adoptării Legii nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap. În plus, pe parcursul studiilor efectuate la universitate, reclamantului i s-au oferit diverse soluţii care au ţinut cont de situaţia specială a acestuia, permiţându-i să îşi continue studiile după accident. În special, universitatea i-a acordat mai multe prelungiri ale primului an de studii (reclamantul a fost înscris în primul an în anii universitari 2001/02, 2002/03 şi 2003/04), scutindu-l de obligaţia de a se prezenta la cursurile şi seminariile obligatorii şi i-a permis să susţină examenele la domiciliu.
13. În 2004/2005, reclamantul a fost înscris ca student în anul doi la aceeaşi universitate. Acesta a susţinut din nou examenele în prezenţa unui lector care a venit la domiciliul acestuia, la cererea sa, şi a promovat doisprezece din cele treisprezece module ale anului.
14. În 2005/2006, reclamantul s-a înscris în anul trei de studii, cu condiţia să promoveze modulele pe care nu le-a terminat în anii precedenţi. Pentru anul universitar 2006/2007, universitatea a sugerat ca acesta să fie transferat la programul de cursuri fără frecvenţă, considerând că ar fi mai potrivite pentru nevoile sale, având în vedere deficienţele sale locomotorii. Reclamantul a fost de acord şi a fost transferat în acest program la 29 septembrie 2006. La sfârşitul anului, a susţinut din nou examenele în prezenţa unui lector, care a venit la domiciliu, la solicitarea sa, dar a promovat doar două module.
15. La sfârşitul celui de-al patrulea an de cursuri (2007/2008), în care acesta a fost înscris în ciuda faptului că nu promovase un total de 9 module, reclamantul nu a solicitat ca lectorii să vină la domiciliu pentru a-şi putea susţine examenele. În consecinţă, având în vedere că nu a acumulat suficiente credite pentru a completa acest an de studii, a fost exmatriculat de la universitate, printr-o decizie din 15 septembrie 2008.
(b) Studiile reclamantului la Universitatea Ecologică Bucureşti
(i) Versiunea reclamantului cu privire la fapte
16. În septembrie 2010, aflând că Facultatea de Drept a Universităţii Ecologice Bucureşti avea o rampă de acces, reclamantul s-a înscris să studieze acolo, după ce a fost asigurat de autorităţile universităţii că persoanele cu mobilitate redusă aveau acces la clădire. Cu toate acestea, în practică, a descoperit că, deşi accesul persoanelor cu handicap era într-adevăr posibil la parterul clădirii, cu ajutorul unei rampe, liftul care asigura legătura cu celelalte etaje ale clădirii era atât de îngust încât utilizatorii de scaune cu rotile nu puteau fi însoţiţi de asistentul lor personal. În plus, clădirile în care se ţineau cursurile nu aveau toalete accesibile pentru persoanele cu mobilitate redusă, ceea ce însemna că acesta era nevoit să meargă acasă ori de câte ori avea nevoie la toaletă.
17. Având în vedere că căminele studenţeşti ale Universităţii Ecologice Bucureşti nu erau echipate pentru persoanele cu mobilitate redusă, singura opţiune a reclamantului a fost să închirieze un apartament scump în centrul orașului Bucureşti, pentru el şi mătuşa lui, care, în calitate de asistent personal al acestuia, îl însoţea oriunde mergea.
18. Călătoria zilnică de la apartamentul reclamantului până la universitate era foarte dificilă, având în vedere că serviciile de transport public şi trotuarele nu erau adaptate, de regulă, nevoilor persoanelor cu mobilitate redusă.
19. Aceste diverse obstacole l-au făcut să se simtă umilit şi l-au extenuat mental şi fizic. Ulterior, nu a mai frecventat cursurile şi s-a întors să locuiască în oraşul său natal.
(ii) Versiunea Guvernului cu privire la fapte
20. În 2007, s-au început lucrări de îmbunătăţire a Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Ecologice Bucureşti, astfel încât să devină accesibilă pentru persoanele cu mobilitate redusă, acestea fiind finalizate în 2008.
21. În urma unei inspecţii efectuate la universitate în 2012, autoritatea administrativă responsabilă cu monitorizarea respectării cerinţelor privind accesibilitatea a menţionat în raportul său faptul că erau în curs de executare instalaţii sanitare accesibile pentru persoanele cu handicap.
22. Motivul pentru care reclamantul a fost exmatriculat de la universitate la sfârşitul anului universitar 2010/2011 a fost neplata integrală a taxelor de înscriere.
(c) Studiile reclamantului la Universitatea din Piteşti
(i) Versiunea reclamantului cu privire la fapte
23. Înainte să se înscrie la Universitatea din Piteşti, reclamantul a fost asigurat de autorităţile universităţii cu privire la accesibilitatea clădirilor şi la faptul că universitatea era dispusă să găsească soluţii pentru a răspunde nevoilor sale specifice. Cu toate acestea, la începutul cursurilor, acesta a descoperit că laboratoarele Facultăţii de Psihologie şi biroul consilierului psihologic se aflau la etajele superioare şi astfel erau complet inaccesibile persoanelor cu mobilitate redusă, deoarece nu existau lifturi în clădire. În plus, pentru a intra în clădire, adesea, acesta era nevoit să solicite ajutorul trecătorilor pentru a-l căra înăuntru.
24. Prin scrisorile din 1 noiembrie 2011 şi 21 martie 2012, reclamantul a solicitat rectorului universităţii să ia măsuri pentru a se asigura că putea să îşi continue studiile în condiţii de egalitate cu ceilalţi studenţi. În scrisori, acesta a subliniat faptul că, în ciuda asigurărilor primite de la autorităţile universităţii atunci când s-a înscris la cursuri, majoritatea cursurilor şi seminariilor se ţineau în clădiri unde nu avea acces. A evidenţiat, în special, faptul că rampa care se presupunea că oferă acces la intrarea în clădirea S era necorespunzătoare, deoarece era obstrucţionată de blocuri din beton şi buruieni şi că altă rampă, aflată între două clădiri ale facultăţii, era, de asemenea, imposibil de folosit, deoarece era prea abruptă şi nu avea balustradă. A adăugat că, din cauza acestor obstacole, fusese nevoit să solicite ajutorul altor studenţi pentru a-l căra cu scaunul cu rotile până la sala de curs; mobila din sălile de curs era, de asemenea, neadecvată, deoarece nu putea ajunge din scaunul cu rotile până la birou, pentru a lua notiţe în timpul cursurilor. De asemenea, s-a plâns că nu existau locuri de parcare rezervate studenţilor cu mobilitate redusă şi că nu putea folosi locurile speciale din curte, deoarece acestea erau rezervate cadrelor didactice.
25. La 22 iunie 2012, reclamantul i-a scris din nou rectorului, criticând lipsa unui sistem eficient de prezentare a informaţiilor, din care ar fi putut să aprecieze în ce clădiri urmau să se ţină examenele şi cursurile şi la ce cursuri şi seminarii putea să participe, deoarece se aflau în locaţii accesibile. S-a plâns că nu au fost luate măsuri pentru a fi ajutat să recupereze cursurile la care nu participase, dar nu din vina lui. A declarat că nu mai putea suporta să i se spună că unele locaţii îi erau inaccesibile din cauza absenţei facilităţilor corespunzătoare, adaptate nevoilor aferente handicapul său, adăugând că nu doreşte să retrăiască acelaşi sentiment de umilire pe care l-a avut din cauza stării sale, în cadrul altor universităţi frecventate anterior.
26. La sfârşitul anului universitar 2011/2012, reclamantul a fost exmatriculat de la universitate fără să fie avertizat în prealabil, pe motiv că nu acumulase suficiente credite la examene pentru a putea promova în anul doi de studii.
(ii) Versiunea Guvernului cu privire la fapte
27. În 2011, Universitatea din Piteşti l-a înscris pe reclamant, la solicitarea acestuia, în primul an de studii pentru o diplomă în psihologie.
28. Universitatea din Piteşti a constituit o comisie formată din trei lectori, cu scopul de a examina scrisorile trimise de reclamant rectorului şi de a răspunde la diversele probleme ridicate de acesta (a se vedea supra, pct. 24). Prin scrisoarea din 19 aprilie 2012, comisia l-a informat pe reclamant că fuseseră finalizate două rampe de acces, că o a treia era în curs de instalare şi că, într-un an sau doi, va fi disponibil un lift care să ofere acces la etajele superioare ale clădirii I a universităţii. Guvernul a subliniat că, din păcate, unele din activităţile obligatorii pentru studenţii la psihologie trebuiau să se desfăşoare în săli de la etajele superioare ale clădirii, acestea fiind singurele săli cu echipamentul special necesar. A evidenţiat faptul că universitatea a luat măsuri în vederea instalării unei reţele care oferă acces la activităţile în cauză prin videoconferinţe (via Skype), facilitate care urma să fie pusă la dispoziţia reclamantului. În plus, a declarat că va examina problema ridicată de reclamant în ceea ce priveşte dificultăţile legate de parcare şi l-au sfătuit să solicite autorităţilor universitare permisiunea de a utiliza locurile de parcare rezervate personalului universitar, menţionând motivele solicitării sale. În cele din urmă, comisia a precizat că încerca să găsească soluţii pentru a asigura echiparea sălilor de curs cu mobilă adaptată handicapului său, astfel încât acesta să poată lua notiţe în condiţii mai bune.
29. Reclamantul a fost exmatriculat de la universitate la sfârşitul anului universitar 2011/2012 din cauza faptului că nu acumulase suficiente credite pentru a promova în anul doi.
30. Guvernul a citat exemplul altui student cu handicap, care a obţinut o diplomă universitară la aceeaşi universitate în 2007, şi al altor doi studenţi cu handicap, care studiau acolo în perioada respectivă.
2. Accesul reclamantului la alte clădiri publice şi alte măsuri luate
31. Reclamantul a declarat că instanţele şi autorităţile publice însărcinate cu examinarea oricărei plângeri formulate de persoane cu handicap – în special, clădirile care găzduiesc Judecătoria Piteşti şi Tribunalul Piteşti – erau, la rândul lor, inaccesibile persoanelor cu mobilitate redusă la momentul încercărilor sale fără succes de a studia pentru obţinerea unei diplome universitare.
32. Reclamantul a furnizat Curţii o serie de declaraţii făcute într-un context fără caracter judiciar de persoane cu handicap care locuiesc în România, care descriu dificultăţile cu care s-au confruntat, în special atunci când au încercat să urmeze studii superioare. A.B., de exemplu, a menţionat, într-o declaraţie din aprilie 2014, că a trebuit să abandoneze studiile la Universitatea din Piteşti din cauza lipsei rampelor de acces. M.T. a subliniat, într-o declaraţie din 2014, că, pe parcursul perioadei de şapte ani în care a fost înscrisă ca studentă la Universitatea Ovidius din Constanţa, accesul în clădirile universităţii a fost restricţionat de o barieră, urmată de un şir de trepte, dotate cu o rampă de acces excesiv de abruptă (era necesar ca două persoane să o ajute să urce pe rampă, una trăgând de scaun şi cealaltă împingându-l). Cursurile se ţineau la etajul 2, care nu era accesibil prin intermediul unui lift. A fost necesar să fie cărată de alţi studenţi la sălile de curs de la etaj, deoarece lectorul refuzase să mute ora de curs în una din sălile de la parter, deşi acestea erau disponibile, susţinând că retroproiectorul era prea greu. M.T. a declarat că, atunci când a raportat această problemă decanului facultăţii, acesta nu şi-a asumat răspunderea şi a fost trimisă de la o persoană la alta.
P.B., care avea un handicap locomotor grav şi care absolvise Facultatea de Psihologie a Universităţii Ovidius din Constanţa, a menţionat, într-o declaraţie din aprilie 2014, că, în absenţa rampelor de acces şi a lifturilor, aceasta fusese nevoită să se bazeze pe ajutorul altor studenţi pentru a intra în clădiri şi pentru a ajunge la sălile de curs.
33. Guvernul a admis că Judecătoria şi Tribunalul Piteşti nu erau dotate cu o rampă de acces pentru persoane cu mobilitate redusă în perioada în care reclamantul a încercat să studieze pentru obţinerea unei diplome universitare. Prin scrisoarea din 14 mai 2012, preşedintele judecătoriei a declarat că, din cauza unui şir lung de trepte şi a unei pante care depăşea înclinaţia maximă permisă, era imposibil accesul scaunelor cu rotile la parter sau la etajele superioare ale clădirii. În continuare, Guvernul a subliniat că, ulterior accidentului său, reclamantul a iniţiat mai multe serii de procese în faţa instanţelor interne, fie singur, fie asistat de un avocat, de exemplu, pentru a contesta o decizie de neîncepere a urmăririi penale a unei persoane pe care acesta o acuzase de înşelăciune sau pentru a solicita despăgubiri de la o societate de asigurări.
B. Dreptul şi practica interne relevante
1. Legislaţia naţională privind protecţia persoanelor cu handicap
(a) Constituţia
34. Art. 16 din Constituţie prevede că toţi cetăţenii români sunt egali în faţa legii, fără privilegii sau discriminări. Art. 50 garantează protecţia specială a persoanelor cu handicap.
(b) Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/1999
35. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/1999 din 29 iunie 1999 privind protecţia specială a persoanelor cu handicap, care a intrat în vigoare la 1 iulie 1999, prevede la art. 11 că clădirile instituţiilor publice, ale celor culturale, sportive sau de petrecere a timpului liber, locuinţele construite din fonduri publice, mijloacele de transport în comun, telefoanele publice, precum şi căile de acces trebuiau să fie amenajate astfel încât să permită accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap. Lucrările de amenajare a acestora trebuiau să se desfăşoare în etape:
– până la data de 31 decembrie 2003 trebuiau să fie finalizate lucrările pentru a permite accesul neîngrădit la clădirile instituţiilor publice, ale celor culturale, sportive sau de petrecere a timpului liber, magazinele şi restaurantele, sediile prestatorilor de servicii către populaţie, precum şi căile publice de acces;
– până la 31 decembrie 2005, autorităţile administraţiei publice locale aveau obligaţia de a monta sisteme de semnalizare sonoră şi vizuală, la trecerile de pietoni, precum şi panouri de afişaj pe drumurile publice şi în mijloacele de transport în comun;
– până la 31 decembrie 2010, toate mijloacele de transport în comun trebuiau să fie adaptate accesului persoanelor cu handicap.
Realizarea măsurilor de protecţie specială a persoanelor cu handicap este organizată, coordonată şi controlată de către Secretariatul de Stat pentru Persoanele cu Handicap, organ al administraţiei publice centrale, din subordinea Guvernului (art. 3 din ordonanţă). Cu toate acestea, nu există dispoziţii sau proceduri specifice care să reglementeze modul în care părţile interesate puteau să se adreseze autorităţii în cauză sau instanţelor.
36. Ulterior, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/1999 a fost modificată şi completată de mai multe ori. Legea nr. 343/2004 specifică faptul că art. 11 din ordonanţă nu impunea clădirilor publice şi private să asigure accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap. Aceasta prevedea că nerespectarea dispoziţiilor art. 11 din ordonanţă constituie contravenţie, care se sancţiona cu amendă.
(c) Legea nr. 448 din 6 decembrie 2006
37. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/1999 a fost abrogată de Legea nr. 448 din 6 decembrie 2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, care a intrat în vigoare la 18 decembrie 2006. Potrivit art. 62 din această lege:
„(1) Clădirile de utilitate publică, căile de acces, clădirile de locuit construite din fonduri publice, mijloacele de transport în comun şi staţiile acestora, taxiurile, vagoanele de transport feroviar pentru călători şi peroanele principalelor staţii, spaţiile de parcare, străzile şi drumurile publice, telefoanele publice, mediul informaţional şi comunicaţional vor fi adaptate conform prevederilor legale în domeniu, astfel încât să permită accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap.
(2) Clădirile de patrimoniu şi cele istorice se vor adapta, cu respectarea caracteristicilor arhitectonice, conform prevederilor legale în domeniu.
(3) Costurile lucrărilor necesare [...] se suportă din bugetele autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale şi din sursele proprii ale persoanelor juridice cu capital privat, după caz.”
Art. 64 din lege stabileşte data de 31 decembrie 2007 drept termen limită pentru ca autorităţile locale să efectueze îmbunătăţirile necesare pentru adaptarea trecerilor de pietoni de pe străzile şi drumurile publice (în special prin marcarea prezenţei lor prin pavaj tactil), şi 31 decembrie 2010 drept termen limită pentru asigurarea accesului neîngrădit la transportul în comun (de exemplu, prin asigurarea accesibilităţii mijloacelor de transport în comun, a spaţiilor de parcare de pe lângă clădirile de utilitate publică şi a principalelor staţii).
38. Capitolul IX din Legea nr. 448/2006, intitulat „Răspunderea juridică”, se citeşte după cum urmează:
Art. 100
„(1) Următoarele fapte constituie contravenţii şi se sancţionează după cum urmează:
a) nerespectarea dispoziţiilor art. 15 alin. (1), art. 18-20 [...] art. 62-68 [...] cu amendă de la 3 000 lei la 9 000 lei; [...]
(2) Constatarea contravenţiilor şi aplicarea amenzilor contravenţionale prevăzute la alin. (1) lit. a) [...] se fac de către personalul Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap, împuternicit prin ordin al preşedintelui acesteia.
[...]
(4) Sumele obţinute din aplicarea amenzilor se fac venit la bugetul de stat.
(5) Prevederile prezentului articol se completează cu dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare. [...]”
2. Dispoziţiile relevante din Codul civil şi Codul de procedură civilă
(a) Codul civil
39. La momentul faptelor, dispoziţiile Codului civil privind răspunderea delictuală şi efectele obligaţiilor erau formulate astfel:
Art. 998
„Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara.”
Art. 999
„Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa.”
Art. 1073
„Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, şi în caz contrar are dreptul la dezdăunare.”
Article 1075
„Orice obligaţie de a face sau de a nu face se schimbă în dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului.”
Art. 1077
„Nefiind îndeplinită obligaţia de a face, creditorul poate de asemenea să fie autorizat a o aduce el la îndeplinire, cu cheltuiala debitorului.”
40. Dispoziţii similare pot fi găsite în nou Cod civil, care a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011 (art. 1349 privind răspunderea delictuală şi art. 1527 şi art. 1528 privind executarea obligaţiilor).
(b) Codul de procedură civilă
41. La momentul faptelor, dispoziţiile Codului de procedură civilă, care reglementau posibilitatea de a solicita măsuri vremelnice în cazuri grabnice, erau formulate astfel:
Art. 581
„(1) Instanţa va putea să ordone măsuri vremelnice în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.
(2) Cererea de ordonanţă preşedinţială se va introduce la instanţa competentă să se pronunţe asupra fondului dreptului.
(3) Ordonanţa va putea fi dată şi fără citarea părţilor [...]. Judecata se face de urgenţă şi cu precădere. Pronunţarea se poate amâna cu cel mult 24 de ore, iar motivarea ordonanţei se face în cel mult 48 de ore de la pronunţare.
(4) Ordonanţa este vremelnică şi executorie. [...]”
3. Dispoziţiile relevante ale Legii contenciosului administrativ (Legea nr. 554/2004)
42. Dispoziţiile relevante ale Legii contenciosului administrativ (Legea nr. 554/2004) sunt formulate astfel:
Art. 1
„Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.”
Art. 2
„În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii: [...] i) refuz nejustificat de a soluţiona o cerere - exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane; [...] n) exces de putere - exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.”
Art. 8
(1) Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă [adresată autorităţilor competente] sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h) [30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen], poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.”
4. Exemple de procese iniţiate de persoane cu handicap, pentru a se plânge de lipsa accesului la clădirile publice
43. În martie 2014, Guvernul a transmis o solicitare către treisprezece din cele cincisprezece instanţe de apel din România, precum şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Tribunalului Bucureşti, cerându-le să îi furnizeze exemple din practica instanţelor interne privind probleme similare celor ridicate în cauza cu care a fost sesizată Curtea de către domnul Gherghina. Majoritatea acestor instanţe au declarat că nu au exemple din practica internă legate de aceste aspecte.
44. Următoarele puncte rezumă trei exemple de procese prezentate de Guvern (a se vedea infra, pct. 65-67), care au avut la origine acţiuni introduse la nivel intern de persoane care s-au plâns de faptul că drumurile publice şi unele clădiri din România nu erau accesibile persoanelor cu handicap.
(a) Procesul privind pretinsa lipsă de acţiune din partea autorităţilor publice (doamna E.P.)
45. La 5 octombrie 2006, doamna E.P., care a rămas paraplegică în urma unui accident, a formulat la Tribunalul Vâlcea o acţiune împotriva statului român, prin intermediul ANPH (autoritatea publică responsabilă cu probleme referitoare la protecţia specială a persoanelor cu handicap), plângându-se că acesta a refuzat, fără nicio justificare, să îi protejeze drepturile în temeiul art. 11 din OUG nr. 102/1999 şi să iniţieze procesul de accesibilizare a spaţiilor publice, astfel încât aceasta să le poată utiliza aşa cum avea dreptul prin lege. În special, aceasta a solicitat instanţei să emită o ordonanţă preşedinţială prin care statul să fie obligat să adopte dispoziţii care să le permită persoanelor cu handicap să aibă acces la clădirile instituţiilor publice şi la drumurile publice şi să îi plătească suma de 10 000 000 euro (EUR) cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral pe care susţinea că l-a suferit ca urmare a tuturor obstacolelor cu care s-a confruntat din data de 1 ianuarie 2004, termen până la care ar fi trebuit să fie finalizate îmbunătăţirile necesare accesibilizării acestora.
46. Prin hotărârea din 10 noiembrie 2009, Secţia Civilă a Tribunalului Vâlcea a admis că accesul doamnei E.P. la unele clădiri şi la drumurile publice era imposibil sau foarte dificil, situaţie care a avut consecinţe nefaste asupra sănătăţii acesteia. În temeiul art. 998 şi art. 999 C. civ., astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor, aceasta a dispus ca statul, Inspectoratul Judeţean în Construcţii Vâlcea, ANPH, Inspectoratul de Stat în Construcţii Bucureşti, Inspectoratul Teritorial în Construcţii Craiova şi Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Vâlcea să îi plătească doamnei E.P., în solidar, suma de 42 363 lei româneşti (RON), cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material şi moral suferit de aceasta.
47. Această hotărâre a fost confirmată prin hotărârea din 17 martie 2010 a Curţii de Apel Piteşti şi prin hotărârea definitivă din 24 martie 2011, pronunţată de Secţia civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
(b) Procesul în faţa instanţelor naţionale referitoare la pretinsa lipsă de acţiune din partea unei entităţi juridice de drept privat – un centru comercial (doamna S.L.)
48. La 8 februarie 2011, doamna S.L. a formulat în faţa Judecătoriei Bucureşti (secţia civilă) o acţiune împotriva unui centru comercial, solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să se asigure locuri de parcare pentru persoane cu handicap, în conformitate cu cerinţele Legii nr. 448/2006. Aceasta a solicitat, de asemenea, despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat.
49. Prin hotărârea din 4 iulie 2012, judecătoria a respins cererea doamnei S.L. de pronunţare a unei hotărâri de obligare la crearea unor locuri de parcare speciale, observând că, cel puţin la data inspectării locaţiei (20 februarie 2012), locurile de parcare pentru persoane cu handicap îndeplineau cerinţele Legii nr. 448/2006. În plus, constatând că erau îndeplinite condiţiile de angajare a răspunderii civile delictuale, în măsura în care nu era amenajată nicio parcare pentru persoane cu handicap, la data la care S.L. a introdus acţiunea, instanţa a dispus ca respectivul centru comercial să repare, în temeiul art. 998 şi art. 999 C. civ., prejudiciul moral suferit de reclamantă, pe care aceasta l-a evaluat la 2 000 RON. Hotărârea a fost atacată cu recurs. Conform Guvernului, aceasta a rămas definitivă.
(c) Proces privind neasigurarea de către o asociaţie de proprietari a accesibilităţii zonelor comune ale unui bloc de apartamente (doamna N.V.)
50. La 17 iunie 2013, doamna N.V., persoană cu handicap, a sesizat Judecătoria Galaţi (secţia civilă) cu o cerere urgentă, solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care asociaţia de proprietari a blocului de apartamente în care locuia să fie obligată să asigure accesibilitatea zonelor comune ale clădirii, prin mutarea uşii de la intrare şi eliminarea unei trepte, ambele împiedicând, la ora actuală, accesul acesteia în clădire. Aceasta a susţinut că era bolnavă şi că era necesar să meargă periodic la diverşi medici şi să fie ţinută sub strictă supraveghere medicală. Aceasta a solicitat realizarea modificărilor în regim de urgenţă, cu titlu provizoriu, până la soluţionarea fondului cauzei în cadrul unei acţiuni separate, pe care o introdusese împotriva aceleiaşi asociaţii.
51. După ce instanţa s-a pronunţat împotriva sa (prin hotărârea din 23 iulie 2013), a formulat apel. Prin hotărârea definitivă din 10 octombrie 2013, Tribunalul Galaţi a admis apelul şi a dispus ca asociaţia de proprietari să mute uşa de la intrare şi să elimine treapta de la intrarea în clădire. A specificat că aceste măsuri erau provizorii şi vor rămâne aplicabile doar până la pronunţarea de către Judecătoria Galaţi a hotărârii privind fondul cauzei.
52. În perioada în care procedura era pe rolul Judecătoriei Galaţi, asociaţia de proprietari pârâtă a argumentat că cerinţele privind accesibilitatea, prevăzute în Legea nr. 448/2006, nu puteau fi invocate împotriva sa, deoarece nu era autoritate publică şi, prin urmare, nu avea calitatea procesuală activă pentru a se apăra. Instanţa a replicat că natura sumară a procedurilor urgente nu îi permitea să procedeze la o analiză a acestui aspect, care trebuia, în schimb, să fie abordat de Judecătoria Galaţi, în cadrul examinării fondului cauzei. Procedura privind fondul a avut ca rezultat o hotărâre pronunţată la 18 decembrie 2014, prin care instanţa a respins acţiunea doamnei N.V. împotriva asociaţiei de proprietari ca nefondată. Doamna N.V. a formulat recurs împotriva acestei hotărâri şi procedura este încă pendinte.
5. Legislaţia şi practica interne privind învăţământul superior
53. Preambulul Legii educaţiei naţionale (Legea nr. 1/2011) stabileşte principiile generale potrivit cărora scopul sistemului naţional de învăţământ este de a asigura dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a indivizilor, astfel încât aceştia să îşi formeze o personalitate autonomă şi propriul sistem de valori, care să permită împlinirea şi dezvoltarea personală, precum şi participarea activă la viaţa comunităţii şi incluziunea socială.
54. Art. 139 din lege prevede că studiile universitare pot avea următoarele forme:
a) cu frecvenţă (cursuri de zi), în care studenţii sunt prezenţi la cursuri în fiecare zi lucrătoare a săptămânii sau participă la muncă de cercetare şi au contact nemijlocit cu cadrele didactice şi de cercetare de la universitate;
b) cursuri cu frecvenţă redusă, în cadrul cărora activităţile sunt programate în mod compact şi periodic şi presupun întâlnirea nemijlocită, în spaţiul universitar, a studenţilor cu cadrele didactice de predare şi de cercetare, acestea fiind completate de alte mijloace de pregătire specifice învăţământului la distanţă;
c) cursuri la distanţă (cursuri fără frecvenţă), care implică utilizarea unor resurse electronice, informatice şi de comunicaţii specifice şi se bazează pe activităţi de autoînvăţare şi autoevaluare, completate de activităţi de tutorat.
55. Art. 118 prevede că sunt interzise toate formele de discriminare în cadrul sistemului de învăţământ. Studenţii cu dizabilităţi fizice au dreptul să aibă căi de acces adaptate acestora în totalitatea spaţiilor universitare, precum şi condiţii pentru desfăşurarea normală a activităţilor academice, sociale şi culturale.
56. Practica instanţelor interne indică faptul că o decizie de exmatriculare a unui student de la o universitate este considerată drept o „măsură administrativă” în sensul art. 1 din Legea nr. 554/2005 şi poate fi contestată în faţa instanţelor administrative, care au competenţa de a anula o astfel de decizie [a se vedea, de exemplu, hotărârea din 17 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Secţia de contencios administrativ), hotărârea definitivă din 10 septembrie 2008 a Tribunalului Buzău şi hotărârea definitivă din 16 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Craiova].
CAPETE DE CERERE
57. Reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 2 din Protocolul nr. 1, că nu a avut posibilitatea să îşi continue studiile universitare în oraşul său natal sau în apropierea acestuia, din cauza lipsei facilităţilor adaptate necesităţilor aferente handicapului său în clădirile care găzduiau sălile de curs. Invocând în esenţă art. 14 din Convenţie, a pretins totodată că este victima unei discriminări întemeiate pe handicapul lui fizic. A argumentat că această situaţie l-a împiedicat să obţină diploma de licenţă în domeniul ales, în vederea asigurării unui loc de muncă şi a unui nivel de trai decent.
58. În formularul de cerere, reclamantul a invocat, de asemenea, art. 2 şi art. 5 din Convenţie. Acesta a susţinut că, din cauza lipsei facilităţilor adaptate necesităţilor handicapului său, a fost nevoit să rămână izolat la domiciliu şi, astfel, a fost privat de ocazia de a dezvolta relaţii cu lumea exterioară. Declarând că a fost traumatizat din punct de vedere mental şi psihologic de lipsa accesului la universitate şi la alte clădiri de utilitate publică, acesta s-a plâns că a fost obligat să petreacă mulţi ani singur în casă, departe de societate, şi a argumentat că singurătatea şi lipsa informaţiilor cu care s-a confruntat i-au cauzat sentimente de nesiguranţă.
ÎN DREPT
Observaţie preliminară
59. În decizia parţială din 6 martie 2012, Camera a hotărât că ar fi mai adecvat ca respectivele capete de cerere formulate de reclamant în temeiul art. 2 şi art. 5 din Convenţie să fie examinate în temeiul art. 8, separat sau coroborat cu art. 14 [se vedea Gherghina împotriva României (dec.), nr. 42219/07, pct. 28, 6 martie 2012]. Marea Cameră nu consideră că este necesar să conteste abordarea Camerei în această privinţă. Reiterează faptul că, deoarece Curtea are competenţa de a realiza o încadrare în drept a faptelor cauzei, consideră că nu este legată de încadrarea făcută de un reclamant sau de un guvern [a se vedea, între alte autorităţi, Guerra şi alţii împotriva Italiei, 19 februarie 1998, pct. 44, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-I; Tarakhel împotriva Elveţiei (MC), nr. 29217/12, pct. 55, CEDO 2014; Aksu împotriva Turciei (MC), nr. 4149/04 şi 41029/04, pct. 43, CEDO 2012].
60. În consecinţă, dispoziţiile relevante în ceea ce priveşte capetele de cerere formulate de reclamant sunt următoarele:
Art. 8
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
Art. 14
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de [prezenta] convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”
Art. 2 din Protocolul nr. 1
„Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire. [...]”
I. Excepţia preliminară privind neepuizarea căilor de atac interne
A. Argumentele părţilor
1. Guvernul
61. Guvernul a susţinut că reclamantul nu a recurs la căile de atac pe care le avea la dispoziţie în temeiul dreptului intern. Făcând referire la Vučković şi alţii împotriva Serbiei (excepţie preliminară) (MC), nr. 17153/11 şi alte 29 de cauze, 25 martie 2014, acesta a susţinut că sistemul juridic românesc prevedea o gamă largă de căi de atac administrative şi judiciare, care erau pe deplin accesibile oricărei persoane care dorea să îşi invoce drepturile.
62. În observaţiile sale scrise, Guvernul a declarat că reclamantul ar fi putut obţine reparaţii pentru situaţia contestată, adresându-se autorităţilor însărcinate cu monitorizarea respectării cerinţelor privind accesibilitatea, stabilite în legislaţia specială privind protecţia persoanelor cu handicap. Astfel, acesta a susţinut că reclamantul ar fi trebuit să depună o plângere la Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (care are sarcina de a coordona şi de a evalua eforturile de protejare a drepturilor persoanelor cu handicap), Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice (în cadrul căreia exista Direcţia Generală Protecţia Persoanelor cu Handicap, însărcinată cu coordonarea activităţilor de protecţie socială la nivel naţional, elaborarea strategiilor şi standardelor de protecţie, precum şi cu monitorizarea punerii în aplicare a cerinţelor legale relevante), Inspectoratul de Stat în Construcţii (însărcinat cu verificarea respectării cerinţei legale de a realiza lucrări de îmbunătăţire a clădirilor de utilitate publică) sau la Agenţia Naţională pentru Plăţi şi Inspecţia Socială (organism specializat al administraţiei centrale). Guvernul a afirmat că, în cazul în care aceste autorităţi constată că o anumită situaţie nu respectă cerinţele legale privind accesibilitatea, pot fie să stabilească termene limită pentru a asigura respectarea cerinţelor, fie să impună o amendă, însoţită de obligaţia de a remedia deficienţele constatate; erau efectuate vizite de monitorizare pentru a garanta onorarea acestei obligaţii.
63. La şedinţa de judecată, Guvernul a adăugat că, deşi OUG nr. 102/99 şi Legea nr. 448/2006 nu prevedeau în mod expres o procedură de soluţionare a plângerilor, accesibilă persoanelor particulare, autorităţile însărcinate cu asigurarea respectării cerinţelor legale aveau obligaţia să răspundă la toate solicitările, plângerile, cererile sau propunerile formulate de cetăţeni. A subliniat că, dacă reclamantul ar fi sesizat autorităţile cu o plângere privind nerespectarea cerinţelor stabilite de legislaţia specială privind protecţia persoanelor cu handicap şi nu ar fi primit niciun răspuns sau un răspuns necorespunzător, în termen de treizeci de zile, acesta ar fi avut dreptul de a sesiza instanţele administrative, în temeiul art. 1 din Legea contenciosului administrativ (Legea nr. 554/2004).
64. În continuare, Guvernul a susţinut că o acţiune introdusă în faţa instanţelor administrative ar fi constituit, de asemenea, o cale de atac adecvată în prezenta cauză pentru contestarea deciziilor prin care reclamantul a fost exmatriculat de la diverse universităţi, la care se înscrisese succesiv. Acesta a susţinut că, în cazul în care instanţele ar fi anulat deciziile respective, reclamantul ar fi avut dreptul la verificarea situaţiei sale academice de către autorităţile universităţii în cauză.
65. În continuare, Guvernul a argumentat că, în cazul în care căile de atac administrative nu ar fi avut rezultatul dorit de reclamant, acesta s-ar fi putut adresa instanţelor civile, având în vedere că dreptul civil românesc oferea căi de atac care permiteau obţinerea directă a unei reparaţii pentru situaţia contestată. În susţinerea argumentului său, Guvernul a citat art. 1073 şi art. 1077 C. civ., astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor, care, coroborate cu dispoziţiile OUG nr. 102/1999 sau ale Legii nr. 448/2006 (în funcţie de data sesizării instanţelor civile de către reclamant), ar fi putut constitui un temei juridic pentru introducerea unei acţiuni judiciare de acest tip, cu scopul de asigura respectarea cerinţelor privind accesibilitatea, stabilite de legislaţia specială. Citând exemplul hotărârii din 10 octombrie 2013, în care Tribunalul Galaţi a dispus ca asociaţia de proprietari a unui bloc de apartamente să adopte măsuri provizorii pentru a garanta că o persoană cu handicap, care locuia în clădirea în cauză, avea acces la aceasta în mod corespunzător (a se vedea supra, pct. 51), Guvernul a susţinut că, prin iniţierea unei acţiuni de acest tip, reclamantul ar fi putut obţine o hotărâre prin care instituţiile de învăţământ superior la care fusese înscris să adopte măsuri practice pentru a-i furniza accesul la clădirile acestora.
66. A adăugat că, în măsura în care reclamantul pretindea că este victima unui act ilegal, rezultat din lipsa de acţiune sau dintr-o omisiune din partea entităţilor care aveau obligaţia legală de a lua măsuri pentru a asigura accesibilitatea, ar fi putut să invoce dispoziţiile Codului civil referitoare la răspunderea delictuală. Guvernul a citat ca exemplu de practică internă hotărârea definitivă din 24 martie 2011, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie acordase despăgubiri unei persoane cu paraplegie care formulase o acţiune judiciară la nivel naţional (a se vedea supra, pct. 46 şi 47).
67. În continuare, Guvernul a citat hotărârea din 4 iulie 2012, în care Judecătoria Bucureşti a stabilit răspunderea civilă delictuală a unui centru comercial, pentru neadaptarea parcării sale publice la necesităţile persoanelor cu handicap şi a dispus ca acesta să îi plătească despăgubiri persoanei care a introdus acţiunea (supra, pct. 49).
68. În replică la acuzaţiile privind discriminarea, făcute de reclamant în capetele de cerere înaintate Curţii, Guvernul a observat că acesta ar fi putut depune o plângere la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD), urmată, după caz, de o cerere adresată instanţelor. A evidenţiat faptul că, în urma examinării unor capete de cerere similare celor formulate de reclamant, CNCD a decis fie să impună o amendă, fie să emită un avertisment, în funcţie de gravitatea actelor de discriminare constatate. A adăugat că, în temeiul Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000, acuzaţiile de discriminare puteau fi înaintate direct instanţelor naţionale, prin intermediul unei acţiuni ordinare. Prin introducerea unei astfel de acţiuni, reclamantul ar fi putut obţine încheierea situaţiei discriminatorii şi ar fi putut primi despăgubiri.
69. Guvernul a susţinut, în termeni mai generali, că reclamantul nu putea să îşi justifice atitudinea pasivă, pretinzând că fusese prea vulnerabil pentru a se prevala de căile de atac interne. Acesta a observat că, în diverse momente ale vieţii sale, reclamantul a iniţiat, fără nicio dificultate vădită, alte tipuri de proceduri administrative şi judiciare, prevăzute de dreptul intern (a se vedea supra, pct. 33 in fine). În consecinţă, Guvernul a susţinut că nu a existat niciun obstacol insurmontabil, juridic sau factual, care să îl împiedice să procedeze la fel în ceea ce priveşte capetele de cerere care fac obiectul prezentei cereri.
2. Reclamantul
70. Conform susţinerilor reclamantului, capetele de cerere prezentate de acesta Curţii au necesitat, în primul rând, o cale de atac preventivă suficient de rapidă, care să oblige universităţile să stabilească şi să adopte măsuri în regim de urgenţă, pentru a garanta integrarea lui imediată în procesul educaţional. Cu toate acestea, Guvernul nu a arătat că o astfel de cale de atac, cu perspective rezonabile de reuşită, era disponibilă în dreptul intern.
71. Reclamantul a argumentat că, deşi a făcut referire la o serie de posibile căi de atac, Guvernul a oferit doar trei exemple de cauze în care persoane care s-au plâns de probleme privind accesibilitatea au obţinut vreo formă de reparaţie, în vreme ce Legea nr. 448/2006 era în vigoare de peste opt ani şi chestiunea accesibilităţii clădirilor de utilitate publică afectează zeci de mii de oameni.
72. În special, reclamantul are îndoieli privind relevanţa exemplului citat supra, pct. 65, care se referea la modificări minore în ceea ce priveşte accesibilitatea zonelor comune ale unei clădiri rezidenţiale. În continuare, acesta a subliniat că, la finalul procesului în cauza respectivă, persoana în cauză a obţinut doar măsuri provizorii, care urmau să fie confirmate în cadrul procedurii pe fond, care era încă pe rol.
73. În ceea ce priveşte procesul soluţionat prin hotărârea definitivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 24 martie 2011 (a se vedea supra, pct. 46 şi 47), reclamantul a observat că aceasta a determinat acordarea unor despăgubiri modeste reclamantului. Citând în special cauzele Di Sarno şi alţii împotriva Italiei (nr. 30765/08, 10 ianuarie 2012), Đorđević împotriva Croaţiei (nr. 41526/10, CEDO 2012) şi Lăutaru împotriva României (nr. 13099/04, 18 octombrie 2011), acesta a susţinut că instanţa europeană declarase deja că simpla posibilitate de a obţine despăgubiri financiare nu era suficientă în sine pentru acordarea unei reparaţii corespunzătoare, în cazurile în care reclamanţii doreau să stopeze un anumit comportament. Reclamantul a subliniat, de asemenea, că procesul la care s-a făcut trimitere cu titlu de exemplu durase şase ani şi, prin urmare, nu putea fi considerat o cale de atac efectivă într-un domeniu atât de important precum cel al dreptului la instruire.
74. Argumentând că Legea nr. 448/2006 eliminase toate termenele limită pentru respectarea obligaţiei de a asigura accesibilitatea clădirilor de utilitate publică şi observând că îndeplinirea acestei obligaţii era condiţionată de alocarea de fonduri publice (pentru entităţile publice) sau de existenţa unor resurse private suficiente (pentru entităţile private), reclamantul a susţinut că, din aceste motive, era dificil să se stabilească vina entităţilor care nu îşi respectau obligaţiile şi, astfel, să se introducă o acţiune în răspundere civilă delictuală. În acest sens, a evidenţiat că, în temeiul dreptului român, răspunderea civilă delictuală avea un caracter subiectiv, necesitând dovedirea faptei ilicite a persoanei sau entităţii juridice în cauză. În continuare, acesta a subliniat că Guvernul a oferit doar un exemplu de practică internă, şi anume o decizie a unei judecătorii, pronunţată la 4 iulie 2012 (a se vedea supra, pct. 49), şi a susţinut că acest exemplu în sine nu demonstra că exista o practică consacrată la momentul faptelor.
75. Reclamantul a mai declarat că lipsa jurisprudenţei privind accesibilitatea se datora faptului că Legea nr. 448/2006 era neclară şi incompletă, în măsura în care aceasta nu stabilea cerinţele privind accesibilitatea în termeni precişi şi, astfel, nu constituia un temei suficient pentru stabilirea răspunderii. A argumentat că legea menţiona un număr mare de părţi interesate din sectorul public şi privat, implicate în procesul accesibilităţii, fără a explică modul în care sau împotriva cui putea fi introdusă o acţiune de către o persoană particulară.
76. La şedinţa de judecată, reclamantul a declarat că niciuna din universităţile la care a fost înscris nu prevăzuse proceduri speciale, aplicabile studenţilor cu handicap. Invocând diverse declaraţii făcute de studenţi cu handicap, referitoare la multiplele obstacole cu care s-au confruntat în perioada efectuării studiilor (a se vedea supra, pct. 32), acesta a criticat lipsa unor reglementări sau a unei legislaţii secundare la nivel naţional care să permită anticiparea şi integrarea nevoilor acestui grup special în procesul educaţional, de exemplu, prin realizarea unor amenajări corespunzătoare. Astfel, acesta a concluzionat că respectivele căi de atac menţionate de Guvern erau ineficiente în practică.
77. În ceea ce priveşte autorităţile administrative la care a făcut referire Guvernul, reclamantul a argumentat că niciuna din ele nu avea competenţa de a emite astfel de hotărâri. În plus, autorităţile administrative rareori au impus amenzi sau au emis avertismente, în ciuda constatărilor alarmante făcute în urma unor vizite efectuate la faţa locului. În cele din urmă, exemplele de răspunsuri date la plângerile formulate de alte persoane cu handicap arătau că marja de apreciere de care beneficiau aceste autorităţi compromitea calitatea intervenţiei lor.
78. În ceea ce priveşte posibilitatea de a introduce o acţiune în temeiul legislaţiei anti-discriminare, reclamantul a susţinut că mecanismul de combatere a discriminării stabilit de O.G. nr. 137/2000 era plin de lacune şi deficienţe, făcând această cale de atac ineficientă. A argumentat că nici inaccesibilitatea fizică a clădirilor de utilitate publică, nici refuzul de a oferi amenajări corespunzătoare nu se numărau printre criteriile care puteau determina o constatare a discriminării la nivel naţional. În consecinţă, acesta a declarat că posibilitatea ca victimele discriminării să se adreseze direct instanţelor, prin intermediul unei acţiuni ordinare, pentru a pune capăt situaţiei discriminatorii, era pur teoretică.
79. Reclamantul a adăugat că acele clădiri care găzduiau Judecătoria şi Tribunalul Piteşti nu erau accesibile persoanelor cu handicap în perioada încercărilor acestuia de a efectua studii universitare, ulterior accidentului său, şi că această lipsă de accesibilitate făcea mai dificilă în practică utilizarea oricărei căi de atac posibile.
80. În cele din urmă, acesta a susţinut că, având în vedere că legea nu prevedea niciun termen limită pentru realizarea lucrărilor şi că erau implicate un număr mare de părţi interesate – entităţi publice şi private care deţineau sau utilizau clădiri de utilitate publică, autorităţile locale care trebuiau să finanţeze lucrările de accesibilizare a clădirilor publice, precum ANPH şi Agenţia Naţională pentru Plăţi şi Inspecţia Socială, care aveau sarcina de a coordona, supraveghea şi pune în aplicare cerinţele stabilite de lege – nu ar fi rezonabil şi practic să se aştepte din partea persoanelor particulare să iniţieze multiple procese îndelungate şi costisitoare împotriva numeroşilor prestatori de servicii publice în cauză.
3. Terţii intervenienţi
81. Evidenţiind importanţa dreptului la educaţie, terţii au observat că acest drept era recunoscut de comunitatea internaţională nu doar ca un drept în sine, dar şi ca un mijloc de realizare a tuturor celorlalte drepturi fundamentale. Aceştia au susţinut că pierderea oportunităţilor de instruire le cauza persoanelor cu handicap un prejudiciu incomensurabil, nu doar din punct de vedere academic (persoanele în cauză fiind împiedicate să obţină anumite diplome), dar şi pe plan social, în măsura în care era probabil ca acest lucru să împiedice incluziunea şi participarea la viaţa socială a celor afectaţi, precum şi dezvoltarea personalităţii lor.
82. În lumina evoluţiei recente a dreptului internaţional, terţii au susţinut că autorităţile naţionale nu mai puteau să evite această problemă sau să întârzie în onorarea obligaţiei lor de a asigura progresiv accesibilitatea clădirilor de utilitate publică şi, în cadrul soluţionării unui caz individual, să ofere amenajări corespunzătoare, pentru a asigura exercitarea drepturilor garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pe baza principiului egalităţii pentru toţi.
B. Motivarea Curţii
1. Principii generale consacrate în jurisprudenţa Curţii
83. Guvernul reaminteşte că o caracteristică fundamentală a mecanismului de protecţie instituit de Convenţie este faptul că acesta este subsidiar sistemelor naţionale de apărare a drepturilor omului. Curtea se ocupă de supravegherea punerii în aplicare, de către statele contractante, a obligaţiilor acestora prevăzute de Convenţie. Nu trebuie să îşi asume rolul statelor contractante, a căror responsabilitate este de a se asigura că drepturile şi libertăţile fundamentale consacrate de Convenţie sunt respectate şi protejate la nivel intern. Regula epuizării căilor de atac interne se bazează pe presupunerea, reflectată în art. 13 din Convenţie – cu care prezintă o afinitate strânsă – că în sistemul naţional este disponibilă o cale de atac efectivă în raport cu pretinsa încălcare. Aşadar, această regulă constituie o parte indispensabilă a funcţionării acestui sistem de protecţie (a se vedea Vučković şi alţii, citată anterior, pct. 69).
84. Statele sunt exonerate de răspundere pentru actele lor în faţa unui organism internaţional până la momentul la care au posibilitatea de a remedia neregulile prin intermediul propriului sistem juridic, iar persoanele care doresc să invoce competenţa de supraveghere a Curţii în ceea ce priveşte plângerile împotriva unui stat sunt astfel obligate să utilizeze mai întâi căile de atac prevăzute de sistemul juridic naţional (a se vedea, printre multe alte autorităţi, Akdivar şi alţii împotriva Turciei, 16 septembrie 1996, pct. 65, Culegere 1996‑IV, şi Vučković şi alţii, citată anterior, pct. 70).
85. Obligaţia epuizării căilor de atac interne impune aşadar reclamanţilor să folosească în mod normal căile de atac care sunt disponibile şi suficiente cu privire la capetele de cerere întemeiate pe Convenţie. Existenţa căilor de atac în cauză trebuie să fie suficient de sigură nu numai în teorie, ci şi în practică, fără de care acestea vor fi lipsite de accesibilitatea şi eficienţa necesare (a se vedea Akdivar şi alţii, citată anterior, pct. 66, şi Vučković şi alţii, citată anterior, pct. 71). Pentru a fi efectivă, o cale de atac trebuie să poată remedia direct situaţia de fapt în litigiu şi să ofere şanse rezonabile de reuşită [a se vedea Sejdovic împotriva Italiei (MC), nr. 56581/00, pct. 46, CEDO 2006‑II; Vučković şi alţii, citată anterior, pct. 74; Balogh împotriva Ungariei, nr. 47940/99, pct. 30, 20 iulie 2004].
86. Cu toate acestea, nu există obligaţia utilizării unor căi de atac care nu sunt corespunzătoare sau efective (a se vedea Akdivar şi alţii, citată anterior, pct. 67, şi Vučković şi alţii, citată anterior, pct. 73). Totuşi, existenţa unor simple îndoieli cu privire la şansele de reuşită ale unei anumite căi de atac, care în mod evident nu este inutilă, nu constituie un motiv valid pentru neepuizarea acesteia [a se vedea Akdivar şi alţii, citată anterior, pct. 71; Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) (MC), nr. 10249/03, pct. 70, 17 septembrie 2009; Vučković şi alţii, citată anterior, pct. 74].
87. Cu toate acestea, Curtea a subliniat adesea necesitatea de a aplica regula epuizării cu o oarecare flexibilitate şi fără un formalism excesiv (a se vedea Ringeisen împotriva Austriei, 16 iulie 1971, pct. 89, seria A nr. 13; Akdivar şi alţii, citată anterior, pct. 69; Vučković şi alţii, citată anterior, pct. 76). Curtea a mai recunoscut faptul că regula epuizării căilor de atac interne nu este nici absolută, nici aplicabilă automat; în cadrul examinării respectării ei, este esenţial să se ţină seama de circumstanţele specifice fiecărei cauze în parte [a se vedea Akdivar şi alţii, citată anterior, pct. 69, şi Kurić şi alţii împotriva Sloveniei (MC), nr. 26828/06, pct. 286, CEDO 2012 (extrase)].
88. Referitor la sarcina probei, este obligaţia Guvernului care invocă neepuizarea căilor de atac să convingă Curtea că respectiva cale de atac era efectivă şi disponibilă atât în teorie, cât şi în practică, la momentul respectiv. Disponibilitatea unei căi de atac, despre care se afirmă că există, inclusiv domeniul de aplicare şi aplicarea acesteia, trebuie să fie stabilite şi confirmate în mod clar sau completate de practică sau jurisprudenţă [a se vedea McFarlane împotriva Irlandei (MC), nr. 31333/06, pct. 117 şi 120, 10 septembrie 2010, şi Mikolajová împotriva Slovaciei, nr. 4479/03, pct. 34, 18 ianuarie 2011]. O astfel de jurisprudenţă trebuie, în principiu, să fie consacrată şi să dateze din perioada anterioară depunerii cererii [a se vedea, Sürmeli împotriva Germaniei (MC), nr. 75529/01, pct. 110, CEDO 2006‑VII; Norbert Sikorski împotriva Poloniei, nr. 17599/05, pct. 115, 22 octombrie 2009; Zutter împotriva Franţei (dec.), nr. 197/96, 27 iunie 2000] şi face obiectul unor excepţii care pot fi justificate de circumstanţele specifice ale cauzei.
89. Odată ce sarcina probei a fost îndeplinită, reclamantul are obligaţia de a stabili că respectiva cale de atac menţionată de Guvern a fost într-adevăr epuizată ori că aceasta, dintr-un anumit motiv, nu era adecvată sau nu era efectivă în circumstanţele particulare ale cauzei sau că au existat circumstanţe speciale, care îl scuteau de această obligaţie [a se vedea Akdivar şi alţii, citată anterior, pct. 68; Demopoulos şi alţii împotriva Turciei (MC), nr. 46113/99, 3843/02, 13751/02, 13466/03, 10200/04, 14163/04, 19993/04 şi 21819/04, pct. 69, CEDO 2010; Vučković şi alţii, citată anterior, pct. 77).
2. Aplicarea acestor principii în prezenta cauză
a) Natura căilor de atac care ar fi trebuit să fie disponibile reclamantului în prezenta cauză
90. Capetele de cerere formulate de reclamant în prezenta cauză au legătură în principal cu imposibilitatea acestuia de a efectua studiile universitare în aceleaşi condiţii ca şi ceilalţi studenţi, din cauza lipsei unor facilităţi adecvate, adaptate necesităţilor handicapului său locomotor, în clădirile care găzduiesc sălile de curs.
91. Curtea consideră că, pentru ca respectivele căi de atac, la care se face referire în prezenta cauză, să fie considerate „efective” în sensul art. 35 § 1 din Convenţie, acestea trebuie să fi putut, în primul rând, să prevină sau să pună rapid capăt pretinselor încălcări şi, în al doilea rând, să acorde o reparaţie corespunzătoare pentru orice încălcare care avusese loc deja. Dacă singurele căi de atac disponibile au un caracter compensatoriu şi pot conduce doar la acordarea retrospectivă a unor despăgubiri pecuniare, drepturile pe care statul pârât s-a angajat să le apere în temeiul art. 2 din Protocolul nr. 1 – care impune oricărui stat care a înfiinţat instituţii de învăţământ superior să asigure accesul efectiv la acestea [a se vedea Cauza „cu privire la anumite aspecte ale legilor privind folosirea limbilor în sistemul de învăţământ din Belgia” (fond), 23 iulie 1968, pct. 3-4, seria A nr. 6, şi Leyla Şahin împotriva Turciei (MC), nr. 44774/98, pct. 137, CEDO 2005‑XI] – riscă să devină iluzorii.
92. În ceea ce priveşte prezenta cauză, acest lucru înseamnă că era necesar, în primul rând, ca reclamantul să se poată prevala de o cale de atac care să poată conduce la adoptarea rapidă a unor decizii prin care universităţile în cauză să fie obligate să instaleze facilităţi adecvate pentru persoane cu handicap locomotor sau să realizeze amenajări corespunzătoare, pentru a-i permite acestuia să îşi continue studiile. În al doilea rând, era necesar ca acesta să aibă şanse rezonabile de a obţine o reparaţie pentru orice prejudiciu moral sau material pe care l-ar fi putut suferi din cauza imposibilităţii de a-şi efectua studiile universitare în aceleaşi condiţii ca alţi studenţi.
93. Curtea are sarcina de a stabili dacă, ţinând seama de argumentele părţilor şi de toate circumstanţele cauzei, la momentul faptelor erau disponibile căi de atac interne care să îndeplinească cerinţele menţionate anterior, atât în teorie, cât şi în practică, şi, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă reclamantul a făcut tot ce se putea aştepta în mod rezonabil din partea acestuia pentru a le epuiza.
b) Diversele căi de atac la care a făcut referire Guvernul
(i) Decizia unei instanţe
94. Guvernul a susţinut că reclamantul ar fi putut obţine o decizie, în cadrul unui proces civil, care să oblige universităţile în cauză să instaleze rampe de acces şi facilităţi adaptate necesităţilor sale. Reclamantul a contestat acest lucru, argumentând că lipsa exemplelor de practică naţională în acest domeniu indica faptul că rezultatul unei astfel de proceduri ar fi fost incert, în absenţa unui temei juridic suficient de clar şi previzibil în dreptul intern.
95. Curtea observă că, începând din 1999, statul pârât a instituit un cadru legislativ special, care le impunea diverselor instituţii publice să asigure accesibilitatea persoanelor cu handicap la clădirile acestora. Gama de entităţi vizate de această cerinţă privind accesibilitatea s-a extins treptat şi, din 2004, toţi prestatorii de servicii către populaţie, din sectorul public sau privat, au fost obligaţi să asigure accesibilitatea persoanelor cu handicap la clădirile acestora. Alături de această legislaţie specială, dreptul intern include dispoziţii generale – conţinute în Codul civil – care conferă unui creditor dreptul de a solicita executarea unei obligaţii de a face o anumită acţiune şi, în cazul neexecutării, să primească despăgubiri (art. 1075 C. civ., astfel cum era în vigoare la momentul faptelor). Codul civil prevede, de asemenea, că, nefiind îndeplinită obligaţia de a face, creditorul poate să fie autorizat să o aducă el la îndeplinire, pe cheltuiala debitorului (art. 1077 C. civ. – a se vedea supra, pct. 39).
96. Pe baza celor menţionate anterior, Curtea concluzionează că o interpretare a dispoziţiilor generale ale Codului civil, coroborate cu dispoziţiile speciale ale OUG nr. 102/1999 sau ale Legii nr. 448/2006 privind obligaţiile esenţiale ale diverselor instituţii publice şi private, ar fi putut constitui un temei juridic suficient de sigur şi previzibil pentru examinarea unui capăt de cerere având ca obiect remedierea oricăror deficienţe în ceea ce priveşte accesibilitatea.
97. Dreptul intern include, în plus, dispoziţii de natură procedurală, care autorizează o instanţă să dispună măsuri vremelnice în cadrul procedurilor urgente, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi sau pentru a preveni o pagubă iminentă şi care nu s-ar putea repara. În temeiul acestor dispoziţii, orice parte interesată poate introduce o cerere de ordonanţă preşedinţială la o instanţă competentă să se pronunţe asupra fondului dreptului. Instanţa are obligaţia de a examina o astfel de cerere de urgenţă şi cu precădere şi să răspundă la aceasta printr-o ordonanţă executorie (a se vedea supra, pct. 41). În consecinţă, o cerere formulată pe acest temei i-ar fi putut permite reclamantului obţinerea unei reparaţii pentru capetele sale de cerere din prezenta cauză.
98. Curtea subliniază, în cele din urmă, că exemplele de practică internă furnizate de Guvern, în special hotărârea Tribunalului Galaţi (a se vedea supra, pct. 51), indică faptul că respectiva cale de atac citată de acesta avea perspective rezonabile de reuşită. În cauza cu care a fost sesizat Tribunalul Galaţi, o persoană aflată într-o situaţie comparabilă cu cea a reclamantului a obţinut o decizie, prin care asociaţia de proprietari a blocului de apartamente în care aceasta locuia a adoptat măsuri urgente pentru a face accesibile zonele comune ale clădirii. Într-adevăr, măsurile erau provizorii şi urmau să fie confirmate după examinarea fondului cauzei, dar, totuşi, hotărârea prin care instanţa a dispus măsurile respective a fost definitivă şi executorie.
99. Guvernul a prezentat, de asemenea, o hotărâre definitivă a Judecătoriei Bucureşti, arătând că persoanele aflate într-o situaţie comparabilă sau similară celei a reclamantului au dreptul să formuleze plângeri în faţa instanţelor civile, dacă acestea consideră că anumite instituţii şi-au îndeplinit obligaţiile de a asigura accesibilitatea într-o manieră nesatisfăcătoare sau neadecvată (a se vedea supra, pct. 49). Curtea nu poate face speculaţii cu privire la ce ar fi hotărât instanţa în cauză, dacă deficienţa cu care a fost sesizată nu ar fi fost remediată până la data pronunţării hotărârii sale. Cu toate acestea, niciun element din documentele aflate la dispoziţia Curţii nu sugerează că judecătoria, care efectuase o vizită la faţa locului, cu scopul de a evalua acuzaţiile reclamantului, nu ar fi dispus ca entitatea în cauză să adopte măsuri pentru a remedia deficienţele pe care le constatase, în afară de impunerea unei amenzi.
100. Deşi majoritatea exemplelor oferite de Guvern datează din perioada ulterioară formulării cererii în prezenta cauză (a contrario, între alte exemple, Sürmeli, citată anterior, pct. 110; Norbert Sikorski, citată anterior, pct. 115; Zutter, citată anterior), Curtea consideră că Guvernul a arătat într-o măsură suficientă (a se vedea supra, pct. 44-52 şi 65-67) că respectiva cale de atac, de a cărei neepuizare îl acuză pe reclamant, nu poate fi ignorată pe motiv că nu era accesibilă sau efectivă.
Contrar afirmaţiilor reclamantului, care a declarat că lipsa disponibilităţii unor exemple privind aceste aspecte semnala o lipsă a previzibilităţii şi clarităţii dreptului intern, Curtea consideră că absenţa unui volum de jurisprudenţă naţională consacrată, din perioada anterioară depunerii cererii în prezenta cauză, poate fi explicată prin faptul că respectiva cale de atac la care a făcut referire Guvernul – care nu era nici nouă şi nici specială – a fost utilizată rar, ceea ce nu este deloc surprinzător, având în vedere că este vorba despre o ramură relativ recentă din dreptul intern, care a apărut odată cu tendinţa existentă în dreptul şi practica internaţionale de a acorda o protecţie sporită drepturilor persoanelor cu handicap, atât în ceea ce priveşte aceste drepturi, cât şi obligaţiile corespunzătoare ale statelor.
101. Curtea reiterează că, în cadrul unui sistem juridic în care drepturile fundamentale sunt protejate de Constituţie şi de lege, persoana vătămată este cea care are obligaţia de a verifica întinderea acestei protecţii şi de a permite instanţelor interne să aplice aceste drepturi şi, după caz, să le dezvolte, exercitându-şi competenţa de interpretare [a se vedea, mutatis mutandis, A, B şi C împotriva Irlandei (MC), nr. 25579/05, pct. 142, CEDO 2010]. În prezenta cauză, dacă reclamantul avea îndoieli cu privire la posibilitatea de a obţine o decizie a instanţei, acesta avea obligaţia să le elimine, adresându-se instanţelor interne.
102. Cert este că, totuşi, reclamantul nu a sesizat instanţele civile în vederea obţinerii unei hotărâri care să oblige universităţile în cauză să instaleze rampe de acces şi alte facilităţi adaptate necesităţilor sale. Curtea nu poate constata alte circumstanţe care ar fi putut scuti reclamantul de obligaţia de a utiliza această cale de atac.
103. Având în vedere că Guvernul a declarat că existau mai multe căi de atac interne pe care reclamantul ar fi putut să le utilizeze, Curtea va examina în continuare dacă vreuna din celelalte căi de atac ar fi fost efectivă.
(ii) Acţiunea în răspundere civilă delictuală
104. Guvernul a susţinut că reclamantul ar fi trebuit să introducă o acţiune în faţa instanţelor civile, în temeiul dispoziţiilor Codului civil, care reglementau răspunderea civilă delictuală la momentul faptelor, cu scopul de a se pronunţa o decizie prin care universităţile în cauză să fie obligate să repare orice prejudiciu cauzat acestuia. În replică, reclamantul a susţinut că această cale de atac nu ar fi avut perspective rezonabile de reuşită, având în vedere că Legea nr. 448/2006 eliminase termenele limită pentru realizarea îmbunătăţirilor privind accesibilitatea, o evoluţie care, în opinia lui, a făcut foarte dificilă stabilirea culpei entităţilor care nu îndeplinesc această cerinţă.
105. Guvernul a furnizat Curţii două exemple de practică internă, unul privind nerespectarea cerinţelor privind accesibilitatea, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 448/2006, şi celălalt privind deficienţele existente după intrarea în vigoare a legii (a se vedea supra, pct. 46, 47 şi 49).
106. Curtea reiterează că existenţa unor simple îndoieli privind şansele de reuşită ale unei anumite căi de atac, care în mod evident nu este inutilă, nu constituie un motiv valid pentru neepuizarea respectivei căi de atac [a se vedea, de exemplu, Van Oosterwijck împotriva Belgiei, 6 noiembrie 1980, pct. 37; seria A nr. 40, şi MPP Golub împotriva Ucrainei (dec.), nr. 6778/05, CEDO 2005‑XI]. Dimpotrivă, adresându-se instanţei competente, reclamantul ar fi creat o oportunitate pentru dezvoltarea jurisprudenţei interne referitoare la acest subiect, fapt care ar fi putut fi benefic oricărei alte persoane aflate într-o situaţie similară sau comparabilă. Astfel, Curtea concluzionează că motivele invocate de reclamant pentru a justifica neintroducerea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală nu sunt convingătoare.
(iii) Căi de atac ale deciziilor succesive de exmatriculare a reclamantului de la universitate
107. Curtea observă că, deşi reclamantul a fost exmatriculat de mai multe ori de la universităţile la care era înscris, acesta nu a contestat niciodată deciziile autorităţilor universitare de a-l exmatricula. Cu toate acestea, practica constantă a instanţelor naţionale la momentul faptelor indică faptul că o decizie a unei universităţi de a exmatricula un student era considerată o măsură administrativă unilaterală, care putea fi contestată, ca atare, în faţa instanţelor administrative, care aveau competenţe depline de anulare a deciziei respective, în cazul în care era necesar (a se vedea supra, pct. 56).
108. Reclamantul nu a profitat de această oportunitate oferită de dreptul intern. Totuşi, având în vedere că, în cel puţin două cazuri (a se vedea supra, pct. 15 şi 26), acesta a fost exmatriculat din cauza faptului că nu acumulase suficiente credite pentru a finaliza anul de studiu, acesta ar fi putut argumenta, cu aceste ocazii, că insuficienţa creditelor s-a datorat în mare parte faptului că universităţile în cauză nu i-au asigurat accesul la clădirile şi serviciile lor, în ciuda obligaţiei de a face acest lucru, în temeiul OUG nr. 102/1999 şi al Legii nr. 448/2006, astfel cum au fost modificate. Astfel, reclamantul ar fi putut obţine anularea deciziilor de exmatriculare şi reînscrierea la universitate şi, în plus, ar fi putut primi credite pentru materiile studiate în anii precedenţi. Astfel, ar fi putut obţine examinarea situaţiei sale academice de către autorităţile universităţilor, în conformitate cu principiile generale ale egalităţii şi nediscriminării, care reglementează accesul la instituţiile de învăţământ superior la nivel naţional.
109. Având în vedere circumstanţele speciale ale prezentei cauze, Curtea consideră că această cale de atac era efectivă în sensul art. 35 § 1 din Convenţie.
110. În orice caz, trebuie admis faptul că, în perioada 2001-2006, Universitatea Constantin Brâncoveanu din Piteşti i-a permis reclamantului să beneficieze de diverse măsuri ad hoc, prin care autorităţile universităţii au încercat să depăşească dificultăţile cu care acesta era probabil să se confrunte, până la finalizarea lucrărilor de instalare a rampelor de acces şi a altor facilităţi speciale. Reclamantul nu a contestat măsurile respective, nici la momentul adoptării lor, nici într-o etapă ulterioară, atunci când a ajuns să considere că acestea nu răspundeau nevoilor sale.
111. Din aceste motive, Curtea concluzionează că argumentele invocate de reclamant pentru a justifica necontestarea deciziilor de exmatriculare de la universitate nu sunt convingătoare.
112. Având în vedere concluziile la care a ajuns la pct. 102, 106 şi 111 supra, Curtea nu consideră necesar să mai examineze celelalte posibile căi de atac, la care a făcut referire Guvernul. Cu toate acestea, Curtea va examina dacă circumstanţele invocate de reclamant la pct. 79 şi 80 supra ar fi putut să îl scutească de obligaţia de a utiliza căile de atac pe care le avea la dispoziţie şi ar fi fost efective (a se vedea Sejdovic, citată anterior, pct. 55).
(c) Alte circumstanţe care l-ar putea scuti pe reclamant de obligaţia de a epuiza căile de atac interne
113. Curtea observă că clădirile care găzduiau Judecătoria şi Tribunalul Piteşti nu erau echipate pentru a răspunde necesităţilor persoanelor cu handicap în perioada în care reclamantul a încercat, fără succes, să studieze pentru obţinerea unei diplome universitare (a se vedea supra, pct. 33). Totuşi, aceste circumstanţe nu l-ar fi putut împiedica pe reclamant să sesizeze instanţele, în scris sau prin intermediul unui reprezentant, precum un avocat sau mătuşa acestuia, care acţiona în calitate de asistent personal al său [a se vedea, mutatis mutandis, Farcaş şi alţii împotriva României (dec.), nr. 67020/01, pct. 48‑54, 10 noiembrie 2005]. Într-adevăr, acesta a procedat de o astfel de manieră cu alte ocazii (a se vedea supra, pct. 33 in fine) şi nu a prezentat Curţii niciun argument care ar putea justifica faptul că nu a acţionat similar în ceea ce priveşte capetele de cerere care fac obiectul prezentei cereri. Aşadar, Curtea concluzionează că inaccesibilitatea clădirilor care găzduiesc instanţele în cauză nu constituiau un obstacol de nedepăşit, care să îl împiedice pe reclamant să utilizeze toate căile de atac efective pe care le avea la dispoziţie.
114. În cele din urmă, reclamantul a argumentat că, deoarece legea nu prevedea niciun termen limită pentru realizarea lucrărilor pentru asigurarea accesibilităţii clădirilor de utilitate publică şi având în vedere că erau implicate un număr mare de părţi interesate, nu ar fi rezonabil şi practic să se aştepte din partea persoanelor particulare să iniţieze multiple proceduri îndelungate şi costisitoare împotriva numeroşilor prestatori de servicii în cauză. În acest sens, Curtea reiterează încă o dată că este un principiu esenţial faptul că mecanismul de protecţie instituit de Convenţie este subsidiar sistemelor naţionale de apărare a drepturilor omului şi acest lucru este valabil în special în ceea ce priveşte cererile care, precum în prezenta cauză, au legătură cu aspecte ale politicii economice şi sociale care implică cheltuieli publice; statele au resurse limitate, iar autorităţile naţionale sunt, în principiu, mai în măsură decât o instanţă internaţională să stabilească modul în care acestea trebuie să fie alocate, ţinând seama de nevoile şi condiţiile locale [a se vedea, mutatis mutandis, Mółka împotriva Poloniei (dec.), nr. 56550/00, CEDO 2006-IV, şi Sentges împotriva Ţărilor de Jos (dec.), nr. 27677/02, 8 iulie 2003].
d) Concluzii
115. Aşadar, Curtea constată că nu au fost stabilite motive pentru a putea exclude aplicarea art. 35 § 1 din Convenţie. Prin urmare, consideră că reclamantul nu a oferit instanţelor naţionale posibilitatea, pe care art. 35 din Convenţie este destinat, în principiu, să o acorde statelor contractante, respectiv posibilitatea de a împiedica sau de a remedia încălcările Convenţiei prin intermediul propriului sistem juridic (a se vedea, între alte autorităţi, Guzzardi împotriva Italiei, 6 noiembrie 1980, pct. 72, seria A nr. 39, şi Cardot împotriva Franţei, 19 martie 1991, pct. 36, seria A nr. 200). În consecinţă, excepţia Guvernului privind neepuizarea căilor de atac interne trebuie să fie admisă.
116. Rezultă că cererea trebuie respinsă ca inadmisibilă în temeiul art. 35 § 1 şi § 4 in fine din Convenţie.
II. Alte excepţii preliminare
117. Guvernul a susţinut, de asemenea, că reclamantul nu avea statutul de victimă în sensul art. 34 din Convenţie şi că art. 8 din Convenţie, interpretat separat sau coroborat cu art. 14, nu era aplicabil faptelor cauzei. Având în vedere concluzia la care a ajuns mai sus, Curtea consideră că nu este necesar să examineze aceste alte excepţii preliminare.
Pentru aceste motive,
CURTEA,
cu majoritate,
declară inadmisibile celelalte capete de cerere.
Grefier adjunctPREŞEDINTE
Johan CallewaertDean Spielmann
Full & Egal Universal Law Academy