Traducere neoficială a variantei engleze a deciziei,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIUNEA A PATRA
DECIZIE
CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATEA
Cererii nr. 53180/99
depusă de Valentin GORIZDRA
împotriva Republicii Moldova
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită la 2 iulie 2002, în cadrul unei camere compuse din:
DlNicolas Bratza, Preşedinte,
DlM. Pellonpää,
DlA. Pastor Ridruejo
DnaE. Palm,
DlM. Fischbach,
DlJ. Casadevall,
DlS. Pavlovschi, judecători,
şiDlM. O’Boyle, Grefier al Secţiunii,
Având în vedere cererea sus-menţionată depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 7 aprilie 1998,
Având în vedere articolul 5 § 2 Protocolul nr. 11 la Convenţie, prin care competenţa de a examina cererea a fost transferată Curţii,
În urma deliberării, decide următoarele:
ÎN FAPT
Reclamantul, Valentin Gorizdra, este un cetăţean al Republicii Moldova născut în anul 1948 şi care locuieşte în Chişinău.
A. Circumstanţele cauzei
Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate în felul următor.
1.Procedurile cu privire la anularea anumitor prevederi legislative şi decizii administrative
Reclamantul este fost consilier în cadrul Consiliului municipal Chişinău. În ianuarie 1997, el a depus la Tribunalul municipiului Chişinău o cerere de chemare în judecată prin care a contestat decizia Consiliului municipal din 19 iulie 1994 cu privire la instituirea taxelor locale, decizia din 17 octombrie 1996 cu privire la plasarea publicităţii exterioare în municipiul Chişinău, decretul Preşedintelui din 10 mai 1995, prin care a fost numit în funcţie primarul şi unele prevederi ale i) Legii din 27 decembrie 1994 cu privire la fixarea datei alegerilor locale şi la prelungirea mandatului consiliilor locale, ii) Legii din 7 decembrie 1994 cu privire la alegerile locale, iii) Legii din 7 decembrie 1994 cu privire la organizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova, iv) Legii din 19 aprilie 1995 privind statutul municipiului Chişinău, precum şi ale v) Legii din 19 aprilie 1995 despre statutul consilierului în consiliul local. El a pretins că prevederile legale contestate contraveneau Constituţiei şi instrumentelor naţionale ratificate şi că desfăşurarea ilegală a alegerilor municipale din 1995 l-a împiedicat să-şi exercite, în mod liber, dreptul său de a participa la administrarea treburilor publice locale. La 23 ianuarie 1997, Tribunalul municipiului Chişinău a respins cererea, ca nefondată, pe motiv că dreptul său de a participa la administrarea treburilor publice locale în calitate de fost consilier nu a fost încălcat ca rezultat al alegerilor municipale şi al actelor invocate. Reclamantul a contestat această hotărâre, declarând că Tribunalul municipiului Chişinău a aplicat greşit dreptul material şi a respins incorect cererea sa. La 14 octombrie 1997, Curtea de Apel a respins apelul ca nefondat, făcând referire la motivarea dată de Tribunalul municipiului Chişinău. Reclamantul a contestat această decizie, susţinând că instanţele ierarhic inferioare nu au respectat prevederile relevante ale Constituţiei şi ale instrumentelor internaţionale în domeniul drepturilor omului ratificate de Republica Moldova. La 17 decembrie 1997, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul, a casat decizia Curţii de Apel din 14 octombrie 1997 şi a trimis cauza spre reexaminare în această instanţă. La 8 aprilie 1998, Curtea de Apel a respins, ca nefondat, apelul reclamantului la hotărârea Tribunalului municipiului Chişinău din 23 ianuarie 1997, menţinând hotărârea respectivă.
Reclamantul a depus recurs la această decizie, argumentând că Curtea de Apel a aplicat greşit dreptul procedural şi nu a luat în consideraţie prevederile relevante ale Constituţiei şi ale instrumentelor internaţionale în domeniul drepturilor omului ratificate de Republica Moldova. La 15 iulie 1998, Curtea Supremă de Justiţie, după ce a constatat că Curtea de Apel a desfăşurat procedurile în conformitate cu normele procedurale aplicabile şi luând în consideraţie prevederile relevante ale Constituţiei şi ale instrumentelor internaţionale în domeniul drepturilor omului ratificate de Republica Moldova, a respins recursul. La 16 septembrie 1998, Curtea Supremă de Justiţie a respins ca nefondată contestaţia în anulare a reclamantului la această decizie.
2.Procedurile prin care au fost contestate scrisorile de la Curtea Constituţională
În 1997, reclamantul a contestat la Curtea de Apel o scrisoare oficială semnată şi adresată lui de către un judecător de la Curtea Constituţională, care i-a explicat că această instanţă nu avea competenţe cu privire la cererile individuale şi colective depuse de cetăţeni direct la Curtea Constituţională. El a susţinut că scrisoarea respectivă şi refuzul judecătorului de la Curtea Constituţională de a examina cererea sa i-au încălcat dreptul constituţional de a avea acces direct la Curtea Constituţională. La 19 august 1997, Curtea de Apel a respins cererea reclamantului pe motivul lipsei de competenţă, notând că competenţa în cauză aparţinea judecătoriei de sector competente. Reclamantul a contestat această decizie, declarând că Curtea de Apel a aplicat greşit normele procedurale şi a respins incorect cererea sa. La 8 octombrie 1997, Curtea Supremă de Justiţie a respins cererea iniţială a reclamantului bazându-se pe faptul că scrisoarea contestată nu putea fi calificată drept act administrativ şi că, prin urmare, instanţele nu aveau competenţă în ceea ce priveşte încălcarea invocată a drepturilor reclamantului.
În 1998, reclamantul a contestat la Curtea de Apel acţiunile şi omisiunile judecătorilor de la Curtea Constituţională, care i-au respins numeroasele sale plângeri şi scrisori în care el a contestat constituţionalitatea unor prevederi legislative şi decizii administrative. El a pretins că acţiunile şi omisiunile contestate contraveneau Constituţiei şi instrumentelor internaţionale în domeniul drepturilor omului ratificate de Republica Moldova. La 9 aprilie 1998, Curtea de Apel a respins cererea pe motivul lipsei competenţei instanţelor în ceea ce priveşte încălcările invocate a drepturilor reclamantului. Reclamantul a depus recurs împotriva acestei hotărâri. La 22 iulie 1998, Curtea Supremă de Justiţie, bazându-se pe motivele invocate în hotărârea Curţii de Apel, a respins recursul reclamantului. La 3 septembrie 1998, Curtea Supremă de Justiţie a respins ca nefondată contestaţia în anulare a reclamantului la această decizie.
3. Procedurile cu privire la anularea unor prevederi legislative şi a două decrete ale Preşedintelui
În 1997, reclamantul a contestat la Curtea de Apel decretul Preşedintelui din 9 august 1994, prin care a fost numit primarul municipiului Chişinău şi decretul Preşedintelui din 10 mai 1995 prin care a fost numit Consiliul municipal Chişinău, pretinzând că decretele contestate contraveneau Constituţiei şi instrumentelor internaţionale în domeniul drepturilor omului ratificate de Republica Moldova şi că acestea l-au împiedicat să-şi exercite, în mod liber, dreptul său de vot şi de a fi ales în Consiliul municipal Chişinău şi să participe la administrarea treburilor publice locale. La 3 septembrie 1997, Curtea de Apel a respins cererea de chemare în judecată a reclamantului pe motivul lipsei de competenţă în ceea ce priveşte pretinsa neconstituţionalitate a actelor de mai sus, notând că această competenţă aparţinea Curţii Constituţionale. Reclamantul a contestat această hotărâre, argumentând că Curtea de Apel nu a examinat toate pretenţiile invocate în cerere. La 22 octombrie 1997, Curtea Supremă de Justiţie, bazându-se pe motivele invocate în hotărârea Curţii de Apel, a respins, ca nefondat, recursul reclamantului.
De asemenea, în 1997 reclamantul a contestat la Curtea de Apel prevederile i) articolului 140 § 1 al Constituţiei, ii) ale Legii din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituţională, iii) ale Codului jurisdicţiei constituţionale din 28 septembrie 1995 şi iv) şase acte administrative ale Parlamentului şi ale subdiviziunilor sale. El a pretins că normele legale contestate contraveneau Constituţiei şi instrumentelor internaţionale în domeniul drepturilor omului ratificate de Republica Moldova şi l-au împiedicat să-şi exercite, în mod liber, dreptul său de vot şi de a fi ales în Consiliul municipal Chişinău şi să participe la administrarea treburilor publice locale. La 5 septembrie 1997, Curtea de Apel a respins pretenţiile reclamantului pe motivul lipsei de competenţă în ceea ce priveşte pretinsa neconstituţionalitate a actelor de mai sus, notând că această competenţă aparţinea Curţii Constituţionale. Reclamantul a contestat această hotărâre argumentând că Curtea de Apel nu a examinat toate pretenţiile invocate în cerere. La 22 octombrie 1997, Curtea Supremă de Justiţie a casat hotărârea Curţii de Apel din 5 septembrie 1997 şi a trimis cauza spre reexaminare în această instanţă. La 6 ianuarie 1998, Curtea de Apel a respins cererea de chemare în judecată pe motivul lipsei de competenţă, notând că competenţa în domeniul constituţionalităţii actelor contestate aparţinea Curţii Constituţionale, în timp ce competenţa cu privire la contestaţiile electorale aparţinea judecătoriilor de sector competente. La 3 iunie 1998, Curtea Supremă de Justiţie, bazându-se pe motivele invocate în hotărârea Curţii de Apel din 6 ianuarie 1998, a respins, ca nefondat, recursul reclamantului la hotărârea de mai sus.
4.Procedurile cu privire la anularea a unsprezece decizii ale Comisiei Electorale Centrale
În 1998, reclamantul a contestat la Curtea Supremă de Justiţie 11 decizii ale Comisiei Electorale Centrale cu privire la pregătirea şi desfăşurarea campaniei electorale pentru alegerile parlamentare din 1998 şi modul în care Comisia Electorală Centrală a aplicat unele prevederi ale Codului Electoral. El a declarat că actele contestate şi modul în care ele au fost aplicate contraveneau Constituţiei şi instrumentelor internaţionale în domeniul drepturilor omului ratificate de Republica Moldova şi i-au încălcat dreptul său de vot şi de a candida în cadrul alegerilor parlamentare. În special, el s-a plâns că pragul electoral de 4 % de voturi pentru a accede în Parlamentul Republicii Moldova stabilit pentru toţi candidaţii plasa candidaţii independenţi într-o poziţie dezavantajoasă în raport cu alţi candidaţi (de ex., partidele politice, blocurile electorale, etc.). La 19 martie 1998, Curtea Supremă de Justiţie a respins cererea pe motiv că toate deciziile contestate au fost adoptate în conformitate cu prevederile aplicabile ale Constituţiei şi ale Codului Electoral. În aceeaşi hotărâre, instanţa a indicat că ea a respectat prevederile relevante ale instrumentelor internaţionale în domeniul drepturilor omului ratificate de Republica Moldova şi că reclamantul nu a prezentat probe prima facie pentru a dovedi că actele contestate au încălcat dreptul său de vot şi de a candida la alegerile parlamentare din 1998 şi a respins ca nefondată pretenţia sa cu privire la tratamentul diferenţiat al candidaţilor. Reclamantul a contestat această decizie, declarând că Curtea Supremă de Justiţie a aplicat greşit Codul Electoral şi normele de procedură civilă şi nu a respectat prevederile relevante ale instrumentelor internaţionale în domeniul drepturilor omului încorporate în sistemul de drept naţional. La 21 martie 1998, Colegiul lărgit al Curţii Supreme de Justiţie, bazându-se pe motivele invocate în hotărârea din 19 martie 1998, a respins, ca nefondat, recursul reclamantului.
5. Procedurile cu privire la anularea unei decizii administrative
În 1998, reclamantul a depus la Curtea de Apel o cerere împotriva Guvernului, Cancelariei de Stat şi a 11 ministere, solicitând declararea nulă a unei decizii comune din 21 mai 1998 a Ministerului Economiei şi a Ministerului Finanţelor prin care au fost instituite taxe obligatorii, ca o condiţie pentru exercitarea unor activităţi de antreprenoriat. În aceeaşi cerere, el a declarat că decizia contravenea Constituţiei şi instrumentelor internaţionale în domeniul drepturilor omului ratificate de Republica Moldova şi a cerut compensaţii pentru prejudiciul moral şi material cauzat lui ca rezultat al acestei decizii. La 7 aprilie 1999, Curtea de Apel a încetat procesul pe motivul lipsei de competenţă în ceea ce priveşte pretinsa neconstituţionalitate a deciziei de mai sus, notând că competenţa ţinea de Curtea Constituţională.
Reclamantul a contestat această încheiere, declarând că instanţa a aplicat greşit normele procedurale şi a încetat incorect procesul. La 16 iulie 1999, Curtea Supremă de Justiţie a casat hotărârea şi a transmis cauza spre reexaminare la Curtea de Apel pe motiv că reclamantul nu a epuizat procedurile extra-judiciare prin contestarea deciziei la autoritatea administrativă care a adoptat-o. La 26 octombrie 1999, Curtea de Apel a respins cererea de chemare în judecată iniţială ca inadmisibilă pe motiv că, între timp, decizia administrativă sus-menţionată a fost declarată neconstituţională de către Curtea Constituţională, fiind ulterior abrogată printr-o altă decizie administrativă. Reclamantul a depus recurs împotriva acestei hotărâri, declarând că recursul său a fost respins ca rezultat al interpretării şi aplicării greşite a prevederilor aplicabile ale procedurii civile. La 23 februarie 2000, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul, bazându-se pe motivele invocate în hotărârea din 26 octombrie 1999. La 5 aprilie 2000, Curtea Supremă de Justiţie a respins, ca nefondată, contestaţia în anulare la această decizie depusă de reclamant.
B. Dreptul intern relevant
1. Prevederile Constituţiei la care s-a făcut referire în toate procedurile
Articolul 1 prevede că Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate.
În conformitate cu articolul 2, suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative, în formele stabilite de Constituţie.
Referitor la drepturile şi libertăţile omului, articolul 4 prevede că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte şi legile ei interne, prioritate au reglementările internaţionale.
Conform articolului 7, Constituţia Republicii Moldova este Legea ei Supremă. Nicio lege şi niciun alt act juridic care contravine prevederilor Constituţiei nu are putere juridică.
În ceea ce priveşte respectarea dreptului internaţional şi a tratatelor internaţionale, în conformitate cu articolul 8, Republica Moldova se obligă să respecte Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite şi tratatele la care este parte, să-şi bazeze relaţiile cu alte state pe principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional. Intrarea în vigoare a unui tratat internaţional conţinând dispoziţii contrare Constituţiei va trebui precedată de o revizuire a acesteia.
Articolul 54 prevede că exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea anchetei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale ori avarii.
Articolul III al dispoziţiilor finale şi tranzitorii prevede că instituţiile de stat, existente la data intrării în vigoare a prezentei Constituţii (27 august 1994), rămân în funcţiune până la constituirea unor instituţii noi.
2. Prevederile constituţionale cu privire la administraţia publică locală şi sistemul fiscal
În conformitate cu articolul 39, cetăţenii Republicii Moldova au dreptul de a participa la administrarea treburilor publice nemijlocit, precum şi prin reprezentanţii lor. În continuare, articolul 109 prevede că administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile autonomiei locale, ale descentralizării serviciilor publice, ale eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale şi ale consultării cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit. Cu privire la autorităţile săteşti şi orăşeneşti, articolul 112 prevede că autorităţile administraţiei publice, prin care se exercită autonomia locală în sate şi în oraşe, sunt consiliile locale alese şi primarii aleşi.
Articolul 53 se referă la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică şi prevede, inter alia, că persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei.
În ceea ce priveşte sistemul fiscal, în conformitate cu articolul 132, impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat, ale bugetelor raioanelor, oraşelor şi satelor se stabilesc, conform legii, de organele reprezentative respective.
3. Prevederile Codului de procedură civilă
În conformitate cu articolul 11 al Codului, instanţele de judecată la judecarea pricinilor aplică Constituţia, legile, ... precum şi tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte. Dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului se aplică în conformitate cu prevederile articolului 4 din Constituţie. Instanţa de judecată nu este în drept să aplice legea sau un alt act normativ care este în contradicţie cu Constituţia.
Referitor la aspectele procedurale, conform articolului 131, judecătorul refuză primirea cererii dacă cererea nu urmează să fie examinată în instanţele judecătoreşti sau dacă instanţa dată nu este competentă să judece pricina.
Articolul 235 prevede, inter alia, că actele colegiale ale autorităţilor administraţiei publice şi actele individuale ale persoanelor cu funcţii de răspundere se pot adresa în instanţa de judecată.
4. Prevederile cu privire la Curtea Constituţională
Articolul 20 al Constituţiei prevede că orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime. În continuare, articolul 134 al Constituţiei prevede că Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în Republica Moldova şi că ea este independentă de orice altă autoritate publică şi se supune numai Constituţiei.
Totuşi, articolul 26 al Legii din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituţională şi articolul 38 al Codului jurisdicţiei constituţionale din 16 iunie 1995 prevăd că Curtea Constituţională exercită jurisdicţia constituţională la sesizarea făcută de: a) Preşedintele Republicii Moldova; b) Guvern; c) ministrul justiţiei; d) Curtea Supremă de Justiţie; e) Judecătoria Economică; f) Procurorul General; g) deputatul în Parlament şi h) fracţiunea parlamentară.
Conform articolului 140 al Constituţiei, legile şi alte acte normative sau unele părţi ale acestora devin nule din momentul adoptării hotărârii corespunzătoare a Curţii Constituţionale.
5. Prevederile Codului Electoral
Articolul 86 al Codului Electoral reglementează stabilirea pragului de reprezentare şi prevede că după primirea proceselor-verbale ale consiliilor electorale de circumscripţie în care sunt indicate rezultatele numărării voturilor din toate circumscripţiile electorale, Comisia Electorală Centrală totalizează numărul de voturi valabil exprimate, obţinut de fiecare partid, de altă organizaţie social-politică şi de fiecare bloc electoral, pentru a stabili dacă aceştia au atins pragul minim de reprezentare de 4 %. Partidele, alte organizaţii social-politice şi blocurile electorale care au întrunit un număr mai mic de voturi decât 4 % se exclud, prin hotărâre a Comisiei Electorale Centrale, din operaţia de atribuire a mandatelor.
PRETENŢII
1. Reclamantul pretinde, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei, că procedurile judecătoreşti cu privire la cererile sale prin care el a contestat validitatea alegerilor municipale din anul 1995 şi a alegerilor parlamentare din anul 1998 s-au desfăşurat în mod inechitabil, deoarece instanţele nu au examinat toate argumentele pe care el le-a invocat. El, de asemenea, s-a plâns de lipsa accesului la Curtea Constituţională pentru a contesta constituţionalitatea legislaţiei contestate în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale. El pretinde că el nu a avut parte de un proces echitabil în procedurile cu privire la anularea deciziei administrative de instituire a taxelor obligatorii.
2. În continuare, el pretinde, în temeiul articolului 3 Protocolul nr. 1 la Convenţie, de sine stătător sau combinat cu articolul 14 al Convenţiei, că în calitate de candidat independent la alegerile parlamentare din anul 1998, el nu a putut obţine un loc în Parlament datorită pragului de reprezentare de 4% din numărul de voturi, ceea ce a avut drept rezultat existenţa unei diferenţe de tratament, care a constituit discriminare faţă de alţi candidaţi (spre ex., partide politice, blocuri electorale etc.). El pretinde că hotărârile judecătoreşti au fost inechitabile şi au constituit o ingerinţă în dreptul său de a participa la administrarea treburilor publice locale.
3. Reclamantul invocă, de asemenea, şi articolul 18 al Convenţiei.
4. In fine el pretinde, în temeiul articolului 13 al Convenţiei, că el nu are niciun recurs efectiv în ceea ce priveşte pretenţiile sale.
ÎN DREPT
1. Reclamantul invocă diferite pretenţii în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei.
2. Partea relevantă a articolului 6 § 1 prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, ... de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil ...”
(a) Mai întâi de toate, reclamantul pretinde că procedurile judecătoreşti cu privire la cererile sale prin care el a contestat validitatea alegerilor municipale din anul 1995 şi a alegerilor parlamentare din anul 1998 s-au desfăşurat în mod inechitabil.
Curtea observă că procedurile cu privire la cererile depuse la instanţele judecătoreşti naţionale s-au referit la chestiunea validităţii alegerilor municipale din anul 1995 şi a alegerilor parlamentare din anul 1998. Prin urmare, aceste proceduri ţineau de exercitarea de către reclamant a drepturilor electorale, adică a dreptului la vot şi a dreptului de a candida la alegerile municipale şi la cele parlamentare. Astfel de drepturi, prin însăşi natura lor, sunt drepturi politice.
Ele sunt în afara conceptului de „drepturi şi obligaţii cu caracter civil” în sensul articolului 6 § 1 al Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Pierre-Bloch v. France, hotărâre din 21 octombrie 1997, Reports of Judgments and Decisions 1997-VI, pp. 2236-37, § 58 şi Priorello v. Italy, cererea nr. 11068/84, decizia Comisiei din 6 mai 1985, Decisions and Reports (DR) 43, p. 195). Prin urmare, această prevedere a Convenţiei nu se aplică procedurilor de care se plânge reclamantul.
Rezultă că această pretenţie este incompatibilă ratione materiae cu prevederile Convenţiei, în sensul articolului 35 § 3 şi urmează a fi respinsă în conformitate cu articolul 35 § 4.
(b) Reclamantul se plânge de lipsa accesului la Curtea Constituţională pentru a contesta constituţionalitatea legislaţiei contestate în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale.
Curtea observă că, în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova, o persoană nu are dreptul de a se adresa direct Curţii Constituţionale. Curtea reaminteşte că articolul 6 al Convenţiei nu garantează dreptul de acces la o instanţă care are competenţa de a invalida sau anula o lege (a se vedea, Ruiz-Mateos and others v. Spain, cererea nr. 14324/88, raportul Comisiei din 14 septembrie 1991, DR 69, p. 227).
Rezultă că această pretenţie este incompatibilă ratione materiae cu prevederile Convenţiei, în sensul articolului 35 § 3 şi urmează a fi respinsă în conformitate cu articolul 35 § 4.
(c) Reclamantul pretinde că el nu a avut parte de un proces echitabil în procedurile cu privire la anularea deciziei administrative de instituire a taxelor obligatorii.
Potrivit articolului 34 al Convenţiei, Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană care se pretinde victimă a unei încălcări, de către una din Înaltele Părţi Contractante, a drepturilor recunoscute în Convenţie sau protocoalele sale.
Curtea notează că, prin decizia sa din 16 iulie 1999, Curtea Supremă de Justiţie a casat hotărârea Curţii de Apel din 7 aprilie 1999 şi a transmis cauza spre reexaminare în aceeaşi instanţă pe motiv că reclamantul nu a epuizat procedurile extra-judiciare prin contestarea deciziei la autoritatea administrativă care a adoptat-o. Curtea notează că, chiar dacă se presupune faptul că deciziile cu privire la chestiunea referitoare la examinare s-ar fi referit la determinarea drepturilor cu caracter civil ale reclamantului, reclamantul, în orice caz, nu a epuizat recursurile naţionale disponibile prin faptul că nu a contestat decizia în faţa autorităţii administrative care a adoptat-o. În continuare, Curtea notează că, ca urmare a recursului reclamantului la decizia menţionată mai sus, la 26 octombrie 1999, Curtea de Apel a respins cererea de chemare în judecată iniţială pe motiv că, între timp, decizia administrativă sus-menţionată a fost declarată neconstituţională de către Curtea Constituţională, fiind ulterior abrogată printr-o altă decizie administrativă.
În aceste circumstanţe, Curtea conchide că substanţa pretenţiei reclamantului a fost soluţionată la nivel naţional.
Prin urmare, Curtea este de opinia că, în ceea ce priveşte pretenţia sa în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei, reclamantul nu mai poate pretinde că este victimă în sensul articolului 34 al Convenţiei.
2. Reclamantul pretinde, în temeiul articolului 3 Protocolul nr. 1 la Convenţie, de sine stătător sau combinat cu articolul 14 al Convenţiei, că în calitate de candidat independent la alegerile parlamentare din anul 1998, el nu a putut obţine un loc în Parlament din cauza pragului de reprezentare de 4% din numărul de voturi, ceea ce a avut drept rezultat existenţa unei diferenţe de tratament, care a constituit discriminare faţă de alţi candidaţi (spre ex., partide politice, blocuri electorale etc.).
Articolul 3 Protocolul nr. 1 prevede următoarele:
„Înaltele Părţi Contractante se angajează să organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere cu vot secret, în condiţiile care asigură libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ.”
Articolul 14 al Convenţiei prevede următoarele:
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie”.
Articolul 18 al Convenţiei prevede următoarele:
„Restrângerile care, în termenii prezentei Convenţii, sunt aduse respectivelor drepturi şi libertăţi nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care ele au fost prevăzute.”
(a) Curtea reaminteşte că articolul 3 Protocolul nr. 1 nu impune obligaţia de a introduce un sistem electoral specific precum ar fi reprezentarea proporţională sau votul majoritar. Dat fiind că legislaţia Statelor Contractante în acest domeniu este diferită de la stat la stat şi variază de la o perioadă la alta, statele beneficiază de o largă marjă de apreciere. Sistemele electorale tind să îndeplinească obiective care uneori nu sunt întocmai compatibile între ele: de a reflecta, în mod echitabil şi realist, opinia populaţiei şi de a canaliza ideile astfel încât să promoveze apariţia unei voinţe politice suficient de clare şi coerente. Ceea ce trebuie garantat este principiul aplicării unui tratament egal tuturor cetăţenilor. Totuşi, acest lucru nu înseamnă că toate voturile trebuie, în mod necesar, să aibă o influenţă egală în ceea ce priveşte rezultatele alegerilor sau că toţi candidaţii trebuie să aibă şanse egale de victorie (a se vedea, Mathieu-Mohin şi Clerfayt v. Belgium, hotărâre din 2 martie 1987, Seria A nr. 113, p. 24, § 54 şi Fournier v. France, cererea nr. 11406/85, decizia Comisiei din 10 martie 1988, DR 55, p. 130).
Referitor la această cauză, Curtea notează că în alegerile din anul 1998 locurile din Parlament au fost alocate în baza sistemului de reprezentare proporţională cu cerinţa de a obţine la nivel naţional cel puţin 4 % din numărul de voturi. În continuare, Curtea notează că reclamantul nu a candidat în cadrul alegerilor respective.
Curtea consideră că pragul de reprezentare de 4 % cerut în cadrul alegerilor parlamentare pentru ca membrii Parlamentului să fie aleşi în baza sistemului de reprezentare proporţională are scopul de a promova apariţia ideilor suficient de reprezentative, acesta constituind un scop legitim în sensul articolului 3 Protocolul nr. 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Magnago şi Sudtiroler Völkspartei v. Italy, cererea nr. 25035/94, decizia Comisiei din 15 aprilie 1996, DR 85-B, p. 112).
Chiar şi un sistem care prevede un prag de reprezentare relativ înalt, spre ex., în ceea ce priveşte numărul de semnături necesare pentru a candida în cadrul alegerilor sau, aşa precum este în această cauză, un procent minim de voturi la nivel naţional, ar putea fi considerat ca nedepăşind marja de apreciere acordată Statelor în acest domeniu (a se vedea, mutatis mutandis, Magnago şi Sudtiroler Völkspartei v. Italy, cererea nr. 25035/94, loc. cit. şi Asensio Serqueda v. Spain, cererea nr. 23151/94, decizia Comisiei din 9 mai 1994, DR 77-B, p. 122). Curtea reaminteşte că alegerea sistemului electoral prin care libera exprimare a opiniei populaţiei la alegerea legislativului este asigurată – fie că este bazată pe reprezentarea proporţională, pe sistemul în baza listelor de partid sau pe alte aranjamente – reprezintă o chestiune în care Statul se bucură de o largă marjă de apreciere (a se vedea, Matthews v. the United Kingdom [GC], nr. 24833/94, § 64, ECHR 1999-I).
Mai mult, prevederi similare cu privire la pragul minim pentru alocarea locurilor există şi în alte sisteme de drept europene (a se vedea, Tete v. France, cererea nr. 11123/84, decizia Comisiei din 9 decembrie 1987, DR 54, pp. 52, 68 şi 69).
Curtea conchide că această pretenţie nu dezvăluie o violare a articolului 3 Protocolul nr. 1 de sine stătător sau combinat cu articolul 14 al Convenţiei.
Rezultă că această pretenţie este vădit nefondată şi urmează a fi respinsă în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
(b) În ceea ce priveşte pretenţia reclamantului în temeiul articolului 3 Protocolul nr. 1 la Convenţie referitoare la procedurile prin care el a contestat validitatea alegerilor municipale din anul 1995, Curtea reiterează că articolul 3 Protocolul nr. 1 se aplică doar alegerii „corpului legislativ” sau cel puţin a uneia din Camerele sale, dacă el are două sau mai multe Camere (Ediţie compilată a „Travaux préparatoires”, volumul VIII, pp. 47, 51 şi 53).
Termenul „corp legislativ” nu semnifică, în mod necesar, doar parlamentul naţional, însă el trebuie interpretat în contextul structurii constituţionale a statului în cauză (a se vedea, Mathieu-Mohin şi Clerfayt v. Belgium, hotărâre citată mai sus, § 53, şi Matthews v. the United Kingdom [GC], hotărâre citată mai sus, § 40).
În această cauză reclamantul s-a plâns de un litigiu electoral în legătură cu alegerile în cadrul Consiliului municipal Chişinău. Consilierii municipali, în mod clar, nu exercită atribuţii legislative şi, prin urmare, nu constituie parte a „corpului legislativ” în sensul articolului 3 Protocolul nr. 1 (a se vedea, Clerfayt, Legros et al v. Belgium, cererea nr. 10650/83, decizia Comisiei din 17 mai 1985, DR 42, p. 212; Booth-Clibborn v. United Kingdom, cererea nr. 11391/85, decizia Comisiei din 5 iulie 1985, DR 43, p. 236, şi Cherepkov v. Russia (dec.), nr. 51501/99, ECHR 2000-I).
Curtea conchide că articolul 3 Protocolul nr. 1 nu este aplicabil în această cauză. Prin urmare, rezultă că această parte a cererii urmează a fi respinsă ca fiind incompatibilă ratione materiae cu prevederile Convenţiei în sensul articolului 35 §§ 3 şi 4.
(c) In fine reclamantul pretinde că faptele invocate denotă existenţa unei violări a articolului 18 al Convenţiei. În special, el se plânge de existenţa unor restricţii nepermise la dreptul său de a participa la administrarea treburilor publice locale.
Articolul 18 interzice Statelor Contractante să abuzeze de autoritatea acordată lor, în anumite circumstanţe, de a restrânge drepturile şi libertăţile. Curtea se limitează la a face referire la constatările sale în temeiul articolelor 6 § 1 şi 3 Protocolul nr. 1 la Convenţie şi notează că în această cauză nu există aparenţa unui astfel de abuz.
Rezultă că această pretenţie este vădit nefondată şi urmează a fi respinsă în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
3. În ceea ce priveşte procedurile judecătoreşti ca urmare a recursurilor extraordinare ale reclamantului, care au avut ca rezultat deciziile Curţii Supreme de Justiţie din 3 septembrie 1998, 16 septembrie 1998 şi 5 aprilie 2000, Curtea notează că reclamantul a depus contestaţia sa în anulare în aceeaşi instanţă pentru a obţine redeschiderea cauzelor. La datele menţionate mai sus, Curtea Supremă de Justiţie a respins contestaţiile în anulare la aceste decizii pe motiv că nu au fost întrunite condiţiile pentru redeschiderea cauzelor.
Curtea reaminteşte că, potrivit jurisprudenţei stabile, Convenţia nu garantează, ca atare, dreptul de a redeschide procedurile judiciare (a se vedea, mutatis mutandis, Miliani v. France, cererea nr. 32916/96, decizia Comisiei din 2 iulie 1997, DR 90-B, p. 161).
Rezultă că această pretenţie este incompatibilă ratione materiae cu prevederile Convenţiei în sensul articolului 35 § 3 şi urmează a fi respinsă în conformitate cu articolul 35 § 4 al Convenţiei.
4. In fine reclamantul pretinde că el a fost lipsit de dreptul său la un recurs efectiv în ceea ce priveşte pretenţiile sale, aşa precum acest drept este garantat de articolul 13 al Convenţiei.
Articolul 13 prevede următoarele:
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
Totuşi, jurisprudenţa Curţii a stabilit că articolul 13 nu cere existenţa unui recurs în dreptul naţional pentru toate pretenţiile cu privire la o violare a Convenţiei; pretenţia trebuie să fie una serioasă şi legitimă (a se vedea, Boyle and Rice v. United Kingdom, hotărâre din 27 aprilie 1988, Seria A nr. 131, p. 23, § 52). În lumina constatărilor sale de mai sus, Curtea conchide că nu se poate spune că reclamantul a avut o pretenţie „serioasă şi legitimă” că drepturile sale garantate de Convenţie au fost încălcate.
Rezultă că această pretenţie este vădit nefondată şi urmează a fi respinsă în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Michael O’BoyleNicolas Bratza
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy