Traducere neoficială a variantei engleze a deciziei,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIUNEA A PATRA
DECIZIE
CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATEA
Cererii nr. 15840/02
depusă de Margareta GRIŢCO
împotriva Republicii Moldova
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită la 29 noiembrie 2005, în cadrul unei camere compuse din:
SirNicolas Bratza, Preşedinte,
DlG. Bonello,
DlK. Traja,
DlS. Pavlovschi,
DlL. Garlicki,
DraL. Mijović,
DlJ. Šikuta, judecători,
şi dl M. O’Boyle, Grefier al Secţiunii,
Având în vedere cererea sus-menţionată depusă la 14 iunie 2001,
În urma deliberării, decide următoarele:
ÎN FAPT
Reclamantul, dna Margareta Griţco, este un cetăţean al Republicii Moldova născut în anul 1940 şi domiciliat în Chişinău.
A. Circumstanţele cauzei
Faptele cauzei, aşa cum au fost expuse de către reclamant, pot fi rezumate în felul următor.
Reclamantul şi soţul ei s-au căsătorit în anul 1959.
La 10 iunie 1998, soţul reclamantului a depus 14,600 lei moldoveneşti (MDL) pe un cont de depozit într-o bancă privată pentru o perioadă de trei luni, cu dobânda anuală de 16 %.
La 27 iulie 1998, el a cerut băncii desfacerea contractului înainte de termen şi restituirea banilor săi. Banca nu a satisfăcut cererea lui.
Soţul reclamantului a depus o cerere de chemare în judecată împotriva băncii, prin care a solicitat desfacerea contractului de depozit şi restituirea banilor săi şi a dobânzii.
La 6 octombrie 1998, Judecătoria sectorului Râşcani a pronunţat o hotărâre în favoarea soţului reclamantului şi a obligat banca să-i plătească MDL 16,000. La 22 octombrie 1998, hotărârea a devenit irevocabilă şi executorie.
La 14 iunie 1999, Banca Naţională a Republicii Moldova a adoptat o hotărâre privind suspendarea licenţei băncii. De asemenea, ea a decis începerea procedurilor de lichidare şi a numit un administrator în acest scop.
În 1999, soţul reclamantului a depus o altă cerere de chemare în judecată împotriva băncii, prin care a solicitat plata compensaţiilor pentru inflaţie. La 28 iulie 1999, Judecătoria sectorului Râşcani a pronunţat o hotărâre în favoarea lui şi a obligat banca să-i plătească MDL 20,262. La 13 august 1999, hotărârea a devenit irevocabilă şi executorie.
La 22 octombrie 1999, soţul reclamantului a solicitat administratorului executarea hotărârilor din 6 octombrie 1998 şi 28 iulie 1999. Acesta din urmă nu a răspuns la această cerere.
La o dată nespecificată, soţul reclamantului a depus o cerere de chemare în judecată împotriva Băncii Naţionale, solicitând plata sumei de bani pe care i-o datora banca privată. El a susţinut că Banca Naţională este autoritatea care reglementează activitatea tuturor instituţiilor financiare şi ar trebui să fie responsabilă de falimentul unei bănci private.
La 9 iunie 2000, Judecătoria sectorului Râşcani a respins acţiunea soţului reclamantului. Instanţa a constatat că Banca Naţională nu era responsabilă pentru obligaţiile unei bănci private faţă de clienţii săi. La 7 noiembrie 2000, Tribunalul municipiului Chişinău a respins apelul înaintat împotriva hotărârii din 9 iunie 2000. Printr-o hotărâre irevocabilă din 6 februarie 2001, Curtea de Apel a respins recursul soţului reclamantului.
La 10 februarie 2001, soţul reclamantului a decedat. La 16 august 2001, reclamantul a primit certificatul de moştenitor şi a devenit singurul proprietar al cotei defunctului din proprietatea lor comună.
La o dată nespecificată, soţul reclamantului a expediat o scrisoare la Ministerul Justiţiei în care s-a plâns de neexecutarea hotărârilor pronunţate în favoarea sa. La 6 iulie 1999, Ministerul a readresat scrisoarea preşedintelui Judecătoriei sectorului Râşcani şi a solicitat instanţei să răspundă la plângerea reclamantului. La 24 septembrie 1999, preşedintele Judecătoriei sectorului Râşcani şi executorul judecătoresc au răspuns soţului reclamantului că banca nu avea bani în conturile sale şi nici alte bunuri. De asemenea, ei l-au informat că titlurile executorii au fost transmise administratorului băncii, care trebuie să asigure executarea lor.
La 22 octombrie 1999, soţul reclamantului a solicitat administratorului băncii să execute hotărârile judecătoreşti. La 25 octombrie 1999, ultimul a informat soţul reclamantului că banca era în proces de lichidare şi că hotărârile nu puteau fi executate.
În urma depunerii de către reclamant a unei plângeri la Parlament cu privire la neexecutarea hotărârilor, la 2 mai 2001, Banca Naţională l-a informat că plata va fi efectuată îndată ce împrumuturile care au fost acordate anterior de bancă vor fi rambursate şi că administratorul a iniţiat numeroase proceduri pentru rambursarea lor. Reclamantul a fost, de asemenea, informat că Banca Naţională nu poartă răspundere pentru obligaţiile unei bănci private faţă de clienţii săi.
La 9 iulie 2001 şi 5 noiembrie 2001, Administraţia Preşedintelui Republicii Moldova a răspuns la plângerile reclamantului privind neexecutarea hotărârilor şi l-a informat că Parlamentul Republicii Moldova a creat un grup de lucru, cu scopul de a examina situaţia băncilor falimentare şi mecanismul de rambursare a banilor depuşi.B.Dreptul intern relevant
Dreptul intern relevant a fost expus în hotărârea Sîrbu şi alţii c. Moldovei, nr. 73562/01, 73565/01, 73712/01, 73744/01, 73972/01 şi 73973/01, § 12, 15 iunie 2004.
PRETENŢII
1. Reclamantul pretinde, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei, că, prin neexecutarea hotărârilor din 6 octombrie 1998 şi 28 iulie 1999 a fost încălcat dreptul său la o instanţă care să hotărască în termen rezonabil asupra drepturilor sale cu caracter civil.
2. Reclamantul, de asemenea, pretinde, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei, că, prin neacordarea unor răspunsuri detaliate la toate pretenţiile sale, când a fost respinsă acţiunea sa împotriva Băncii Naţionale, a fost încălcat dreptul său la o hotărâre motivată.
3. Reclamantul a mai susţinut că Banca Naţională, fiind autoritatea responsabilă de licenţierea şi reglementarea activităţii în domeniul instituţiilor financiare, este responsabilă de falimentul unei bănci private şi de refuzul de a executa obligaţiile băncii private în baza hotărârilor judecătoreşti din 6 octombrie 1998 şi 28 iulie 1999 şi că astfel, a fost încălcat dreptul său la protecţia proprietăţii garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
ÎN DREPT
Articolul 6 § 1 al Convenţiei, în partea sa relevantă, prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.”
Curtea reaminteşte că dreptul la o instanţă, garantat de articolul 6 § 1, ar fi iluzoriu dacă sistemul de drept al unui Stat Contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească irevocabilă şi obligatorie să rămână neexecutată în detrimentul unei părţi. Executarea unei hotărâri pronunţate de orice instanţă trebuie, prin urmare, privită ca o parte integrantă a „procesului” în sensul articolului 6 (a se vedea Hornsby v. Greece, hotărâre din 19 martie 1997, Reports 1997-II, p. 510, § 40, şi Burdov v. Russia, nr. 59498/00, § 34, 7 mai 2002). În plus, executarea unei hotărâri judecătoreşti nu poate fi întârziată nejustificat (a se vedea Immobiliare Saffi v. Italy [GC], nr. 22774/93, CEDO 1999-V, § 66, care s-a referit la o hotărâre judecătorească îndreptată împotriva unei persoane fizice, executarea căreia cerea autorităţilor de stat luarea unor acţiuni concrete).
Este clar că, în acest caz, articolul 6 se aplică procedurilor pe care soţul reclamantului le-a iniţiat împotriva unei bănci private: potrivit reclamantului, aceste proceduri vizau recuperarea banilor depuşi la acea bancă.
Totuşi, Curtea notează că responsabilitatea statului pentru executarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate împotriva unei companii private nu se extinde mai departe decât până la implicarea organelor de stat în procedurile de executare (a se vedea Shestakov v. Russia (dec.), nr. 48757/99).
Procedurile în cauză erau complexe în fapt şi necesitau soluţionarea unor chestiuni practice şi administrative complicate, şi anume găsirea unei soluţii pentru a satisface cerinţele numeroşilor creditori ai băncii private. Chiar dacă pârâtul era o instituţie privată şi, ceea ce este mai important, una insolvabilă, procedurile de executare au fost deschise şi au progresat. Evenimentele care au avut loc după pronunţarea hotărârilor la 6 octombrie 1998 şi 28 iulie 1999, şi anume falimentul băncii private, numeroasele revendicări ale creditorilor băncii insolvabile şi măsurile întreprinse de către Parlament pentru crearea comisiei, nu pot fi desconsiderate de către Curte la examinarea faptului dacă Guvernul şi-a îndeplinit obligaţia de a întreprinde măsuri necesare în vederea executării hotărârilor pronunţate în favoarea reclamantului. În astfel de circumstanţe, Curtea conchide că în această cauză statul a întreprins măsurile care puteau fi în mod raţional întreprinse pentru a executa hotărârile din 6 octombrie 1998 şi 28 iulie 1999 (a se vedea Fociac v. România, nr. 2577/02, § 78, 3 februarie 2005).
Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei şi urmează a fi declarată inadmisibilă în temeiul articolului 35 § 4.
2. În ceea ce priveşte pretenţia reclamantului precum că instanţele naţionale nu au luat în consideraţie sau au luat insuficient în consideraţie, diversele argumente invocate de soţul său în procedurile intentate împotriva Băncii Naţionale, dacă presupunem că reclamantul ar putea pretinde calitatea de victimă, Curtea reiterează că este în primul rând competenţa autorităţilor naţionale, şi mai cu seamă a instanţelor judecătoreşti, de a interpreta legislaţia internă, iar Curtea nu va substitui interpretarea dată de aceste instanţe cu interpretarea proprie în lipsa unei decizii sau fapte arbitrare (a se vedea Tejedor García v. Spain, hotărâre din 16 decembrie 1997, Reports of Judgments and Decisions 1997-VIII, p. 2796, § 31, Brualla Gómez de la Torre v. Spain, hotărâre din 19 decembrie 1997, Reports 1997-VIII, p. 2955, § 31; Edificaciones March Gallego S.A. v. Spain, hotărâre din 19 februarie 1998, Reports 1998-I, p. 290, § 33).
De asemenea, Curtea reaminteşte că articolul 6 § 1 obligă instanţele de judecată să motiveze hotărârile lor, însă el nu poate fi înţeles ca cerând un răspuns detaliat la fiecare argument. Nici Curtea nu este chemată să examineze dacă argumentele sunt adecvat combătute (a se vedea Van de Hurk v. the Netherlands, nr. 16034/90, decizia Comisiei din 19 aprilie 1994).
Făcând o evaluare generală, Curtea nu găseşte că hotărârea Curţii de Apel din 6 februarie 2001 este arbitrară sau motivată insuficient. În consecinţă, nici în această privinţă nu este stabilită o violare a articolului 6 § 1.
3. Articolul 1 al Protocolui nr. 1 la Convenţie prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.”
Curtea notează că natura instituţiilor financiare, precum şi numărul mare al creditorilor implicaţi, a făcut imposibilă satisfacerea fiecărui creditor. Luând în consideraţie interesele generale în cauză şi în lumina constatărilor Curţii cu privire la pretenţiile reclamantului în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei, nu se poate spune că reclamantul a fost victima unei lipsiri de facto de proprietate, sau că dreptul lui la respectarea bunurilor sale a fost de altfel încălcat. Mai mult, principiul conform căruia hotărârile judecătoreşti trebuie executate nu poate fi interpretat ca obligând statul să răspundă pentru un debitor privat, în caz de insolvabilitate a acestuia.
Rezultă că această parte a cererii este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei şi urmează a fi declarată inadmisibilă în temeiul articolului 35 § 4 al Convenţiei.
Din aceste motive, Curtea, cu şase voturi pro şi unul împotrivă,
Declară cererea inadmisibilă.
Michael O’BoyleNicolas Bratza
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy