FulLegal · İçtihat Detay

Hollanda 13.11.2014 RO

H. AND J. v. THE NETHERLANDS - [Romanian Translation] by the COE Human Rights Trust Fund

Avrupa İnsan Hakları Mahkemesi

Karar Metni

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2015. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea. Pentru mai multe informaţii, a se vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul acestui document.

© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2015. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.

© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2015. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.

SECȚIA A TREIA

DECIZIE

[Extrase]

Cererea nr. 978/09 și 992/09
H. contra Olandei
și J. contra Olandei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită pe 13 noiembrie 2014 într-o cameră compusă din:

Josep Casadevall, președinte,
Luis López Guerra,
Ján Šikuta,
Dragoljub Popović,
Kristina Pardalos,
Valeriu Griţco,
Iulia Antoanella Motoc, judecători,
și Stephen Phillips, grefier de secție,

după ce a analizat cererea de mai sus, depusă pe 7 ianuarie 2009,

după ce a deliberat, decide următoarele:

ÎN FAPT

1. Primul reclamant, dl H., s-a născut în 1948 și locuiește la Boskoop. Al doilea reclamant, dl J., s-a născut în 1946 și locuiește la Benschop. Ambii reclamanți sunt de naționalitate afgană; ambii au fost reprezentați în fața Curții de dl G.G.J. Knoops și dna J.M. Eelman, avocați din Amsterdam.

2. Faptele acestei cauze, așa cum au fost prezentate de reclamanți și care reies din documentele puse la dispoziția publicului, pot fi rezumate în felul următor.

A. Contextul istoric

3. Între 1978 și 1992, Afganistan a fost o dictatura comunistă, care avea un organ de servicii de informare și poliție secretă numită (în Pashto) Khadamat-e Aetela’at-e Dawlati (Agenția de Informare de Stat), cunoscută mai bine prin acronimul său KhAD. În 1986, ea a devenit Wizarat-i Amaniyyat-i Dawlati (Ministerul Securității Statului), cunoscut ca WAD.

B. Procedura de azil

1. Dl H.

4. Dl H. a cerut să fie admis în calitate de refugiat (toelating als vluchteling) în Olanda pe 24 septembrie 1992, imediat după sosirea lui.

5. La 5 octombrie 1992, dl H. a fost chestionat în privința motivelor cererii sale de azil de către un funționar al Serviciului de Imigrare și Naturalizare (Immigratie- en naturalisatiedienst). Raportul întocmit de funcționarul responsabil de acel interviu arată că dl H. fusese avertizat de importanța interviului și rugat să spună adevărul.

6. Dl H. a vorbit pe scurt despre cariera sa de ofițer de armată. De la gradul de maior în 1979-80, acesta a fost promovat în funcția de comandant de brigadă până în 1981, ca ulterior să devină șeful securității Ministerului Afacerilor Interne, iar apoi șeful contra-spionajului militar și de informare. Prin 1987, el a mai devenit și ministru adjunct al securității și membru al Comitetului Central al Partidului Democrat al Poporului (partidul comunist aflat la guvernare în Afganistan). În 1991, dl H. a fost numit atașat militar la ambasada afgană de la Moscova; el a perceput acest lucru ca pe o retrogradare. După răsturnarea regimului comunist în 1992, acesta a cerut azil în Olanda.

7. Un alt interviu (nader gehoor) a avut loc pe data de 1 și 8 martie 1993. Funcționarul responsabil a notat următoarea declarație a dlui H.:

“Încă nu știu ce voi afirma, însă vreau ca declarația pe care mi-o veți lua să fie tratată în mod confidențial. În plus, nu vreau ca o copie a acestui raport să meargă la Biroul de asistență juridică (bureau voor rechtshulp).”

8. Dl H. a dat mai multe detalii din cariera sa. Brigadier în 1982, acesta a devenit șeful aripii militare a KhAD din cadrul ministerului afacerilor interne. În 1982, el a fost transferat la ministerul apărării pentru a conduce propriul departament KhAD al acestui minister. La începutul anului 1984, directoratele KhAD ale ministerelor afacerilor interne și apărării au fost unite într-un singur directorat, cu dl H. în frunte; acest lucru a adus cu sine promovarea dlui H. la rangul de locotenent general. La începutul anului 1985, el a fost numit director adjunct al KhAD. Când KhAD a fost transformat într-un minister independent, WAD, dl H. a devenit ministru adjunct responsabil de spionajul militar. În 1988 dl H. a fost promovat la gardul de colonel general și numit în cadrul Comitetului Central al Partidului Democrat al Poporului. Dl H. a negat faptul comiterii unor acte de tortură de el sau sub responsabilitatea sa.

9. La 1 februarie 1994, șeful serviciului de imigrare și naturalizare a emis o decizie în numele ministrului adjunct al justiției (staatssecretaris van justitie) prin care se respingea cererea de azil a dlui H. Ea a menționat rangul înalt al dlui H. și poziția responsabilă pe care acesta a deținut-o în KhAD/WAD. Calificând negările dlui H. drept „declarații neplauzibile”, decizia a indicat că era cunoscut faptul că KhAD/WAD din Afganistan „era vinovat de tortură și alte încălcări foarte grave ale drepturilor omului în proporții considerabile”. Și chiar dacă dl H. nu a ordonat comiterea vreunui act de tortură, el trebuie considerat ca o persoană care a consimțit la așa ceva și care a permis asemenea practici. Prin urmare existau motive pentru a crede că dl H. era vinovat (ca lider sau în calitate de co-autor sau complice) de crime împotriva umanității în sensul art. 1F, propoziția introductivă și (a), din Convenția Națiunilor Unite privind statutul refugiaților, din 1951(denumită în continuare „Convenția cu privire la refugiați, din 1951”) și art. 1 § 1 din Convenția împotriva torturii, sau, ca alternativă, că era vinovat de săvârșirea actelor în sensul art. 1F, propoziția introductivă și (c), din Convenția Națiunilor Unite privind statutul refugiaților, din 1951, și anume, acte contrare scopurilor și principiilor Națiunilor Unite.

10. Se pare că dl H. a contestat această decizie în fața tribunalelor administrative competente, dar fără succes. Cu toate acestea, el nu a fost deportat din Olanda.

2. Dl J.

(a) Procedura de azil

11. Dl J. a cerut să fie admis în calitate de refugiat în Olanda pe 31 mai 1996, imediat după sosirea sa.

12. La 7 și 10 iunie 1996, dl J. a fost chestionat în privința motivelor cererii sale. Raportul întocmit de funcționarul responsabil de acel interviu arată că dl J. fusese avertizat de importanța interviului ca parte a procedurii de azil și rugat să nu ascundă nicio informație legată de cererea sa de azil. Acestuia i s-a mai spus că toate informațiile oferite vor fi tratate ca fiind confidențiale.

13. Dl J. a declarat că fusese ofițer de armată cu rangul de general în timpul fostului regim Comunist, că lucrase pentru serviciul de interogare al WAD și că fusese instruit în fosta Uniune Sovietică. El fusese șeful departamentului de interogare al departamentului militar al KhAD/WAD între 1979 și 1989. El a negat că ar fi știut despre comiterea actelor de tortură sub responsabilitatea sa.

14. Dl J. a fost recunoscut ca refugiat în sensul Convenției cu privire la refugiați la o dată necunoscută.

(b) Retragerea azilului

15. La 7 ianuarie 1999, a avut loc un interviu suplimentar (aanvullend gehoor) cu dl J. Funționarul responsabil de acest interviu i-a spus dlui J. că acesta putea să vorbească liber și că tot ce urma să se discute în timpul acelui interviu era să fie tratat în mod confidențial.

Dl J. a recunoscut că KhAD/WAD „nu lua drepturile omului în serios” și a declarat că dl H. fusese responsabil de „moartea multor zeci de mii de afgani”, negând însă implicarea personală în acte de tortură.

16. La 31 iulie 2000, ministrul adjunct al justiției a emis o decizie de retragere a recunoașterii statutului de refugiat al dlui J. Decizia citează un raport oficial întocmit de ministerul afacerilor externe care descrie, printre altele, organizarea și metodele KhAD/WAD precum și recrutarea și instruirea membrilor săi, și conchide că toți subofițerii și ofițerii din acea organizație au fost implicați personal în „arestarea, interogarea, torturarea și uneori executarea suspecților”. Decizia arată că dl J., care era șeful departamentului responsabil de interogări al KhAD-ului militar și care a fost promovat la rangul de general, trebuia cu siguranță să știe despre actele de tortură și maltratare pentru care purta responsabilitate de comandant, în ciuda negărilor lui. Decizia se bazează pe art. 1F din Convenția cu privire la refugiați.

17. Dl J. nu a fost deportat din Olanda.

C. Transmiterea către procurorul general

18. La 31 iulie 2000, ministrul adjunct de justiție i-a transmis procurorului general (officier van justitie) decizia de retragere a recunoașterii statutului de refugiat al dlui J., cerându-i să examineze dacă dl J. putea fi urmărit penal.

19. La 4 septembrie 2000, ministrul adjunct al justiției i-a transmis procurorului general decizia de refuz a primirii în calitate de refugiat a dlui H., de asemenea cerându-i să analizeze posibilitatea urmăririi penale a acestuia.

D. Ancheta poliției

20. La 4 martie 2004, dl J. a fost audiat în calitate de martor de doi anchetatori penali în cadrul unei anchete penale împotriva dlui H. Anchetatorii l-au prevenit pe dl J. și i-au explicat că nu era obligat să răspundă la întrebările care l-ar fi putut inculpa.

21. Dl J. a recunoscut că fusese un subordonat de-al dl H., dar a negat că el sau dl H. se făceau responsabili de tortură; toate actele de acest tip fusese comise de brațul civil al KhAD/WAD, și nu de cel militar.

22. Un alt raport al poliției, din data de 21 octombrie 2004 și pregătit pentru a fi transmis către procurorul general, rezumă informații, obținute din diverse surse, care-l inculpă pe dl J. Acesta include trimiteri clare la declarațiile dlui J. pentru serviciul de imigrare și naturalizare. El include, de asemenea, o trimitere la un raport oficial al ministerului afacerilor externe din care reiese că tortura era sistematică în timpul interogărilor KhAD/WAD și în centrele de detenție ale acestuia, și citate din declarațiile altor persoane.

23. La 27 noiembrie 2004, dl H. a fost arestat și chestionat. Procesul-verbal oficial arată că el a fost informat despre crimele pentru care era suspectat, precum și faptul că i s-a spus că nu era obligat să răspundă la întrebări. Declarația sa, așa cum a fost notată de interogatorii de la poliție, includea afirmația că el acționase în sensul prevenirii și, în caz de necesitate, pedepsirii actelor de maltratare comise de subordonații săi. De asemenea, el a negat că dl J. fusese implicat în orice fel de acte de tortură în timp ce se afla în subordinea sa.

E. Procesul penal

24. Reclamanții au fost judecați în paralel, dar separat în fața Curții Regionale (rechtbank) din Haga. Ei au fost acuzați de faptul că, în capacitățile lor respective de membri ai KhAD cu responsabilitate de comandă, au supus inter alia prizonieri inamici civili și necombatanți la șocuri electrice, i-au bătut cu bâte și alte obiecte, i-au supus la frig și privare de somn, și le-au strâns degetele cu ușa după care (într-un caz) degetul unui prizonier a trebuit să fie amputat, lucru care a fost făcut cu o pereche de foarfece și fără anestezie; sau, în subsidiar, că au permis în mod deliberat comiterea acestor acte de către subordonații lor.

1. Dl H.

(a) Procedura din fața Curții Regionale

25. La 8 și 9 august 2005, au fost audiați martori de către un judecător de instrucție (rechter-commissaris) la ambasada Olandei din Kabul, inclusiv o pretinsă victimă a torturii, A.G.T. Procurorul general a fost prezent. Avocata dlui H. nu a fost prezentă. Procesul-verbal oficial arată că acesteia i s-a oferit oportunitatea să adreseze întrebări în scris, însă ea nu a făcut acest lucru.

26. Se pare că avocata dlui H. nu a putut să obțină asigurare privată pentru călătoria la Kabul. Reclamantul a prezentat o declarație publică a ministerului afacerilor externe din Olanda, în care tuturor cetățenilor olandezi li se recomandă cu insistență să nu călătorească în Afganistan, inclusiv Kabul, la acel moment având în vedere pericolele ca rezultat al acțiunilor ostile.

27. Curtea Regională a adoptat o hotărâre pe 14 octombrie 2005. Ea l-a condamnat pe dl H. pentru complicitate (medeplegen) în tortură, contrar articolul 1(1) din Legea de implementare a Convenției împotriva torturii (Uitvoeringswet Folterverdrag) și pentru faptul că a permis în mod deliberat unui subordonat să încalce legile și obiceiurile războiului prin alăturarea sa la comiterea actelor de violență împotriva persoanelor și prin cauzarea vătămărilor corporale grave, contrar articolelor 8 și 9 din Legea privind crimele de război (Wet Oorlogsstrafrecht).

29. Cât privește martorul A.G.T., Curtea Regională a stabilit că posibilitățile oferite apărării de a-l audia - care au inclus posibilitatea de a adresa întrebări în scris, și chiar solicitarea unei conferințe video - au fost adecvate. În orice caz, declarația lui A.G.T. a fost concordantă cu alte elemente de probă și sprijinită în mod adecvat de acestea.

30. Transferul dosarului procedurii de azil către serviciul public de urmărire a constituit, desigur, o ingerință în drepturile dlui H. în baza art. 8 din Convenție, însă această ingerință a fost necesară pentru urmărirea penală a infracțiunilor ce se ridică la rangul de crime de război, servind astfel în interesul unei „necesități sociale imperioase”.

31. Curtea Regională l-a condamnat pe dl H. la doisprezece ani de închisoare.

(b) Procedura din fața Curții de Apel

32. Dl H. a depus o cerere de apel la Curtea de Apel (gerechtshof) din Haga.

33. Curtea de Apel și-a pronunțat hotărârea pe 29 ianuarie 2007. Aceasta a anulat hotărârea Curții Regionale din motive tehnice; apoi, la fel ca și Curtea Regională, l-a găsit pe dl H. vinovat de complicitate la acte de tortură, contrar articolul 1 (1) din Legea privind implementarea Convenției împotriva torturii, și pentru faptul că a permis în mod deliberat unui subordonat să încalce legile și obiceiurile războiului prin alăturarea sa la comiterea actelor de violență împotriva persoanelor și prin cauzarea vătămărilor corporale grave, contrar articolelor 8 și 9 din Legea privind crimele de război, și l-a condamnat la doisprezece ani de închisoare.

34. Cât privește utilizarea declarațiilor oferite de dl H. în cadrul procedurii de azil, Curtea de Apel a constatat mai întâi că această cauză se deosebea de Saunders c. Regatului Unit, 17 decembrie 1996, Reports of Judgments and Decisions 1996‑VI. Spre deosebire de reclamantul din acea cauză dl H. nu a fost silit sub amenințare cu pedeapsă să ofere informații care au fost ulterior folosite împotriva lui la procesul său. Mai degrabă dl H. s-a supus, în mod voluntar, procedurii de imigrare olandeze, obligându-se astfel să ofere informații despre sine. Mai mult decât atât, informațiile obținute astfel nu au fost utilizate în același mod ca în cauza Saunders: dl. H a negat toate fărădelegile, iar singurele informații incriminatoare oferite de acesta erau legate de rangul său înalt în KhAD/WAD.

35. Curtea de Apel a considerat, la fel ca și Curtea Regională, că deși transferul dosarului procedurii de azil către autoritățile de urmărire penală a constituit o ingerință în dreptul dlui H. la respectarea „vieții sale private”, în sensul art. 8 din Convenție, importanța urmăririi penale a infracțiunilor ce se ridică la rangul de crime de război a reprezentat o justificare adecvată.

36. Dl H. a depus un recurs (cassatie) la Curtea Supremă (Hoge Raad). În partea relevantă în speță, acesta s-a plâns de utilizarea ca probă a declarației martorului A.G.T., susținând că apărării i-a fost refuzată șansa cuvenită de a-l audia.

37. Avizul consultativ (conclusie) al Procurorului General a inclus un citat din procesul-verbal oficial al unei audierii de la Curtea de Apel, din care reieșea că avocatul dlui H. a admis că, între timp, apărarea a avut posibilitatea să-l audieze pe martorul A.G.T și că a folosit această oportunitate.

38. La 8 iulie 2008, Curtea Supremă și-a pronunțat hotărârea (ECLI:NL:HR:2008:BC7418), respingând recursul în întregime. Ea a plângerea sus-menționată a dlui H. (a se vedea paragraful 36 de mai sus).

2. Dl J.

(a) Procedura din fața Curții Regionale

39. Curtea Regională și-a pronunțat hotărârea pe 14 octombrie 2005. Ea l-a declarat pe dl J. vinovat de faptul că a participat la încălcarea legilor și obiceiurilor de război prin aceea că a săvârșit acte de violență împotriva persoanelor și a cauzat vătămări corporale grave, contrar articolului 8 din Legea privind crimele de război și art. 47 din Codul Penal și l-a condamnat la nouă ani de închisoare. Motivarea acesteia, în măsura în care este relevant pentru cauza din fața Curții, a fost identică cu cea în cazul dlui H. (a se vedea paragrafele 28 și 30 de mai sus).

(b) Procedura din fața Curții de Apel

40. Dl J. a depus o cerere de apel la Curtea de Apel din Haga.

41. Curtea de Apel și-a pronunțat hotărârea pe 29 ianuarie 2007. Ea a anulat hotărârea Curții Regionale din motive tehnice; apoi, la fel ca și Curtea Regională, l-a găsit pe dl J. vinovat de faptul că a participat la încălcarea legilor și obiceiurilor de război prin aceea că a săvârșit acte de violență împotriva persoanelor și a cauzat vătămări corporale grave și l-a condamnat la nouă ani de închisoare. Motivarea sa a fost identică, în ceea ce privește aspectele relevante, cu cea din hotărârea de condamnare a dlui H. (a se vedea paragrafele 34-35 de mai sus).

42. Dl J. a depus un recurs la Curtea Supremă. În măsura în care este relevant pentru prezenta cauză, acesta s-a plâns de utilizarea de către instanța penală a declarațiilor sale din cadrul procedurii de azil, declarații care, în opinia sa, au fost obținute prin constrângere.

43. Avizul consultativ (conclusie) al Procurorului General a menționat că procedura de azil nu a fost un subterfugiu folosit pentru a eluda dreptul la tăcere al suspectului, și nu a avut nicio legătura cu procedura penală. Cauza este diferită de cauzele Saunders (citată mai sus) și Funke (Funke c. Franței, 25 februarie 1993, Seria A nr. 256‑A), decise de Curte, prin aceea că nu a fost folosită o procedură separată pentru a obține o mărturisire de la suspect cu scopul de a o utiliza împotriva lui.

44. În timp ce solicitantul de azil era obligat să furnizeze informații complete și precise, aceasta servea necesității de a evalua în mod corespunzător cererea de azil, de vreme ce statul al cărei protecție este solicitată are dreptul și obligația să facă acest lucru. Solicitantul de azil putea să simtă presiunea de a vorbi (deși dl J. „în mod evident” nu a fost „în totalitate sincer”), însă acest lucru nu a echivalat cu o ingerință comparabilă cu cea din cauzele Saunders și Funke. Nici angajamentul Serviciului de naturalizare și imigrare de a trata în mod confidențial informațiile astfel obținute nu putea fi interpretat ca o promisiune de a nu le divulga autorităților de urmărire penală.

45. Totuși transferul dosarului din procedura de azil către autoritățile de urmărire penală ridică o problemă în temeiul art. 8 din Convenție. Cu toate acestea, există o bază legală în acest sens, și anume art. 43 (b) din Legea privind protecția datelor cu caracter personal (Wet bescherming persoonsgegevens), iar suspiciunea că fusese săvârșite crime de război grave a reprezentat o justificare suficientă. Atunci când un suspect nu poate fi deportat în țara sa de origine din cauza sorții care probabil îl așteaptă acolo, având în vedere poziția pe care a ocupat-o și acțiunile sale în calitate de ofițer aflat în slujba unui regim represiv anterior, nu înseamnă că el poate, din acest motiv, să se bucure de impunitate.

46. Curtea Supremă și-a pronunțat hotărârea pe 8 iulie 2008, respingând recursul dlui J. cu o motivare succintă (ECLI:NL:HR:2008:BC7421; traducerea în engleză publicată de guvern ECLI:NL:HR:2008:BG1477). În măsura în care este relevant pentru cauza din fața Curții, motivarea invocată de Procurorul General în opinia sa consultativă a fost aprobată și adoptată ca proprie de Curtea Supremă.

F. Dreptul intern relevant

47. La momentul faptelor, legislația internă relevantă în speță prevedea următoarele:

1. Dreptul administrativ general

Legea privind contenciosul administrativ (Algemene wet bestuursrecht)

Articolul 4.2

„1. Cererea (aanvraag) [de decizie administrativă] trebuie să fie semnată și să cuprindă, cel puțin:

(a) numele și adresa persoanei care o depune;

(b) data;

2. Persoana care depune cererea trebuie, în plus, să prezinte informațiile și documentele ce sunt necesare pentru luarea deciziei și pe care le poate obține în mod rezonabil.”

2. Legea imigrării

(a) Legea privind străinii din 1965 (Vreemdelingenwet)

Articolul 15

„1. Străinii care vin dintr-o țară în care au un motiv bine întemeiat să se teamă de persecuție din cauza convingerilor lor religioase, filozofice sau politice, sau apartenenței la o anumită rasă sau la un anumit grup social, pot depune actele la Ministerul Justiției pentru a fi admiși ca refugiații.

2. Admisia nu poate fi refuzată, decât din motive serioase provenite din interesul general, în cazul în care străinul ar fi, ca urmare, constrâns să plece într-o țara la care s-a făcut referință în primul paragraf. ...”

(b) Decretul privind străinii (Vreemdelingenbesluit)

Articolul 65

„Străinii sunt obligați să-i furnizeze funcționarului însărcinat cu paza frontierei sau supravegherea străinilor toate informațiile și să prezinte toate documentele aflate în posesia lor care por servi pentru stabilirea:

(a) identității, naționalității, stării civile, profesiei lor, precum și a fostelor și actualelor locuri de reședință sau domicilii, cu adresele;

(b) data, locul și mijloacele de intrare în Olanda;

(d) mijloacele [financiare] de care dispun în scopul șederii lor în Olanda, sau pe care le pot obține.”

3. Protecția datelor cu caracter personal

Legea privind protecția datelor cu caracter personal

Articolul 9

„1. Datele cu caracter personal nu pot fi ulterior procesate într-un mod care este incompatibil cu scopurile pentru care acestea au fost obținute.”

Articolul 43

„Persoana responsabilă (verantwoordelijke, adică persoana fizică sau juridică sau oricine altcineva, sau organul public, care determină, singur sau împreună cu alții, scopul și mijloacele de procesare a datelor cu caracter personal; articolul 1, punctul (d), din Legea privind protecția datelor cu caracter personal) poate decide să nu aplice articolul 9(1) ... în măsura în care acest lucru este necesar în interesul:

(a) securității naționale;

(b) prevenirii, investigării și urmăririi penale a actelor de natură penală; ...”

4. Legea penală și procedurală internă

(a) Codul penal (Wetboek van Strafrecht)

Articolul 47

„1. Următoarele persoane pot fi pedepsite ca fiind autorii unui act de natură penală (daders van een strafbaar feit):

1o. orice persoana care comite un asemenea act, îl face pe altcineva să comită sau participă la comiterea lui;

2o. orice persoană care, prin intermediul cadourilor, promisiunilor, abuzurilor de autoritate, violenței, amenințărilor sau înșelăciunii, sau prin oferirea oportunității, mijloacelor sau informațiilor, solită în mod intenționat comiterea unui asemenea act. ...”

(b) Codul de procedură penală

Articolul 162

„1. Organele publice și funcționarii (openbare colleges en ambtenaren) care, în timp ce își îndeplinesc atribuțiile, iau cunoștință despre o infracțiune penală (misdrijf), de investigarea căreia ei înșiși nu sunt responsabili, trebuie să raporteze infracțiunea fără nicio întârziere și să prezinte toate documentele relevante procurorului general sau unuia dintre adjuncții săi (hulpofficieren van justitie),

...

(b) dacă infracțiunea penală a fost comisă de un funcționar (ambtenaar) care, săvârșind-o a încălcat o anumită îndatorire oficială sau a făcut uz de orice fel de putere, oportunitate sau mijloace aflate la dispoziția sa în virtutea poziției sale oficiale, sau

(c) dacă infracțiunea penală atrage încălcarea sau aplicarea ilegală a unei reglementări a cărei implementare sau aplicare este de datoria lor. ... ”

5. Legislația internă privind crimele de război și tortura

(a) Legea privind crimele de război

Articolul 1

“...

3. Termenul „război” trebuie interpretat în așa fel încât să includă războiul civil (burgeroorlog).”

Articolul 3

„Fără să aducă atingere prevederelor relevante din Codul Penal (Wetboek van Strafrecht) și Codul Penal Militar (Wetboek van Militair Strafrecht), dreptul penal olandez se aplică:

1. în cazul oricărei persoane care comite, în afara spațiului european [în special Olanda], o infracțiune prevăzută de articolele 8 și 9; ...”

Articolul 8

„1. Orice persoană care comite o încălcare a legilor și obiceiurilor de război se pedepsește cu închisoare pentru o perioadă ce nu depășește zece ani ...

2. Un termen ce nu depășește perioada de cincisprezece ani ... se impune:

1o dacă infracțiunea este de natură să conducă la moartea altcuiva sau să-i provoace vătămări corporale grave;

2o dacă infracțiunea implică tratament inuman;

3o dacă infracțiunea implică forțarea cuiva să facă ceva, să nu facă ceva sau să suporte întâmplarea unui lucru;

4o dacă infracțiunea implică jefuirea.

3. Închisoarea pe viață sau pentru un termen temporar ce nu depășește douăzeci de ani ... se impune:

1o dacă infracțiunea cauzează decesul cuiva sau îi provoacă vătămări corporale grave sau implică violul;

2o dacă infracțiunea implică violență aplicată de mai multe persoane care acționează concertat (geweldpleging met verenigde krachten) împotriva uneia sau mai multor persoane sau violență împotriva unei persoane decedate, bolnave sau rănite;

3o dacă infracțiunea implică distrugerea, deteriorarea, scoaterea din uz sau ascunderea, de către mai multe persoane care acționează concertat, a oricărui bun ce aparține altcuiva parțial sau în totalitate;

4o dacă infracțiunea prevăzută la alineatele 3o sau 4o din paragraful precedent este comisă de mai multe persoane care acționează concertat;

5o dacă infracțiunea este expresia unei politici de teroare sistematică sau acțiune ilegală (wederrechtelijk optreden) îndreptată împotriva întregii populații sau a unui anume grup al acesteia;

6o dacă infracțiunea implică ruperea unei promisiuni sau a unui acord încheiat cu partea adversă;

7o dacă infracțiunea implică utlilizarea abuzivă a unui drapel sau embleme care se află sub protecția legilor și obiceiurilor de război sau a simbolurilor disctinctive sau uniformei militare ale părții adverse.”

Articolul 9

„Aceeași pedeapsă ca cea aplicabilă împotriva infracțiunilor menționate în articolul precedent se impune în cazul oricărei persoane care permite în mod deliberat comiterea unui asemenea act de către un subordonat.”

(b) Legea privind implementarea Convenției împotriva torturii

Articolul 1

„1. Maltratarea comisă de către un funcționar public sau o altă persoană aflată în serviciul guvernului în timp ce își exercită funcțiile sale oficiale împotriva unei persoane care este privată de libertate, cu intenția de a extrage din aceasta informații sau mărturisiri, de a o pedepsi, insufla frica în ea sau într-o altă persoană sau să o oblige să facă ceva sau să sufere întâmplarea unui lucru, sau cu dispreț față de drepturile acesteia la egalitatea umană, se pedepsește, în cazul în care aceste acte sunt de așa natură încât să favorizeze scopul propus, ca fiind un act de tortură cu închisoare pentru un termen de cel mult cincisprezece ani sau cu o amendă de categoria a cincea.

2. Provocarea intenționată a unei stări de mare frică sau a unei alte forme de suferință mentală gravă (geestelijke ontreddering) este considerată drept maltratare.

3. Dacă actul cauzează decesul, persoana vinovată se pedepsește cu închisoare pe viață sau pentru un termen care nu depășește douăzeci de ani sau o amendă de categoria a cincea.”

Articolul 2

„Aceeași pedeapsă ca cea aplicabilă împotriva infracțiunilor menționate în articolul precedent se impune în cazul:

(a) unui funcționar public sau a unei alte persoane aflate în serviciul guvernului care recurge la forma de maltratare menționată în articolul 1, prin unul din mijloacele expuse în articolul 47 § 1, alineatul 2, din Codul Penal sau care îi permite în mod intenționat unei alte persoane să comită o asemenea formă de maltratare;

(b) oricui care comite forma de maltratare menționată în articolul 1, în cazul în care un funcționar public sau o altă persoană aflată în serviciul guvernului a solicitat acest lucru prin unul din mijloacele expuse în articolul 47 § 1, alineatul 2, din Codul Penal sau a permis acest lucru în mod deliberat.”

Articolul 5

„Dreptul penal olandez se aplică în cazul oricărei persoane care comite una din infracțiunile (misdrijven) definite în articolele 1 și 2 din prezenta Lege.”

6. Jurisprudența internă relevantă

48. Într-o decizie din 11 noiembrie 1997 inclusă în Nederlandse Jurisprudentie (Culegerea de jurisprudență a Olandei) 1998 (nr. 463), Curtea Supremă a hotărât următoarele:

„5.2. Faptul că acest lucru a fost, cu certitudine, intenția Guvernului de a respecta pe deplin obligația tratatului [de a incrimina toate încălcările grave ale celor patru Convenții de la Geneva, din 1949] reiese, printre altele, din istoria parlamentară a acestei Legi, și anume din Memorandumul Explicativ (Memorie van Toelichting) și Memorandumul-răspuns (Memorie van Antwoord) privind proiectul de lege în cauză, care, respectiv, include următoarele pasaje:

„Atunci când o altă putere - parte a Convenției încălcate - nu solicită transferul (overlevering) unui prizonier de război care se află în mâinile olandezilor, acesta poate fi judecat de o instanță olandeză, chiar dacă infracțiunea a fost comisă peste hotare, și chiar dacă actul penal nu a fost comis împotriva unui cetățean olandez sau nu dăunează niciunui interes al Olandei.”

și

„Prevederea conținută în articolul 3 (1) le permite instanțelor judecătorești din Olanda să judece crime de război, indiferent de cine și unde au fost comise, adică și în acele cazuri în care infracțiunea a fost comisă de către un cetățean non-olandez peste hotarele Olandei într-un război la care țara noastră nu este parte. Stipularea din Raportul Preliminar (Voorlopig Verslag) conform căreia această prevedere urmează a fi considerată drept o aplicare a așa-zisului principiu al universalității este corectă.”

5.3. În virtutea constatării cuprinse în paragraful 5.2 de mai sus, o interpretare rezonabilă a legii, în conformitate cu intenția organului legislativ de a respecta pe deplin obligațiile tratatului asumate de Olanda, face necesară înțelegerea articolului 1 din Legea privind crimele de război -- în acest sens, în ciuda formulării sale opace -- în așa fel încât limitările cuprinse în alineatele 1, 2 și 3, respectiv de în articolul 1 din Legea privind crimele de război nu au nicio influență asupra articolelor 8 și 9 și, în această măsură, nici asupra articolului 3.”

G. Dreptul internațional relevant

1. Convențiile de la Geneva, din 1949

49. Atât Regatul Țărilor de Jos, cât și Afganistan sunt părți la Convențiile de la Geneva, din 1949 (Convenția (I) pentru îmbunătățirea sorții răniților și bolnavilor din forțele armate în campanie; Convenția (II) pentru îmbunătățirea sorții răniților, bolnavilor și naufragiaților din forțele armate de pe mare; Convenția (III) privind tratarea prizonierilor de război; și Convenția (IV) privind protecția civililor în timp de război). Regatul Țărilor de Jos le-a ratificat la 3 august 1954. Afganistan le-a ratificat la 26 septembrie 1956. Ambele State se numărau printre primii semnatari atunci când cele patru Convenții de la Geneva au fost deschise spre semnare la 12 august 1949; niciunul nu a formulat rezerve.

50. Art. 3 comun pentru toate cele patru Convenții de la Geneva prevede următoarele:

„În caz de conflict armat neprezentând un caracter internaţional şi ivit pe teritoriul uneia dintre Înaltele Părţi Contractante, fiecare dintre Părţile în conflict va trebui să aplice cel puţin următoarele dispoziţii:

(1) Persoanele care nu participă direct la ostilităţi, inclusiv membrii forţelor armate care au depus armele şi persoanele care au fost scoase din luptă din cauză de boală, rănire, detenţie sau din orice altă cauză vor fi, în toate împrejurările, tratate în mod uman, fără nicio deosebire cu caracter discriminatoriu bazată pe rasă, culoare, religie sau credinţă, sex, naştere sau avere sau orice alt criteriu analog.

În acest scop, sunt şi rămân interzise, oricând şi oriunde, cu privire la persoanele menţionate mai sus:

(a) atingerile aduse vieţii şi integrităţii corporale, mai ales omorul sub toate formele, mutilarea, tortura și tratamentele inumane;

(b) luarea de ostatici;

(d) condamnările pronunţate şi execuţiile efectuate fără o judecată prealabilă, dată de un tribunal constituit în mod regulat, însoţită de garanţii procesuale recunoscute ca indispensabile de către popoarele civilizate.

(2) Răniţii şi bolnavii vor fi ridicaţi şi îngrijiţi.

Un organism umanitar imparţial, aşa cum este Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, va putea să ofere serviciile sale Părţilor în conflict.

Părţile în conflict se vor strădui, pe de altă parte, să dispună intrarea în vigoare, prin acorduri speciale, a tuturor sau a unei părţi din celelalte dispoziţii ale prezentei convenţii.

Aplicarea dispoziţiilor care preced nu va avea efect asupra statutului juridic al Părţilor în conflict.”

51. În partea relevantă, Convenția (IV) privind protecția civililor în timp de război prevede, în plus, următoarele:

Articolul 146

„Înaltele Părţi Contractante se angajează să ia orice măsură legislativă necesară pentru stabilirea sancţiunilor penale menite să fie aplicate persoanelor care au comis, sau au dat ordin să se comită oricare dintre încălcările grave ale prezentei Convenţii, definite în articolul următor.

Fiecare parte contractantă va avea obligaţia de a urmări persoanele bănuite de a fi comis sau de a fi ordonat să se comită oricare dintre aceste încălcări grave şi va trebui să le defere propriilor sale tribunale, oricare ar fi naţionalitatea lor. Ea va putea, de asemenea, dacă preferă, şi în conformitate cu condiţiile prevăzute în propria sa legislaţie, să le predea spre judecare altei Părţi contractante, interesate în urmărire, numai dacă această parte contractantă ar deţine contra numitelor persoane dovezi suficiente.

Fiecare parte contractantă va lua măsurile necesare pentru încetarea actelor contrare dispoziţiilor prezentei Convenţii, altele decât încălcările grave definite în articolul următor.

În toate împrejurările, inculpaţii vor beneficia de garanţii de procedură şi de apărare, care nu vor fi mai puţin favorabile decât cele prevăzute de articolele 105 şi următoarele ale Convenţiei de la Geneva din 12 august 1949, privitoare la tratamentul prizonierilor de război.”

Articolul 147

„Încălcările grave prevăzute în articolul precedent sunt acelea care privesc unul dintre următoarele actele, dacă sunt comise împotriva unor persoane sau bunuri protejate de prezenta Convenţie: omuciderea intenţionată, tortura sau tratamentele inumane, inclusiv experienţele biologice, faptul de a cauza, în mod intenţionat, mari suferinţe sau de a aduce atingeri grave integrităţii fizice sau sănătăţii, deportarea sau transferarea ilegală, detenţiunea ilegală, faptul de a constrânge o persoană protejată să servească în foţele armate ale puterii inamice sau de a o lipsi de dreptul său de a fi judecată în mod regulat şi imparţial, conform prescripţiilor prezentei Convenţii, luarea de ostatici, distrugerea şi însuşirea de bunuri, nejustificate de necesităţile militare şi desfăşurate pe scară mare, în mod ilicit şi arbitrar.”

2. Convenția împotriva torturii și altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante

52. Convenția împotriva torturii și altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante a fost adoptată și deschisă spre semnare, ratificare și aderare prin Rezoluția Adunării Generale 39/46 din 10 decembrie 1984. Ea a intrat în vigoare la 26 iunie 1987. Atât Olanda, cât și Afganistan au semnat-o la 4 martie 1985. Afganistan a ratificat-o la 1 aprilie 1987; Olanda, la 21 decembrie 1988.

53. În părțile sale relevante, aceasta prevede următoarele:

Articolul 1

„1. În scopul prezentei Convenţii, termenul „tortură“ desemnează orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, de natură fizică sau psihică, în special cu scopul de a obţine, de la această persoană sau de la o persoană terţă, informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis sau este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiune asupra unei terţe persoane, sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau suferinţă sunt provocate de către un agent al autorităţii publice sau orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial, sau la instigarea sau cu consimţământul expres sau tacit al unor asemenea persoane.

2. Acest articol nu afectează instrumentele internaţionale sau legile naţionale care conţin sau ar putea conţine prevederi cu caracter mai larg.”

Articolul 2

„1. Fiecare stat parte va lua măsuri legislative, administrative, judiciare şi alte măsuri eficiente pentru a împiedica comiterea unor acte de tortură pe teritoriul de sub jurisdicţia sa.

2. Nicio împrejurare excepţională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de starea de război sau ameninţare cu războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de excepţie, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura.

3. Niciun ordin primit de la un ofiţer superior sau de la o autoritate publică nu poate fi invocat pentru a justifica tortura.”

Articolul 3

„1. Niciun stat parte nu va expulza, respinge (‘refouler’) şi nici extrăda o persoană către un alt stat, când există motive serioase de a crede că acolo aceasta riscă să fie supusă torturii.

2. Pentru a stabili existenţa unor asemenea motive, autorităţile competente vor ţine cont de toate împrejurările pertinente, inclusiv, dacă va fi cazul, de existenţa în statul respectiv a unei situaţii caracterizate prin încălcări sistematice, grave, flagrante şi de proporţii ale drepturilor omului.”

Articolul 4

„1. Fiecare stat parte va veghea ca toate actele de tortură să constituie infracţiuni din punctul de vedere al dreptului penal. Se va proceda la fel în privinţa tentativei de a practica tortura sau orice act săvârşit de oricare persoană şi care ar constitui complicitate sau participare la tortură.

2. Fiecare stat parte va sancţiona aceste infracţiuni cu pedepse corespunzătoare, ţinând cont de gravitatea lor.”

Articolul 5

„1. Fiecare stat parte va lua măsurile necesare pentru a-şi stabili competenţa în legătură cu infracţiunile vizate la articolul 4, în cazurile următoare:

(a) Când infracţiunea a fost comisă pe teritoriul aflat sub jurisdicţia sa sau la bordul aeronavelor sau al navelor înmatriculate în acel stat;

(b) Când autorul prezumat al infracţiunii este un resortisant al acelui stat;

2. Fiecare stat parte va lua, de asemenea, măsurile necesare pentru a-şi stabili competenţa cu privire la aceste infracţiuni în cazul în care autorul prezumat al acestora se găseşte pe teritoriul aflat sub jurisdicţia sa şi când acest stat nu-l extrădează în conformitate cu articolul 8 către alt stat vizat la paragraful 1 al prezentului articol.

3. Prezenta Convenţie nu îndepărtează nicio competenţă penală exercitată în conformitate cu legile naţionale.”

Articolul 6

„1. Dacă apreciază că împrejurările o justifică, după ce va fi examinat informaţiile de care dispune, fiecare stat parte pe teritoriul căruia se găseşte o persoană bănuită de a fi săvârşit o infracţiune vizată la articolul 4 va asigura reţinerea acestei persoane sau va lua orice alte măsuri juridice necesare pentru a asigura prezenţa acesteia. Această reţinere şi aceste măsuri trebuie să fie conforme cu legislaţia acestui stat; ele nu pot fi menţinute decât pe o durată de timp necesară declanşării urmăririi penale sau a unei proceduri de extrădare.

2. Statul menţionat mai sus va proceda imediat la o anchetă preliminară în vederea constatării faptelor.

3. Orice persoană reţinută în aplicarea paragrafului 1 al prezentului articol poate comunica imediat cu reprezentantul calificat cel mai apropiat al statului a cărui cetăţenie o are sau, în cazul unei persoane apatride, cu reprezentantul statului în care ea îşi are în mod obişnuit reşedinţa.

4. Dacă un stat a reţinut o persoană, în conformitate cu prevederile prezentului articol, el va informa de îndată statele vizate la paragraful 2 al articolului 5 despre această detenţie şi împrejurările care o justifică. Statul care procedează la ancheta preliminară vizată la paragraful 2 al prezentului articol va comunica fără întârziere concluziile statelor respective şi le va preciza dacă este dispus să-şi exercite competenţa.”

Articolul 7

„1. Statul parte, având jurisdicţia asupra teritoriului pe care este descoperit autorul prezumat al unei infracţiuni vizate la articolul 4, dacă nu-l extrădează pe acesta, va supune problema în cazurile vizate la articolul 5, autorităţilor sale competente pentru exercitarea acţiunii penale.

2. Aceste autorităţi vor lua decizia în aceleaşi condiţii ca pentru orice infracţiune gravă de drept comun, în conformitate cu legislaţia statului respectiv. În cazurile vizate la paragraful 2 al articolului 5, cerinţele privind dovezile necesare urmăririi penale şi condamnării nu vor fi în nici un caz mai puţin severe decât cele care se aplică în cazurile vizate la paragraful 1 al articolului 5.

3. Orice persoană urmărită pentru vreuna din infracţiunile vizate la articolul 4 beneficiază de garanţia unui tratament echitabil în toate fazele procedurii.”

Articolul 8

„1. Infracţiunile vizate la articolul 4 vor fi considerate ca fiind incluse de drept în orice tratat de extrădare existent între statele părţi. Statele părţi se angajează să includă aceste infracţiuni în orice tratat de extrădare pe care îl vor încheia între ele.

2. Dacă un stat parte care subordonează extrădarea existenţei unui tratat este sesizat cu o cerere de extrădare din partea unui alt stat parte cu care el nu este legat printr-un tratat de extrădare, el poate considera prezenta Convenţie drept bază juridică a extrădării în ceea ce priveşte aceste infracţiuni. Extrădarea este subordonată celorlalte condiţii prevăzute de legislaţia statului care urmează să extrădeze.

3. Statele părţi care nu subordonează extrădarea existenţei unui tratat recunosc aceste infracţiuni drept cazuri de extrădare între ele în condiţiile prevăzute de legislaţia statului care extrădează.

4. Între statele părţi, infracţiunile respective vor fi considerate, în scopul extrădării, ca fiind săvârşite atât la locul comiterii lor cât şi pe teritoriul aflat sub jurisdicţia statelor obligate să-şi stabilească competenţa în virtutea paragrafului 1 al articolului 5.”

3. Convenția Națiunilor Unite din 1951 privind statutul refugiaților, modificată prin Protocolul de la New York din 31 ianuarie 1967.

54. Convenția Națiunilor Unite din 1951 privind statutul refugiaților a fost deschisă spre semnare la 28 iulie 1951. Olanda a semnat-o în aceeași zi și a ratificat-o la 3 mai 1956. Această Convenție a fost modificată prin Protocolul de la New York la 31 ianuarie 1967, care a intrat în vigoare la 4 octombrie 1967 și la care Olanda a aderat la 29 noiembrie 1968.

55. Așa cum este ea în prezent obligatorie pentru Olanda, părțile sale relevante prevăd următoarele:

Articolul 1

„Pentru scopurile prezentei Convenţii, termenul de „refugiat” se va aplica oricărei persoane ... care, în urma unor evenimente survenite înainte de 1 ianuarie 1951 şi unor temeri justificate de a fi persecutată din cauza rasei, religiei, naţionalităţii, apartenenţei la un anumit grup social sau opiniilor sale politice, se află în afara ţării a cărei cetăţenie o are şi care nu poate sau, datorită acestei temeri, nu doreşte protecţia acestei ţări; sau care, neavând nici o cetăţenie şi găsindu-se în afara ţării în care avea reşedinţa obişnuită ca urmare a unor astfel de evenimente, nu poate sau, datorită respectivei temeri, nu doreşte să se reîntoarcă.”

„Dispoziţiile acestei Convenţii nu vor fi aplicabile persoanelor despre care ar exista motive serioase să se creadă:

(a) că au comis o crimă contra păcii, o crimă de război sau o crimă contra umanităţii, în sensul instrumentelor elaborate pentru a prevedea dispoziţii cu privire la aceste crime;

(b) că au comis o crimă gravă de drept comun în afara ţării de primire, înainte de a fi admise în aceasta ca refugiaţi;

Articolul 32

Expulzare

„1. Statele contractante nu vor expulza un refugiat care se găseşte în mod legal pe teritoriul lor decât pentru raţiuni de securitate naţională sau de ordine publică. ...”

Articolul 33

Interdicţia de expulzare şi returnare (“refoulement”)

„1. Nici un stat contractant nu va expulza sau returna (‘refouler’), în nici un fel, un refugiat peste frontierele teritoriilor unde viaţa sau libertatea sa ar fi ameninţate pe motive de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un anumit grup social sau opinii politice. ...”

H. Politica internă relevantă

56. La 28 noiembrie 1997, vice-ministrul justiției i-a expediat o scrisoare purtătorului de cuvânt al Camerei Inferioare a Parlamentului, în care a expus politica sa privind acordarea, refuzul și retragerea statutului de refugiat (Documentele Parlamentului, Camera inferioară a Parlamentului, anul parlamentar 1997-98, 19 637, nr. 295). Următoarele extrase sunt din acest document:

„Punctele de plecare ale politicii 1F

1. Punctul de plecare al politicii privind articolul 1F (din Convenția refugiaților, din 1951) este că acest articol ar trebui interpretat restrictiv, luând în considerare, de asemenea, consecințele de excludere a persoanei vizate. Acest punct de plecare este expus în manualul UNHCR și în jurisprudența constantă a diviziei jurisdicției administrative a Consiliului de Stat. Interpretez acest punct de plecare în sensul că îmi asum să justific excluderea în temeiul articolului 1F în baza unei investigații minuțioase și a unui raționament complet. ...

2. Având în vedere numeroasele întrebări din partea camerei dvs, replicile critice din partea societății precum și îngrijorările organizațiilor refugiaților privind examinarea cererilor de azil din partea persoanelor suspectate de crime internaționale și încălcarea drepturilor omului, consider că este de dorit să se facă respectată, ori de câte ori este posibil, intenția Convenției refugiaților, din 1951, de a-i proteja pe cei care fug de injustiție, și nu pe cei care fug de justiție. Aceasta înseamnă că ori de câte ori am ocazia să aplic articolul 1F, având în vedere informațiile de care dispun privind funcția persoanei vizate, slujba acesteia, natura organizației în care a fost angajată, și situația politică din țara ei de origine, nu voi ezita să fac acest lucru. Voi avea grija ca posibilitățile de aplicare a articolului 1F în raport cu prevederile instrumentelor internaționale, în baza cărora încălcarea anumitor drepturi ale omului și săvârșirea unor anumite acte penale sunt interzise, să fie utilizate în mod optim. Concret, acest lucru înseamnă că procesarea cazurilor prevăzute de articolul 1F va fi concentrată în unul din districtele Serviciului de imigrare și naturalizare, că funcționari specializați vor avea responsabilitatea să ia decizii și că aceștia vor fi instruiți, printre altele, în domeniul dreptului umanitar de război.

O asemenea abordare este binevenită și în raport cu obligațiile internaționale pe care Olanda și le-a asumat. În acest sens, mă refer, în special, la cele patru Convenții de la Geneva de la 12 august 1949 privind protecția victimelor conflictelor armate ..., Protocoalele adiționale la aceste Convenții, din 1977 ..., Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid ... și Convenția împotriva Torturii de la 10 decembrie 1984 ... [privind] crimele comise în timpul războiului (civil) precum și tortura și alte tratamente pi pedepse crude, inumane sau degradante. Nu este posibil ca Olanda, odată ce și-a asumat obligația morală și legală să preîntâmpine asemenea crime, să admită în calitate de refugiați persoane care au săvârșit aceste crime în altă parte.

3. Un ultim punct de plecare se referă la atribuirea unor consecințe suplimentare excluderii pentru poziția persoanei vizate în Olanda. Ideea care stă la baza tratatelor sus-menționate este că persoanele care au comis fapte interzise de acestea nu ar trebui lăsate să se sustragă de la răspunderea penală (internațională). Olanda s-a angajat, în conformitate cu aceste tratate, să își asume responsabilitatea pentru pedepsirea sau extrădarea persoanelor suspectate de aceste crime în baza adagiului aut dedere aut judicare*. Având în vedere spiritul și scopul acestor tratate, voi face uz, în asemenea cazuri, de competențele mele de a impune un ordin de excludere în temeiul articolului 21 din Legea privind străinii [adică excluderea străinilor indezirabili] persoanelor excluse de la recunoașterea statutului de refugiat în temeiul Articolului 1F. În plus, în toate cazurile în care voi decide să exclud o persoană din categoria persoanelor protejate de Convenția refugiaților, din 1951 în temeiul Articolului 1F, voi informa Serviciul Public de Urmărire în mod corespunzător.

Trebuie subliniat faptul că urmărirea penală nu este o condiție necesară pentru aplicarea Articolului 1F. Mai mult decât atât, standardul de probă este mult mai strict în cadrul unei urmăriri penale decât în cadrul Articolului 1F, pentru că în cel din urmă caz chiar și „motivele pentru a considera” [că o persoană a comis crimele în cauză] sunt suficiente pentru aplicarea acestuia. Într-o serie de cazuri există obligația de a raporta cazul Serviciului Public de Urmărire. De exemplu, în temeiul Articolului 162 § 1 (b) din Codul Procedurii Penale în conjuncție cu Articolul 6 § 2 din Convenția împotriva torturii, funcționarii olandezi care dețin informații cu privire la acte interzise de Convenția împotriva torturii comise de un funcționar străin care a făcut uz de putere, oportunitate sau mijloace aflate la dispoziția sa în virtutea poziției sale oficiale trebuie să raporteze asemenea acte și să predea documentele legate de acest caz.

Serviciul Public de Urmărire dispune de o proprie putere de apreciere privind inițierea unei urmăriri penale. Aceasta înseamnă că Serviciul Public de Urmărire decide, în lumina, inter alia, dosarului Serviciului de Imigrare și Naturalizare, în ce măsură o urmărire penală este oportună. Serviciul Public de Urmărire poate iniția o urmărire penală în baza Legii privind implementarea Convenției împotriva Torturii, pentru acte comise după 19 ianuarie 1989, data de intrare în vigoare a acelui tratat cu privire la Olanda, și în baza Legii privind Convenția împotriva genocidului (Implementarea) (Uitvoeringswet Genocideverdrag) ... precum și a Legii privind Crimele de Război ...

Curtea Supremă a hotărât recent că instanțele olandeze sunt, de asemenea, competente să judece crime de război și alte infracțiuni asemănătoare care au fost comise într-un război în care Olanda nu este implicată, și că tribunalele militare [penale] sunt competente**.

*(notă de subsol): În conformitate cu această regulă de bază, care provine de la Hugo Grotius, Statele sunt obligate fie să extrădeze (aut dedere) sau să judece (aut judicare) persoanele care au comis crime internaționale. Această obligație decurge din tratatele internaționale.

**(notă de subsol) [Referința la jurisprudență, omisă]”

CAPETELE DE PLÂNGERE

57. Dl H. și dl J. se plâng ambii în temeiul art. 6 § 1 din Convenție de faptul că au fost condamnați în baza unor declarații incriminatorii pe care aceștia le-au făcut în cadrul procedurii de azil prin constrângere și în schimbul unei promisiuni de confidențialitate, și că au fost confruntați cu aceste declarații în timpul investigației penale.

58. Ei se plâng, de asemenea, în temeiul art. 8 din Convenție de faptul că utilizarea în cadrul procedurii penale a informațiilor extrase din dosarele procedurii de azil constituie o încălcarea a dreptului lor la respectarea vieții private.

59. Dl H., bazându-se pe art. 6 § 1 coroborat cu art. 6 § 3 (d), se plânge, în plus, de faptul că a fost condamnat în baza probelor aduse de un martor pe care apărarea a fost împiedicată să-l audieze.

ÎN DREPT

A. Conexarea cauzelor

60. Curtea consideră că cererile urmează a fi conexate, având în vedere situația de fapt și de drept asemănătoare (art. 42 § 1 din Regulamentul Curții).

B. Plângerea în temeiul art. 6 § 1 din Convenție

...

2. Asupra caracterului evident nefondat al plângerii

64. Ambii reclamanți s-au plâns de utilizarea împotriva lor în cadrul procedurii penale a declarațiilor pe care aceștia le-au făcut în cadrul procedurii de azil. Ei au afirmat că aceste declarații le-au fost extrase prin constrângere, în schimbul unei promisiuni de confidențialitate. Ei s-au plâns, de asemenea, de faptul că au trebuit să facă față acestor declarații în timpul investigației penale. Ei s-au bazat pe art. 6 § 1 din Convenție care, în partea sa relevantă, prevede următoarele:

„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil ... de către o instanţă ... care va hotărî ... asupra ... oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.”

65. Reclamanții s-au bazat în primul rând pe ceea ce au numit ei principiul nemo tenetur, pe care Curtea l-a recunoscut în cauzele Funke c. Franței (25 februarie 1993, Seria A nr. 256‑A), Saunders c. Regatului unit (17 decembrie 1996, culegerea de rapoarte 1996‑VI) și Quinn c. Irlandei (nr. 36887/97, 21 decembrie 2000), ca fiind o cerință de bază a echității consacrate de art. 6 § 1 din Convenție sub latura sa penală.

66. Ei au susținut că nu au avut de ales în privința oferirii declarațiilor în cauză, care au fost ulterior utilizate împotriva lor de către instanțele de urmărire penală. Refuzul oferirii acelor declarații, ar fi însemnat riscul de a nu obține reședința în Olanda și expedierea în țara lor de origine. Mai mult decât atât, confruntându-i pe reclamanți cu declarațiile lor de mai devreme în cadrul investigației penale, investigatorii au pus presiune pe reclamanți ca aceștia să le repete, incriminându-se astfel încă o dată.

67. Curtea notează de la bun început că Statele se bucură de libertatea oferită de Convenție de a incrimina un act sau o omisiune ce nu constituie exercitarea normală a unui drept protejat de aceasta (a se vedea Engel și Alții c. Olandei hotărârea din 8 iunie 1976, § 81, Seria A nr. 22). Mai mult, în anumite cazuri obligația de a urmări penal derivă, de fapt, din dreptul internațional. Din aceasta rezultă că atunci când un individ este suspectat în mod rezonabil de comiterea unei infracțiuni, nu este de competența Curții să revizuiască în temeiul art. 6 din Convenție decizia de a iniția urmărirea penală (a se vedea M.M. c. Olandei (dec.), nr. 39339/98, 21 mai 2002).

68. Curtea reiterează în continuare că deși dreptul de a păstra tăcerea în timpul interogatoriilor efectuate de poliție și privilegiul împotriva auto-incriminării (nemo tenetur seipsum accusare, sau nemo tenetur seipsum prodere) nu sunt menționate, în mod specific, în art. 6 din Convenție, nu poate fi contestat faptul că acestea sunt recunoscute unanim ca fiind standarde internaționale ce stau la baza noțiunii de procedură echitabilă în sensul acestui articol (a se vedea, printre altele, John Murray c. Regatului Unit, 8 februarie 1996, § 45, Culegerea de rapoartes 1996‑I, și Coëme și Alții c. Belgiei, numerele 32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 și 33210/96, § 26, ECHR 2000‑VII). Justificarea lor constă, inter alia, în protejarea acuzatului de constrângerea necorespunzătoare a autorităților, contribuind astfel la evitarea erorilor judiciare și îndeplinirea obiectivelor art. 6. Dreptul de a nu se autoincrimina presupune, în special, că urmărirea penală într-o cauză penală trebuie să desfășoare fără a se recurge la probe obținute prin metode de constrângere obținute în pofida voinței acuzatului. În acest sens, dreptul este strâns legat de prezumția nevinovăției conținută în art. 6 § 2 din Convenție (a se vedea Saunders, citată mai sus, § 68).

69. Dreptul de a nu se autoincrimina vizează totuși, în primul rând, respectarea voinței persoanei acuzate de a păstra tăcerea (a se vedea Allan c. Regatului Unit, nr. 48539/99, § 50, ECHR 2002‑IX). Așa cum se obișnuiește de obicei în sistemele de drept ale Înaltelor Părți Contractante ale Convenției, precum și în alte sisteme de drept, în cadrul procedurii penale nu sunt utilizate materiale ce pot fi obținute de la acuzat prin exercitarea puterii de constrângere, ci materiale existente în afara voinței suspectului cum ar fi, inter alia, documente obținute în conformitate cu un mandat, probe de respirație, sânge și urină, precum și țesuturi corporale în vederea analizei ADN-ului (Saunders, citată mai sus, § 69). Astfel Curtea a constatat că art. 6 § 1 a fost încălcat prin modul de desfășurare a urmăririi penale cu scopul de a obține documente incriminatoare de la însuși acuzatul (Funke, citată mai sus, § 44); utilizarea probelor incriminatoare obținute de la acuzat de inspectori prin folosirea puterilor de constrângere (Saunders, citată mai sus, § 75); și condamnarea unui suspect la închisoare pentru refuzul acestuia de a-și justifica acțiunile la un moment dat (Quinn, citată mai sus, §§ 56 și 60).

70. Cu toate acestea, Curtea constată că prezenta cauză se deosebește de cauzele citate în paragraful precedent.

71. În primul rând, statele ai căror resortisanți sunt reclamanții, Afghanistan și Olanda sunt părți la cele patru Convenții de la Geneva din 1949 (a se vedea paragraful 49 de mai sus). Convenția (IV) privind protecția civililor în timp de război, în articolele sale 146 și 147, cere statelor părți să incrimineze anumite acte, inclusiv tortura; în art. său 146 ea cere tuturor statelor părți să extrădeze sau să urmărească penal indivizii suspectați de crime definite ca tortură (aut dedere aut judicare) (a se vedea paragraful 51 de mai sus). Olanda a incriminat actele din articolele 8 și 9 din Legea privind crimele de război și și-a stabilit competența de a judeca crimele în cauză prin adoptarea dispozițiilor art. 3(1) din respectiva lege (a se vedea paragraful 47 de mai sus).

72. La fel, ambele state sunt părți la Convenția împotriva torturii şi altor pedepse şi tratamente inumane sau degradante (a se vedea paragraful 52 de mai sus). Art. 4 din acel tratat impune tuturor statelor părți să se asigure că tortura este incriminată în dreptul lor intern. Articolele 5, 7 și 8 din acel tratat, consacră, de asemenea principiul aut dedere aut judicare (a se vedea paragraful 53 de mai sus). Olanda și-a stabilit mijloacele de respectare a acestor obligații prin adoptarea Legii privind implementarea Convenției împotriva torturii (a se vedea paragraful 47 de mai sus).

73. Dl J. a fost recunoscut ca refugiat legitim în sensul Convenției Națiunilor Unite privind statutul refugiaților, din 1951; acest statut a fost ulterior retras în conformitate cu art. 1F din acel tratat. Dlui H. i-a fost refuzat statutul de refugiat de la bun început, în baza aceluiași art. 1F. Chiar și așa, niciunul din reclamanți nu a fost deportat sau extrădat; ambilor li s-a permis să rămână în Olanda și să beneficieze astfel de protecția statului olandez de facto.

74. Prin urmare, este evident că Olanda nu a avut doar dreptul, dar și obligația să urmărească penal reclamanții pentru orice act de tortură pe care aceștia ar fi putut să-l comită în altă parte. În cele ce urmează Curtea va examina utilizarea în cadrul procedurii penale a declarațiilor făcute de reclamanți în timpul procedurii de azil.

75. Curtea notează că reclamanții au intrat în Olanda din proprie inițiativă, cerând protecție. Pentru ca dreptul lor la protecție - sub formă de reședință în condiții de siguranță pe teritoriul Olandei (articolele 32 și 33 din Convenția Națiunilor unite privind statutul refugiaților, din 1951; a se vedea paragraful 55 de mai sus) - să fie recunoscut, acestora li s-a cerut să-i demonstreze guvernului olandez că teama lor declarată de persecuție era întemeiată. Deoarece reclamanții au adus dovezi în acest sens, Curtea nu consideră nepotrivit faptul că guvernul a cerut adevărul complet de la aceștia. Sugestia conform căreia declarațiile reclamanților oferite autorităților de imigrare au fost obținute prin constrângere sunt, prin urmare, nefondate.

76. În al doilea rând, reclamanții au afirmat că, în timpul procedurii de azil, li s-a cerut să spună tot adevărul, nefiind însă avertizați că orice declarație făcută de ei ar putea fi transmisă procurorului general în scopul inițierii unei investigații și urmăriri penale.

77. Organul subordonat al guvernului responsabil de procesarea cererilor de azil ale reclamanților, Serviciul de Imigrare și Naturalizare, le-a promis acestora că declarațiile lor vor fi tratate în mod confidențial. Curtea consideră că acest lucru este normal. Într-adevăr, este greu de imaginat un sistem de azil cu o funcționare corectă dacă solicitanții de azil nu au siguranța că declarațiile lor nu vor ajunge la cunoștința entităților sau persoanelor de care ei urmează a fi protejați.

78. În schimb, Curtea consideră că o practică de confidențialitate adecvată pentru prelucrarea cererilor de azil nu ar trebui să ducă la protejarea celor vinovați de pedeapsa meritată. Prin urmare, Curtea nu poate constata că odată ce aceste declarații au ajuns în posesia Guvernului, vice-ministrul Justiției să fie împiedicat de art. 6 din Convenție să le transmită serviciului public de urmărire penală, un alt organ subordonat Guvernului, pentru a fi utilizate de către acesta, în cadrul domeniului său de competență.

79. În fine, reclamanții s-au plâns de faptul că au fost confruntați în timpul procedurii penale cu declarațiile pe care le-au oferit Serviciului de imigrare și naturalizare.

80. Faptul că reclamanții au fost confruntați în timpul investigației penale cu declarațiile pe care le-au făcut în cadrul procedurii de azil nu influențează caracterul echitabil al procedurii penale. Curtea subliniază că reclamanții au fost audiați după ce au fost avertizați și au beneficiat de dreptul de a păstra tăcerea (a se vedea paragrafele 20 și 23 de mai sus). În plus, niciunul din reclamanți nu a recunoscut că a săvârșit acte de tortură, sau alte crime, nici în timpul procedurii de azil, nici în cadrul procedurii penale; prin urmare, acesta nu este un caz în care reclamanții au fost obligați să facă o mărturisire care a fost ulterior utilizată pentru a motiva condamnarea lor (a se compara Gäfgen c. Germaniei [GC], nr. 22978/05, § 187, ECHR 2010).

81. Din cele expuse mai sus, rezultă că această parte a cererilor este în mod vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 (a) și 4 din Convenție.

...

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate

Decide să conexeze cererile; și

Declară cererile inadmisibile.

Stephen PhillipsJosep Casadevall
GrefierPreședinte

Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea, care, de altfel, nu îşi asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curţii Europene a Drepturilor Omului () sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Traducerea poate fi reprodusă în scop necomercial, condiţia fiind ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menţionat anterior şi la Fondul Fiduciar pentru Drepturile Omului. Dacă intenţionaţi să folosiţi vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactaţi publishing@.

The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.

Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme () où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante: publishing@.

Full & Egal Universal Law Academy