Traducere neoficială a variantei engleze a deciziei,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIUNEA A PATRA
DECIZIE
CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATEA
Cererii nr. 33852/04
depusă de Victor HAROVSCHI
împotriva Moldovei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită la 18 noiembrie 2008, în cadrul unei camere compuse din:
Nicolas Bratza, Preşedinte,
Lech Garlicki,
Giovanni Bonello,
Ljiljana Mijović,
David Thór Björgvinsson,
Ledi Bianku,
Mihai Poalelungi, judecători,
şi Lawrence Early, Grefier al Secţiunii,
Având în vedere cererea sus-menţionată depusă la 19 iulie 2004,
Având în vedere observaţiile prezentate de Guvernul pârât şi observaţiile prezentate ca răspuns de către reclamant,
În urma deliberării, decide următoarele:
ÎN FAPT
Reclamantul, dl Victor Harovschi, este un cetăţean al Republicii Moldova care s-a născut în anul 1969 şi care locuieşte în Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.
A. Circumstanţele cauzei
Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate în felul următor.
Reclamantul a lucrat în cadrul unei organizaţii non-guvernamentale în anii 2002 şi 2003. În mai 2003, el a fost concediat pe motiv că nu şi-a exercitat corespunzător atribuţiile şi a încălcat disciplina muncii. El a pretins că nu i s-a plătit compensaţia pentru concediul anual nefolosit şi salariul pentru septembrie 2002.
1. Procedurile iniţiale
Reclamantul a iniţiat proceduri judiciare, solicitând restabilirea sa la locul de muncă, eliberarea carnetului de muncă, achitarea salariului pentru întreaga perioadă de reţinere a carnetului de muncă, constatarea faptului că contractul său cu angajatorul a fost încheiat pentru o perioadă nedeterminată şi că contractul său pe termen de un an a fost încheiat ilegal, achitarea salariului pentru întreaga perioadă de absenţă forţată de la muncă şi plata compensaţiei pentru concediul anual nefolosit.
La 30 octombrie 2003, Judecătoria Rîşcani a respins pretenţiile reclamantului, constatând că el a fost concediat în mod legal pe motiv că nu şi-a exercitat corespunzător atribuţiile de serviciu, fapt confirmat de materialele relevante şi declaraţiile martorilor. Martorii au depus mărturii în instanţă despre utilizarea de către acesta a internetului cu scopul de a se amuza în timpul orelor de lucru şi despre conflictele sale personale cu administraţia ca urmare a unor chestiuni ce ţin de utilizarea în scop necorespunzător a internetului, modul său de a se îmbrăca şi atitudinea sa faţă de colegi. Mai mult, concedierea reclamantului s-a bazat în mod expres pe o prevedere din contractul său. De asemenea, instanţa a constatat că reclamantul nu a prezentat carnetul său de muncă la angajare şi, astfel, el nu putea cere eliberarea acestuia la concedierea sa. În final, instanţa a constatat că întreaga sumă care trebuia să fie plătită reclamantului la concediere i-a fost plătită.
Reclamantul a depus apel. El a susţinut, inter alia, că instanţa ierarhic inferioară a încălcat prevederile procedurale atunci când a refuzat să solicite documente care se aflau la cealaltă parte în proces, relevanţa cărora el a explicat-o în cererea sa. Mai mult, contractul său trebuia considerat ca fiind încheiat pentru o perioadă nedeterminată de timp. De asemenea, instanţa judecătorească a refuzat să-i acorde salariul pentru luna septembrie 2002, deşi el nu l-a primit. Pretenţia sa privind plata compensaţiei pentru concediul său anual nefolosit a fost, de asemenea, respinsă în mod ilegal. El a contestat atât competenţa directorului executiv al angajatorului de a-l concedia, cât şi temeiul concedierii sale, deoarece legea cere existenţa a cel puţin două avertismente disciplinare înainte de concediere, fapt care nu a fost respectat, iar comportamentul său nu putea să contravină unor reguli interne, deoarece acestea nu existau. În final, el a contestat constatările instanţei privind neeliberarea carnetului de muncă, bazându-se pe faptul că una din fostele sale colege a declarat în instanţă că nici ei nu i s-a cerut să prezinte carnetul de muncă şi, prin urmare, ea nu l-a prezentat la angajare, şi că angajatorii erau obligaţi prin lege să păstreze carnetele de muncă ale angajaţilor săi. El a cerut din nou instanţei să solicite de la fostul său angajator o listă de documente şi a explicat ce chestiuni puteau fi demonstrate prin examinarea acestor documente.
La 24 decembrie 2003, Curtea de Apel Chişinău a respins apelul. Instanţa a constatat că concedierea reclamantului a fost legală, deoarece el în mod sistematic nu îndeplinea atribuţiile sale de serviciu. Mai mult, contractul său a expirat la 1 noiembrie 2003.
În recursul său, reclamantul, în principiu, a repetat argumentele sale din cererea de apel, anexând o scrisoare de la Inspecţia muncii prin care s-a constatat că, la 19 decembrie 2003, fostul său angajator nu respecta legislaţia muncii prin faptul că nu deţinea carnetele de muncă ale tuturor angajaţilor săi, inclusiv carnetul reclamantului, nu emitea ordine de angajare a personalului şi nu a adoptat reguli interne de comportament şi planul de concediu anual. Inspecţia muncii a constatat că reclamantului nu i-a fost plătită compensaţia pentru concediul său anual nefolosit în sumă de 930.88 lei moldoveneşti (MDL). De asemenea, el s-a bazat pe deciziile anterioare ale Curţii Supreme de Justiţie în care, în opinia sa, instanţa a decis în favoarea persoanelor aflate în situaţii similare.
La 12 mai 2004, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul, constatând că reclamantul a fost concediat în mod legal şi ca rezultat al nerespectării sistematice a disciplinei muncii, fiind sancţionat de trei ori înainte de concedierea sa. Reclamantul nu a prezentat probe privind caracterul pretins nelegitim al acestor sancţiuni. Mai mult, din dosar reieşea clar că lui i-au fost plătite toate plăţile şi că el nu a prezentat carnetul de muncă angajatorului.
2. Procedurile care au urmat după comunicarea acestei cereri
La 6 octombrie 2006, această cerere a fost comunicată Guvernului pârât.
La 1 noiembrie 2006, reclamantul a depus la Curtea Supremă de Justiţie o cerere de revizuire.
La 5 ianuarie 2007, Curtea Supremă de Justiţie a admis această cerere şi a dispus rejudecarea cauzei.
La 28 februarie 2008, Curtea de Apel Chişinău a casat hotărârea primei instanţe din 30 octombrie 2003 şi a adoptat o nouă decizie, prin care a respins pretenţiile reclamantului după ce a constatat că el a început să lucreze pentru angajatorul său la 1 octombrie 2002, că a încheiat un contract pentru un termen de un an de zile şi că el a fost concediat pentru încălcarea repetată a disciplinei muncii şi afectarea muncii în oficiu timp de o zi din cauza utilizării abuzive a internetului. Totuşi, instanţa a admis parţial pretenţiile lui privind plata compensaţiei pentru concediul nefolosit, acordându-i MDL 752.22 cu acest titlu. De asemenea, instanţa a obligat angajatorul să-i elibereze un carnet de muncă de tip nou. Ea a respins pretenţia reclamantului privind plata salariului acestuia pentru perioada în care angajatorul nu i-a eliberat carnetul de muncă, constatând că nu a fost prezentată nicio probă privind imposibilitatea acestuia de a-şi găsi un alt loc de muncă în lipsa carnetului de muncă de tip nou, având în vedere că el avea carnetul de muncă de tip vechi, care putea fi folosit pentru obţinerea unui nou loc de muncă.
La 6 iunie 2008, un complet de judecători de la Curtea Supremă de Justiţie a declarat inadmisibil recursul reclamantului. Părţile nu au fost citate la şedinţă.
B. Dreptul intern relevant
Articolul 440 al Codului de procedură civilă prevede următoarele:
Articolul 440. Procedura examinării admisibilităţii recursului
„... (2) Asupra admisibilităţii recursului se decide fără citarea părţilor.”
PRETENŢII
1. Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei, de diverse încălcări procedurale (omisiunea de a-l cita la şedinţa de judecată în faţa Curţii Supreme de Justiţie din 12 mai 2004 şi din 6 iunie 2008, omisiunea de a răspunde la pretenţia sa privind recunoaşterea contractului său ca fiind încheiat pe o perioadă nedeterminată, şi omisiunea instanţelor judecătoreşti de a cere documente esenţiale pentru examinarea cauzei de la cealaltă parte în proces şi de a motiva suficient hotărârile judecătoreşti).
2. De asemenea, el s-a plâns, în temeiul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, de faptul că nu i-au fost acordaţi banii la care el avea dreptul potrivit legii.
ÎN DREPT
1. În ceea ce priveşte pretenţia reclamantului referitor la violarea articolului 6 al Convenţiei, Curtea notează că toate hotărârile judecătoreşti din procedura iniţială au fost casate şi cauza a fost reexaminată în întregime în cadrul unor proceduri noi. Ea consideră că, oricare ar fi fost neajunsurile procedurii iniţiale, acestea au fost remediate, în măsura în care acestea nu s-au repetat în cadrul noilor proceduri. În această privinţă, Curtea notează, în special, că, în cadrul noilor proceduri, instanţele judecătoreşti au examinat toate pretenţiile reclamantului. Acestea au constatat că reclamantul a încheiat un contract cu angajatorul său şi că el a început să lucreze la 1 octombrie 2002, ceea ce coincide cu pretenţiile reclamantului, potrivit cărora el a lucrat fără contract din septembrie 2002 şi nu a primit salariu pentru acea lună, şi că el a încheiat un contract cu angajatorul său pentru o perioadă nedeterminată. De asemenea, instanţele judecătoreşti au constatat că, din cauza mai multor încălcări serioase ale disciplinei muncii, el a fost concediat până la expirarea contractului şi că, prin urmare, pretenţia lui de a fi reintegrat în funcţia sa anterioară şi de a primi salariu pentru perioada de absenţă forţată de la lucru a fost nefondată. În final, spre deosebire de primele proceduri, instanţele judecătoreşti au examinat pretenţia reclamantului privind plata compensaţiei pentru concediul nefolosit şi i-a acordat o astfel de compensaţie, în acelaşi timp instanţele judecătoreşti motivând respingerea pretenţiei sale privind compensaţia suplimentară pentru întârzierea în eliberarea carnetului de muncă de nou tip.
Prin urmare, Curtea consideră că, în cadrul noilor proceduri, instanţele judecătoreşti naţionale au examinat pe deplin toate pretenţiile reclamantului şi au motivat suficient hotărârile lor.
Referitor la pretenţia privind omisiunea Curţii Supreme de Justiţie de a cita părţile la şedinţa de judecată din 6 iunie 2008, Curtea notează că legislaţia naţională (articolul 440 al Codului de procedură civilă, citat mai sus) prevede expres că examinarea admisibilităţii cererii de recurs se face fără citarea părţilor. Deoarece decizia de admisibilitate nu se referă la fondul cauzei şi este limitată la stabilirea faptului dacă recursul corespunde criteriilor formale prevăzute de lege, şi în absenţa în această cauză a vreunui element care ar cere în mod expres Curţii Supreme de Justiţie să audieze reclamantul în persoană înainte de a decide asupra admisibilităţii recursului, Curtea consideră că necitarea părţilor înainte de declararea recursului ca inadmisibil nu ridică o chestiune în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei.
Curtea notează că reclamantul s-a plâns în mod efectiv de aplicarea incorectă a legii de către instanţele judecătoreşti naţionale. În această privinţă, Curtea reiterează că le revine, în primul rând, autorităţilor naţionale, mai cu seamă instanţelor judecătoreşti, să interpreteze şi să aplice legislaţia naţională (a se vedea Jahn and Others v. Germany [GC] nr. 46720/99, 72203/01 şi 72552/01, § 86, ECHR 2005-VI, şi Bimer S.A. v. Moldova, nr. 15084/03, § 58, 10 iulie 2007). În dosar nu există indicii care ar sugera că hotărârile judecătoreşti au fost în mod vădit arbitrare sau insuficient motivate, astfel încât să ridice o chestiune în temeiul articolului 6 al Convenţiei şi, prin urmare, Curtea nu are motive în această cauză să pună la îndoială hotărârile adoptate de către instanţele judecătoreşti naţionale.
Prin urmare, această pretenţie urmează a fi respinsă ca fiind vădit nefondată, în temeiul articolului 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
2. Curtea reiterează că „un reclamant poate pretinde o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie doar dacă şi în măsura în care deciziile contestate se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. „Bunurile” pot fi fie „bunuri existente”, fie bunuri, inclusiv pretenţii, în privinţa cărora reclamantul poate susţine că are cel puţin o „speranţă legitimă” că va obţine dobândirea efectivă a unui drept de proprietate. Per a contrario, speranţa că va fi recunoscut un drept de proprietate care nu a putut fi exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată un „bun” în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1, la fel ca şi în cazul unei pretenţii condiţionate care poate apărea ca rezultat al neîndeplinirii unei condiţii” (a se vedea Prince Hans-Adam II of Liechtenstein v. Germany [GC], nr. 42527/98, §§ 82-83, ECHR 2001-VIII; Gratzinger and Gratzingerova v. the Czech Republic (dec.) [GC], nr. 39794/98, § 69, ECHR 2002-VII; şi Kopecký v. Slovakia [GC], nr. 44912/98, § 35, ECHR 2004‑IX).
În această cauză, pretenţia reclamantului privind plata salariului său ca urmare a concedierii sale depindea de constatarea de către instanţele judecătoreşti naţionale a ilegalităţii concedierii sale. Deoarece instanţele judecătoreşti au constatat că concedierea sa a fost legală, reclamantul nu avea un „bun”, în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, şi nici o „aşteptare legitimă” că salariul şi alte compensaţii legate de acesta îi vor fi plătite.
Prin urmare, această pretenţie urmează a fi respinsă ca fiind vădit nefondată, în temeiul articolului 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Lawrence EarlyNicolas Bratza
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy